Alfie Kohn 2014, partea a doua

II. De la condiţionări şi ameninţări la cooperare şi înţelegere - instrumente practice pentru părinţi şi pedagogi

Recapitulăm:

- În prima parte am discutat despre abordarea "doing to" - "acţionarea asupra" copiilor, şi am vrut să trecem de la această abordare bazată pe control, la cea pe termen lung, abordarea "working with", "împreună cu", pentru a ajunge la cum vrem să ajungă de fapt copiii noştri.
- Trecerea de la abordarea centrată pe comportament la cea centrată pe nevoia copilului.
- Apoi trecerea de la abordarea bazată pe pedepse şi recompense la cea bazată pe cooperare.

Problema cu unii părinţi (tratată în cartea Mitul copilului răsfăţat, recent apărută în limba română) este că de teamă de a nu fi trataţi drept prea permisivi, şi deci slabi, şi atunci încep să fie prea autoritari.

La sfârşitul zilei s-ar putea să plecăm totuşi (de la conferinţa aceasta - n.m.) cu îndoieli de genul: există şi zone gri? Trebuie oare să intervin aici sau nu? Nu există un răspuns clar pentru asta, sau fiecare dintre noi putem găsi doar în noi înşine răspunsul!

Problema pedepselor şi recompenselor - este ridicată de Alfie Kohn :
- acasă
- la şcoală
- la muncă

Motivarea - poate creşte sau scădea. Vrem ca ai noştri copii să aibă cât mai multă motivare.
Le putem oferi recompense (ca să-şi facă curat în cameră, ca să-şi termine mâncarea sănătoasă etc.)
(parental control sympthom: "good job", "good job" - bravo, bravo - o spui mecanic, fără să îţi dai seama măcar)
Dar există motivare externă şi motivare internă. Cele de mai sus fac parte din motivarea externă. Cea internă - vine din înţelegerea nevoii, citeşti o carte nu ca să primeşti o notă bună, ci ca să afli ce e în ea, mănânci ceva bun nu ca recompensă, ci pentru că nu ai mâncat nimic de câteva ore. etc.

Şcoala - Când oferi note elevilor pentru realizări la şcoală, vor deveni mai puţin interesaţi de actul de a învăţa! De ce? Le creştem motivarea externă, şi deci vor pierde motivarea internă.
După părerea lui, o şcoală bună nu dă note, ci evaluare narativă, descriptivă a copilului!

În plus, atunci când lăudăm realizările copiilor le oferim dragoste condiţionată. Dar de fapt copiii îşi doresc nu să ia note bune, nu să fie atractivi, nu să ia premii etc., ci IUBIREA necondiţionată a părinţilor! Altfel, asta duce şi la un self esteem scăzut, atunci când copilul realizează că este acceptat, iubit, valorizat doar dacă... - dacă ia note bune, dacă ia premii la concursul de înot etc.

Problema cu profesorii de la noi - că dau note şi apreciază aşa copiii - soluţia oferită de Alfie este ca eu, părintele, să nu discut cu copilul despre notele primite, despre ce crede profesorul, ci despre ce a făcut el, copilul la şcoală, ce lecţie, de ce i-a plăcut acel autor şi de ce nu i-a plăcut altă materie etc.
Dacă îl laud pe copil când vine de la şcoală cu o notă bună nu sunt cu nimic mai bun decât profesorul care nu îl valorizează ca om decât dacă face ce i se spune, dacă ia nota bună etc. Îi arăt că de fapt eu îl iubesc condiţionat.
"Praise is judgement" - Lauda înseamnă judecată de valoare. Or, noi vrem ca ai noştri copii să nu fie "judgemental". Da, au nevoie de feed-back, dar atât, fără praise, fără judgement.

Un studiu de acum câţiva ani se referea la felul în care au perceput un grup de tineri iubirea necondiţionată a părinţilor lor. Unii sunt de acord că părinţii i-au iubit necondiţionat, alţii nu. Aceştia s-au simţit frustraţi şi manipulaţi de părinţii lor, "ne-liberi" din punct de vedere psihologic, s-au simţit controlaţi ca prin telecomandă, motivaţi extern, nu intern - chiar dacă părinţii lor afirmă că i-au iubit necondiţionat. De ce? Pentru că a fost experimentată, trăită de ei ca iubire condiţionată.

Concluzia este că nu contează cum crezi tu, ca părinte, că ţi-ai iubit copilul, contează cum percepe el.

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem noi, ca părinţi, este: cum aţi vrea să răspundă copilul nostru la o astfel de întrebare (de genul: chiar dacă mă purtam rău, mama tot mă iubea!) peste 20 de ani?

