Păi... despre ce piesă vorbim noi aici?

După lupte seculare care au durat... vreo câteva luni de încercări, am reuşit să prindem bilete la piesa "Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule?" de la Teatrul Act. Pe care l-am văzut aseară, luni seara.

Înainte să mă apuc să citesc după cum am obiceiul - şi poate să notez şi aici la finalul articolului - ce a mai scris lumea până acum despre piesa de aseară, ia să apuc eu să notez câteva impresii personale.


În primul rând - am mers pentru că piesa are la bază textul lui Marin Preda, "Moromeţii" - una din capodoperele reale ale literaturii române, după umila mea părere. Pe vremea când încă mai credeam că voi ajunge să scriu şi eu vreodată romane sau măcar povestiri, începusem prin a-mi semna articolele din ziarul la care lucram cu pseudonimul Mara Preda, atâta de tare îl apreciam pe scriitor! :)

Apoi - sau pe acelaşi plan - am vrut să vedem piesa pentru că ştiam că este regizată de Aexandru Dabija şi jucată de Marcel Iureş şi George Mihăiţă. Pe Iureş îl mai văzusem în rol de bărbat ajuns la bătrâneţe tot la Act, în piesa "Acasă la tata" a lui Mimi Brănescu (super piesă! Mi-a plăcut scenariul extrem de mult, ca şi jocul actorilor). Dar George Mihăiţă nu pot să spun că se număra printre actorii mei favoriţi.

În plus, aveam o uşoară reţinere - combinată cu curiozitate: adică, hai să vedem, poate magistralul Marcel Iureş să-l "bată" la Ilie Moromete pe Victor Rebengiuc?

De fapt, comparaţia nu ştiu dacă trebuie neapărat făcută, pentru că vorbim despre altceva, una e un rol de film - excelent filmul lui Stere Gulea, excelentă distribuţie, magistral jucat, nu cred că va mai fi vreodată depăşit sau măcar! - şi cu totul alta un rol de teatru cu acelaşi personaj.

Dar hai s-o luăm cu începutul. Piesa nu este o prelucrare a romanului lui Marin Preda in integro, şi nici măcar o "felie" din roman. Ci este un scenariu (de Cătălin Ştefănescu, realizatorul TV care semnează "Garantat 100%") de sine stătător. Este un dialog între două dintre personajele din Moromeţii, Ilie Moromete şi Cocoşilă, la ceva vreme după acţiunea din roman. Nici măcar nu se pomeneşte de vreo Poiana a lui Iocan - poate doar discuţiile pe teme istorico-politice şi aparatul de radio care deschide piesa cu buletinul de ştiri să facă o trimitere într-acolo. Dar de fapt acţiunea pare că se petrece... undeva-niciunde, cândva-nicicând, illo tempore.

Prima parte a piesei ne "încălzeşte" cu un dialog uşor facil, uşor neserios, uşor frugal, ca să folosesc un cuvânt din domeniul culinar, căci în piesă se şi mănâncă, fasole cu ceapă! - Asta cu mâncarea nu am înţeles-o decât ca pe un artificiu ca să rupi cumva monotonia dialogului, ca să le dai de făcut ceva cu mâinile în timp ce dau din gură, ca să rupi scena puţin.

Ne întrebăm - sau eu mă întrebam, oare piesa e o comedie? Pentru că poveştile pe care şi le deapănă unul altuia par ireale unui ne-trăitor la sat, dar sunt de fapt desprinse din realităţile rurale chiar şi ale zilelor noastre - poate prea mult din zilele noastre, dacă mă întrebaţi pe mine, pentru că am impresia că "pe-atunci" aveau mai multe preocupări lucrative ţăranii decât au acum, or poveştile erau despre altceva, numai despre muncă nu prea.

Am mai decelat în aceste poveşti că mai ales Iureş - sau poate aşa a fost ideea lui Dabija - a imprimat tonului un pic şi din Nea Mărin-ul scenetelor cu Amza Pellea. De altfel, eu însămi, când am citit prima oară "Moromeţii", mi-l imaginam pe Amza Pellea în rolul lui Ilie Moromete, dar asta s-a schimbat odată cu filmul lui Stere Gulea, care a aşezat lucrurile comme il faut.

Şi când te simţi mai relaxat şi te gândeşti că n-are că să se mai schimbe în atmosfera piesei, că este o piesă uşurică, de reamintit "Moromeţii", de făcut poftă să reciteşti cartea sau să revezi filmul, scoate Ilie Moromete lada de zestre - şi cumva, cred că realizatorii piesei scot efectiv din această ladă fix cea mai dramatică scenă din "Moromeţii": bătaia pe care le-o administrează Ilie băieţilor şi fuga acestora de-acasă, ruptura dintre generaţii şi felul dramatic în care s-a produs aceasta.

