Blogonovelă

Blogonovela.ro

2011-08-17T19:26:00.000+03:00

Gata, închidem aici (cel puţin, deocamdată). Aici păstrez arhiva articolelor de până acum.

Ne puteţi citi în continuare pe www.Blogonovela.ro.

Vă aşteptăm cu mare drag!

Io cu cine ... hâc, bolesc?

2011-07-19T18:10:00.001+03:00

Deci, carevasăzică, cum ne dixtrăm noi de caniculă:

Add caption

copil mezin la ţară cu bunic-sa şi doi verişori, vreme de două săptămâni. Imediat după week-endul dintre cele două săptămâni, telefoane de la bunic-sa că face copilu' febră mare. Mare-mare, da' ţinută sub control parţial cu antitermice, parţial prin telefon îi menţin moralul bunică-sii. Că după două zile de febră, copilu' nu mai mânca nimic, mai şi vărsa ce brumă mânca, şi taman când eram cu un picior pe ambreiaj să mă duc s-o iau ca s-o las mai moale pe mama, nu de alta, dar să-şi mai revină din sentimentul de vinovăţie că de la o picătură de îngheţată i s-ar fi tras copilului răul, deci tocmai atunci mă sună din nou: copilu e mai bine, îşi revine, vrea mâncare, vrea apă, nu mai face febră... DECÂT că a pornit unul din verişori pe acelaşi drum. N-apucă mama să usuce cerneala de pe fişa de observaţie a pacientului, că începe şi al treilea dintre copii să-şi dea în petec, adică în febră. Ăsta din urmă, mai mare, spune clar şi ce îl doare: capul. Io, mare pricepută (aiurea!) pun diagnosticul: insolaţie!

foto

Da' las' că nici eu acasă nu prea mă plictiseam... Trei copii cu febră sunt nimic pe lângă soţ cu febră, trust me! (Şi nu scriu mai mult despre asta, fac un LE mai încolo, după ce citeşte şi soţul hahaha!)

Ei, şi uite că plecăm, copil care a terminat şcoala de vară de engleză, trist că s-a terminat, cu soţ bolnav, febril, apatic, irascibil, pe alocuri de-a dreptul nervos, pe scaunul pasagerului, şi eu la volan. Şi dăm la ţară de o bunică energică cu trei copii, din care fii-mea cea mică deja restabilită, gătea nişte prăjiturele din nisip, dar ceilalţi doi nepoţi se lăţeau pe câte un pat pliant scos la umbra serii. L-am lăbărţat şi pe soţ pe un astfel de şezlong şi am purces la descărcat rezervele de antitermice din portbagaj.

Că uitai să vă zic - în sat nu există dispensar, doctor, asistentă, şi nici măcar o farmacie. În epoca în care în jurul blocului meu pe o rază de cinci minute de mers pe jos sunt cel puţin 10 farmacii, la noi în sat nu e niciuna. Nu ştiu antreprenorii să miroasă afacerile, eu aşa cred! ;)

foto

În week-end s-a ameliorat starea doar a unuia dintre nepoţi, cel mare, dar am redus sejurul pentru a veni cu soţul la medic, căci îi era tot mai rău, febra nu ceda, tusea tot mai tare tuşea (n-am găsit altă rimă). Aşa că de luni dimineaţă el e pe antibiotic, cu diagnostic de traheo-bronşito-nuştiuce, dar nu trecea de la sine, de continua să facă febră mare şi după 4 zile!

Şi nepotul mezin este pe antibiotic de duminică chiar, la dispoziţia medicului pediatru de gardă de la spitalul din Târgovişte, unde a ajuns până la urmă cu salvarea.

Da' nu prea cred că s-a terminat, că azi-dimineaţă fii-mea cealaltă a început să facă febră. Acum câteva minute mi-a zis că "mami, mă doare creierul!" Plastică descriere...

Io? Well... nici eu nu prea mă văd bine. Îmi simt capul ca o baniţă cu grâu!

Efectul de hrubă

2011-07-17T18:17:00.000+03:00

Intru în casă. Închid geamurile. Trag jaluzelele în jos, să fie întuneric. Şi parcă ceva mai răcoare… Să-i zicem “Efectul de hrubă”.

Mama îmi povesteşte că în urmă cu mulţi ani, bunicul bunicului meu, strămutat din zona Ardealului în zona dintre Subcarpaţi şi Câmpia Română şi-a construit o astfel de locuinţă, un bordei care avea doar uşa sus, pe pământ, în vreme ce zona de locuit se găsea sub nivelul solului.

Inclin să cred că acolo nu duceau grija căldurilor de peste 45 de grade pe care le-am înregistrat eu pe termometrul pus la geam. Sau poate că atunci nu se “inventaseră” căldurile astea…

TNT reloaded

2011-07-10T16:19:00.001+03:00

foto

În maşină mergea radioul pe RockFM şi cânta Highway to Hell. Nu prea eram atenţi, ştiţi cum e, radioul cântă, tu te gândeşti la ale tale… Zice Roxi:

- Mami, ăsta e acelaşi cântăreţ care cântă TNT?

- Daaaa! – fac eu, dintr-o dată atentă şi la radio, şi la copil. Îţi place?

- Da, îmi place foarte mult!

- Are potenţial pitica! – comentez eu cu soţul şofer. Că TNT deja le place amândurora, Ilinca o fredonează aşa… în timp ce aşteaptă masa sau povestea de seară

Care e problema copilului?

2011-07-09T16:17:00.001+03:00

Roxi, sâmbătă seara:

- Mami, problema nu e că pot să stau mai târziu, pentru că mâine nu am grădiniţă sau şcoală. Problema e că vreau să mă culc, dar vreau să vii şi tu cu mine!

Tu cu cine faci breastfeeding?

2011-07-01T11:56:00.004+03:00

Puteţi citi şi pe Blogonovela.ro

Tu cu cine faci breastfeeding? Răspuns: cu mama mea / cu copilul meu - după caz.

: sursa foto: http://blisstree.com/feel/world-breastfeeding-week/

Aşadar, încă o chestiune spinoasă legată de maternitate:alăptarea. Să alăptezi sau nu? Dacă nu, de ce? Ţi-e teamă de lăsarea sânului? Şi cu laptele ce faci? Pastile de oprit lactaţia, mastită şi alte afecţiuni, copil lipsit de laptele matern.... Dacă alăptezi, cum? Şi cât timp, care e cea mai bună perioadă de alăptare? Ragade, dureri, copil nesătul, testul zilnic cu cântarul...

Din aceste dileme nu putem ieşi nicicum!

Astfel că iată-mă adunându-mi amintirile ca să scriu din nou la sugestia celor de la Qbebe.ro. Sper ca experienţa mea, alături de cea a altor mame, să le ajute pe actuale sau viitoare mămici.

Pe foarte scurt, ceea ce spun şi la controalele medicale când sunt întrebată dacă am alăptat, este: da, am alăptat câte şase luni fiecare copil.

Pe larg, povestea licorii materne începe în ziua de după naştere, la naşterea Roxanei, în urmă cu şase ani. Atunci am fost mutată în salon, unde am stat tot timpul cu copilul lângă mine, aşa e politica la Spitalul Universitar. Dintru început trebuie să spun că, dacă n-aş fi avut ajutorul asistentelor „de la bebeluşi”, nu ştiu cum m-aş fi descurcat. Orice s-ar spune, eu una n-am ajuns să cred că alăptarea e ceva instinctiv. După cezariană, nu ai forţa nici măcar să iei în braţe un prunc de aproape patru kilograme, nu ştii cum să-l ţii la piept, ca să nu forţezi operaţia, nu poţi şi nu ştii cum să îl ajuţi şi pe el să sugă. Dar, cum spuneam, asistentele, mai ales una dintre ele, o doamnă aproape de pensie, cu mulţi bebeluşi ajutaţi la activ, a venit şi, sigură pe ea, a luat copilul din pătuţ şi mi l-a pus la sân iar, şi iar, când pe o pernă pe care o ţineam în braţe, ca să nu simt direct greutatea pe operaţie, când pe pat, iar eu trebuia să stau întinsă lângă copil astfel încât să ajungă la sân... (acestea şi alte poziţii de alăptat - în desenele de mai jos.)

: Sursa foto: http://happyfamilia.com/be-a-parent/breastfeeding-position/

Laptele vine mai greu după cezariană, se spune. Eu am avut norocul ca a doua zi, la salon, deja să încep să am lapte. „Pune copilul la sân”, îmi repeta asistenta, „că pleci acasă, faci acolo mastită sau alte complicaţii şi apoi pierzi laptele! De ce să nu pleci de aici cu lecţia învăţată şi să nu ai probleme acasă?” Şi plângeam de durere şi alăptam. Ragade, alifii aplicate pe sân, comprese reci pentru atenuarea durerilor, apă caldă pentru pornirea laptelui...

A durat ceva până ne-am reglat, copil şi sân, unul după celălalt. Dar, într-adevăr, acasă nu prea am mai avut probleme dureroase. Am trecut însă tot timpul prin stresul „dar oare am destul lapte? Oare se satură de la sân? De ce încă plânge după ce mănâncă, oare nu-i trebuie completare de lapte praf?”

Am băut zeci de litri de ceai de fenicul, chimen şi anason, ceaiuri din nişte granule pentru sporirea lactaţiei, bere fără alcool, apă plată...

Am cunoscut „bunăvoinţa” celor din jur care ba mă sfătuiau să pun mai des copilul la sân, ba să nu-l mai pun deloc şi să-i dau lapte praf, ba s-o alăptez la trei ore, chiar dacă asta însemna să o trezesc din somn, ba să-i dau la cerere, chiar dacă asta însemna să mănânce şi la o oră...

Totul până când ne-am „reglat” şi am decis că aşa cum simt eu este cel mai bine! De-atunci parcă nici n-au mai fost probleme cu cantitatea de lapte. Nu am avut niciodată atât de mult încât să mai pun şi la frigider, pentru cazul în care ar fi trebuit să plec undeva, iar copilul să fie hrănit cu laptele meu. Dar una peste alta, am dus-o aşa până pe la şase luni, când cantitatea de lapte scădea pe zi ce trece – simţeam, fetiţa era măricică, creştea bine, probabil că vroia mai mult. Pe final, glumeam despre asta spunând că îi dau „picătura de alint”, pentru că după alăptat, urma masa – de pe la şase luni am început diversificarea, şi completam cu suc de fructe, supă, pe rând. Lapte simplu mai primea doar dimineaţa şi seara.

Cu al doilea copil, începutul, la spital, a fost un pic mai greu, pentru că la Elias copiii nu stau împreună cu părinţii, ci stau toţi la un loc. Eu puteam cere să ţin copilul cu mine în rezerva pe care am avut-o. Însă pentru că Ilinca a avut un icter accentuat, trebuia să stea „la lampă” şi am vrut să fie urmărită de personalul medical. Din nou am avut norocul ca a doua zi după ce am născut să am deja lapte. La maternitate, era politica de alăptat la trei ore, aşa că mămicile mergeau „la alăptat” la orele stabilite, ne aliniam toate pe hol, pe nişte scăunele, şi aşteptam să ne dea copiii. Însă fata mea dormea mult şi adânc, de câteva ori nici măcar n-am reuşit s-o trezesc ca s-o alăptez. Plus că mi se spunea că „s-a trezit mai devreme şi i-am dat noi lapte praf”. M-am supărat puţin, de ce să-i dea lapte praf, iar eu, în rezervă, să mă mulg şi să-l arunc pe al meu, să risc să fac mastită sau să pierd laptele, ea să se înveţe cu laptele praf şi să nu-l mai vrea pe al meu...? Dar în general am fost destul de relaxată, nu am făcut mare caz de asta, abia aşteptam să ajung acasă ca să ne cunoaştem şi să ne „reglăm” – copil flămând cu sân lactat.

: Ilinca, la două săptămâni

Aşa că acasă, Ilinca a avut parte de tratament similar – ca durată de alăptare. Nu am vrut neapărat asta, dar aşa s-a întâmplat. De data asta am fost mult mai relaxată, n-am mai avut dileme legate de cantitatea optimă de lapte, perioada de alăptare... Ştiam că alăptarea este benefică atât pentru copil, cât şi pentru mamă – despre asta n-am niciun dubiu! Însă n-aveam de gând să înnebunesc pe tema asta. (În paranteză fie spus, acasă am avut lucruri care să mă preocupe, cum ar fi gelozia surorii mai mari... Poate o să povestesc şi despre asta la un moment dat.) Aşa că am început să completez mesele de la sân de pe la cinci luni, pe la şase am început şi diversificarea, şi tot cam pe-atunci fetiţei i-au ieşit primii doi dinţişori şi... m-a muşcat de sân. Acela a fost de fapt momentul când am zis: gata! Şi gata a fost.

În concluzie, şi stresată, şi relaxată, tot şase luni am alăptat!

După vârsta de şase luni, copiii mei au crescut cu lapte praf – cea mare, din cel care se dădea, pe vremea aceea, gratuit, cea mică cu acelaşi tip de care primise în maternitate (se pare că într-adevăr, îi plăcea gustul, pentru că altul nu a vrut), alternat cu lapte fără lactoză atunci când aveau vreo problemă cu stomăcelul. Iar după vârsta de un an au primit lapte de vacă proaspăt muls şi bine fiert.

Sfatul meu pentru mame ar fi: dacă vreţi şi numai dacă vreţi, încercaţi să alăptaţi, este cel mai bun lapte, nu există lapte de mamă rău, sau nehrănitor, sau plin de apă, sau altfel. Laptele matern face bine deopotrivă copiilor (pentru imunizare) şi mamelor (reduce riscul afecţiunilor de sân).
Dacă însă, din diverse motive, nu puteţi s-o faceţi, nu vă învinovăţiţi! E mai bine ca bebeluşul să bea un biberon ştiind că îl iubiţi, decât lapte de la un sân crispat, stresat, plâns, deprimat.

Adaptare la împrejurări, zic

2011-06-30T13:47:00.000+03:00

Fază văzută cu ochii mei acum vreo juma de oră, pe la Vitan.

O femeie (rromă, dar nu despre asta vreau să vorbesc, nu vreau să fiu rasistă, nici n-are importanţă de ce etnie era) vindea umbrele pe o bancă, gen:

- Umbrele, umbrele, umbrele de ploaieee aaaveem!!!

Se opreşte aproape brusc ploaia şi iese soarele. Apare de niciunde un bărbat (rrom şi el, soţul, probabil), şi ţipă:

- Bagă, fă, umbrelili alea şi scoate pălăriili!

Iar femeia, aşezând nişte pălării de soare pe bancă:

- Pălăriiiii, pălării de soare-aveeeeeem!

Google şi-a lansat reţea de socializare

2011-06-30T10:18:00.001+03:00

Google+, reţeaua de socializare a Google, a fost lansată. Deocamdată aflu că este în teste pentru un număr limitat de utilizatori.

De asemenea, interfaţa pentru blogging a Google a fost foarte mult actualizată şi modernizată! Personal, îmi place mult, e foarte uşor de utilizat, am tot ce-mi trebuie la îndemână - tools, statistici... you name it!

Citiţi mai multe pe Blogonovela.ro

GPS pentru copii

2011-06-28T13:22:00.002+03:00

Mă întrebam eu mai deunăzi, retoric, cum ar fi dacă aş putea şti pe unde-mi umblă odorul, fără să-l sufoc cu grija mea, dându-i astfel voie să se dezvolte armonios şi să devină un adult independent şi responsabil.

Ei bine, răspunsul este: dispozitivul nu-m8, pe care îl puteţi comanda şi voi de la Zibo.ro.

Citiţi mai multe pe Blogonovela.ro.

Dacă vreţi să-i cunoaşteţi pe olteni...

2011-06-28T10:24:00.003+03:00

Aşa îşi începea regretatul Amza Pellea unul din spumoasele lui scheciuri umoristice despre olteni, nea Mărin şi Sucă.

Eu zic că dacă vreţi să-i cunoaşteţi pe români - sau o parte a naturii umane, hai să generalizez şi să restrâng, în acelaşi timp - trebuie să vă treziţi pe la ora 7 şi să urmăriţi, din geamul de la bucătărie, o familie din vecini, care se pregăteşte să plece în concediu.

El - a adus maşina cu spatele la intrarea din spate a blocului şi acum stă, cu mâinile în şolduri, cu portbagajul larg deschis şi încă aproape gol, şi se tot uită când în sus, spre ferestrele blocului, când la ceas.
Ea - apare lângă maşină după vreo 5 minute, însoţită de mama (a ei, presupun) care poartă în braţe un copil şi pe umăr o geantă de voiaj. Ea însăşi e încărcată ca un pom de Crăciun, cu bagaje, genţi, un cărucior pliat, izoprene şi un rucsac. Le îndeasă pe toate, şi el şi ea, în portbagaj, la picioarele copilului, în braţe, ea mai ţipă că "sticla de cafea, vezi că o spargi", el scoate un nerăbdător "haide, dragă, ce-a durat atâta?", bunica se aşează pe bancheta din spate, lângă copilul prins în centura scăunelului, mama intră şi ea în maşină pe locul din dreapta şoferului, iar el rămâne să închidă portbagajul, se aşează la volan. Şi pornesc. Le doresc vacanţă plăcută!

Clientul nostru, fraierul nostru

2011-06-27T19:10:00.002+03:00

sursa foto

Ştii cum e când ţi se strică maşina de spălat? Nu e bine. Nu e bine pentru că nu poţi să-ţi speli rufele, ai tu destule haine, dar tot se termină la un moment dat, soţul te anunţă că îi trebuie cămăşi şi şosete curate la serviciu, copiii îţi demonstrează de ce le trebuie şi mai multe rochiţe, acum, că s-a şi stricat vremea şi nu mai pot sta doar în slipi prin curte la ţară...
Şi trebuie să iei o decizie: fie cumperi alta (căci cea veche e iremediabil stricată şi stricăciunea definitivă gata confirmată de reparatorul chemat în grabă), fie te apuci să speli de mână, eventual cu cofiţa pe cap, iei drumul râului. Urban conditions: am ales prima variantă: trebuie alta.

Aşa că am purces la studierea pieţei. Cunoaşteţi numele magazinelor de electrocasnice, n-am de gând să le fac reclamă gratuită nici pro nici contra, însă am de gând să îmi spun impresia personală despre fiecare în această experienţă de studiere a pieţei.

Cobor la magazinul Domo din colţul blocului. Aflu de pe geamul vitrinei că aplică până la 40% reducere la produse. Zic "wow", dar destul de reţinut, pentru că mă mai prind şi eu cum e cu "marketing bullshit"-ul asta - au un singur produs în tot magazinul cu 40% reducere, un toaster sau ceva ieftin, şi ei gata, pun afiş mare pe geam că "până la...". "Până la..." e cale lungă. Cât de lungă? - o întreb pe vânzătoare, arătându-i un model de maşină de spălat expus. Zice: cam 15% pentru că e desfăcut din ambalaj, lichidăm tot stocul şi închidem magazinul. Zic: Zău? Dar maşina veche, stricată, mi-o luaţi din casă? Da, dar contra unei taxe de 15 lei. I-auzi, totul e cu 15 aici. Bine, dar hai să mai văd şi alte magazine, şi alte produse, ca să mă decid. Nu de alta, dar modelul respectiv nu ar fi fost prima opţiune de "brand" de maşini de spălat...

sursa foto

Merg la Flanco şi Altex, ambele pe lângă Bucur Obor. Şi unii şi alţii au tot felul de oferte, niciuna nu prea se încadrează în bugetul pe care îl pregătisem. Unii nici nu vor să audă de ridicat maşina veche de acasă (Altex), alţii (Flanco) o iau fără nicio problemă, fără reduceri la produsul cumpărat, dar fără nicio taxă suplimentară din partea mea.
Hai să vedem şi la Cora, că de acolo am luat-o şi pe răposata, or avea preţuri mai bune. Mai multe da, un perete de maşini de spălat, una mai albă şi mai hublouată ca alta. Mai ieftine nu neapărat...

