Sunday, November 1, 2009

Nu pentru nu este nu

...zicea Nichita. S-o fi inspirat din toanele copiilor de 2-3 ani? Această vârstă numită de unii pediatri sau teoreticieni într-ale educaţiei copiilor, vârsta teribilă?

Roxana ştia asta, acum vreo doi ani.
Acum ştie şi Ilinca.

După experienţele din ultimele zile, nu mai am pretenţia ca Ilinca să înveţe de la sora ei, fără să mai treacă şi ea prin aceleaşi lucruri. Mi-e clar că mai bine îmi amintesc eu de fazele Roxanei, măcar să nu mă mai ia prin suprindere!

Şi îmi amintesc că Roxana (iar acum văd că şi Ilinca) nu numai că se contrazicea cu mine, dar se contrazicea şi singură. Nu putea să însemne nu, dar şi da, şi nu ştiu, şi poate...

Doi paşi înainte şi unul înapoi

Tot aici, de la Dr. Spock citire, trebuie încadrate regresiile pe calea progreselor. De pildă, nu mai foloseam pamperşi de câteva săptămâni bune. Nici măcar noaptea, deloc, chiar mă gândeam cui să îi dau pachetul pe care îl mai avem în casă. La munte, acum o săptămână, i-am pus pampers doar în pat, noaptea, ca să nu avem vreo surpriză, dar nu a murdărit nici măcar un singur pampers.
Daaar ... de câteva zile, brusc, nu mai spune nici măcat după ce a făcut pipi, stă în baltă de a schimbat mirosul canapelei din sufragerie (da, aceea care a schimbat şi câteva nuanţe, după apa, laptele, sucul şi alte lichide vărsate pe ea în ultimii patru ani).

Ilinca mea cuminte, pe care puteam s-o dau exemplu oricui de cel mai ascultător copil, care vorbeşte extrem de bine pentru vârsta ei - la 2 ani şi 3 luni îi lipsesc doar câteva prepoziţii şi conjuncţii pe ici pe colo, dar în rest ne înţelegem perfect, care spunea singură când vrea nani, care mânca singură tot - "singăgă", cum zice ea, care... Ei bine, acum NU mă mai ascultă, dar nu se ascultă nici pe ea, cum ziceam, se contrazice singură, NU mai vrea la somn până când adoarme de prea obosită, dărâmă toate jucăriile doar ca să mă vadă pe mine că le strâng după ea (dar i-am copt-o că jumătate din ele sunt acum ascunse, să am mai puţine de strâns data viitoare)... şi nu mai ştiu nici eu.

Of, abia aştept să treacă şi faza asta pentru că, acum constat, dacă în alte privinţe e mai uşor la al doilea copil, în privinţa asta nervii mei sunt deja cam măcinaţi şi nu prea rezistă la câte scrie prin cărţi că ar fi bine să reziste. Dar ce ştiu ei, în cărţi, nu?

6 comments:

  1. noi suntem mult, mult mai panicati. orice faza dificila a lui vlad ne loveste direct in stomac. ne intrebam unde am gresit, caci evident e vina noastra! si ne simtim ultimii, ultimii oameni. asta mi se pare cel mai greu de suportat.

    ReplyDelete
  2. Da, ştiu, aşa e la primul, te panichezi mai tare. La al doilea e panică amestecată cu blazare: "e o fază, trece şi asta". La al treilea cum o fi? Ha-ha-ha!

    ReplyDelete
  3. si noi sintem in faza nu-ului asumat cu toata fiinta. si a debandadei crase. sper sa nu apara si regresul cu pipi ca ma deprim

    ReplyDelete
  4. Hei, draga Ancutza,la faza cu canapeaua chiar m-ai facut sa ma simt bine...credeam ca numai a noastra arata in ultimul hal dupa nenumaratele soiuri de lichide varsate de doua randuri de caposi care nu vor intotdeauna sa stea la masa....
    Iar in privinta crizelor de personalitate specifice varstei de 2-3 ani...cruda, cruda, cruda e viata, atat pot spune..Orice fericire are un pret, e adevarat, dar aceasta fericire absoluta - de a fi mama- e uneori mult prea crud platita !!! Insa, vorba batranilor, ustura, dar trece, ei cresc si devin minunati, noi - frumoase si linistite....Asta doar pana la adolescenta lor....cand , cu siguranta, vom deveni dependente de tot soiul de calmante...:):)..Asadar, sa zambim, caci "maine.."....

    ReplyDelete
  5. @bp - orice e posibil, dar totul e numai şi numai spre binele lor şi deloc deloc din vina noastră! nu te deprima! (mereu) se poate şi mai rău!

    ReplyDelete
  6. @Dani - canapeaua, da, decretez canapeaua drept blazonul, marca familiilor cu copii fericiţi. după cât de murdară e canapeaua trebuie să se măsoare gradul lor de linişte şi ne-stresare! am zis!

    ReplyDelete

Stop joc

După aproape 10 ani de Blogspot, mă opresc aici. Ne vedem pe ancailie.ro, dacă mai vreți să mă citiți, anyone. :)