File de jurnal: 1988


26 iunie 1988

"Am fost la şcoală la serbarea de premiere. Sora mea a luat premiul III, iar eu premiul I şi o tresă galbenă. Apoi am fost pe drumul obişnuit după asemenea festivităţi: am fost la cofetăria Iris şi am mâncat o îngheţată. După-amiază am ieşit afară şi ne-am jucat cu L. şi V."

Am găsit aceste rânduri (şi altele, câteva pagini bune, actually. Scrise de mână!) prin casă şi m-a apucat nostalgia.

Mai ştiţi cum era la festivităţile de premiere? Se făcea un "careu" - pentru cei născuţi în ultimii douăzeci şi ceva de ani, asta e o adunare "offline" (sună cam ireal, nu?) de copii, părinţi şi corpul profesoral, în curtea şcolii, după nişte coordonate bine stabilite, în principiu, în ordinea claselor.

Mai ştie cineva ce erau tresele, galbene şi albastre, pe care le purtam la costumul de pionier? Dacă-mi amintesc corect, puteai primi maxim una pe an şcolar, în funcţie de performanţele şcolare, cea albastră fiind inferioară, în rang, celei galbene. Tresele erau altceva decât şnururile - acelea se ofereau în cadrul altui tip de careu, când se alegeau comandanţii de grupe - care primeau şnururi galbene, cei de detaşament (adică de clasă, clasa era un detaşament de pionieri, să ne-nţelegem) - care primea şnur roşu, şi cei de unitate (adică şcoală) - căruia îi revenea un şnur de culoare albastră.

Ce mare bucurie era când ne ducea mama la cofetărie, după festivitatea de premiere, ca pe un premiu al ei, personal, pentru că învăţasem bine şi în acel an şcolar. Un cadou pe care îl apreciam mai mult decât zecile de jucării, cu sau fără ocazie, pe care le oferim (poate ni le oferim, ca pe o compensare a frustrării propriei copilării, sau ca pe o justificare a timpului redus pe care putem să-l petrecem cu ei) astăzi copiilor.

La cofetărie... Îmi amintesc până şi poziţionarea meselor pe partea dreaptă, la geam, iar pe stânga, separate de stâlpii construcţiei, tejghelele în spatele cărora se găsea câte o vânzătoare acră (de ce erau oare acre, când vindeau produse atât de dulci?), împărţirea pe raioane: raionul de bomboane, cel de prăjituri făcute în laborator, cel care vindea pateuri şi foietaje, şi în spate de tot cel pentru torturi. Cofetăria copilăriei mele, Iris, nu mai există azi. În locul ei spaţiul a fost spart în două şi astăzi acolo se află un supermarket înghesuit şi o bancă.

Şi joaca de după-amiază în spatele blocului, cu cele două vecine de vârsta noastră... Am socotit, în iunie 1988 terminam clasa a VI-a, şi ieşeam singure la joacă în spatele blocului - iarăşi, nu ca acum! Întindeam o păturică pe care desfăşuram un adevărat spectacol de jocuri de rol - de cele mai multe ori, de tip "casnic" (cu crăticioare, linguriţe şi farfurioare din plastic românesc, nu chinezesc), sau ne dădeam mici mămici, îmbrăcând şi dezbrăcând nişte păpuşi crăcănate şi grăsune (nu Barbie-ile ireal de slăbănoage ale copilelor din ziua de azi) cu haine de cele mai multe ori confecţionate de noi sau de mama.

Ce pot să mai spun decât: O, tempora!
(paranteză: sigur am şi poze din vremea aceea, scanez şi adaug imediat ce dau de ele)

Comments

Popular posts from this blog

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

Odiseea popririi pe cont... și morala din fabule

Sorcova vesela - the new milestone