Ei, to make a long story short, nu am luat de nicăieri, nu ne-am decis. Doar am făcut o luuuungă listă de produse, caracteristici şi preţuri, de mi se învârteau în cap cu 800 până la 1200 rotaţii pe minut numai kilograme de rufe uscate, cuve din tot felul de materiale, consum de electricitate per an, consum de apă per lună... etc.

Sâmbătă îi iau şi pe soţ de mână şi mergem la Domo, la colţ, hotărâţi s-o luăm pe aia expusă. E la 2 paşi, ne-o aduce imediat, şi poate deja luni are soţul cămăşi curate şi călcate la serviciu. Aş! Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Acolo am obţinut chiar 25% reducerea. "Dăcât că" nu putea s-o opereze în sistem sâmbăta, şi nici n-avea cine s-o pună într-un cărucior să o urce până la noi sâmbătă - probabil că merg pe resurse reduse în week-end, aşa că trebuia să revenim luni.

Zis şi făcut. Azi e luni. M-am înfiinţat la magazin la ora deschiderii - doar ca să aflu că s-a modificat schimbarea: nu poate să îmi dea 25% reducere, pentru că sistemul de gestiune nu le permite să opereze aceeaşi reducere la mai multe produse de acelaşi fel, şi ei deja vânduseră un alt exemplar ca ăsta săptămâna trecută, că avuseseră 3 "pe displei", cum m-a lămurit locvace vânzătoarea. Zic:
- Vă rog să nu-mi încărcaţi memoria (şi-aşa greu încercată) cu detaliile astea legate de sistemul vostru de gestiune. E problema voastră, luaţi-vă alt sistem, ce ştiu eu. Problema mea, client, este că eu sâmbătă aş fi putut avea maşina de spălat cu 25% reducere faţă de preţul afişat, maşină desfăcută din ambalaj, iar azi nu. Dar azi ce reducere îmi puteţi da?
- Păi nicio reducere, e valabil preţul afişat integral.
- Cum, nici reducerea de 15% de dinainte de sâmbătă, de vineri?
- Nu, că vă spuneam, sistemul nostru de gestiune...
- Sistemul dvs. de gestiune are un câmp pentru clienţi nemulţumiţi? Că vreau să mă trec şi eu acolo.
- Ne pare rău, dar ştiţi, doar la acest model, care a fost deja vândut un exemplar... Dar puteţi să vă alegeţi alt model şi vă vom servi cu cea mai mare plăcere.
Am mai dat o roată prin magazinul oricum destul de golaş, dar fie erau prea mari şi nu ar fi încăput în baia noastră de apartament comunist, fie erau prea scumpe şi nu ar fi încăput în portofel... Aşa că le-am călcat pragul - în sens invers, spre ieşire - cred că pentru ultima oară, dacă tot se desfiinţează.

Şi cugetam eu (destul de nervoasă, nu prea sunt genul care să reacţionez frumos luni dimineaţa, la prima oră, la o nereuşită): locuiesc lângă ei de vreo 6-7 ani, ba chiar ne împărţeam locurile de parcare, dar în timpul ăsta cred că n-am cumpărat de la ei nici o boxă, niciun feon, nimic. Doar mai intram când şi când cu fetele "la muzeul de electrocasnice", în plimbare, şi chiar şi asta doar până ne-a dat afară un paznic "că amestecă copiii preţurile la produse"! Acum înţeleg de ce nu le-am fost client până acum: pentru că n-au auzit de satisfacţia clientului!

Aşa că m-am repliat spre Cora - de unde am şi achiziţionat-o pe cea care ne va face cămăşile curate, rochiţele parfumate şi pantalonii impecabili.
Acuma, şi aici am avut o mică aventură, că tocmai ce mă uitam eu pe la maşini, le măsuram, le cântăream... citeam din nou detaliile tehnice... etc. (da, ştiu, stau cam prost la capitolul luat decizii), când deodată mi-au cazut ochii pe un afişel mititel într-un colţişor. Whirlpool are o ofertă: la achiziţionarea unei maşini de spălat cu tehnologia 6th sense şi dacă dai un produs electrocasnic vechi la schimb, se acordă o reducere de 150 lei la maşini de 5-6 kg rufe şi 200 lei la cele cu capacitate mai mare. A durat vreo juma de oră să compleze toată hârţogăria necesară aplicării reducerii respective, semnării, aprobării, dar în final gata! De joi (că abia joi vin să mi-o aducă) am maşină de spălat!
Uraaa!

Citiţi şi pe www.Blogonovela.ro

Vremea cositului la români

2011-06-27T16:43:00.000+03:00

Un film alb-negru, sau poate şi verde, sepie-verzuie, foarte vizual şi auditiv, poate şi olfactiv, o tehnică de filmare cu încetinitorul: Coasa care retează iarba… Mirosul înnebunitor, unic, de nedescris al ierbii cosite… Zgomotul pietrei scoase din teaca încinsă la brâu, şi apoi piatra frecată pe tăişul coasei, ridicată cu lama în sus… Din nou hârş… hârş… fără grabă, de la dreapta spre stânga, coasa prin iarbă descrie un arc de cerc de un verde mai deschis.

Eu, copil, admirându-l de la umbră pe tataia în timp ce face această treabă anevoiasă, destinată doar bărbaţilor adevăraţi. El, un tataie înalt, foarte înalt şi suplu, cu părul alb, de când l-am cunoscut deja avea tot părul alb, îmbrăcat în pantaloni şi cămaşă cu mânecă lungă cu mânecile puţin suflecate, lăsând să se vadă pielea bătută de soare şi vânt, de o culoare care aduce cu cireşele negre.

Localizarea în timp: anii 80.

Anii 2011: zgomot de moto-cositoare şi trimmere şi miros de benzină arsă. Bărbaţi şi femei încinşi cu curelele maşinilor de tuns iarba mobile, prin curţi sau pe marginea drumului, răspândind iz de civilizaţie.

Nici nu ştiu dacă să mă bucur că se motorizează, sau să mă întristez la gândul practicilor tot mai mult uitate…

Citiţi şi www.Blogonovela.ro

Despre naştere, la (aproape) 6 şi 4 ani

2011-06-20T11:46:00.003+03:00

M-am surprins de multe ori în ultima vreme gândindu-mă la naşteri, la copii mici... Aşa că aş vrea să scriucâte ceva despre naştere, dinperspectiva mea, o mămică ce am trecut de două ori prin asta; să scriu acum, la6 şi, respectiv, 4 ani de la naşteri. Timpul şterge amintirile rele, dar lepăstrează pe cele frumoase. Da, poate că abordarea asta e cea mai bună pentrualte mămici în devenire.

Înainte vreme, decâte ori am mai povestit despre prima naştere la Spitalul Universitar (sauMunicipal), treceam sub tăcere multe din lucrurile (mai ales negative) pe carele-am simţit atunci (şi mai ales după naştere). „Facts, simple facts”, fără „feelings”.Atunci, pentru că nu le puteam eu încă numi. Mai târziu, pentru că mă gândeam că n-are rost săsperii mămicile cu... efectele depresiei post-partum, până la urmă. Dar de fapt, lucruriletrebuie spuse nu ca să sperie. Ci adevărul este că îţi trebuie ceva pregatire pentru naştere, ca pentruorice. Pe noi ne-au cam luat multe lucruri pe nepregatite – la prima naştere.Poate de aceea aş putea, glumind, să numesc cele două naşteri ale mele chiar„Aşa nu!” şi „Aşa da!”

Prima naştere

25 august 2005,ca ieri. Intram în săptămâna a 42-a de sarcină, fără nici unul din semnele naşterii despre care citisematâta. Nu aveam contracţii, nu mi se dilatase deloc colul, nu mi s-au ruptacasă membranele, nu am pierdut dopul gelatinos... Nimic. Mergeam zilnic lamedic să vadă şi el şi să evalueze situaţia. Medicul meu a înţeles că vroiam şiera de acord să nasc natural, aşa că am tot aşteptat momentul prielnic. Până înaceastă zi, când ne-a zis glumind că dacă bebeluşa nu vrea săvină, o lăsăm acolo până la 18 ani, când e majoră şi poate decide singură! Dupăcare ne-a explicat serios că nu îi mai este bine deja acolo, că lichidulamniotic începe să-şi piardă proprietăţile, că placenta îmbătrâneşte şi nu-şimai îndeplineşte rolul hrănitor... Şi că ar fi cazul să luăm în calcul şi ooperaţie cezariană. Ar fi putut să-mi provoacenaşterea, însă mi-a explicat – atunci nu prea am înţeles, dar acum nu regretalegerea aceasta – că, după un travaliu lung şi dureros, am fi ajuns probabiltot la cezariană.

Deja de când totdepăşisem termenul de 40 de săptămâni începusem să iau în calcul şi cezariana,aşa că ne-am dus acasă şi ne-am pregătit pentru internarea de a doua zi, cândera şi medicul de gardă.

Dimineaţa n-ammâncat nimic, pentru că urma să-mi facă o anestezie şi vroiam să evitămefectele nedorite. Însă la un spital care este şi de urgenţă, nu prea e bine –am aflat atunci – să mergi chiar în ziua când e medicul tău de gardă, pentru căpot surveni multe urgenţe, şi poate să se facă seara până se poate ocupa şi detine. Asta a fost o lecţie învăţată – ca, de alftel, multe altele.

Dupăce aşteptasem o zi întreagă să ne bage şi pe noi cineva în seama, totul adecurs atât de grăbit, că nici măcar n-au mai aşteptat să dezinfecteze sala decezariene şi m-au dus cu un etaj mai jos, la sala de operaţii ginecologice detoate felurile, nu o sală de naşteri.

Amprimit anestezie generală - motivul anesteziei generale este absolut hilar,ridicol, absurd. Acum cred că n-aş mai lăsa pe nimeni să mă „prostească“ cuasta. Dar atunci eram şi noi mici-mici, într-un sistem cu roţi mari şi bineunse. Motivul invocat era că urma să se oprească curentul în spital (revizie,sau aşa ceva) şi că trebuia să terminăm operaţia până atunci. Şi dacă am fi făcutanestezie parţială, dura prea mult să se instaleze şi riscam, chipurile, să nuterminăm la timp. Medicul n-a avut niciun cuvânt de spus aici, sau n-a vrut săse bage, deşi am vorbit şi cu el, dar poate că n-am fost destul de categorică,nici eu nu ştiam prea bine ce trebuie să fac.

Amintrat în sala de operaţii pe picioarele mele, îmi amintesc că vorbeam cuanestezista, care mă tot întreba cum mă cheamă, cum vreau să mă strige ca să mătrezeasca, unde lucrez, cum o să se numească copilul... şi deodată am căzutîntr-un somn adânc, greu, când mi-au pus masca pe faţă. Ultimul lucru pe caremi-l amintesc este privirea mea întoarsă înspre dreapta, unde se afla un ceaspe perete – era cred 19.30, iar când m-am trezit, primul lucru pe care l-amînregistrat vizual a fost acelaşi ceas, care indica fix o oră mai târziu. Şiauditiv – vocile din salon care mă strigau ca să mă trezesc.

Copilull-am văzut mai târziu, când am revenit la Reanimare, mi-a adus-o pe fetiţa mea oasistentă foarte puţin şi mi s-a părut cam mov la faţă şi mâini. Atunci mi s-aspus că aşa au toţi la început, dar a doua zi am aflat că făcuse circulară decordon şi avusese hipoxie, au pus-o la oxigen puţin, dar şi-a revenit repede şia primit scor Apgar 9 – cica 10 nu prea se dă la cezariană.

A doua naştere

Dupăce au trecut şi efectele depresiei post-partum acasă, după ce au trecut celeşase luni de alăptare – atât a fost laptele la mine la ambii copiii, după ce amreînceput să lucrez, la un an de la naştere, după ce am văzut că Roxana este uncopil atât de bun, cuminte, sănătos, iubitor, am început să ne gândim să-ifacem un frate sau o soră.

Peperioada celei de-a doua sarcini am avut un singur episod mai neplăcut – untriplu test (aşa-numitul „test al disperării”) cu indicaţie de amniocenteză. Pecare am făcut-o (despre amniocenteză am mai scris aici) şi am aflat că urma să avem încă o fetiţă, perfect sănătoasădin punct de vedere al anomaliilor căutate prin amniocenteză.

Lanaştere nu putea să vină medicul care mi-a urmărit prima sarcina, cu care amnăscut la Municipal şi care mi-a urmărit şi a doua sarcină. Însă mi-a spus dintimp despre acest lucru şi mi-a recomandat alt medic, care lucra de asemenea laclinica privată unde suntem arondaţi. Acest medic – de data asta, o femeie –m-a văzut o singură dată înainte de naştere, am făcut şi o ecografie şi m-aprogramat la cezariană. În ţara noastră, ca şi în multe alte locuri, după onaştere cezariană, următoarea sau următoarele sunt obligatoriu totcezariene. Acum urma să nasc la maternitatea spitalului Elias, unde exista unparteneriat public-privat. Am făcut programarea pentru 29 iulie 2007, într-oduminică la 8 dimineaţa, cu doar 2 zile înainte de termenul de 40 de săptămâni,în care nici acum nu am avut niciunul din semnele naşterii, aşa cum se cunosc acestea.

Dedata asta, îmi făcusem temele, ştiam clar ce vreau: anestezie parţială, ca săfiu trează la naştere şi să-mi văd copilul imediat.

Ajutatăşi de faptul că totul era pe factură, nu a trebuit să dau niciun plic nicăieri,am avut parte de o naştere ca la carte! În primul rând, medicul a înţelesdorinţa mea de anestezie parţială, ba chiar mi-a recomandat-o. În sala denaşteri am glumit tot timpul cu dânsa, mi-a pus muzică la cererea mea, am văzutcopilul imediat ce l-au spălat şi înfăşat. Mi s-a părut cel mai frumos copildin lume, legătura cu fetiţa mea s-a făcut imediat, n-a trebuit să lupt acasăcu depresia, pentru ca abia apoi să o cunosc şi să mă împrietenesc cu copilul, cumfăcusem prima oară. Hormonul fericirii a lucrat atât de bine acum, încât amvrut să mă dau singură jos de pe masa de operaţii şi să mă mut la Reanimare, şisunt convinsă că aş fi reuşit, dar nu m-au lăsat, au şi ei procedurile lor.Recuperarea a fost mult mai rapidă, dat fiind că ştiam la ce să mă aştept şi,în plus, aveam acasă o fetiţă de aproape 2 ani care mă aştepta cu nerăbdare săi-o prezint pe surioara ei mai mică, Ilinca.

Acuma venit vremea să pun punct poveştii despre naştere. Nu mai înainte de a menţiona că fetele mele se joacă frumos împreună, sunt sănătoase, sunt o mândrie pentru mine şisoţul meu. Şi, din când în când, ne amintesc că mai vor un frate sau soră...

Dispozitive de urmărire... copii

2011-05-20T14:00:00.000+03:00

Citeam aici despre dispozitivul de urmărire al lui Strauss-Kahn. Acuma, nu discutăm dacă e sau nu vinovat, dacă e bine sau nu că a fost eliberat pe cauţiune. Nu. Doar urmărim ştirea: Deci, un dispozitiv electronic urmăreşte, sistem GPS, orice mişcare a domnului. Ba chiar el însuşi plăteşte costurile de, am înţeles, undeva între 5-25 dolari pe zi - o economie pentru statul american, care altfel ar fi plătit 50 de dolari pe ziua de detenţie a individului.

Da' eu stau şi mă gândesc, dacă aş avea câte o brăţară d-asta - varianta design cu prinţese Disney şi Cars McQueen, de preferat - nu le-aş lega eu de mânuţele copiilor? Le-aş lega, să nu mai fac ca girofarul prin parcul plin de copiluţi, bone, mămici, bunici... care mai de care mai iute de picior alergător, care mai de care mai zglobiu. Acuşi e aici, acuşi e în cealaltă parte a parcului, acuşi o vezi, acuşi imaginea e opturată de alte persoane interpuse.

Sau poate deja există şi eu n-am aflat încă? Hmm, ia să mă interesez! Ha-ha!

(Sau altfel, să zic merci că nu existau "pe vremea mea", că aşa m-ar fi aflat mama în rockoteckă în loc să fiu la liceu!)

(sursa foto)

Sunt o mămică profitoare!

2011-05-19T13:59:00.000+03:00

Sunt o profitoare!

De când au început copiii să se uite la desene animate, am ţinut să le învăţ cu "alea frumoase", le-am cumpărat Cărţile Junglei cu vocea lui Arşinel pe post de Baloo, Pisicile Aristocrate, 101 Dalmaţieni... toate acele poveşti minunate pe care eu le vedeam în 100 de episoade, când le dădeau la TV cu ţârâita, pe care le-am citit apoi când am ştiut carte, care mi-au populat vremea copilăriei.

Şi profit de momentul desenului ca să revăd şi eu cu ele poveştirle lui Disney şi nu numai, dar şi să văd desene noi, care au apărut între timp, pe care nu le-am prins.

Azi profit din nou - de faptul că am de călcat un maldăr de rufe, aşa că mi-am instalat masa de călcat în faţa televizorului şi profit că fetele sunt la grădiniţă ca să văd unul din desenele "restante": Madagascar. Îl avem doar în engleză, nu are prinţese, are o acţiune cam complicată pentru ele, şi n-au rezistat celor câteva încercări de a-l vedea (mai avem câteva din seria asta, poate mai strâng câteva tone de rufe de călcat ca să le văd şi pe acelea singură). Hahaha!

(Iubeşte-mă) ca pe tine însuţi!

2011-05-18T13:56:00.003+03:00

Ca în fiecare seară, şi aseară am mers la culcare cu alinturile de rigoare: te iubesc, noapte bună, somn uşor, şi-un pupic pe obrăjor - cum recită Roxi, şi-şi ia pupicul. Ilinca se mai pisiceşte puţin şi-mi zice:

- Mami, eu îl iubesc pe tati, pe Losana (=Roxana), pe tine şi pe mine mă iubesc! - şi râde şugubeaţă.

Iar eu mă duc cu gândul la cele afirmate de Gerard Leleu în "La fidelite & le couple", publicată de Editura Trei în româneşte sub titlul "Cum să fim fericiţi în cuplu. Între fidelitate şi infidelitate". Nu sunt neapărat un fan al cărţilor care te învaţă "Cum să... " orice. Asta ar fi un fel de "Fidelitatea pentru dummies".
Whatever, să revenim. Autorul spune la un moment dat (şi încă n-am terminat cartea):

Părinţii ... "sunt şi aceia care nu pot iubi pentru că nu se iubesc pe ei înşişi, copilul care a fost odată fiecare dintre ei nefiind nici el iubit; ei nu pot decât să proiecteze asupra propriului lor copil lipsa de apreciere de care ei înşişi au avut parte."

Aşa că, prin deducţie logică, ajung la concluzia că e bine, pentru sănătatea emoţională a copilului meu, că se iubeşte pe sine însăşi. Aşa că am încheiat discuţia cu alţi pupici de noapte bună!

Copiii şi întrebările lor "puerile"

2011-05-16T13:55:00.000+03:00

Mă dau pe spate ăia care spun că "dacă stai acasă să creşti copii te plafonezi!" Să mori tu? Sau, cum ar zice colegul Cristi, "Să mor eu?" Mie mi se pare de mare provocare pentru neuroni, nene! Niciun fel de plafonare nu încape! Challenge-urile de la companiile multinaţionale nu se compară cu întrebările copiilor! Şi mai ales, cu răspunsurile pe care tre' să le dai!