Cum, de ce funcţionează cooperarea cu copiii, abordarea "working with" în loc de "doing to", abordarea prin pedepse şi recompense? - Pentru că este NECONDIŢIONATĂ!

Guidelines

Alfie Kohn recunoaşte: Nu vreau să spun că eu am toate răspunsurile iar voi, proştilor, trebuie să faceţi lucrurile "right", ci spun că suntem în această călătorie împreună şi că măcar putem să vedem împreună ce înseamnă "right".

1. Conceptul de "umbrelă" - pe scurt, să iei copiii în serios. Să porneşti de la premisa că dorinţa lor contează, nu să îl "dismiss", să îl tratezi cu respect. Kohn a ajuns la concluzia că mare parte din managing sau handling little children vine din respectul pe care li-l arătăm şi mai precis, de la a-i plăcea pe copii, pur şi simplu!

Noi le spunem ce să simtă - oh, haide, că nu îl urăşti pe fratele tău, ştii asta!, îi întrerupem constant când vorbesc şi apoi ne mirăm că ei ne întrerup pe noi etc. Gândiţi-vă cum îi vorbim copilului dacă îşi uită ceva acasă: o să-ţi uiţi şi capul dacă nu ar fi prins de gât, când o să înveţi să ai grijă de lucrurile tale, ce, eşti surd? (nu, am doar 3 ani! - ar trebui să răspundă) etc etc. Dar dacă ai avea un prieten în vizită care tocmai vrea să plece şi îşi uită umbrela, cum îi spui? Îi spui simplu: oh, vezi că ţi-ai uitat umbrela!

Trebuie mereu să ne dăm un pas înapoi şi să vedem dacă are sens cererea noastră. OK, vrei să îşi facă curat în cameră, dar întrebarea este de ce vrei să îşi facă curat aşa cum vrei tu în singura cameră a lui? Adică, pe bune, dacă are mucegai în pat e una, dar dacă are alt sistem de "ordine", al lui, nu trebuie musai să fie ca al nostru, camera lui e a lui, a mea e a mea.

Deci prima idee din seria de "guidelines" ar fi să ne reconsiderăm cererile pe care le avem faţă de copii.

2. Put your relationship first. Să ai dreptate nu mai contează dacă al tău copil îngheaţă când te vede că intri în cameră. Întreabă-te dacă merită. Deci ideea ar fi să nu faci nimic care să erodeze această relaţie de încredere. Nu vor veni la tine să îţi spună "am făcut-o de oare, am nevoie de ajutor" dacă le e frică să recunoască că au greşit pentru că ştiu că vor fi pedepsiţi!
Trebuie să vedem prostioarele copiilor, lucrurile "rele" pe care le fac ca pe nişte probleme pe care trebuie să le rezolvăm împreună, nu ca pe nişte infracţiuni - pe care în cele din urmă pot învăţa să ni le ascundă, să le ascundă de autorităţi, când vor fi mari.
No matter what your kid does, you should be capable to step off! Nu spun că trebuie să ignoraţi fapta, sau să îi aplicaţi tratamentul de tăcere, sau să nu îi mai pregătiţi mâncarea. Trebuie doar să fim capabili să swing back again.

3. Imaginaţi-vă cum funcţionează lucrurile din perspectiva copilului. Cum vede copilul toată chestia asta.
Încearcă să ignori calitatea ta de părinte şi încearcă să vezi din alt unghi lucrurile. La fel, dacă încerci să faci front comun cu celălalt părinte - cum vede copilul asta? Că părinţii fac front comun împotriva mea! :)
Primul pas: ce aş simţi eu dacă mi-ar spune cineva ceea ce tocmai i-am spus eu acum copilului.
Al doilea pas: ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face. Dar oamenii sunt diferiţi şi au gusturi diferite, deci nu funcţionează chiar aşa... Ce funcţionează dacă aş fi rănit, dacă mi-ar face rău lucrul acela.
Deci e chestiunea de perspectivă, schimbarea perspectivei.

4. Fii autentic - nu pretinde că eşti mai autoritar decât eşti, nu-ţi fie teamă să-ţi arăţi vulnerabilităţile, fii sincer cu tine şi cu el, eşti o fiinţă umană. Asta e mai respectuos faţă de copil.
"Connection" şi "control" - cele două extreme.
Skinner s-a concentrat pe comportament, dar nu pe sentimente. A făcut teste pe porumbei şi apoi a scris studii despre oameni, bazate pe acele teste.
E nevoie de curaj ca să-ţi ceri scuze de la copil pentru că i-ai rănit sentimentele, de exemplu.

