Înainte vreme, de
câte ori am mai povestit despre prima naştere la Spitalul Universitar (sau
Municipal), treceam sub tăcere multe din lucrurile (mai ales negative) pe care
le-am simţit atunci (şi mai ales după naştere). „Facts, simple facts”, fără „feelings”.
Atunci, pentru că nu le puteam eu încă numi. Mai târziu, pentru că mă gândeam că n-are rost să
sperii mămicile cu... efectele depresiei post-partum, până la urmă. Dar de fapt, lucrurile
trebuie spuse nu ca să sperie. Ci adevărul este că îţi trebuie ceva pregatire pentru naştere, ca pentru
orice. Pe noi ne-au cam luat multe lucruri pe nepregatite – la prima naştere.
Poate de aceea aş putea, glumind, să numesc cele două naşteri ale mele chiar
„Aşa nu!” şi „Aşa da!”
Prima naştere
25 august 2005,
ca ieri. Intram în săptămâna a 42-a de sarcină, fără nici unul din semnele naşterii despre care citisem
atâta. Nu aveam contracţii, nu mi se dilatase deloc colul, nu mi s-au rupt
acasă membranele, nu am pierdut dopul gelatinos... Nimic. Mergeam zilnic la
medic să vadă şi el şi să evalueze situaţia. Medicul meu a înţeles că vroiam şi
era de acord să nasc natural, aşa că am tot aşteptat momentul prielnic. Până în
această zi, când ne-a zis glumind că dacă bebeluşa nu vrea să
vină, o lăsăm acolo până la 18 ani, când e majoră şi poate decide singură! După
care ne-a explicat serios că nu îi mai este bine deja acolo, că lichidul
amniotic începe să-şi piardă proprietăţile, că placenta îmbătrâneşte şi nu-şi
mai îndeplineşte rolul hrănitor... Şi că ar fi cazul să luăm în calcul şi o
operaţie cezariană. Ar fi putut să-mi provoace
naşterea, însă mi-a explicat – atunci nu prea am înţeles, dar acum nu regret
alegerea aceasta – că, după un travaliu lung şi dureros, am fi ajuns probabil
tot la cezariană.
Deja de când tot
depăşisem termenul de 40 de săptămâni începusem să iau în calcul şi cezariana,
aşa că ne-am dus acasă şi ne-am pregătit pentru internarea de a doua zi, când
era şi medicul de gardă.
Dimineaţa n-am
mâncat nimic, pentru că urma să-mi facă o anestezie şi vroiam să evităm
efectele nedorite. Însă la un spital care este şi de urgenţă, nu prea e bine –
am aflat atunci – să mergi chiar în ziua când e medicul tău de gardă, pentru că
pot surveni multe urgenţe, şi poate să se facă seara până se poate ocupa şi de
tine. Asta a fost o lecţie învăţată – ca, de alftel, multe altele.
După
ce aşteptasem o zi întreagă să ne bage şi pe noi cineva în seama, totul a
decurs atât de grăbit, că nici măcar n-au mai aşteptat să dezinfecteze sala de
cezariene şi m-au dus cu un etaj mai jos, la sala de operaţii ginecologice de
toate felurile, nu o sală de naşteri.
Am
primit anestezie generală - motivul anesteziei generale este absolut hilar,
ridicol, absurd. Acum cred că n-aş mai lăsa pe nimeni să mă „prostească“ cu
asta. Dar atunci eram şi noi mici-mici, într-un sistem cu roţi mari şi bine
unse. Motivul invocat era că urma să se oprească curentul în spital (revizie,
sau aşa ceva) şi că trebuia să terminăm operaţia până atunci. Şi dacă am fi făcut
anestezie parţială, dura prea mult să se instaleze şi riscam, chipurile, să nu
terminăm la timp. Medicul n-a avut niciun cuvânt de spus aici, sau n-a vrut să
se bage, deşi am vorbit şi cu el, dar poate că n-am fost destul de categorică,
nici eu nu ştiam prea bine ce trebuie să fac.
Am
intrat în sala de operaţii pe picioarele mele, îmi amintesc că vorbeam cu
anestezista, care mă tot întreba cum mă cheamă, cum vreau să mă strige ca să mă
trezeasca, unde lucrez, cum o să se numească copilul... şi deodată am căzut
într-un somn adânc, greu, când mi-au pus masca pe faţă. Ultimul lucru pe care
mi-l amintesc este privirea mea întoarsă înspre dreapta, unde se afla un ceas
pe perete – era cred 19.30, iar când m-am trezit, primul lucru pe care l-am
înregistrat vizual a fost acelaşi ceas, care indica fix o oră mai târziu. Şi
auditiv – vocile din salon care mă strigau ca să mă trezesc.