Păi, hai să vă zic una din top, povestită de o prietenă aseară. Cică făcea lecţiile duminicale cu copilul de clasa a III-a, erau mai precis la lecţie despre animale care hibernează. Copilul îşi alesese broasca ţestoasă. Şi nu-ş' cum se face, că toate discuţiile şi lecţiile la vârsta de 9 ani duc, invariabil, la sex. Aşa că au ajuns, din vorbă-n vorbă, la perioada de maturizare sexuală a ţestoaselor şi ţestoşilor... Şi de la asta, la cum fac ei sex, odată ajunşi la perioada de maturitate sexuală... Şi de la asta, printr-un procedeu de carambol specifi, au ajuns la "Mami, dar vaca şi taurul fac şi ei sex??? Cum?"

Prietena mea mi-a mărturisit că o bătea gândul să caute pe Youtube un "tutorial" pe tema asta, dar chiar nu dorea! Plus că vroia să termine lecţiile mai repede, că-i aşteptam noi la grătare, dar asta e altă discuţie.

Iar eu i-am mărturisit că nu mi se pare chiar aiurea întrebarea, că şi eu, copil de vârsta lui fii-su fiind, îmi puneam întrebări de genul ăsta. Cu deosebirea că eu n-aş fi adresat niciodată întrebarea cuiva, mi-era prea ruşine de gândurile astea ale mele. Eu, în vacanţele de vară câmpeneşti, mergeam cu mamaia sau cu tataia pe câmp cu vaca la păscut şi speram, în fiecare zi speram, că o să-i văd pe respectivii vaca şi taurul în acţiune, ca să-mi satisfac curiozitatea fără să întreb ceva!

Alte vremuri, alţi copii. Şi alte "plafonări", desigur...

Întrebări de copii

2011-05-14T13:54:00.000+03:00

Ce credeţi că mă întreabă Roxana azi, la duşul (comun, toate trei într-o cabină, ca să câştigăm timp şi să nu contribuim la aglomeraţie) de după bazin?
- Mami, la ce folosesc ţâţele?
Eu făceam 13-14, aş fi ocolit întrebarea, dar îmi cunosc bine marfa, ştiu că nu aş fi scăpat cu: "lasă prostiile şi spală-te!" Plus că nici nu cred că e o prostie, fiecare întrebare a copiilor vine de undeva, dintr-o curiozitate naturală şi normală. Aşa că am ticluit cel mai natural şi normal răspuns la care m-am putut gândi "under the circumstances", mai ales că din cabinele de duş cred că se aude afară, în vestiarul plin de femei. Aşa că o bag p-aia cu:
- Păi ştii, când creşti mare şi devii mămică, în sâni se produce lapte cu care poţi să-ţi hrăneşti copilaşii, aşa cum v-am hrănit şi eu pe voi. (ce-i drept, ai mei sâni m-au cam trădat şi n-am putut să le ofer licoarea magică decât câte şase luni fiecărui copil din dotare, poate că d-aia nici nu-şi amintesc!)
Zâmbet de mare mulţumire lăţit pe faţa mea. I-am dat un răspuns corect şi complet, gândeam!
Da' de unde! Fata continuă:
- Nu, mami. Asta ştiu deja, mi-ai mai spus (da, ştiam că i-am mai spus, dar repetitio est mater studiorum, n'est pas?). La altceva mai folosesc?
Eu, deja super-încurcată, bălmăjesc:
- Păi... nu! Doar atât.
- Aaaa, păi atunci...
Şi prind momentul din zbor ca să schimb vorba. Adică, ce-ar mai fi trebuit să-i spun, ziceţi şi voi? :)

Urban sacs

2011-05-13T13:53:00.000+03:00

De la liceul Mihai Viteazul, intru pe Matei Voievod ca să ajung la Vatra Luminoasă. Pe banda mea de mers unii cu nişte picamăre, găureau şoseaua să repare ceva... sub ea. Fac slalom, la nici 100 de metri mai încolo alţii, pe banda cealaltă de mers. Las maşinile care vin din faţă să facă slalom. Mai merg un pic, din nou alţii, pe banda mea. Şi tot aşa, de vreo 4-5 ori. Vorbesc singură în maşină: bine că am dat proba de jaloane la poligon! Dar aia parcă nu era pe şosea, printre alte maşini şi troleibuze!?!

Ajung pe Mihai Bravu. Trece o salvare cu sirene absolut asurzitoare! Mai merg puţin, dau să parchez, prima bandă e ocupată de ... da, fireşte, alte lucrări, parcă de la Apa Nova ăştia - la cei de dinainte nu m-am uitat ce le scrie în frunte. După ce rezolv treaba, vreau să o iau pe o străduţă laterală, dar e închisă pentru că... ei bine, da, se lucrează! Un noroi înfiorător, de zici că a plouat zece zile doar în gropile acelea! Desfundătură! Ocolesc, în urletele altor sirene de salvări, care se aud de la bulevard.

Pe Iancului se ridică maşini. Sculele uriaşe de la Supercom blochează drumul mai mult timp şi mai grav decât maşinile parcate "neregulamentar". Tramvaiul s-a oprit pe şine, nu poate avansa. Călătorii impacientaţi înjură la geamuri. La adăpostul anonimatului autorilor, se aud claxoane acompaniate pe alocuri de "... rea-ţi ai dracului cu jaful vostru la drumul mare! Şi cu cine v-a votat!"

Parchez şi fug să mă claustrez în casă! Aş fugi mai degrabă într-un sat de munte, pe o pajişte cu iarbă şi flori, într-un sat de pescari... Nu ştiu unde! Dar oraşul ăsta mă sugrumă şi mă surzeşte, încep să am o problemă cu el, şi nu vreau să-i declar război. Oricum el arată ca după război, totul e un şanţ uriaş, toate străzile sunt pline de gropi, totul se strică şi se repară, totul se rupe, totul e varză! Ocoleşti o stradă, pentru că ieri ai văzut că se lucrează acolo, dai de ambuteiaj pe alta. Ocoleşti o lucrare Radet, dai de una Distrigaz. Scapi de gălăgia maximă de pe bulevardul principal - na, stai la bulevard secundar -, te omoară de nervi vecinii care renovează şi sparg şanţuri prin casă la ora 3 după-amiază, sau cei care aruncă dejecţii pe fereastră şi acestea se prind în pomii de la fereastra ta, sau cei care spală balconul de 15 ori într-o zi, cu zoaie care ţi se scurg pe geam, sau cei care hrănesc pisicile cartierului cu împuţiciuni sub balconul tău...

Sau poate am eu o zi proastă? Ştiu, Bucureştiul înseamnă şi Ateneu, teatru, Muzee de artă, săli de gimnastică, bazine de înot, prieteni, parcuri, fântâni... Doar că (uneori) nu mai am nervi / ochi şi pentru ele!

Poveşti de coşmar

2011-05-11T14:48:00.001+03:00

Acum vreo trei-patru ani, Roxi a suferit întâlnirea pe viu, "live encounter", cu capra cu trei iezi. Mă rog, nu avea şi iezi capra, avea însă vreo zece surate pe lângă ea, başca nişte ţapi. Eram în curtea unei mătuşi la ţară şi trebuia să treacă nişte capre pe acolo, în drumul lor. Noi am intrat repede în casă, dar ne-am aruncat ochii pe fereastră şi chiar am ieşit în prag să le vedem, să înveţe copilu’ cum arată o capră, dacă tot avem norocul să putem vedea la ţară una, în mediul ei natural, iar nu la grădina zoologică sau la ferma animalelor de vizitat, ca mulţi alţi copii „de oraş” – adică urbani.

Cele mai multe coşmaruri de copil ale Roxanei după ziua cu pricina au conţinut o capră.
„Mami, pot să dorm cu tine, că am visat capra?” sau „Vine capra să mă ia dacă nu mănânc tot ? / nu dorm după-amiază? / nu mă port frumos cu sora mea?”

Azi noapte Ilinca a venit la mine plâgând că a venit un pitic la ea, s-a aşezat pe patul ei şi o privea dormind. Şi nu e prima oară când apare acel pitic lângă patul ei şi nu o lasă să doarmă.

Oare, după ce-mi spune chestia asta de şapte ori, o să vină şi Albă ca zăpada?
Şi nici nu au mai ascultat sau văzut poveştile acestea în ultima vreme! Şi nici altele, mai "înfricoşătoare" ca astea!

Asta, ca să vă povestesc despre visele copiilor mei, că doar n-oţi vrea să auziţi că unii spărgeau uşa mea de la intrare cu toporul în visul meu de ieri noapte, sau cum alergam eu după o ambulanţă în visul de azi-noapte... nu?

Ale cui sunt parcările nimănui?

2011-05-11T13:46:00.002+03:00

Lângă recent renovata şi data în folosinţă piaţă agro-alimentară (ioi, ce frumos vorbesc!) Bucur Obor se află mai multe locuri unde îţi poţi lăsa maşina, atunci când vii cu ea, pe durata efectuării cumpărăturilor. Unele locuri sunt legale, altele nu. Unele sunt cu plată, altele nu. Din motive ce nu mai au nevoie de explicaţii, personal prefer locurile legale fără plată. Când se poate. Pe locul 2 în topul preferinţelor sunt locurile cu plată. Şi pe niciun loc locurile de unde hinghierii de maşini de la Supercom îţi saltă maşina.

Unul din spaţiile astea fără plată are vreo 10-15 locuri, care se eliberează repede, pentru că sunt oameni care vin şi pleacă, la fel ca mine, la fiecare aproximativ 30 de minute, în funcţie de lungimea listei de cumpărături. Doar că la intrarea în această parcare şade şi dirijează un nenea cu vestă reflectorizantă pe el, dar numai la Oha, căci nu deserveşte nicio companie de luat banii pe parcare, după cum îţi dai repede seama, căci îţi cere bani "de-o cafeluţă". Din principiu, eu nu (prea) dau bani inşilor de genul ăsta. Aşa că nici săptămâna trecută, nici azi, nu i-am dat nici la venire, nici la plecare. Data trecută poate că spera pe o dată viitoare. Azi însă, m-a înjurat de mama focului când am lăsat maşina în parcare, iar la plecare m-a blestemat, m-a ameninţat că îmi lasă maşina pe butuci dacă mă mai prinde pe acolo. Pur şi simplu!

Îi ştiţi cu siguranţă, sunt tot ei, cei care se înfiinţează şi în parcările cu plată, după terminarea programului "de plată" şi te "dirijează" să îţi ia ei banii.

Eu azi am avut de gând să mă opresc la Primărie să întreb, sau la poliţia de peste drum, sau la Administraţia pieţei Obor. Însă sunt convinsă că m-ar fi pasat de la unii la alţii, că la noi se poate să nu fie atribuţia nimănui să administreze o parcare neplătită. Nu e delict, deci nu ţine de poliţie; piaţa se termină câţiva metri mai încolo, aşa că nici de paza pieţei nu e; iar Primăria a făcut parcarea, vrei s-o mai şi păzească de alde nenici d-ăştia cu veste verzi? Hmm!

Teama de zbor, teama de traduceri

2011-05-10T13:44:00.000+03:00

Cititul e bun. Aşa am auzit, toată lumea (bună) vorbeşte despre asta. Partea proastă cu cărţile însă este că, unele cel puţin, nu zic că toate, sunt traduse prost şi/sau scapă ochiului redactorului (if any…) lucruri care fac ca rezultatul final să te ducă cu gândul la o compunere de clasa a IV-a, pe stil vechi, lasă Google Translate, pe stil nou.

Se ia, de-un par examplă, cartea apărută la Editura Trei (da, mă ştiţi fan al acestei edituri, dar le văd şi paiele din ochi) sub semnătura Erica Jong şi numele românesc “Teama de zbor”. O scriitoare made in USA, anii nebunii ai Happy-hippy, Europa, infidelitate… poezie, nu vă povestesc acţiunea, pentru că n-are niciun farmec să n-o descoperiţi singuri. Trec la partea despre care fac vorbire: forma. Sau cum poate o traducere-redactare deficitară să transforme într-un supliciu lectura unei cărţi altfel interesante.

Se zice dintru început aşa: traducere din engleză şi note de Monica Vlad. Redactor: Domnica Drumea. Corectură: Rodica Petcu, Eugenia Ursu. Da’ io stau şi mă întreb, la finalul lecturii: chiar a trecut textul englezesc prin 4 perechi de ochi?

În primul rand, personajul principal al romanului scris la persoana întâi este o scriitoare, o poetesă, mai precis. Astfel că m-aş fi aşteptat să găsesc un limbaj poetic, presărat cu metafore, pe ici pe colo, sunt sigură că în versiunea originală în engleză aşa este! În schimb, este un limbaj facil, simplist chiar.

În al doilea rând, mai scapă ochiului redactorului şi alte mici-mari erori, e firesc ca în goana traducerii probabil să se mai fi scăpat una-alta. Îmi pare rău că nu le-am notat pe măsură ce parcurgeam textul, însă nu am nervi să iau cartea de la capăt ca să (re)fac munca unui redactor sau corector leneş, foarte ocupat sau cu un dead-line strâns.

În al treilea rând, să luăm notele de subsol – ele sunt mai uşor de urmărit acum, la a doua lectură:

Dacă traducătorul semnează şi pentru note, de ce s-a simţit nevoia de a marca altele diferit, sub specificarea: nota redacţiei? Pentru cititorul (oarecum) avizat, e ca o palmă peste faţa celui (celei, în cazul de faţă) care pare că nu şi-a făcut treaba pe de-a-ntregul. (Ştiu că se pracrică şi la alte edituri procedeul, ca să se ştie care note au fost adăugate prin munca asiduă a vreunui redactor, după traducător.
Note incorecte: La pagina 23 aflăm că „IQ” din text, este prescurtare (fiţi atenţi!) pentru "Intelligence Coefficient – Coeficient de Inteligenţă". Eu ştiu că IQ, aşa cum fireşte că ştie orice cititor (Atenţie, Editura Trei, vă insultaţi cititorii dacă presupuneţi că n-ar şti asta!), vine de la Intelligence Quotient, care, da, este coeficient de inteligenţă. Aşa, arată ca un Curat „Furculition!
Notele nu sunt consistente, încep cu zel note de genul „Columbia University” pentru „Columbia” din text, pentru ca alte câteva zeci de pagini mai departe să nu mai găsim note deloc, nici pentru lucruri care poate ar merita o explicaţie cât de cât...

Însă ceea ce a pus capac, ce m-a făcut să las efectiv cartea deoparte, ca să-mi revin, a fost acest rând de la pagina 406: “Libertatea e doar alt cuvânt pentru a nu avea nimic de pierdut – corect?” Exact aşa scria în carte, vă jur! Eu am sărit ca arsă:
- Nu, nu e corect deloc! Dacă tot sunteţi aşa de scrupuloşi cu lămuririle, explicaţi puţin aici de “Freedom is just another word for nothing else to loose” al lui Janis Joplin. Şi mai ales, în primul rând, redaţi frumos în limba română, o zicere de căpătâi a curentului hipiot! Şi nu numai!
Să vă propun câteva variante (ca să nu ziceţi că doar critic):
"Eşti liber atunci când n-ai nimic de pierdut", sau “Libertatea este definiţia unei vieţi fără oprelişti” sau: „Libertate se numeşte atunci când nu mai e nimic de pierdut“ sau: „Liberi sunt cei care nu au nimic de pierdut“, sau: „Libertatea e a celor care n-au nimic de pierdut”, sau sau multe alte variante, mai literare.

Sper să fi fost doar o scăpare a Editurii. Căci, altfel - Errare humanum est, perseverare diabolicum!

Tu cu cine faci Hepibărsdeing?

2011-05-05T13:43:00.000+03:00

Când s-au stins şi ultimele ecouri de "Mulţi ani trăiască" şi am terminat şi ultima felie de tort, mă gândesc la toţi cei care m-au făcut să mă simt atât de special ieri, de ziua mea. Şi le mulţumesc tuturor pentru că s-au gândit la mine!
Sincer, mă simt mai bine acum, la 36 de ani, decât la 16-17 ani, când orgolii adolescentine mă făceau să mă auto-claustrez în camera mea, unde îmi aducea mama tortul.
Căci acum mi-au spus la mulţi ani cele două fete ghiduşe şi minunate ale mele, soţul iubitor şi atent, mama mea cea bună, sora şi nepoţii, m-au sunat, mi-au dat sms-uri şi mi-au scris e-mailuri sau mesaje pe reţele de socializare colegi din şcoala generală, de la liceu, din facultate, de la Budapesta, de la fostele locuri de muncă, oameni pe care îi cunosc doar virtual, oameni mari şi mici... Numărasem la un moment dat peste 50 de mesaje, după care n-am mai ţinut socoteala, egoul meu era deja augmentat, mă umflam ca un balon.
Este foarte adevărat că Internetul şi telefonul mobil reduc distanţele. Însă îmi place să cred că distanţa dintre sufletele noastre, prietenii mei, este mică-mică, aproape că nu există.
Încă o dată, vă mulţumesc! Vă doresc şi eu multă sănătate, noroc şi numai bucurii!

: Tortuleţul meu, marca Alice

Un titlu care mă onorează

2011-05-04T18:40:00.000+03:00

Azi dimineaţă am găsit printre mailurile de spamuire şi cele de La mulţi ani, şi unul care mă anunţa că am primit titlul onorific de Ambasador Zibo.ro.
Mulţumesc pentru onoare şi încredere!
De îndată ce mă dumiresc cum se pun bannere, agaţ insigna Zibo pe blog!

LE: dacă mă poate ajuta cineva, dintre utilizatorii mai vechi ai platformei Wordpress... Gratias!

La mulţi ani de ziua mea.... la casă nouă!

2011-05-04T17:04:00.001+03:00

Cadoul meu de ziua mea este mutarea blogului la casă nouă.

Blogonovela

Până e gata casa noastră pe pământ, care se construieşte la marginea oraşului, ca să mă obişnuiesc cu schimbările, deocamdată mut blogul.

La Blogonovela.ro mă puteţi găsi pe mine şi un blog mai mult sau mai puţin de familie, de lecturi, de excursii, de filme şi muzică, de vacanţe şi concedii, de poveşti, istorii şi geografii, de frustrări, complexe şi isterii, de bârfe, superstiţii şi prejudecăţi, de exclamaţii, afirmaţii şi interogaţii, de dor şi corazon de papel… într-un cuvânt: o întreagă Blogonovelă!

Sentimentală cum mă cunosc şi mă cunoaşteţi, probabil că îmi va fi dor de aici, de vechiul bloguleţ, de vechea platformă. Doar ne ştim de ceva vreme, ca să nu mai pomenesc de pierdutul în blogosferă proiect de început! Poate că treptat voi muta şi (măcar o parte din) articolele de aici, pe măsură ce mă prind cum funcţionează un blog “ca mine”. (Sau nu...)

În orice caz, versiunea actuală va mai fi modificată “în timp real”, adică odată ce înţeleg eu la ce şi cum se folosesc atâtea butoane. Voi aduce Blogroll-ul la zi, voi schimba categoriile… şi alte lucruri, pe măsură ce apar.

Aşa că, să ne citim cu bine (şi) de-acum, în .ro! Vă aştept!