Interesant că personajele, toate celelalte din familia Moromeţilor, sunt "jucate" aici, într-o scenă de teatru în teatru, de George Mihăiţă, iar ei înşişi apar doar sub formă de portrete de pe pietre funerare pe care le alege Iureş dintr-o grămadă. Dar toată scena - pe care Iureş reuşeşte s-o ducă frumos la capăt, cu dramatism, ca o explozie de talent - este, cred, chiar mai dramatică decât cea din carte sau din film. Pe mine personal la sfârşit m-a lăsat cu gândul că Moromete a rămas "cu o traumă", m-a dus în psihanaliza contemporană, m-a făcut să mă gândesc că nu şi-a rezolvat trauma şi n-are să şi-o rezolve vreodată! :)

Alexandru Dabija creează două personaje puternice: un Cocoşilă bonom şi bun tovarăş de poveşti cu Moromete - şi tovarăş de pahar, vedem acum, şi un Ilie Moromete când hâtru, când "angoasat", când glumeţ, când deprimat.

Un alt personaj în piesă este gardul. Cotrar părerii (exprimate de consortul cu care am văzut piesa împreună aseară) că acest gard reprezintă doar un element de decor şi un pretext pentru introducerea unor efecte luminoase şi de fum cu ajutorul lui, ceea ce se prea poate, de altfel, însă mie mi s-a părut că gardul avea şi el un "rol" în piesă, era el însuşi personaj. Gardul acela era un fel de graniţă, de separare între ieri şi azi, între vechi şi nou, între aici şi acolo, între traiul binecunoscut al Moromeţilor de dinainte de fuga băieţilor, şi schimbarea majoră care s-a produs în familia acestora după aceea. Poate chiar o frontieră fizică între două tărâmuri ne-fizice: realul şi imaginarul, sau existentul şi nefiinţa.

Ca impresie generală, personal am plecat acasă de la piesă cu gândul că nici teatrul ăsta nu mai e ce-a fost odată, că regizorii nu se mai rezumă să pună pur şi simplu în scenă fapte, lucruri, chiar şi trăiri. Ci trebuie mereu să dea măsura talentului cu orice preţ, ceea ce e de admirat. Dar alteori merg parcă prea departe, "ne pun mintea pe bigudiuri", ne scot din comoditatea fotoliului de teatru şi, culmea!, ne pun să gândim, să ne imaginăm, să găsim sensuri ascunse ale lucrurilor de altfel ştiute.

S-a aplaudat mult, piesa a fost foarte apreciată de publicul de aseară. Dar oricât aş încerca să fac abstracţie de carte sau film, nu prea reuşesc. În plus, personal am o mare problemă cu conceptul de "veridicitate", de verosimil. Mai ales atunci când e vorba de lumea satului, această veridicitate este şi mai greu de atins. De exemplu, încerc să nu mă gândesc la degetele lungi şi delicate ale lui Iureş în rolul de aseară, sau încerc să nu mi-l amintesc pe George Mihăiţă în spumoasele roluri de comedie de unde, probabil, a împrumutat un pic de butaforie.

Şi acum, hai să vedem ce a mai scris lumea despre piesă şi să notez 2-3 idei.

Mai întâi, în Yorick.ro, Monica Andronesc vorbeşte în martie 2014 despre neverosimil, despre rătăcirea unui personaj shakespearian în Poiana lui Iocan. Iată articolul aici

Oana Stoica face o cronică bună piesei în Dilema Veche, tot la premiera din martie 2014. Ea scrie despre aşezarea piesei într-un timp şi spaţiu suspendat între aici şi dincolo, despre "ăsta-i nivelul" discuţiei, despre soliditatea textului. Iată articolul aici

Pe blogul ei, Ileana Lucaciu realizează un elogiu al spectacolului atunci când povesteşte despre întâlnirea cu... valoarea. Valori, în ipostazele scriitorului Marin Preda, actorilor Iureş şi Mihăiţă, regizorului Alexandru Dabija, toţi de primă mână. Iată articolul ei aici

Dacă v-am convins, mergeţi şi vedeţi piesa. Atenţie, trebuie rezervare căci se vând foarte repede cele vreo 100 de bilete de la fiecare spectacol!

Comments

Popular posts from this blog

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

Ruşine, arbitrelor!

Sorcova vesela - the new milestone