- Ca răspuns la unele întrebări din sală, Alfie Kohn spune că debarasarea de sistemul bazat pe pedepe şi recompense este necesară, dar nu şi suficientă.

altă idee -
De ce trebuie să presupunem ce e mai rău din partea copilului?
De ce trebuie să pornim de la ideea că copilul face ceva special ca s-o înnebunească pe mami?
Sau, cu alte cuvinte (ale mele, Anca) de ce trebuie să pornim de la premisa de vinovăţie?

5. Talk less ask more: Ascultă-l pe copil.

Da, e mai bine să ţipi la copil decât să-l plesneşti. Dar mai departe, e mai bine să vorbeşti în loc să ţipi. Şi mai departe, e mai bine să explici decât să spui. Unii părinţi spun, dar i-am spus i-am spus de nenumărate ori, degeaba, tot aşa face! Da, i-ai spus, ai vorbit tu întruna. Dar cât l-ai ascultat pe el? Da, acum el ştie mai multe despre felul tău de a gândi şi a vorbi. Dar tu ce ştii despre el, despre cum gândeşte, despre de ce a făcut lucrul acela?

6. Children learn to make good decisions by taking decisions, not by following others rules.
Copiii învaţă să ia decizii atunci când sunt lăsaţi să le ia, nu atunci când li se spune în permanenţă ce să facă. Desigur, în concordanţă cu vârsta şi posibilităţile lor de a construi opţiuni, nu doar de a alege dintre 2 alternative - ceea ce poate fi mai potrivit pentru un copil de 2 ani.

Unii oameni simt o dorinţă foarte mare de a controla un copil, atunci când şi ei sunt controlaţi la muncă sau în altă parte! Dar trebuie să ne gândim la perspectiva lor (la cele de mai sus, practic).

Copiii care participă la luarea deciziilor în familie devin mai aplecaţi asupra şcolii, mai cooperanţi...

Change the default: "default" trebuie să fie că copiii trebuie să ia decizii, în absenţa unui motiv întemeiat care să împiedice asta.
"Tu ce crezi?" - trebuie să întrebăm mereu asta!

Kohn crede că cele mai bune şcoli sunt cele care pun copilul în centrul atenţiei, nu în afara acesteia. "Democraţia copilului" înseamnă să i se poată cere părerea, să nu meargă la şcoală ca într-o dictatură.

- în loc de pedepse şi recompense, li se mai spune "logical consequences" şi "positive reinforcements"

------ -------- --------   -------   -------
Sesiunea de întrebări şi răspunsuri:

Întrebările din public mi se pare că arată îndoiala părinţilor că propunerile lui Alfie Kohn chiar pot funcţiona în situaţii reale, concrete. Cu siguranţă însă, părinţii - care reprezintă cel mai mare procent al participanţilor şi cadrele didactice - destul de puţini, dar trebuie să recunosc că sunt câţiva în sală, măcar îşi pun întrebări. Pentru că totul pare atât de simplu în teorie.

Ce ar putea merge şi cu propriii noştri părinţi? Abordarea "Talk less and ask more" cu siguranţă ar merge în relaţie cu orice alt adult - o abordare simplă şi mai productivă decât a le atrage atenţia (inutil) că nu au făcut treabă prea bună cu creşterea şi educarea voastră, de exemplu.

Pe site-ul lui Alfie Kohn (www.alfiekohn.org) sunt disponibile şi alte lucruri de citit pe teme de parenting, dar mai ales de educaţie.

Mulţumirile mele:

Vă mulţumesc pentru atenţie şi succes tuturor!

Le mulţumesc de asemenea în primul rând celor care au făcut posibilă venirea lui Alfie Kohn la Bucureşti pentru a doua oară, reuşita unui eveniment cu peste 400 de participanţi în sală - mămici, cadre didactice şi medicale, bloggeri, jurnalişti etc. Un eveniment la care s-a văzut bine, s-a auzit bine, s-a răspuns la întrebări, bebeluşii purtaţi de mamele lor nu au deranjat (prea tare), şi evenimentul a fost un real succes.
Şi enumăr aici câţiva, cu riscul de a nu-i fi pomenit pe toţi: Monica Reu, minunata echipă Totul despre mame - Despina Bădescu, Simona Ghenea, Simina Bădică, Vivi Floricică şi multe alte fete.
Mulţumesc şi eu pentru invitaţia la conferinţă (pentru prima oară la Alfie Kohn), fără de care poate că nu aţi fi putut să citiţi nici voi rândurile de mai sus şi din prima parte a conferinţei :)
Şi mă bucur şi de a fi revăzut prietene din blogosferă precum Bogdana Dobre şi soţul, Luminiţa Malanca, Diana Vasiliu, Delia Grigoroiu, Ioana Macoveiciuc, Dana Dragomirescu... Şi multe altele!

Comments

Popular posts from this blog

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

Odiseea popririi pe cont... și morala din fabule

Sorcova vesela - the new milestone