Din nou biped

2011-05-04T14:50:00.000+03:00

sursa imaginii

Odiseea tendonului ahilean s-a terminat aseară, 3 mai, cu scoaterea gipsului. De fapt, pentru corectitudinea faptelor, gipsul a fost extras de cu seara acasă, iar medicul doar a consultat ieri tendonul ex-fracturat. Nu mică i-a fost mirarea că s-a vindecat aşa de repede! Eu sunt ferm convinsă că tratamentul homeopat a fost cel mai de folos aici, precum şi liniştea suferindului, calmul ca atunci când ai mai trecut prin asta şi ştii la ce să te aştepţi.
Şi, fireşte, grija neţărmurită pe care i-a aplicat-o tânăra soţie în toată această lună de convalescenţă! (zice ea, fără modestie). Încet-încet, reîncepe să se mişte vertical, merge din nou la serviciu - adică îl duc eu cu maşina, căci la condus încă nu are voie. Şi peste vreo lună poate începe şi recuperarea prin fizioterapie.

10 ani

2011-04-27T12:40:00.000+03:00

Azi noapte am avut un vis (real).
Se făcea că eram acolo, în şedinţă de redacţie, toţi. Toţi cei care am început proiectul eWEEK România. Aşa cum arătam şi cum gândeam atunci, în acel aprilie 2001.

Eram 4 redactori, un fotograf şi un SGR (secretar general de redacţie). Şi în afară de SGR, toţi ceilalţi erau băieţi. Mai erau şi câţiva oameni la publicitate, dar pe vremea aceea, idealiştii de noi nu vroiam "să ne amestecăm cu vânzările".

Mă simţeam foarte onorată să fac parte din acea echipă! Până-n ziua de azi, cu toate eşecurile şi, mai ales, transformările din presă, în general, şi din cea scrisă, în special, nu regret nicio clipă că în aprilie 2001 am părăsit Grupul de Presă Bursa pentru o revistă nou-înfiinţată, fără nicio garanţie de succes. Nu numai că eram singura fată, dar eram, după redactorul şef, prima persoană chemată să se alăture proiectului. Apoi au venit şi ceilalţi şi, cam într-o lună, aveam planul editorial, numele publicaţiei, motto-ul care avea să ne călăuzească, primele articole, primele interviuri, primele fotografii...

Au fost câţiva ani frumoşi, de care îmi amintesc cu drag acum, când în acest aprilie 2011, constat că au trecut 10 ani de la acea primă şedinţă de redacţie pe care am visat-o azi-noapte! Au fost ani de învăţătură "hands-on", de greşeli, de eşecuri, dar şi de bucurii, de teren, de sute de interviuri, conferinţe de presă, articole, delegaţii... Am trecut milimetric pe lângă câştigarea premiului pentru jurnalism IT oferit de Clubul Român de Presă, fiind unul din cei 2 nominalizaţi (celălalt a câştigat), dar doi dintre colegi l-au şi câştigat în ediţii anterioare.

Am cunoscut oameni de toate felurile, am fost fericită să învăţ lucruri noi de la unii, frustrată să nu pot sau să nu ştiu comunica cu alţii, bucuroasă să-i descopăr "mai umani" decât maşinile IT sau afacerile despre care îmi povesteau, despre care scriam... Directori de companii, antreprenori de succes, parlamentari, primari, inventatori, studenţi... Tot felul de persoane şi personalităţi. Într-o vreme ni se spunea "revista cu bărbaţi urâţi pe copertă", scriam la o revistă "anti-fotogenică". Şi asta pentru că majoritatea subiectelor veneau din domeniul IT, foarte puţin populat, pe vremea aceea, cel puţin, de femei frumoase, şi cu mare prezenţă de "bărbaţi urâţi", genul ex-geeks :)

eWEEK România nu mai există astăzi, la un deceniu de la înfiinţare. Nu mai există multe alte publicaţii, piaţa s-a schimbat. Istoria s-a schimbat.
Echipa revistei s-au schimbat. Cei care erau tineri şi neliniştiţi, azi sunt căsătoriţi, unii s-au căsătorit şi au şi divorţat, alţii au copii, unii au afacerile lor...

Iar eu constat acum, nostalgic, că începem să socotim lucrurile în decenii de când au avut loc.

Tu cu cine faci Trezorering?

2011-04-26T17:47:00.001+03:00

sursa foto

Doamna cu Firma aştepta nişte bani în contul de trezorerie, dar i s-a comunicat telefonic că nu e bun contul, bugetul instituţiei de stat care urma să vireze banii nu putea vira într-un astfel de cont de trezorerie, nu era bun ...XXX, trebuia unul cu ...0XX. Aşa că doamna mulţumi frumos pentru lămuriri şi-şi notă conştiincioasă ce avea de făcut pentru a remedia situaţia.

- Contul pulii!, izbucni ea, deloc ortodox, după ce închise telefonul mobil. Ăştia de la trezorerie au câte un fel de cont pentru fiecare tip de operaţiune, cre' că au câte un tip de cont pentru fiecare tip de om, nu ştiu! Başca că nu poţi să faci nimic online, nu poţi nici măcar să vizualizezi dacă a avut loc vreo operaţiune! Pentru orice porcărie trebuie să mergi la ei la sediu!

Zis şi făcut. Era deja ora 13.00, îi mai luă vreo 5 minute să se îmbrace, cu fustă, geantă de piele şi ochelari de soare, nu cu blugi şi geantă de cârpă, cum îi e obiceiul - şi alte 10 minute ca să facă copii după 100 de acte pe care îşi amintea că i le ceruseră şi la deschiderea primului cont, şi pentru care trebuise să facă vreo 4 drumuri, că nu era să găsească pe Internet toate informaţiile! De fapt, chiar găsise multe informaţii foarte utile pe un forum cu de toate, dar nu se preciza acolo şi că dacă Doamna a deschis Firma înaintea căsătoriei, cu ocazia căreia şi-a schimbat numele după al soţului, trebuie să dovedească chiar şi la Trezorerie, la deschiderea unui cont, că este una şi aceeaşi persoană!

Whatever... La 13.15, Doamna o porneşte spre sediul Trezorerie, ştiind ea, tot de pe net, că e deschis pentru public până la ora 16.00. Da' de unde! Socoteala de pe net nu corespunde cu cea de la Trezorerie.

Zâmbitoare, la ghişeu:
- Christos a înviat! (în traducere, în sinea ei: hai să vă dezarmez cu un zâmbet, poate mai lăsaţi baltă acreala).
- Cu cine lucraţi? - întreabă funcţionara, doritoare să arunce pisica moartă în curtea vecinei de la ghişeul de alături.
- Cu dumneavoastră!, zise Doamna, lăţindu-şi zâmbetul pe faţă până simţi că i se întinde pielea spre urechi.
Dacă vede că n-are încotro, funcţionara de la ghişeu ascultă explicaţiile, scoate de câteva ori autosuficientă câte un: "Păi trebuia să-mi spuneţi ce fel de cont vreţi!" sau "Păi dacă nu ştiţi nici dvs. ce cont vă trebuie?!"

În fine, încărcată cu un teanc de formulare de completat, Doamna porneşte spre masa din faţa ghişeelor. Începe să scrie rapid un formular de cerere de deschidere de cont, apoi îl mai scrie o dată, căci trebuie totul în dublu exemplar, apoi scrie o delegare de persoană, apoi un specimen de semnătură, başca o cerere scrisă de mână în care să specifice exact ce fel de cont doreşte să i se deschidă de data asta.
Dar nu apucă să scrie mai mult de 3-4 pagini, că auzi o bătaie cu inelul în geam. Ridică privirea şi - ce să vezi? Funcţionara din spatele ghişeului şi al geamului aferent îi făcea semne disperate că trebuie să se grăbească pentru că ... s-a terminat programul!

Doamna scoase un oftat gen:
- Oooohhh, my Goood!!! Chiar nu vă e ruşine? După ce că mă puneţi să scriu 100 de hârţoage, după ce frecaţi Solitaire-ul toată dimineaţa, la 13.30 s-a terminat programul??? Ca să vezi!
Dar numai în sinea ei. Pe faţă îi apăru un nou zâmbet larg.
Termină de scris ilizibil şi restul birocraţiei, veni cu toate la ghişeu, primi "scatoalca" privind terminarea programului, şi de data asta spune cu voce tare:

sursa foto

- Dacă puteam să le completez online, nu veneam deloc!
Dar pesemne că zâmbitul îşi făcu efectul, căci funcţionara o lăsă în pace, ba chiar o chemă după numai 2 zile ca să-i dea numărul de cont!

În fine, funcţionara încheie dosarul şi o trimise pe Doamnă cu el la Registratură. Unde dădu cu ochii de altă ~~acritură~~ funcţionară, care îşi aruncă şi ea ostentativ privirea spre ceasul ce indica deja programul terminat. Doamna îi zâmbi şi ei larg, regretă că nu-şi lubrifiase puţin faţa, ca să nu-i crape de la atâtea zâmbete, şi-i ură:

- O zi frumoasă!

Dilemă existenţialo-profesională după Paşte

2011-04-26T12:03:00.000+03:00

sursa foto

To be or not to be a writer?

O prietenă mi-a recomandat o carte în care personajul principal este o scriitoare. Tocmai am terminat-o de citit. Cred că voi scrie câteva cuvinte despre carte aici. Însă acum doar o remarcă pe care o face autoarea în Postfaţă: să scrii fără să te gândeşti la public, să scrii ca şi cum te-ai adresa ţie însăţi...

Mă uit la un film despre viaţa - fictivă - a unei scriitoare. Curajul o caracterizează, curajul de a-şi da frâu liber imaginaţiei! Şi la fel i se spune, că secretul ei este faptul că nu comunică cu ceilalţi, ci cu sine însăşi.

Filmul după cartea Isabellei Allende "Casa spiritelor"... Seria de romane poliţiste nord-europene, scrise de suedeze, norvegiene, islandeze, daneze...

O veche prietenă, căreia îi pierdusem urma, mi-a găsit blogul şi i se pare că scriu natural.

Toate astea în preajma Paştelui... Or fi un semn?
Neah, mă duc să fac mâncare!

Bucătăria mea străluceşte

2011-04-22T10:16:00.000+03:00

Bucătăria mea străluceşte. Argintie este!

Nu, nu, nu de curăţenie. Curăţenie de Paşte nici măcar n-am făcut. Bine, am dat un pic cu aspiratorul prin toată casa că ne înghiţea praful, am şters cu mopul şi am curăţat aragazul, şi am luat praful de pe mobile. Dar cam atât. Oricum, la zelul pe care-l au noii noştri vecini să renoveze apartamentul, de zici că vor să-l transforme în vilă şi să se şi mute până de Paşte, se pune la loc praful peste tot, în casă, pe uşi, pe geamuri...

Dar bucătăria tot străluceşte. Păi ieri, trecând eu prin hala de peşte, am realizat că se cam termină sezonul de scrumbie şi eu nu m-am săturat încă de dânsa. Aşa că am cumpărat vreo câteva bucăţi, le-am curăţat, spălat, ambalat individual şi băgat la congelator, ca să am pentru zile pofticioase.

Şi e plin de solzi peste tot, chiar dacă scrumbia n-are aşa mulţi solzi şi se curăţă uşor, tot am reuşit să redecorez bucătăria. Mica sirenă zici că e!

Gulyas leves a la Raday utca

2011-04-21T20:24:00.002+03:00

La Budapesta, una din mâncărurile la ordinea zilei, una dintre marile mele preferate era Gulyas leves. După ce am încercat felul cu pricina în mai multe locuri, am învăţat repede unde se mănâncă cel mai bun, pe gustul nostru: la "scoţi", cum îi spuneam noi. Era un restaurant, culmea, cu nume scoţian, dar cu bucătărie internaţională şi, fireşte, şi ungureşti, precum şi cu "sor" (bere) de diverse şi bune feluri. Locul se găsea pe Raday Utca, o stradă pietonală foarte aproape de mai vestita şi turistica Vaci Utca.

În cartea de "Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti" pe care am primit-o cu ani în urmă cu autograful autorului Radu Anton Roman mâncarea despre care fac vorbire se numeşte la pagina 618 "Gulaş de Mureş". Reţeta aceasta stă la baza celei ce vă voi relata mai jos, şi pe care am pregătit-o astăzi. Însă reţeta originală a suferit aromatice influenţe dictate de memoria Raday-utca-ească.

Ingrediente:
500-600 grame de carne (sau chiar până la 1 kg, dacă vă place "mai cărnoasă")
2-3 morcovi
3 cepe
1 ţelină
1 ardei gras
1,5 kg de cartofi - şi din cei roşii, şi din cei albi: cei roşii rămân tari şi-n farfurie, cei albi dau consistenţă zemei
1 căpăţână usturoi
2 ouă
1 ceaşcă de făină
1 lingură pastă de tomate
ardei iute, sare, piper, chimen (dacă doriţi), boia de ardei dulce
Radu Anton Roman spune şi de 500 grame ciuperci, dar eu până acum am făcut fără ciuperci

- Am luat carnea de vită - mai precis, cubuleţe de mânzat - şi am spălat-o, curăţat de pieliţe şi pus la fiert. În funcţie de vită, carnea fierbe mai uşor sau mai greu, dar oricum lasă multă mizerie care trebuie spumuită.
- Am curăţat morcov, albitură, ţelină, ceapă, ardei gras şi le-am tocat mărunt. Dacă vreţi, puteţi să le daţi şi pe răzătoare. Le-am înnăbuşit în ulei, am pus apoi boia de ardei dulce şi 1 lingură pastă de tomate diluată în 2-3 linguri de apă. Apoi am pus cubuleţele de carne care au fiert pe jumătate şi apa (acum curată, spumuită) în care a fiert. Şi se lasă să fiarbă molcomit, acoperită cu capac.
- Separat se frământă găluşcuţe din făină, ouă şi apă. (nu prea tari - eu azi le-am greşit un pic cam tari, m-am pus pe frământat ca pentru plăcinte, nu ştiu ce-a fost în capul meu!) Se face ca o cocă de tăiţei de casă.
- În oală se pune sare şi chimen (opţional) şi când carnea e fiartă, găluşcuţele rupte din aluat şi cartofii. Se mai completează cu apă dacă a scăzut.
- La sfârşit puteţi pune ciuperci dacă doriţi (eu nu pun), usturoi tocat mărunt, piper, ardei iute - totul după gust, mai iute sau mai puţin iute, cum vă place. Şi eu am mai pus 1 linguriţă de condiment la plic, din comerţ, care se numeşte chiar aşa: Gulaş. Apoi pătrunjel verde tăiat şi... gata!

Merge de minune cu un vin alb. R.A.R. recomandă Pinot Gris sau Pinot Blanc.
La "scoţi" venea servită cu o felie de ardei roşu capia, dar iute, pe marginea farfuriei, iar gulyas-ul era aşa de iute că îl stingeam repede repejor cu nişte bere cehească, Pilsener Urquel sau Staropramen.

Versiunea mea de azi a ieşit şi ea destul de iute. Întrebarea e: unde găsesc eu Staropramen în Bucureşti?

In the mood for... Movie

2011-04-18T19:19:00.002+03:00

O vioară spune o poveste. Una singură. Singurătate. Arcuşul suie şi coboară a plânset. Viori neştiute suspină pizzicato. Like a gossip.
Scene compuse din fotografii de artă. Lentoare dulce şi caldă.
Rochiile ei. Cravatele lui. Papucii ei. Ţigările lui.
Melodios de fotografic.
Psiho-dramă: asta nu se întâmplă în realitate, e doar o repetiţie, rehearsal.
Soţul şi soţia filmaţi din spate, doar nişte voci fără feţe, fără prezenţă reală.
Şi muzica, şi Nat King Cole, Quizas. Doar atât e real. And their loneliness, and their love.

Dac-aş şti să comentez (corect) un film, atunci aici aţi putea citi acel comentariu. În schimb, citiţi, vă rog, frânturi de gânduri la vizionarea filmului lui Won Kar-Wai "In the mood for love".

Also related to the subject of the movie - this book

Recomandare la teveu

2011-04-15T19:40:00.000+03:00

Iaca ce am găsit într-un comunicat de presă de la TVR: O nouă emisiune în program. Redau mai jos textul şi fotografia din comunicatul de presă (sublinierile îmi aparţin).

Duminica, 17 aprilie 2011, ora 14.00, prima editie Dobro urban

Din aceasta duminica, telespectatorii au intalnire cu Mihai Dobrovolschi la TVR 2, unde va prezenta noul sau proiect, Dobro urban. Produs de Diana Pascal, sub semnatura regizorala a lui Aurel Badea, Dobro urban este, dupa cum spune Mihai Dobrovolschi, o noua specie de emisiune de televiziune: „interviewment” – mici interviuri aproape documentaristice, pigmentate cu divertisment.

În episodul pilot, care va avea o durată de 50 de minute, Dobro urban încearcă, după cum îşi propune Dobro, „să ridice puţin preşul sub care a fost băgată, de atâta timp în România, problema drogurilor. Cu ambele ei extreme: avem droguri legale, care omoară copiii şi tinerii (etnobotanicele), şi avem droguri care n-au omorât pe nimeni niciodată, dar pentru care orice poliţist care te antipatizează te poate băga la puşcărie”.

Mihai Dobrovolschi şi echipa emisiunii au încercat să surprindă toate feţele acestui zar şi au înregistrat păreri multiple – de la avocat la consumator, de la medici la idoli civici, ajungând la părerile diferite ale aceluiaşi om, cel căruia îi este destinată emisiunea: omul de pe stradă, omul urban.

„Nu spun că veţi avea o concluzie, dar măcar veţi vedea că, prin droguri, poţi să-ţi fii propriul şaman ori propria doamnă cu coasă. E o chestiune de inteligenţă!”, este de părere Mihai Dobrovolschi, prezentatorul noului program de la TVR 2.

Despre Dobro urban:

Pentru cei care simt că viaţa a devenit o rutină monotonă, Mihai Dobrovolschi vine cu un antidot eficient în fiecare duminică, la TVR 2: emisiunea Dobro urban. Cu mult umor, inteligenţă şi informaţie, Dobro va încerca să scoată telespectatorii din amorţeală şi să le readucă pofta de viaţă.

"Potpuriu" de peşte la cuptor

2011-04-13T13:40:00.001+03:00

credit foto

Ieri am dat o fugă la hală să iau scrumbie, de teamă să nu se termine sezonul, că citisem că durează doar câteva zile. Şi nu ştiu sigur dacă asta era cauza, însă era pe sfârşite într-adevăr la tarabe. În plus, aşa cum face economia noastră românească de piaţă, când ceva are căutare, era mai scumpă.
Am târguit una bucată scrumbie pentru mine, una bucată file de crap pentru copii şi una bucată şalău pentru soţ. Acasă le-am curţăta şi aranjat - am şi acum degetele zdrelite de la solzii şi "aripioarele" de şalău, dar poate data viitoare o să ştiu mai bine să mă apăr de ele! Am curăţat cartofi, ceapă, usturoi, am tăiat felii nişte roşii mai moi. Am aşezat în tavă cartofii, ceapa tăiată mare şi roşiile, peste care am aşezat "potpuriul" de peşti presăraţi cu sare şi piper, am aruncat nişte boabe de capere în tavă, nişte ulei de măsline şi un pic de apă. Am acoperit cu folie de aluminiu şi am băgat tava la cuptor.
După vreo 20 de min am scos folia şi am pus şi căţeii de usturoi şi nişte vin alb. Am băgat din nou tava la cuptor.
Am mâncat cu mare poftă, după cum urmează:
- eu scrumbia de care nu mă mai săturam!
- soţul şalău şi un pic de crap
- fetele ... câte o cană de lapte, căci de oboseală nu mai puteau nici să mestece mâncarea!

Precizare: Sorry, poză n-am, aşa că folosesc una de împrumut, de pe blogul de unde m-am inspirat şi cu reţeta - dar am adaptat-o la gustul nostru şi la ce aveam prin bucătărie.

Jurnal Achilean, primul week-end

2011-04-13T12:09:00.002+03:00

Bunica mea avea o vorbă: treburile femeii nu se văd, munceşte toată ziua... degeaba!