Copilul
l-am văzut mai târziu, când am revenit la Reanimare, mi-a adus-o pe fetiţa mea o
asistentă foarte puţin şi mi s-a părut cam mov la faţă şi mâini. Atunci mi s-a
spus că aşa au toţi la început, dar a doua zi am aflat că făcuse circulară de
cordon şi avusese hipoxie, au pus-o la oxigen puţin, dar şi-a revenit repede şi
a primit scor Apgar 9 – cica 10 nu prea se dă la cezariană.
A doua naştere
După
ce au trecut şi efectele depresiei post-partum acasă, după ce au trecut cele
şase luni de alăptare – atât a fost laptele la mine la ambii copiii, după ce am
reînceput să lucrez, la un an de la naştere, după ce am văzut că Roxana este un
copil atât de bun, cuminte, sănătos, iubitor, am început să ne gândim să-i
facem un frate sau o soră.
Pe
perioada celei de-a doua sarcini am avut un singur episod mai neplăcut – un
triplu test (aşa-numitul „test al disperării”) cu indicaţie de amniocenteză. Pe
care am făcut-o (despre amniocenteză am mai scris aici) şi am aflat că urma să avem încă o fetiţă, perfect sănătoasă
din punct de vedere al anomaliilor căutate prin amniocenteză.
La
naştere nu putea să vină medicul care mi-a urmărit prima sarcina, cu care am
născut la Municipal şi care mi-a urmărit şi a doua sarcină. Însă mi-a spus din
timp despre acest lucru şi mi-a recomandat alt medic, care lucra de asemenea la
clinica privată unde suntem arondaţi. Acest medic – de data asta, o femeie –
m-a văzut o singură dată înainte de naştere, am făcut şi o ecografie şi m-a
programat la cezariană. În ţara noastră, ca şi în multe alte locuri, după o
naştere cezariană, următoarea sau următoarele sunt obligatoriu tot
cezariene. Acum urma să nasc la maternitatea spitalului Elias, unde exista un
parteneriat public-privat. Am făcut programarea pentru 29 iulie 2007, într-o
duminică la 8 dimineaţa, cu doar 2 zile înainte de termenul de 40 de săptămâni,
în care nici acum nu am avut niciunul din semnele naşterii, aşa cum se cunosc acestea.
De
data asta, îmi făcusem temele, ştiam clar ce vreau: anestezie parţială, ca să
fiu trează la naştere şi să-mi văd copilul imediat.
Ajutată
şi de faptul că totul era pe factură, nu a trebuit să dau niciun plic nicăieri,
am avut parte de o naştere ca la carte! În primul rând, medicul a înţeles
dorinţa mea de anestezie parţială, ba chiar mi-a recomandat-o. În sala de
naşteri am glumit tot timpul cu dânsa, mi-a pus muzică la cererea mea, am văzut
copilul imediat ce l-au spălat şi înfăşat. Mi s-a părut cel mai frumos copil
din lume, legătura cu fetiţa mea s-a făcut imediat, n-a trebuit să lupt acasă
cu depresia, pentru ca abia apoi să o cunosc şi să mă împrietenesc cu copilul, cum
făcusem prima oară. Hormonul fericirii a lucrat atât de bine acum, încât am
vrut să mă dau singură jos de pe masa de operaţii şi să mă mut la Reanimare, şi
sunt convinsă că aş fi reuşit, dar nu m-au lăsat, au şi ei procedurile lor.
Recuperarea a fost mult mai rapidă, dat fiind că ştiam la ce să mă aştept şi,
în plus, aveam acasă o fetiţă de aproape 2 ani care mă aştepta cu nerăbdare să
i-o prezint pe surioara ei mai mică, Ilinca.
Acum
a venit vremea să pun punct poveştii despre naştere. Nu mai înainte de a menţiona că fetele mele se joacă frumos împreună, sunt sănătoase, sunt o mândrie pentru mine şi
soţul meu. Şi, din când în când, ne amintesc că mai vor un frate sau soră...
No comments:
Post a Comment