Cam aşa şi eu în week-endul ăsta: mi-am dat seama sâmbătă pe seară că nu stătusem jos decât în maşină, când am condus spre supermarket şi înapoi. Iar duminică la fel, doar când am dat o fugă cu copiii la Decathlon să le iau costume noi de înot. Şi să se dea ele acolo cu trotinetele, să sară pe saltele, să se ascundă în corturile expuse... Şi alte distracţii decathloneşti!

Luni am fost la Ferma Animalelor cu grădiniţa. Din nou. Ăsta e unul dintre avantajele de a avea doi copii: "aprofundezi" excursiile şi alte activităţi ale lor.

Ieri, marţi, am avut prima confirmare că trebuie s-o las mai moale şi să mă mai şi odihnesc (pe lângă confirmarea cântarului, care îmi arată cu 2 kg mai puţin): dimineaţă m-am simţit rău şi după ce mi-am mai revenit puţin aveam tensiunea 8,6! Cât o fi fost când m-am trezit, ameţeam şi simţeam că leşin?

M-au cam lăsat bancurile cu care începusem convalescenţa soţului, nu prea mai îmi vine să-i zic:
- ce bine, acum te ţine o pereche de şosete două zile! (că pe piciorul gipsat nu intră şosetă)
sau:
- mi-am luat bon(ă) cu studii superioare şi vorbitor de engleză
sau:
- nu mai trebuie să schimb poziţia scaunului şoferului în maşină (căci conduc numai eu)
sau:
- hai că ce a fost mai greu a trecut: au trecut 2-3 zile, mai ai 2-3 săptămâni!

Iar azi e şi Ilinca acasă, căci a făcut şi ea "roşeaţa" pe care o făcuse şi sor-sa acum vreo 10 zile. Aşa e la noi, totul e la dublu, cu reluare după câteva zile de incubaţie :))

Jurnal Achilean, diagnosticul

2011-04-12T11:37:00.000+03:00

Miercuri, 7 aprilie, ziua consultaţiei. Două consultaţii: dimineaţa la medicul de la urgenţe, care l-a dus şi la ecografie, şi după-amiază la ortoped. Ortoped-traumatolog cu ceva renume şi practică de spital la Ugenţă, în Floreasca, aflu de pe net, dar fără prea mare chef de vorbă, aflu în cabinet. Poate că sunt eu mai sensibilă la medici, poate că sunt demodată şi am prejudecăţi, însă mă aştept ca din cabinetul medicului - şi vorbesc de o clinică privată, nu de spitalele desfiinţate ale lui Boc! - să pleci edificat, lămurit, diagnosticat şi vorbit, discutat... Nu ştiu cum să explic... Aş vrea ca medicul să nu îţi facă doar aşa, un hatâr, o concesie, că discută cu tine din vârful buzelor, ci chiar să îţi răspundă la întrebări cu răspunsuri clare, nu cu "lăsaţi-mă să termin ce-i dictez asistentei să vă scrie pe raportul medical".

credit foto

Whatever... revenind, domnul Ilie are ruptură de tendon achilean drept, ortopedul a recomandat operaţie. Cred că dacă avea sală de operaţii acolo, îl şi reţinea să-l bage la cuţit. Dar aşa, l-a trimis acasă doar cu piciorul imobilizat în gips cu atelă şi ne-a dat "timp de gândire": fie îl sunăm pentru operaţie, fie revenim la control (şi prelungire concediu medical) după o săptămână. În care să ia mio-relaxante, anti-inflamatoare şi anti-coagulante (astea sub formă de injecţie).
Săptămâna se cam încheie, decizia noastră (adică a soţului, dar îl susţin, desigur!): având în vedere pe de o parte experienţa anterioară cu celălalt tendon, tratamentele combinate homeopate şi alopate şi imobilizarea piciorului, iar pe de altă parte complicaţiile care pot apărea în urma operaţiei, perioada de convalescenţă şi recuperare mai mare induse de aceasta (costul mare al operaţiei nu este un factor decisiv, doar influenţator), nu se va opera la tendon.
Azi, marţi, mergem la control la acelaşi medic ortoped să-i comunicăm decizia. Sunt curioasă dacă ne va susţine şi va continua să ne acorde "cel mai bun tratament indiferent de ce decizie veţi lua", cum se lăuda în urmă cu o săptămână!

Românii au jocuri noi

2011-04-11T07:38:00.000+03:00

credit foto

Roxana, vineri după grădiniţă:
- Mami, ştii ce am făcut noi azi la grădiniţă?
Eu, dornică să aud poveşti de la grădi şi mai ales, dornică să menţin vie puntea de comunicare între mine şi copii, în special în vederea timpurilor (adolescenţa) ce vor veni, pe principiul că e mai bine să-ţi spună ei ce-au făcut, chiar dacă nu-ţi place, decât să afli din ziare:
- Ce-aţi făcut?
- Ne-am jucat de-a "Românii au talent".
Eu cer mai multe detalii despre modul de desfăşurare al jocului şi le primesc:
- Păi un copil este juriul, iar ceilalţi vin pe rând în faţă şi zic ceva sau dansează sau fac ceva. Pe urmă juriul face aşa, un X - şi face şi ea un X cu mâinile încrucişate - şi copilul care a arătat un talent pleacă aşa - şi se apleacă, abătută, cu capul şi umerii lăsaţi, mimând o supărare covârşitoare.
Poftim de vezi cum evoluează lucrurile pe tărâmul copilăriei! Dar e destul de normal, dacă stau să mă gândesc bine, "pe vremea mea" toate fetiţele vroiam să fim Nadia Comăneci. Şi toţi băieţii Bumbescu, Lucescu sau Dan Grecu.

Jurnal Ahilean, ziua a doua, pe scurt pe fugă

2011-04-10T11:40:00.000+03:00

Vineri, 8 aprilie 2011
7.30 ştiţi deja, ceasul deşteptător, mic dejun copiii, copiii la grădiniţă, mic dejun soţul şi eu, cafea amândoi. Dus soţul la serviciu că era zi se comunicări importante şi nu vroia să le facă prin telefon. Eu la sală, alerg pe bandă, jacuzzi afară, saună uscată, duş. Shopping. Acasă curăţenie - aspirator, mop. Luat copiii de la grădiniţă şi mers să-l luăm pe tati de la serviciu. Vizită scurtă cu toţii la tataia, să vedem cum merge construcţia. Acasă pe la 19.30. Cina. Românii au talent. Pupici de noapte bună.

Jurnal Ahilean, Baschetul

2011-04-09T08:37:00.000+03:00

De fapt, prima zi a fost cea în care s-a petrecut ruptura de tendon la piciorul drept: marţi, în urmă cu o săptămână. Zi de baschet, îmi spunea mie reminderul de la telefonul mobil. Nu eu joc baschet, ci soţul, dar trebuie să-i amintesc dimineaţa şi să-i pregătesc "ghiozdanul" (ca unui mic şcolar, nu?) ca să nu îl uite acasă. Că s-a mai întâmplat.

Şi merge la baschet doar de câteva săptămâni, poate a fost de vreo 4-5 ori, după o pauză de şase ani jumate.

Credit foto

Atunci, în toamna 2004, şi-a şi rupt tendonul lui Ahile la piciorul stâng, pentru că atunci nu s-a încălzit suficient înaintea jocului, iar piciorul i-a cedat. Făcuse şi atunci o pauză de vreo două luni înainte de a-şi contacta foştii colegi de baschet, când ne-am întors de la Budapesta, unde a jucat vreme de cinci ani în campionatul Ungariei.

Concluzia mea atunci, la acel meci din august 2004, a fost că nici baschet nu mai poţi juca în România ca în Ungaria! :)

Jurnal Achilean - ziua întâi

2011-04-08T11:35:00.001+03:00

Joi, 7 aprilie 2011
7.30 Sună ceasul deşteptarea. Îl opresc şi dau să adorm la loc. În cap încep să mi se înfiripe însă gânduri pizmaşe de responsabilitate. Realizez încet-încet, pe măsură ce părăsesc starea de somn şi intru în starea de treaz, că ziua precedentă nu a fost doar un coşmar. Mă întorc şi am confirmarea: pe două perne la celălalt capăt al patului se lăfăie gipsul lui Cosmin.
Mă dau jos din pat şi încep: hai, fetele, scularea! Le îmbrac şi le duc la grădiniţă.
8.45 Întoarcerea acasă. Îi pregătesc soţului micul dejun şi i-l servesc pe canapea în sufragerie. Acolo poate să stea cu piciorul gipsat întins pe o scăriţă de la Ikea, peste care am aşezat şi o pernă. Mănânc şi eu ceva. Beau o cafea grecească cu lapte.
11.00 În sfârşit, mă mobilizez să plec la piaţă. Cumpărături curente, plus, ca de obicei când trec prin hala Obor şi mă fascinează grămezile de peşte, iau şi peşte. Mă fascinează papilo-gustativ, căci îmi place la nebunie peştele, cum dovadă stau şi cele două incursiuni - culinare, mai mult decât altfel - de câte o săptămână în Deltă - despre care, de altfel, am scris pe aici. Aleg până la urmă păstrăv - deşi oferta mai cuprindea omniprezentul crap, atât românesc cât şi chinezesc, şalău, ştiucă, şi mai ales era plin de scrumbie ameţitor de bună, însă mi-a fost teamă că nu ştiu s-o gătesc (paranteză: am găsit apoi acasă reţete gârlă! se face bine-merci la cuptor cu legume, aşa că am s-o încerc cât de curând).
13.00 Revin acasă, pun legumele şi fructele la loc, pregătesc prânzul soţului şi-al meu. Am ajuns la concluzia că ar fi cazul să încercăm un regim hipo-glicemic, o versiune Montignac adaptată la rezistenţa noastră, aşa că pun un piept de pui la grătar, fac o salată şi mă aşez să-mi trag sufletul.
16.00 Iau fetele de la grădiniţă şi mergem la bazin. Roxana de la 17.30 la avansaţi, Ilinca de la 18.30 la începători. E prima oară când am încercat varianta asta, cu ele în grupe diferite, dar probabil că e mai bine pentru ele şi nu mi se pare mai greu. Mai întâi că le pot dezbrăca, îmbrăca şi uscat părul mai uşor pe câte una; apoi că s-a făcut mai cald un pic, adică încă nu e tocmai pe gustul meu, dar orişicât, de o plimbare a Roxanei cu noile role pe aleile de lângă clubul de înot tot e.
20.00 Ajungem acasă. Pun peştele cu legume la cuptor şi mă întreţin cu pus la loc diverse. Mâncăm, citesc poveste, pupici de noapte bună.
22.00 - Îi fac injecţia soţului - nu, nu e prima oară în viaţa mea, i-am mai făcut şi aseară una! E un anti-coagulant (scump ca naiba, dacă mă întrebaţi pe mine!)
22.30 - Nu zăbovesc mai mult trează că mai e şi mâine o zi. Azi a fost doar prima dintr-un şir... de multe altele. Citesc câteva pagini în pat şi gata, noapte bună!

Ai grijă ce-ţi doreşti...

2011-04-06T23:41:00.000+03:00

... că s-ar putea să se împlinească!

Îmi doream să merg şi eu cu maşina, nu doar soţul, eram supărată ieri că am dus copiii la bazin pe jos, adică de fapt Roxana pe role şi Ilinca pe jos, cu rolele ei la mine în rucsac, unde se mai aflau şi 2 echipamente de înot, şi o sticlă de apă, şi nişte covrigei... şi nu mai ştiu ce. Eram supărată că l-am lăsat pe soţ să plece cu maşina la serviciu, unde avea o şedinţă matinală, în loc s-o opresc pentru noi.

Soţul îmi invidia viaţa boemă, cu citit, mers la sală şi crescut copiii (favoare de care ne bucurăm împreună, şi eu şi copiii). Era supărat că a strâns cărţi pe care şi le-a dorit dar nu apucă să le citească.

Vroiam să mai ies şi eu cu amicele mele din când în când la o bârfă, să mai socializez, să mai bem o cafea sau o bere...

credit foto

Soţul îşi dorea să se mai pună la curent cu filmele de Oscar, care stau frumos rânduite şi ne aşteaptă să ne facem timp să le vedem...

E! Acum conduc doar eu maşina, iar el are timp de citit, pentru că şi-a rupt tendonul lui Achile şi are piciorul drept în gips de la coapsă până la vârful degetelor!

Şi asta înseamnă, potrivit legendei, că soţul meu nu mai are niciun alt loc vulnerabil pe tot corpul, right? :))) Mai ales că în urmă cu vreo şase ani şi ceva şi-a rupt tendonul simetric, la piciorul stâng!

Despre "Explozii în Stockholm"

2011-04-06T15:24:00.000+03:00

sursa foto

Explozii în Stockholm al Lizei Marklund este al doilea roman din Seria Neagră de la Editura Trei, apărut împreună cu Gazeta Sporturilor (paranteză: nu căutaţi comentariul meu la primul din serie, pentru că nu l-am scris. Încă.). Aflu de pe copertă că autoarea este cunoscută în peste 30 de ţări şi că romanul acesta este primul din seria Annika Bengtzon. Cartea e o dovadă în plus că mobilierul, lămpile şi decoraţiunile din Ikea pot să împrumute numele lor cartierelor capitalei suedeze. Sau invers.

Personajul Annika este ziaristă la un tabloid din Stockholm - dar tabloid adevărat, "corect", aş spune. Annika este şefa departamentului de investigaţii de la tabloidul respectiv, calitate din care conduce şi ea ancheta ei, paralelă cu a poliţiei. Începe să răscolească trecutul ca să-şi documenteze teoria conform căreia crimele petrecute înaintea Crăciunului nu reprezintă atacuri teroriste împotriva organizării jocurilor olimpice, cum cred alţii.
Deci avem un prim palier - intriga poliţistă, întreţesută cu intrigile din redacţia cotidianului - apropos, mi-a plăcut "să trag cu ochiul" în redacţie, să văd cum se făcea înainte şi acolo presă de cotidian! Dar chiar şi ei se pregăteau, aflu din roman, pentru "schimbările" ce aveau să vie, şi la care suntem martori în zilele noastre, schimbări de orientare, de Internetizare...

Al doilea palier este viaţa de familie a Annikăi, o femeie normală cu o căsnicie normală şi doi copii. Aţi fi crezut că suedezii şi suedezele au trăiri diferite de ale noastre? Aş! Şi copiii lor vor să participe la prepararea mâncărurilor în bucătărie, cu tot cu mizeria ce rămâne în urma lor, şi ei se bucură să stea cu mama mai mult decât să stea la "day care", şi ei găsesc cadourile de la Moş Crăciun ascunse în debara... Totul e atât de uman, că dacă autoarea n-ar pomeni despre meniurile casnice cu friptură de elan la tigaie, jambon glasat sau chiftele suedeze (pe care le ştim cu toţii tot de la Ikea), mai că aş zice că povesteşte despre familia mea!

Iar al treilea palier, sau al treilea lucru despre care vreau să spun două vorbe, este însăşi întreţeserea, compoziţia romanului în sine. Scriitura are o structură "smart", este simetric încadrată de un Prolog şi un Epilog şi împărţită în 7 părţi, corespunzând celor 7 zile de dinaintea Crăciunului, începând cu 18 decembrie. Fiecare din aceste părţi e prefaţată de o parte mai scurtă, părţi care poartă, respectiv, denumirile: Viaţa, Iubirea, Umanitatea, Fericirea, Minciuna, Răul, Moartea - despre care aflăm abia la final ce-i cu ele, şi e foarte bine că nu se strică suspansul. Structura romanului este măiestrit alcătuită, deşi poate tocmai de aceea puţin artificial.

(Paranteză - chiar am de mult timp o curiozitate personală legată de existenţa sau nu a unor facultăţi, cursuri, masterate, cursuri de scurtă durată etc de Creative Writing. Fantezia mea a creat o astfel de instituţie de studii superioare, unde poţi să înveţi să scrii. Îmi imaginez un fel de opţiune la începutul cursurilor - scriere de nuvele 3 credite, de romane 4 credite, anul I texte pentru blog, anul doi piese de teatru, anul trei romane suedeze poliţiste... Glumesc, dar înţeegeţi la ce mă refer.)

Pe prima copertă citesc: Aţi prins gustul romanului poliţist suedez? Aceeaşi atmosferă nordică, dar o nouă eroină: Annika Bengtzon. Ca să răspund la întrebare, Da, am prins gustul romanului poliţist suedez. Şi nu numai suedez, romanul poliţist nordic, seria neagră şi "related". Ştiu că "e la modă", dar spre deosebire de moda vestimentară, moda literară nu mă deranjează s-o urmez.

Atenţie, se trântesc perle!

2011-04-05T15:48:00.000+03:00

Ieri ne-a lăsat soţul la clinica la care suntem arondaţi şi şi-a văzut de drum spre serviciu, iar noi am rămas să mai donăm nişte sânge, respectiv Roxana. Că poate-om afla de la s-a înroşit ea aşa, că de timiditate sau ruşine cică nu se fac analize.
Ei, şi când am terminat treaba am plecat spre casă cum îi place Roxanei, cu metroul.
Când am coborât la metrou, primul a venit cel spre Militauri, ştiţi, din cel cu graffitti pe el şi vagoane vechi.
- Atenţie, se închid uşile!, zise vocea diafană din metrou.

credit foto

Zdrang, bang, buf! - făcură uşile vagoanelor.
Copilu, lângă mine, tresare şi-şi duce instinctiv mâinile la urechile delicate, care nu suportă zgomote, că mamă-sa nu strigă măcar la ea, darămite altceva!
Şi zice cu obidă:
- Mai bine spuneau: Atenţie, se trântesc uşile!

Şi ca să continue cu perluţele, când ajungem la staţia noastră, ne suim pe scara rulantă, care o porneşte, mări, de zici că-i dăduse cineva bice.
Către mine, apucându-mă mai bine de mână:
- Asta se cam grăbeşte.
Către scară, sfătoasă, ca un om mare:
- Mă, tu auzi la mine? Graba strică treaba!

Verba volant...

2011-04-01T11:30:00.001+03:00

"If a man says something in the forest and no woman hears him, is he still wrong?"

Vorba asta (de duh) mi-a servit de status pe messenger în ultimele zile.
Am primit şi răspunsuri de genul:
- why is he to be wrong at all?
- YES!!! he is ALWAYS wrong!
sau a fost preluat şi de alţi prieteni.

Dar oricât mi-ar plăcea să mă dau înţeleaptă, vorba nu-mi aparţine. Am preluat-o dintr-o serie de mai multe păreri, raţionamente şi concluzii dintr-un discurs al lui Ken Robinson la TED. El spune aici că "School Kills Creativity".

Am fost fascinată de omul ăsta, de "common sense"-ul spuselor lui, pe lângă un extrem de fin simţ al umorului. Da, şi presentation skills, fireşte. Chiar m-am amuzat în timpul prezentării.

De exemplu, gluma cu fetiţa care desena în timpul orei, profesorul o întreabă:
- Ce desenezi?
- Îl desenez pe Dumnezeu.
- Dar nimeni nu ştie cum arată Dumnezeu.
- Vor şti într-un minut, doar să termin eu desenul!

Ken Robinson spune, printre altele:
- If you're not prepared to be wrong, you will not have a chance to be creative.
- We are not educated into creativity, we are educated OUT of it!
- De ce să fie matematica mai importantă decât dansul? Cu toţii avem corpuri... De ce să ne ocupăm mai mult de cap decât de corp? Corpul, ca formă de transport pentru cap (despre profesorii universitari e vorba, dar se aplică doar la şcolile din Occident, după părerea mea)

Ken Robinson mai povesteşte despre o fetiţă foarte agitată, hiperactivă, în ziua de azi probabil că ar fi fost diagnosticată cu ADHD, dar pe vremea aia "încă nu se inventase". Au fost chemaţi părinţii ei la şcoală, fetiţa a fost lăsată singură într-o cameră şi părinţii s-au retras cu directorul să dezbată, după ce în prealabil se plânseseră, profesori, director, medicul, părinţii, de faţă cu fetiţa, de cât de hiperactivă este şi cum îi deranjează pe toţi la ore. Au observat-o pe furiş ce făcea singură în acea cameră. Ea a pornit radioul şi a început să danseze, fără să se sinchisească prea tare de tot ce vorbiseră adulţii despre ea. Iar directorul scolii, un om excepţional, după părerea mea, le-a spus părinţilor:
- Copilul vostru nu este bolnav, este o dansatoare! Îi trebuie doar un profesor de dans!
Altcineva în locul lui ar fi "educat" acel copil până ar fi devenit un copil obişnuit. În ziua de azi, fetiţa respectivă este o mare balerină, regizoare de spectacole de balet, dansatoare recunoscută la nivel mondial. Datorită unui director care a văzut în ea altceva decât toţi ceilalţi!
Este nevoie de astfel de "directori" care să descopere talentele din copiii noştri! Cu tot respectul, învăţământul public nu face asta!

Dar mai bine vă las cu video-ul respectiv. Mai sunt şi altele, dacă doriţi să "aprofundaţi".

De ce n-are verbul complementului (sic!) direct?

2011-03-30T21:16:00.002+03:00

O ştire Wall-Street, datată 31 martie 2011, se întreabă (aici):

"De ce amana OTE ofertei de preluare a Romtelecom"

Noi răspundem:

1. Forma de complement direct nu trebuie să semene cu genitivul sau dativul, pentru simplul motiv că e acuzativ.

2. Azi - assuming că ştirea e de azi - suntem în 30 martie 2011. 31 martie 2011 e abia mâine, până la care nu mai sunt chiar multe ore, but still...

Şi dacă luăm ştirea la bani mărunţi, treaba e cam aşa:

"OTE amana prezentarea ofertei pentru Romtelecom deoarece nu a primit inca raportul de la Citigrup, grupul bancar angajat pentru a evalua valoarea Romtelecom, cel mai mare operator de telefonie fixa pe piata locala, cu afaceri de 716,9 milioane de euro in 2010."

- aha, deci era un genitiv, dar lipsea complementul direct în acuzativ: OTE amana prezentarea ofertei...
- apoi, atâtea apoziţii îngreunează textul într-atât încât la sfârşitul unei fraze aşa de lungi simţi nevoia să respiri adânc

"In cazul in care oferta grupului grec nu va fi pe placul autoritatilor romane, compania va listata pe bursa."

- iar dacă nu "va listată", atunci... mai vedem ce va fi

"In noiembrie 2010, ministrul Vreme ca pachetul de actiuni detinut de stat la Romtelecom este evaluat la un miliard de euro, suma pe care Ministerul Comunicatiilor se asteapta sa o incaseze din vanzarea acestuia catre OTE sau pe piata de capital."

- ministrul Vreme... ce? a spus, a declarat, a estimat... ceva a făcut el, dar redactorului (Cristina Negraru, aşa scrie la semnătură) i-o fi fost foame de cuvinte, de verbe, că-s mai săţioase, dar şi cu ceva garnitură de substantive

În concluzie, e cam clar, redactorul n-a priceput nimic din comunicatul oficial - n-am nervi să-l caut acum în versiunea emisă iniţial către presă. Ba mai mult, s-a mai şi apucat să-l prelucreze, reducând din cuvinte.

Din inbox direct la ora de gramatică

2011-03-29T15:38:00.002+03:00

Sunteţi invitaţi cu toţii la conferinţul de pres al Partidului Poporului care nu vorbeşte în acord - gen, număr, caz - româneşte.
Dar să spicuim (răutăcioşi, fireşte) frumosul comunicat:

Comitetul de initiativa al PARTIDULUI POPORULUI, filiala CLUJ, are placerea de a va invita la conferinta de presa organizata de cei doi presedinti ai organizatiilor judetene, respective municipale in data de 30 martie 2011, ora 10.00 la restaurantul “Steaua” (strada Paris 35), Cluj-Napoca cu ocazia deschiderii filialei din municipiul CLUJ-NAPOCA.

Deci sunt "respective municipale". Am înţeles. Mai departe:

Conferinta de presa va cuprinde sinteze a situatiei la nivel de tara, judet si municipiu. Membrii comitetului de initiativa care vor lua cuvintul sunt, dupa cum urmeaza; vicepresedintele Comitetului de Initiativa Central, domnul ALIN DEMLE, care va prezenta situatia la nivel de tara, presedintele Comitetului de Initiativa al Judetului CLUJ, domnul RADU ANDREICA cu situatia judetului Cluj si presedintele Comitetului de Initiativa al Municipiului CLUJ-NAPOCA, domnul VIOREL MINDRUT, care prezinta situatia la nivel de municipiu.

Acordurile continuă în paşi de "sinteze a situaţiei la nivel de ţară" - fără diacritice, alea sunt de la mine cadou.
Unii preşedinti vor prezenta, alţii prezintă, într-un delicat balet al timpurilor verbale.

Iar la final:

...si li se va pune la dispozitie celor care doresc sa ia interviuri o incapere pentru a nu fi deranjati.

Ssst! Să nu-i deranjăm, căci şi-au luat manualele de gramatică cu ei şi se retrag să studieze!
(Hai c-am fost cuminte, nu m-am luat de fond, de comunicatul de presă propriu-zis şi ce doreşte el să ne anunţe!)

Ne mai vedem şi mâine...

2011-03-28T12:35:00.000+03:00

Stimaţi blogo-cititori, nu am mai scris de câteva zile.
Păi am tot zis că scriu după ce pun termometrul copilului mare, ba după ce îi dau antitermicele, ba după ce o alin, ba după ce vine pediatra, ba după ce îi fac copilului o împachetare cu cearşaful ud, numai una, ca să scadă temperatura sub 39,5, ba după ce îi dau antitermicele copilului mic, când a făcut şi el 39,9 temperatură aşa, de week-end, ba după ce le dau amândurora siropul de tuse, ba după ce le suflu năsucurile, ba după ce le pun un desen ca să mai uite, după ce le culc, după ce le scol, ba după ce bag o maşină de rufe la spălat, ba după ce le strâng, le calc, le pun la loc...
Hai că vă mai scriu după ce îi duc ceaiul şi pastilele de răceală soţului... Ne mai vedem şi mâine!

Compunere despre compuneri

2011-03-23T16:01:00.000+02:00

Pentru toţi anonimii care caută compuneri de-a gata - căci am observat din Statisticile blogului că multe vizite pe blog vin din căutările după "compuneri", care să conţină în titlu chiar cuvântul "compunere":
Acesta este un jurnal de familie, cu poveşti din familie. Oricât m-aş bucura că apar în căutări pe Google, intenţia mea nu a fost SEO, nu doream să apar la capitolul "compuneri pe d-a moca", NU, nu sunteţi în targetul meu. Dacă nu vreţi să citiţi, închideţi pagina aceasta de Internet. Acest blog NU vi se adresează.

Postul acesta (de mai sus) a pornit dintr-un comentariu. Pe care probabil că nu-l vor citi cei care au comentat deja că nu le plac compunerile mele, pentru simplul motiv că nu vor mai reveni pe-aici. Nici nu-i aştept!
Sau vor reveni când blogul meu le va apărea din nou în căutările lor după alte compuneri pe gratis.

Pe vremea când mă apucam să scriu o compunere pe o temă dată şi mă mai opream când se întuneca, iar profu de română corecta mereu compunerea mea ultima, ca să se delecteze pe principiul "save the best for last", pe vremea când scriam 2-3 pagini de comentariu literar pe marginea unui vers din Vergiliu, Shakespeare sau "banalul" Eminescu, iar colegii ziceau că e "vrăjeală", pe vremea aceea nu aveam Internet. Şi mai bine era! Măcar îţi puneai capul la contribuţie.
Acum, în afară de viteza de a da "Search" şi abilităţile de "copy-paste", copiii mai ştiu să compună câteva rânduri? Că nici comentariile la compunerile mele care nu le plac nu-s scrise corect româneşte!
(şi nu scriu de frustrare, credeţi-mă că mă lasă rece lipsa de apreciere din partea unor agramaţi!)

Gastronomie deltaico-muntenească: Scordolea de pui

2011-03-21T15:51:00.001+02:00

Inspirată de gastronomia deltaică recomandată de Simina, cu gândul la zilele toride ale verii la Sfântu Gheorghe şi cu papilele gustative fremătânde după bucătăria de la tanti Axenia, am inventat o combinaţie de mâncare cu specific "deltesc" cu una muntenească. De fapt, ca să fiu întru totul corectă, ambele feluri sunt turceşti, atât musacaua, cât şi scordeleaua. Doar că am făcut scordeleaua cu piure, dar cu carne tocată de pui. Dacă ştiţi reţetele la ambele, vă scutesc de detalii. Dacă nu, atunci parcurgeţi reţeta mea mai jos.

Dintr-un kg de cartofi am făcut un piure doar puţin sărat, nu prea moale şi pufos, am lăsat cartofii mai măricei.

Separat, în timp ce fierbeau cartofii, am pregătit carnea astfel: într-o cratiţă am călit 2 minute, în 3-4 linguri de ulei, vreo 3 cepe tocate mărunt. Apoi am adăugat carnea - am folosit acum jumătate de kilogram de carne tocată de piept şi pulpe de pui. Apoi am pus, după gust, sare, piper, ardei tocat şi am prăjit înnăbuşit, să scadă apa pe care o lasă carnea. După ce s-a răcit am adăugat cam 1/4 litru suc de roşii, 2 ouă crude, 200 ml smântână, 1 lingură de făină, pătrunjel tocat mărunt, mărar.

În vasul roman de lut ne-lăcuit - dar se poate folosit orice vas termorezistent - am aşezat în straturi 1/3 din piureul de cartofi, apoi 1/2 din carne, şi tot aşa până am terminat. Deasupra am uns cu 1 ou bătut în cratiţa în care am prăjit carnea. Am presărat cu pesmet - se poate folosi şi/sau caşcaval ras sau parmezan.

Se dă la cuptor la foc mediu cam jumătate de oră. E un deliciu!
Acuma, oenologic vorbind, cred că un vinişor alb, puţin dulce, puţin sec merge de minune după dânsa, după scordeleaua de pui. Doar la porţiile părinţilor, fireşte, la copii merge doar un pahar de apă!

Şu cavărs

2011-03-17T12:44:00.000+02:00

Aveţi idee cum le zice la chestiile astea, pe românească neaoşă?
Ieri am auzit-o pe o tipă la sală:
- Auzi, dragă, de unde iau nişte şu cavărs?
Şi atunci m-a pocnit: o fi ea gugăltransleito-analfabetă sau eu?
Definiţie: şu cavărs sunt chestiile alea din pungă de plastic, de obicei de culoare albastră, complet inestetice, pe care (ar trebui să) le purtăm prin holurile clubului de sport şi prin vestiar, ca să nu mai zic de marginea bazinului, ca să nu ducem microbii de afară înăuntru. Capisci?

Şi se întâmplă să am şi o poză cu propriile picioare în şu cavărşi.

Basmul românesc, azi

2011-03-16T14:51:00.000+02:00

Din seria celor primite pe e-mail (şi cu menţiunea expresă că nu prea agreez limbajul acesta pseudo-publicitar).

Vom demonta astăzi până la zero un mit, şi anume că Făt-Frumos este personajul pozitiv din basmele româneşti, iar Zmeul un ticălos fără pereche. În fapt, aşa cum vom vedea imediat, lucrurile stau exact pe dos.

Pentru asta, să facem mai întâi un mic profil psihologic al celor mai importante personaje din basmele româneşti.

Împăratul

E un moş senil şi complet incompetent. Singurul merit că a ajuns împărat e că a fost primul născut. Nu e în stare să aibă grijă de fii-sa, prin urmare mă întreb cum mama dracului ar putea avea grijă de ditai împărăţia. Nevastă-sa lipseşte din peisaj, e subînţeles moartă şi l-a lăsat cu trei fete care sigur nu-s ale lui, fiindcă moşul are vreo 70 de ani şi aia mică în jur de şaişpe. Deşi e înconjurat de viziri, dregători, sfătuitori, când e să ia vreo decizie îţi vine să-l iei la palme: primul individ care-i aduce fata înapoi o primeşte de nevastă şi mai ia şi jumătate de împărăţie. Strămoşul său care a întemeiat dinastia se răsuceşte în mormânt.

Fata cea mare şi fata cea mijlocie

Sunt nişte strâmbăciuni nasoale, plate şi complexate, care-şi urăsc sora mai mică pentru că e mignonă, are fund, ţâţe, e în centrul atenţiei şi e aia răpita, ba se mai şi mărită înaintea lor. Sunt atât de jenante că nici un zmeu nu le vrea.

Fata cea mică

E aia răsfăţata, bunăciunea învăţată să i se facă toate poftele. Mai e şi curvă de mică. Nici nu vreau să vorbesc mai mult despre ea, că mă enervez.

Făt-Frumos (Fefe)

De obicei, e unu’ căruia nu i-a plăcut cartea: ori prinţ, ori vreun coate-goale. Frumuşel şi efeminat, metrosexual nativ. Ar fi stat să frece menta în continuare şi să se ia la trântă prin iarbă cu oile, cu fraţii lui sau cu flăcăii satului, da’ vrea să dea lovitura. Şi, când boul de împărat dă sfoară-n ţară cu fiică-sa şi tronul premiu, normal că se prezintă primul. Habar n-are cum arată fata împăratului, dar nici nu-l interesează prea mult, de fapt vrea împărăţia. Şi oricum ştie de la tovarăşi că de obicei e răpită bucata familiei, nu cârjele ălelante două.

Calul

E singurul personaj pozitiv din toată povestea care merită apreciere. Înainte de episodul cu jăratec zace slab, bubos şi răpciugos în grajd, ceea ce arată încă o dată că împăratul e un idiot – nu aşa te porţi cu o asemenea comoară. Calul e cel care îi face strategia lui Făt-Frumos, în vorbe puţine şi concise. Nu zice prea multe pentru că probabil îi e jenă să intre-n vorbă cu un oportunist analfabet. În sufletul lui, îşi doreşte să fie în echipa Zmeului.

Mama Zmeilor

Este exact opusul împăratul. În primul rând, la ea e sigur că e mama zmeilor. Apoi, a făcut trei băieţi care e fiecare la casa lui, nu două plângăcioase şi-o curvă care stau pe capul lui, ca împăratul. Şi ia hotărâri bune şi de una singură, n-are nevoie de o armată de viziri, dregători, sfătuitori, etc.

Zmeul

E un tip hotărât, energic şi forţos. Probabil are un nas cât toate zilele, umblă neras, e păros şi are palmele tăbăcite. Asta ce ne spune? Că e un om care munceşte! A tras din greu ca să ajungă unde e – a ucis, a luptat, a umblat, a jefuit, s-a preocupat de cariera lui! Aşa merg lucrurile pe tărâmul celălalt, acolo nu-ţi dă nimeni un castel că te cheamă împăratul-nu-ştiu-cum. E sigur că Zmeul şi-a clădit palatul cu mâinile lui. Bine, o mai fi avut nişte muncitori pe care i-a mâncat după aia, dar sunt convins că a stat cu ei acolo, pe capul lor, să vadă cum pun ăia marmura în baie, să nu-l tragă-n piept şi să-l fure. Şi mi se pare normal să-i mănânce la sfârşit, ştim cu toţii cum sunt muncitorii.

Mai ştim că are o moşie imensă, populată cu tot felul de jivine ticăloase. Chiar credeţi că e uşor de administrat aşa ceva, să-i ţii în frâu pe toţi ăia? Păi aia nu sunt proşti ca ţăranii împăratului, dacă nu stai cu pleoapa pe ei… Deci, Zmeul e un bun gospodar, un bun cunoscător de oameni, un excelent strateg militar şi un bun trezorerier.

Dar Zmeul e un tip cinstit în sentimente şi cam fără noroc la femei. I-a venit vârsta însurătorii, a stat, a analizat, a cercetat, şi-a căutat nevastă. n-a găsit pe nimeni pe placul lui în propriul tărâm (ce s-alegi din jivinele alea?), deci s-a uitat la vecini. S-a îndrăgostit de fata aia mică a împăratului (ştie ce-i frumos, măcar fizic, şi nici nu încalcă eticheta, ţinteşte la acelaşi rang) şi a procedat în consecinţă, aşa cum cerea tradiţia: a luat-o la el. Aşa a făcut şi tac-su cu mă-sa, şi bunicul lui, şi străbunicul lui, la vremea lor. Aşa e normal: clar, fără ascunzişuri, umblat cu şoalda şi alte prosteli. Pui problema direct: “Fă, te iubesc, te vreau! Treci încoace.” Şi prostul chiar o iubeşte: n-o forţează, n-o siluieşte, e romantic, are o grădină cu trandafiri, o-nconjoară de bogăţii, îi face toate poftele. N-am auzit nici o poveste în care Zmeul s-o ţină pe prinţesă legată în beci, goală-puşcă şi să vină s-o violeze când are el chef, după cum ar merita. Peste tot citesc numai de caftane, covoare, tiare, bucate alese, mătăsuri fine, rochii, giuvaere, o ţine-n puf. Omul e familist şi serios, nu-şi uită îndatoririle: se duce-n fiecare zi la muncă şi anunţă civilizat, cu buzduganul, când vine acasă. Şi toate astea pentru ea, ca să n-o sufoce cu atenţie, să-i lase spaţiu, să fie liberă, să aibă matracuca timp să-şi facă unghiile, să nu facă istericale că, vezi doamne, a intrat peste ea în cameră şi-a văzut-o cu masca de castraveţi pe faţă.

Carevasăzică, moldoveanca trăieşte în puf, îi face prostul toate poftele, şi, în semn de mulţumire, ce face? Se amorezează de Făt-Frumos că are părul mai îngrijit şi tenul mai puţin acneic (vezi, n-ai vrut să te culci cu Zmeul) şi se hotărăşte să fugă cu el. Da’ mai întâi încep să se hârjonească în pat, în patul pe care Zmeul cu mâna lui îl cioplise, din nişte buşteni tăiaţi tot de el din pădure, şi-l cărase-n cârcă până la ultimul etaj al castelului, să aibă japiţa peisaj când se trezeşte dimineaţa sub baldachin. Şi proştii ăia doi stau până îi prinde Zmeul, căruia – în sfârşit! – i se aprind beculeţele.

Mai departe. Zmeul luptă corect, Făt-Frumos trişează: bea apă vie de la un corb pe care-l mituieşte, dă cu peria, gresia, năframa; în fine, face tot ce poate să lupte cât mai puţin şi să-i bage pe alţii la înaintare.

Din toate astea, eu pricep că morala basmului românesc e următoarea:

- dacă eşti un şmecher metrosexual şi ştii să profiţi de pe urma tonţilor incompetenţi ajunşi în poziţii de conducere, te aranjezi pe viaţă.

- dacă eşti o fiţoasă analfabetă şi de bani-gata, ai toate şansele să umble toţi după fundul tău şi după averea lu’ tac-tu.

- dacă eşti un tip cinstit, muncitor şi care luptă după reguli, pici de papagal.

Blog(onovela) de blog (cultural)

2011-03-10T23:12:00.001+02:00

Am primit prima invitaţie la un eveniment în calitate de blogger. Poate că nu e "big deal", dar eu m-am simţit într-un fel să intru la Baby Expo, la a 30-a ediţie cu invitaţie pe numele meu. Asta după ce am bifat mai bine de 10 ediţii în postură de gravidă1, mămică1 cu bebe în marsupiu, cu bebe în cărucior, gravidă2, mămică2 cu bebe 2 în marsupiu şi copil 1 în cărucior... Exagerez, la câtă lume şi nebunie era acolo, n-am fost cu amândoi copiii după mine că sigur aş fi riscat să pierd vreunul!

Şi am spus era nebunie, pentru că prin comparaţie cu ediţii mai vechi, ediţia de acum mi se pare că resimte puţin amprenta crizei. Însă expozanţii prezenţi la faţa locului au venit cu lucruri frumoase.

N-am pierdut timpul pe la standurile cu cărucioare, mese de înfăşat, mese de mâncat, scaune auto, unsori pentru piele, scutece, pătuţuri de bebe şi alte bebelisme de vârsta cărora am trecut. Deşi, văzându-le aşa frumoase, noi, viu colorate, mai că m-a apucat dorul de un bebe mic!

M-am pierdut însă într-o lungă explicaţie referitoare la siguranţa folosirii unui termometru cu afişare super-rapidă şi fără să atingi copilul, sau poate hai, fie, să-l atingi un pic pe frunte. E clar, s-a dus vremea când ne lua bunica la ţară temperatura cu palma rece şi bătătărorită pe frunte sau cu un sărut direct pe pleoapă!

Apoi am zăbovit la valizele Trunki. Viu colorate, cu pete şi buline, pe roţi, acestea aşteaptă doar pretextul pentru a pleca în voiaj, încărcate de hainele copiilor.

M-am înveselit în faţa culorilor primăvăratice ale tutu-urilor şi am hotărât că voi comanda şi eu online câte unul pentru fetele mele.

Am aflat cu tristeţe cât de mulţi copii au nevoie de ajutor după numărul asociaţiilor venite să vâneze 2% din impozit.

M-am pierdut, ca de obicei, într-un stand de cărţi. De data asta, editura Girasol, al cărei fan mă declar, mi-a furat câteva minute şi o parte din banii cu care venisem - dar n-am rezistat reducerilor de preţ.

Am mai cumpărat şi un kit ca să tricotez un ursuleţ. Conţine două device-uri speciale, aţele, chiar şi ochii ursuleţului ca să-i aplic la sfârşit şi, fireşte, instrucţiuni. Este recomandat copiilor cu vârsta de peste 6 ani.

Am mai văzut jucării de lemn, haine din bumbac bio, jocuri de perspicacitate, kituri educative, trusouri pentru botez, umbreluţe, pantofiori, rochiţe, studouri foto, multe bănci de celule stem, oferte educaţionale private... şi multe multe altele.

Avantajul de a merge la târg în prima zi, imediat după deschidere, este că găseşti de toate, iar expozanţii sunt entiziasmaţi să ţi le prezinte.

A, am uitat să precizez: toată treaba asta se datorează blogului frate cu acesta, însă dedicat copiilor şi nevoilor lor de culturalizare, adică Gazeta culturală a copiilor: B24Kids.Blogspot.com

La (tele)vizor

2011-03-10T22:22:00.000+02:00

Din ciclul: trăim în România, şi asta ne ia toate minţile, azi episod cu drogaţi. Şi cu Ambulanţa. Şi cu Ambulanţa pentru drogaţi.
Am mai găsit eu seringi pe scară, la parter şi pe la lift, le-am dat vânt cu piciorul în ghenă când m-au întrebat copiii ce sunt.
Dar azi dimineaţă m-am trezit cu tămbălău pe scară. Bag un ochi la vizor, ca babele, şi ce să vezi? Un costum alb-portocaliu de pe salvarea română se ruga de un drogat în sevraj să meargă la Urgenţă la Floreasca. Pe banii noştri! Adică, cum ar veni, nu vă supăraţi, domnu drogat, binevoiţi să urcaţi în Ambulanţă, vă rog eu frumos, pentru că aţi consumat ceva stricat?! Ce? N-aveţi asigurare de sănătate? A, nicio problemă, că doar pentru dvs găsim noi bani de la fraierii care îşi plătesc asigurările. Da' de ce nu vreţi? Hai, vă rog eu frumos! Hai că vă facem frumos şi vă trimitem iar la drogat.

Acuma, am pierdut un pic şiru' întâmplării că nah, urmăream de pe vizor, şi nu părea să fi început chiar atunci tevatura. Da' când am dat fuga la geam, am zărit în faţa intrării în bloc Ambulanţa, în care infipseseră un ins pe targă strâns legat, iar alţi doi cu ochii roşii dădeau ceva lămuriri... Sau cereau lămuriri... Nu auzeam până acolo şi nu ştiu care e "uzanţa". Poate că de fapt pe ăşia îi ruga să meargă, că celălalt nu mai era de rugat, îl umflaseră cu tot cu fulgi.

Poate dacă dau drumul la televizor pe ProTV văd continuarea şi vin să vă spun şi dvs.

Cercei, cercei şi iar cercei

2011-03-09T16:27:00.001+02:00

... că tot vorbeam mai devreme despre cercei: iacă-tă câteva modele din care puteţi alege după bunul plac.

1. Cercei BIO morcovi tineri
2. Cercei Barbie
3. Cercei şi pandantiv Primăvară roz
4. Cercei verzi cu flori
5. De 3 ori cercei

Toate perechile au anouri şi agăţătoare din argint.
Pentru comenzi, sugestii, modele etc, lăsaţi vorbă aici sau puteţi contacta direct realizatoarea la e-mail conpama@yahoo.com.

Fetişul cu cerceii

2011-03-09T09:34:00.000+02:00

De ceva vreme, Ilinca, la culcare, îmi pune mereu aceeaşi placă:

- Mami? Când o să fiu male, o să polt celcei mali. Dal până atunci, îmi plac celceii mali!

Iar eu profit de ocazie ca s-o asigur, de fiecare dată:
1. că trebuie să doarmă ca să se facă mare, şi
2. că într-adevăr, nu-i voi interzice să poarte cercei mari când va fi mare.

Şi cum aş putea să-i interzic, când eu însămi deţin spre cincizeci de perechi de cercei, mai mici şi mai mari, coloraţi, asortaţi, de plastic, metalici, din argint sau gablonţuri... Prin care îşi bagă destul de des nasul copilu.

Acuma, dacă stau să mă gândesc, nu ştiu al cui e fetişul cu cerceii: al Ilincăi, sau ea doar copiază un obicei văzut în casă? Hmm...
(Sursa foto)

Surprizele lui Google

2011-03-08T13:47:00.000+02:00

De 1 martie...

... şi azi, de 8 martie.

Mulţumim, Google!

Amintirile mă chinuiesc...

2011-03-08T10:15:00.000+02:00

Ieri am fost (din nou, don't ask!) la Registrul Comerţului, dar de data asta aveam doar de "ridicat o hotărâre", ca să folosesc frumosul limbaj de lemn, aşa că am scăpat repede. La ieşire, cum stăteam eu în soarele de ~~primăvară~~ iarnă şi aşteptam să traversez bulevardul Basarabiei, privirea mi-a căzut vis-a-vis, pe clădirea decrepită a Policlinicii Gomoiu. M-au năpădit amintirile, vorba manelei, "amintirile mă chinuiesc", atât de vii, că am dus şi mâna la falcă, de-o durere redeşteptândă de măsea.

Şi iată-mă căutând înfrigurată intrarea pe care n-am mai intrat de vreo 30 de ani. Îmi aminteam exact care era poarta - acum închisă şi bine ferecată cu lacăte de fier, care era uşa - acum zidită cu nişte cărămizi constrastând în altă culoare decât restul clădirii, curtea din spate, unde ne jucam, copii fiind, până se mai ducea coada din faţa cabinetului şi ne chema mama să intrăm la medic.

Am dat ocol clădirii şi am văzut că acum intrarea era pe la celălalt capăt al clădirii. Am intrat. Holul avea exact aceeaşi configuraţie pe care mi-o aminteam. Scaunele de aşteptare cred că erau aceleaşi - cu picioarele grele de fier şi tapiţeria de muşama colorată. Cabinetele de stomatologie erau în acelaşi loc.
Apăruse însă un panou din sticlă pe care şedeau pictate numele medicilor ce puteau fi găsiţi în incintă. Şi tot nou era lavabilul de pe pereţi - vreau să spun, nou în economia celor 30 de ani care ziceam că mă despart de vizitele mai mult sau mai puţin periodice acolo.

Am parcurs avidă lista, cu măseaua încă pulsându-mi în falcă. N-am găsit însă numele celei care, cu mână caldă, la cei 3 ani şi ceva cât aveam când am luat eu lungul drum al dentistului, mă învăţa să nu mă tem de aparatele dentare, căci ele sunt doar "fluturaşul" şi "vântuleţul", adică freza şi, respectiv, aparatul care curăţa cu aer.

Am mers mai departe pe hol, şi o altă uşă mi-a amintit de cozile la ORL, parcă toţi copiii se îmbolnăveau fix în acelaşi timp. Acum nimeni nu aştepta la uşă.

Şi n-am mai rezistat, recipientul meu cu nostalgie a dat pe dinafară şi am ţâşnit pe uşă în stradă, înainte să-mi vadă cineva ochii plini de lacrimi.

Sursa foto

Tusea şi junghiul

2011-03-07T19:28:00.000+02:00

Am înţeles pe pielea mea ce înseamnă aceea "tusea şi junghiul".
Tusea care mă zguduie nu mă lasă să mă odihnesc la orizontală.
Junghiul din spate nu mă lasă să stau în picioare.
Din această dilemă nu pot ieşi.

Vestea bună e că Ilinca e bine, azi a mers la grădiniţă după săptămâna de convalescenţă acasă. Amândouă tuşesc uşor, dar înţeleg că e o tuse trenantă după viroză. O viroză care a pus la pământ pe mulţi dintre colegii de grădiniţă ai fetelor. Spre exemplu, la grupa mică marţi, pe 1 martie, erau 5 copii prezenţi din cei 22 înscrişi.
Unde eşti tu, primăvară, cu sănătatea ta cu tot?

Un coşmar cu Băsescu

2011-03-07T19:18:00.000+02:00

- Cu ce drept îmi spui tu mie că nu conduc bine ţara? Cu se drept îmi spui tu mie că vămile sunt praf în ochii Europei? Cu ce drept îmi ceri să închid magazinele de vise? Cu ce drept, ţigancă împuţită?
- Cu dreptul alegătorului! Sunteţi un preşedinte prost, un profitor, un şpăgar, un... nu mai găsesc epitete negative să vă descriu!

... şi apoi m-am trezit, era dimineaţă.
Aşa coşmar, mai rar! Mi-a stricat ziua, ce mai!

What makes a 5.5 movie?

2011-03-07T01:02:00.000+02:00

În seara asta mi-a venit chef - însoţit de febră, frisoane, insomnie, tuse, dar nu despre aceste ingrediente ale unei seri (ne)reuşite vreau să vorbesc - să văd un film. La TV. Cu Bruce Willis. Şi aşa am ajuns să văd "Perfect Stranger" (2007). Cotat de IMDB cu 5,5 out of 10, aşa cum aveam să aflu căutând această informaţie pe net, în momentul când am simţit că ceva nu se leagă...

Pe lângă informaţia asta, m-au distrat "goofs"-urile - parcă de mult n-am mai găsit aşa de multe la un film! De la probleme de continuitate, la erori factuale şi alte greşeli de "turnare" a filmului.

Distribuţia lui Halle Berry şi Bruce Willis în film - dacă aici i-aş fi văzut prima oară, nu cred că mă tenta să-i mai văd în altceva.

Toată lumea are secrete: Harrisson şi metresele lui - în fond, omul conducea un mare concern de publicitate, e normal să mintă şi să aibă secrete, nu? Pe fundal apare cu reflexe o dramă suedezo-like din copilăria lui Ro, legată de tatăl ei, Ro care are o mamă la azil, o crimă despre care toată lumea vorbeşte cu nonşalanţă, Miles şi dexteritatea computeristică etc etc
"Everbody has a secret unless he is cought", se zice în film.
Ce mai, la ultima pauz de reclame eram tentată să renunţ, ziceam că Bruce Willis a avut şi roluri mai bune, iar eu seri mai bune!
Dar pe final, la ultima rundă, s-a schimbat tot filmul. Drama din copilărie s-a dezvăluit, criminalii erau nevinovaţi, iar nevinovaţii aveau secrete criminale.
În final, nu cred că a fost chiar timp pierdut, iar dacă aş avea cont pe IMDB, aş mai creşte puţin cota.
Poate un pic cam multe stângăcii, sau lucruri trase de păr, dar nu e un film mai prost ca altele.

Waldorf, al doilea septeniu

2011-02-08T14:42:00.001+02:00

Continuăm în ediţia de astăzi expunerea avantajelor educaţiei alternative, expunere sub forma unor scurte citate din cartea amintită şi în prima parte. Azi, al doilea septeniu.

"Cheia de aur a educaţiei în timpul celui de-al doilea septeniu constă în a opera cu sentimentele copilului, în a apela la fantezia lui creatoare (...).

În timpul celui de-al doilea septeniu, în particular, educaţia trebuie să aibă ca principiu pedagogic autoritatea. Părinţii şi profesorii trebuie să constituie pentru tânăr o autoritate indiscutabilă care să-l îndrume cu mână forte dar drăgăstoasă. Evident, o asemenea autoritate nu trebuie să fie impusă. Ea trebuie să fie rezultatul natural al unui raţionament bazat pe veneraţie, respect şi recunoaşterea calităţilor superioare ale educatorului (calităţi pe care acesta trebuie să facă efortul să le aibă). (...)

Toată educaţia trebuie, în cel de-al doilea septeniu, să se bazeze pe acest principiu al autorităţii acceptate şi pe admiraţia afectivă. Acest principiu îl substituie pe cel al imitaţiei care a dominat în primul septeniu. (...)

Dacă nu are norocul să aibă părinţi şi profesori care să ştie să ia pe răspunderea lor această funcţie, tânărul (...) va căuta idealurile sale şi autoritatea în filme, în „eroii” de la TV sau în colegii mai mari. După cum autoritatea bună şi respectabilă a părinţilor şi profesorilor dau siguranţă tânărului, marcându-l pentru toată viaţa viitoare, antiidealurile vor lăsa la fel o urmă de neşters, dar negativă, în personalitatea tânărului care doreşte să întâlnească figuri umane pe care să se poată sprijini."

Corupţia, o frază de dânşii inventată?

2011-02-05T08:08:00.000+02:00

Aveam vreo 12-13 ani cred, atunci când eram într-o zi în vizită cu mama şi sora mea la nişte prieteni de familie. Iar fata lor, care era deja la facultate, ne povestea cum a vrut să intre la o instituţie - nu-mi amintesc ce era, institut de cercetare, sau chiar facultate, sau bibliotecă, sau pur şi simplu într-un parc de pe lângă acestea. Dar era închis, nu erau orele de program, era închis pentru public, sau aşa ceva. Portarul - persoană cu prestanţă şi autoritate, mi se părea mie pe-atunci - i-a cerut buletinul, iar fata a strecurat o bancnotă - iarăşi nu-mi amintesc valoarea ei - între filele buletinului (mai ştiţi buletinele acelea vechi, cu file galbene?) Portarul apoi i-a înapoiat buletinul din care dispăruse bancnota. Însă poarta instituţiei unde era închis s-a deschis. Cu o bancnotă. Acum, întoarsă acasă, fata povestea mândră de ea isprava, bucuroasă că a avut inspiraţia să găsească o soluţie în fond atât de facilă şi să intre unde avea treabă.

Nu am prea multe amintiri din perioada aceea, însă pe asta mi-o amintesc destul de bine. Cred că e unul din primele mele contacte cu corupţia. Probabil că fata de 12-13 ani care eram eu atunci a judecat "ia uite cum se încalcă legea la noi! păi cum, dacă era închis, trebuia să vină acasă şi să se ducă altădată, când e deschis!" Pentru că şi acum eu cam asta fac, plec de unde e închis decât să strecor o bancnotă în buletin portarului. Vorba psihologului din serialului In Treatment: " We unconsciously repeat patterns that we met in childhood".

Foarte rar şi foarte greu dau şpagă. Nu ştiu de ce, nu pot pur şi simplu. La maternitate la prima naştere la Municipal am dat asistentelor - dar începutul a fost foarte greu, la internare anestezista a "trebuit" să mă întrebe ea de la obraz, că eu nu mai aduceam vorba, stăteam cu plicul în mână pierdută şi puneam întrebări de gravidă speriată, idioată, după părerea ei, cred. Noroc că la a doua naştere la privat n-a trebuit să dau nimic nicăieri, totul era pe factură! D-aia sunt fericită că suntem arondaţi la o clinică privată: plăteşti, dar nu mai trebuie să "bagi bancnote în buletin", sau plicuri în buzunarele halatelor. Însă pe la frumoasele noastre instituţii de stat, cam asta e practica, din păcate... Trebuie să se facă un curs "Cum să dai şpagă fără să te doară" sau "Corupţia pe gustul tuturor" sau aşa ceva.

Ştiu ce-ai făcut săptămâna trecută

2011-02-02T18:36:00.000+02:00

Roxana e prima din stânga, cu costum şi cască roşii.

În Derivă - completez trio de tăuroaice

2011-01-26T17:57:00.000+02:00

Maria Dinulescu - născută la 2 mai 1981 - distribuită în rolul Norei din Derivă
Andreea Bibiri - născută la 3 mai 1975 - distribuită în rolul Ruxandrei din Derivă
Anca Ilie - născută la 4 mai 1975 - (auto)distribuită în rolul doamnei Ilie, din Blogonovela cu acelaşi titlu

Eeee?? Viaţa bate filmul, stimaţi telespectatori! :)))

Waldorf, primul septeniu

2011-01-26T17:13:00.002+02:00

Potrivit lui Rudolf Steiner, cel ce a pus bazele pedagogiei Waldorf, evoluţia umană nu este liniară, ci ciclică, în cicluri de aproximativ 7 ani.

Azi - despre primul septeniu, care corespunde copilăriei.

"În inconştienţa sa, copilul aşteaptă de la adult să fie model în toate. Orice persoană ce are de-a face cu copiii mici ar trebui să se controleze la maxim în acest sens.

Aceasta se aplică în particular la adulţii ce posedă unul din cele patru temperamente în mod foarte predominant. Colericul poate, cu exploziile sale, să cauzeze un impact atât de mare copilului, încât acesta să fie păgubit, pentru viaţa sa posterioară, pentru sistemul ritmic şi circulator. Adultul melancolic, concentrat în el însuşi, nu va da copilului căldura şi liniştea de care are nevoie, ceea ce ar putea să aibă efecte negative asupra sistemului digestiv. Flegmaticul, persoană sufleteşte insipidă, va lăsa copilul fără stimuli, obtuz, cu capacitatea cerebrală puţin dezvoltată. Adultul sanguinic nu reuşeşte să-l întreţină pe copil cu afecţiune; de aceea se va simţi fără sprijin şi va lăsa o urmă negativă chiar în vitalitatea sa."

Concluzia vine ca să ne spună că trebuie să educăm copiii... pornind de la noi înşine:

"Vedem deci, - şi acesta se va dovedi unul din principiile pedagogice cele mai importante pentru toate vârstele, - că educatorii, inclusiv părinţii, trebuie să lucreze în mod constant asupra lor înşişi pentru a elimina unilateralităţi, greşeli sau excese care pot avea efecte negative asupra elevilor lor."

Las la o parte limbajul uneori greoi al cărţii, dar apreciez iniţiativa - este vorba de o traducere "pro bono" din limba portugheză, făcută cu acordul autorului, de doi români stabiliţi în Brazilia.

Cartea din care am citat este: "Pedagogia Waldorf. Un drum către un învăţământ mai uman" de Rudolf Lanz. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994.
Foto: Grădiniţă Waldorf pe site-ul Fundaţiei Waldorf.

Soarta nu e Crudă cu neprivitorii la TV

2011-01-24T11:53:00.001+02:00

Vorba lu' Andrieş:

De-aia nu citesc ziare,
De-aia nu mă uit la televizor!

Păi ce, vreţi să-mi încarc neuronul şi-aşa mititel şi înghesuit cu informaţii de genul cine e Daniela Crudu şi ce ştie sau cum ştie ea să fackă? E drept că aşa aş putea să înţeleg din prima ce zice Arhi aici, că a trebuit să dau search pe Google să mă documentez cine e fata înainte să pricep ceva... Dar pentru mine, nu "se merită" efortul, cum se zice... Părerea mea.

Barbaria în biserichia... în România

2011-01-18T19:43:00.000+02:00

Se ştie că nu prea sunt dusă la biserică, dar obiceiurile din ultima vreme mă fac să cred că am sărit rău de tot peste lecţia asta.

Acum vreo lună, la un botez, după ce a fost copilul botezat, popa lasă pruncul în pragul altarului (nu e cazul să mă scuz că nu cunosc terminologia, şi deci nu ştiu exact cum se cheamă locul acela). Dar ştii cum? Direct pe jos! Copil de 2-3 luni, proaspăt îmbăiat în căldarea de botez, îmbrăcat în cele hăinuţe de gală, popa îl pune direct pe podea! De unde vine naşa să-l ia, dar popa uitase să-i explice obiceiul şi să-i zică să vină... E drept, la acel botez naşa era grecoaică, aşa că m-am gândit atunci că poate a venit cu ceva obiceiuri din Elada şi i le-a cerut popilor.

Duminica asta, la alt botez, tot o fetiţă, popa dă să înceapă - şi ia de pe masă ce credeţi? Un microfon! Cred că se credea la Eurovizion undeva, că eu până acum n-am mai văzut slujbă de botez, cu lume puţină şi toţi adunaţi pe lângă el, destul de tineri, deci nu tari de urechi, şi popa vorbind la microfon. Nici el nu era prea bătrân, să zici că nu-l mai ţine vocea. Şi la final s-a repetat faza cu plasat pruncul pe jos! Prunc despre care fusese avertizat că e bolnăvior, cu o zi înainte se externase din spital cu scopul botezului.

Deci, sunt eu deplasată, sau începe biserica ortodoxă să se barbarizeze în aşa hal?

Then and now

2011-01-16T20:07:00.001+02:00

Acelaşi costum popular, alt purtător, din mamă-n fiică, după 30 de ani. Este costumul făcut de mâna bunicii mele.

Dacă-i vineri, e şmotru

2011-01-14T15:14:00.000+02:00

Nu mai ţine cu uite prafu-nu e prafu, "şterge praful dacă trebuie". Trebuie. Aia era poezie, era frumos, live your life, carpe die, hedonism, alea alea. Ăsta din casa mea e praf pe după uşi, scaiogi pe tavan, praf pe mobilă, mucegai pe care îl inhalez şi tuşesc întruna (ca o hedonistă) (by the way - ieri la doctor a apărut dilema dacă după laringită, traheită, bronşită, acum am sinuzită sau poate cumva bronşită astmatiformă. Eu cred că e alergie la ... ceva, poate alergie la ne-vacanţă şi Bucureşti, sau poate doar la umiditate şi praf, nu ştiu... De la atâta hedonism mi se trage, vezi? :) ) Astea sunt sticksuri sparte sub covorul din sufragerie, mâncare după patul copiilor, creioane colorate în sertarul cu ciorapi. Aia e doar fucking poetry... Oricum nu ştiu să pictez, nu mai e concediu pentru mers la munte... Cum zice Tinkerbell la final: "Sunt o cârpace, asta sunt. Şi sunt mândră!" Poate că eu sunt o menajeră-de-ocazie-în-propria-casă, mândră sau nemândră.

Biodiversitatea s-a născut la sat

2011-01-13T10:47:00.002+02:00

Au început reducerile de iarnă. Şi dacă tot mergeţi în Mall, luaţi şi copiii cu voi şi lăsaţi-i în sat. Satul Biodiversităţii.

„Satul biodiversităţii” se desfăşoară luna aceasta la Băneasa Shopping City din Bucureşti. Evenimentul reprezintă o expoziţie mobilă, compusă dintr-un cub cu elementele vizuale ale campaniei, un kiosk cu panouri informative şi o zonă pentru activităţi. Astfel, copiii pot desfăşura activităţi cum ar fi:

- Colorăm şi învăţăm despre biodiversitate! – copii colorează planşe pe tematica anunţată, în timp ce realizatorii campaniei le prezintă pe înţelesul lor lucruri ce ţin de micro şi macrocosmosul ce ne înconjoară.

- Plantăm seminţe de salate/plante aromatice pentru gradina eco de acasă – copiii învaţă să planteze seminţe şi le sunt prezentate avantajele pentru sănătate de a avea o grădină eco acasă.

- Ce stii despre biodiversitate? – copiii primesc şi rezolvă teste grilă referitoare la informaţiile de pe panouri.

- “Biodiversifica-ma!” – o aplicaţie pe calculator permite realizarea unei bio-fotografii a copilului (fotografia sa, cu elemente naturale în design, de exemplu, păr din frunze sau faţa din coajă de copac)

Evenimentul este cel de-al patrulea dintr-o serie în care au mai avut loc expoziţii similare în Parcul Al. I. Cuza din Bucureşti (în luna mai, 2010), în Piaţa Sfatului din Braşov (iulie-august 2010), pe faleza Constanţa (august-septembrie 2010).

Contextul în care se desfăşoară aceste evenimente este dat de faptul că anul 2010 a fost declarat de către Naţiunile Unite “Anul Internaţional al Biodiversităţii”, având în vedere rata alarmantă de deteriorare şi pierdere a biodiversităţii, precum şi efectele dăunătoare ale activităţii umane asupra ecosistemelor.

Comisia Europeană (DG Mediu) a lansat, în luna aprilie 2010, o campanie de informare pe tema biodiversităţii în 6 State Membre (Romania, Bulgaria, Italia, Spania, Polonia şi Olanda). Iniţiativa Comisiei are la bază un recent studiu Eurobarometru, care arată că o mare parte din cetăţenii acestor ţări nu înţeleg semnificaţia termenului biodiversitate şi cred că nu sunt bine informaţi în ceea ce priveşte pierderea ei.

"În derivă" vs "In Treatment"

2011-01-12T09:14:00.000+02:00

Gânduri dezlânate despre serial(e)

Am văzut vreo 15-20 de episoade din serialul realizat de HBO România şi cam tot atâtea şi cam tot aceleaşi din serialul american.

"I have mixed feelings", cum se zice în popor.

Pe de o parte, ambele seriale au câte ceva special şi nu au altceva. Serialul românesc este mai dramatizat, parcă asist la o (sau mai multe) piese de teatru, cu actori buni, cu joc actoricesc excelent. Deşi e tradus tale quale după cel american, cel românesc uneori parcă e alt film, altceva...

Subiectul:
Serialul românesc deschide o uşă spre psiholog, spre terapeut, dar nu îmi dau foarte bine seama dacă deschide uşa potrivită. Serialul american este mult mai natural pe tema asta, nu e forţat, se vede că subiectul există de multă vreme, a mai fost tratat, lumea merge "pe bune" la terapeut şi telespectatorii înţeleg, se confruntă şi se identifică cu personajele. Acolo personajele "fac mişto" de întrebările de genul: "şi cum te face asta să te simţi?", "vrei să vorbim despre asta?", "tu ce crezi despre asta?" sau cunosc chiar detalii descriptive dintr-o şcoală sau curent teoretic sau altul. La noi nu cred că se cunosc, la nivel "popular", lucrurile astea, iar singurul nume mai cunoscut este Freud (mă rog, sunt eu rea, mai sunt şi alte nume, graţie Editurii Trei şi eforuturilor ei din ultimii ani).

Textul: Defect profesional, acum o să mă iau de text:
S-a făcut traducere şi adaptare în română. Am observat adaptarea în cazul unor poveşti de genul rochiei cumpărate din Unirea, sau câinele care fugea printre maşini la Izvor. Dar cam atât, la acest nivel se reduce "adaptarea". În plus, şi la traducere am găsit hibe de genul "am venit noaptea şi plec noaptea" - ceea ce a fost cel puţin nedumeritor, dacă ştim că fata avea programare la 9 dimineaţa. Lămurirea vine de la episodul "omonim" în engleză, unde se foloseşte perechea "by night - darkness". Ce naiba, dragi traducători, noi n-avem "întuneric" în română? de ce v-a fost teamă să-l folosiţi? ca să nu mai vorbesc despre expresii echivalente din folclorul popular românesc, care cu siguranţă sunt mai des folosite, de genul "ca măgarul în ceaţă". Este vorba de alt fenomen (meteorogolic), dar ideea cred că e mai clară.

Tehnic - la cel românesc nu ştiu dacă aţi observat, nu ştiu dacă e chiar atât de evident, dar eu, odată ce am remarcat asta, mă sâcâie, îmi sare în ochi mereu, mă împiedică să mai urmăresc filmul efectiv, dialogul: există un mic, aproape imperceptibil decalaj între vizual şi sonor, între ce se spune şi mişcarea buzelor. Am observat asta mai ales la episodul de luni, cu Nora. Şi de-atunci îmi sare în ochi. Aş putea să nu mă mai uit înspre televizor, dar mă gândesc că are şi mimica rolul ei, că altfel îl făceau teatru radiofonic.

Explicaţia mea privind diferenţele de "atitudine", ca telespectator, la cele două variante ale filmului, stă într-o "state of mind" specifică americanilor, respectiv românilor. Ei merg la psiholog, noi nu (prea). Şi oricum, chiar dacă am început să mergem (să nu povestesc aici experienţa personală, nu?), încă nu cred că am ajuns la acea... nonşalanţă în cabinetul terapeutului ca să ţipăm la el, sau să ne răstim că vrem un răspuns clar, alb sau negru. Sau poate că nu am ajuns la nonşalanţa terapeutului de a asculta astfel de ocări fără să se simtă jignit. Noi suntem balcanici, efervecenţi, nu ne lăsăm călcaţi în picioare de pacient (da, "pacient" e şi în engleză, o alegere cel puţin ciudată de termen, pentru că ştiu că "afară" se spune "client" şi "consultant", dacă nu e vorba de medic psihiatru), nici măcar de dragul preţului piperat al consultaţiei.

Apropos - Ştiţi cât costă în serialul american o şedinţă la Paul? 150 de dolari. În cel românesc n-am reuşit să înţeleg clar, dar parcă e vorba de 150 de lei.

Ceea ce face şedinţele de terapie accesibile doar unora, doar celor cu bani, dintre care la noi unii sunt de o calitate cel puţin îndoielnică, ca şi oameni. Deci numai celor cu bani care vor să se îngrijească de acest aspect al sănătăţii lor, ceea ce reduce la un număr destul de limitat, cred eu, posibilii pacienţi. Probabil chiar mai puţini decât telespectatorii de HBO în România.

Însă nu mă înţelegeţi greşit: niciodată n-aş da "În Derivă" pe ... nici nu ştiu cum se numesc, nu le pot scrie titlurile pentru că nu le ştiu - acele seriale despre ţigani de pe ProTV, sau reality show-urile de genul "schimb de taţi", "soacră pentru poamă acră" şi alte prostii, care dacă ar fi singurele care se difuzează, aş mai da drumul la televizor doar pe fereastră! Dimpotrivă, apreciez iniţiativa HBO România.

Deocamdată, continui să mă uit la seriale, atât la cel american, cât şi la cel românesc. Însă nu mai e un reper orar obligatoriu... Pot să le văd şi pe sărite... Sau să aleg, în funcţie de propriile filiaţii şi simpatii (poate chiar în funcţie de situaţiile cu care rezonez), care din episoade să le văd. Cele cu terapia de cuplul, de exemplu, mi se par mai reuşite în versiune românească, mai naturale, pesemne că problemele de cuplu transced graniţe şi culturi. Pe când cele cu gimnasta - mi se par puţin trase de păr în versiunea românească, sau poate e doar navitatea mea, care crede că la 16 ani, o gimnastă de performanţă are programul de antrenament atât de încărcat că nu mai are timp şi să strice casa antrenorului... if you know what I mean...

Cum ziceam, sunt doar nişte gânduri dezlânate...

Compunere despre munte, reloaded

2011-01-11T07:15:00.001+02:00

Testul de limba maghiară l-am trecut cu brio. În sensul că odată ajunşi în Capitală, mă întrebam ce tot spun oamenii ăştia, de ce nu vorbesc în ungureşte? Mi se părea atât de firesc să aud ungureşte în jurul meu! Nu că aş fi auzit-o de la prea mulţi, căci Harghita Furdo are o populaţie destul de scumpă la vedere.

Harghita Furdo mai are o pârtie de schi care nu e deloc aglomerată. Ilinca a pus prima oară în viaţa ei, la 3 ani şi 5 luni, schiuri în picioare. Şi cam la atât se reduce performanţa proprie. A mers pe schiuri de la cabana de închirieri până la "pârtia mică de copii" - care era doar un deluşor în spatele pârtiei mari. Pentru Roxana era deja a doua oară acum, la 5 ani şi 4 luni.

Începând de anul acesta, Harghita Furdo are şi un proaspăt patinoar. Dar atât de proaspăt, că eu am dezlegat, manu propria, eticheta de pe patinele de închiriat, măsura mea. Roxi a încercat patinele, cu aceeaşi reacţie de teamă ca şi anul trecut la patinoarul din Bucureşti. În plus, mai are şi un semn în barbă de la căzătura fix cu barba pe gheata de la patina mea.

În Harghita Furdo relieful deluros a creat o serie de derdeluşuri naturale, o plăcere pentru prichinderii noştri mari şi mici, care astfel şi-au exersat capacităţile de orientare, de viteză, de... rezistenţă la durere, atunci când au luat câte un gard în braţe. A se înţelege că Ilinca nu s-a lăsat mai prejos, s-a ţinut ca mânza după ceilalţi, dar a luat şi căzături care au lăsat semne.

Am înţeles cât se poate de clar că vacanţa s-a terminat doar când am auzit, luni dimineaţa, câinele comunitar care ne latră la fereastra din spatele blocului, făcând duet cu tramvaiul care ne trece prin faţa blocului. Până atunci mai trăiam încă în liniştea brazilor încărcaţi cu cea mai albă zăpadă...
(apropos - lecturile mele de vacanţă au fost în ton: "Cum simte domnişoara Smilla zăpada", de Peter Hoeg, danez de origine, scriitor prin excelenţă, cu o scriitură densă, foarte descriptivă, care de altfel m-a împiedicat să termin deja cartea, aşa că despre ea în alt episod)

Diagnostic: alergie la Bucureşti

2011-01-11T06:08:00.000+02:00

S-a făcut o lună de când mă îndop cu tot felul de medicamente, buline, pastile, siropuri. Stop joc! Nu mai iau nici măcar sirop de muguri de fluier şi infinitezimalele homeopate.
A fost guturai, a fost laringită, a fost bronşită, a fost traheită... Am luat antiinflamatoare, antibiotic... anti-de toate. Cu vin fiert (reţeta secretă a lui Cristi, cu portocale, mere şi scorţişoară) şi aer de munte (chiar dacă de la polul frigului), evoluţia bolii (sau bolilor) a fost excelentă. La Bucureşti mi-a revenit tusea productivă şi răul general. Ştii cum? Parcă curg, mă scurg toată: ochi, nas, gât.
Doar când simt umiditatea din apartament, când aud tramvaiul de la 5 dimineaţa, când văd sacrilegiul care se numeşte zăpadă-plină-de-caca-de-câini, mă şi ia cu ameţeală.
Aşa că m-am autodiagnosticat: reacţie alergică la Bucureşti. Nu la Bucureştiul, as such, ci la mizeria, umezeala, zgomotul, mitocănia care este Bucureştiul zilele astea. Oare ce antihistaminic se ia pentru genul ăsta de reacţie?

For a change...

2010-12-27T15:21:00.000+02:00

Am avut sărbători cu un copil răcit, am avut sărbători cu doi copii răciţi, ba chiar cu amândoi copiii răciţi şi amândoi adulţii anchilozaţi, cu gâtul şi, respectiv, mijlocul înţepenite. Aşa că versiunea de Crăciun 2010, cu mine posesoare de "reţetuţă" (cum mi-a zis farmacista) pe care scrie diagnostic "laringo-traheo-bronşită" e aşa, o alternativă de schimbare, un fel de... for a change.

Ceea ce a debutat ca o banală viroză, un "guturai", acum mai bine de două săptămâni - timp suficient ca să mă fac bine înainte de sărbători, credeam eu, a evoluat într-o laringită până la "silent" total, pentru ca ulterior să se complice cu o bronşită. Şi dacă în continuare m-aş mai ţine tare, consecventă principiului meu că antibioticele fac mai mult rău decât bine, probabil că aş risca să-mi petrec săptămâna de munte... la şes, la pat - de-acasă sau unde ţin ei bolnavii de pneumonie.

Aşa că am luat medicamentele de pe "reţetuţă", şi încep cu antibiotic şi alte siroape şi buline.

Diminutive hair-style-istice

2010-12-23T08:00:00.001+02:00

Pe aceeaşi linie logică, de data asta de interpretare lingvistică, am altă întâmplare de povestit.
Recent, am fost la coafor cu fetele să le taie bretoane, că deja mâncau din ele şi nu vroiau defel să îşi ţină părul strâns în cozi.
Roxi vorbea cu coafeza, singura la care merg de vreun deceniu - ca să-l parafrazez pe nenea Spirache din Titanic Valsul lui Muşatescu, m-am tuns de cinci ori la ea în răstimpul ăsta! Şi-i zice să-i taie o şuvă.
- Ce să tai?
- O şuvă.
- O şuviţă, vrei să spui?!
- Nu, că şuviţa e mică, cum e linguriţa faţă de lingură. Asta e mare, deci e o şuvă.

Boieri de viţă logică

2010-12-22T14:02:00.001+02:00

Domnule Djuvara, dac-ar fi să ne luăm după fii-mea, ar trebui să inventaţi o sub-ramură a boierimii româneşti care să ne cuprindă şi pe noi.
Ieri, fii-mea cea mare zice:
- Mami, noi suntem boieri?
- Nu, Roxi, de unde ţi-a venit asta?
- Păi ai zis că nu le deschidem colindătorilor care vin aşa devreme, să creadă că nu suntem acasă. Şi colindul spune: "Am plecat să colindăm / Dar boierii nu-s acasă..." Înseamnă că noi suntem boieri!
Şi nu poţi să spui că stă rău cu logica, nu?

A şterge sau a nu şterge praful? Aceasta-i întrebarea!

2010-12-20T10:46:00.000+02:00

Tocmai mă îndeletniceam cu ştersul prafului de pe mobilă, activitate pe care o amân mereu cât pot de mult. Şi chiar şi atunci când o fac, uite la ce mă duc cu gândul şi ce-mi sună în urechi: "poemul" (sau nu ştiu cum să-l numesc) "Şterge praful dacă trebuie".

(Autor necunoscut)

Şterge praful, dacă trebuie, dar oare n-ar fi mai bine
Să pictezi un tablou sau să scrii o scrisoare,
Să coci o prăjitură sau să plantezi o sămânţă,
Cântărind diferenţa între a vrea şi a avea nevoie?

Şterge praful, dacă trebuie, dar vezi că nu prea e timp,
Când sunt râuri în care sa înoţi şi munţi pe care să te caţeri,
Muzică de ascultat şi cărţi de citit,
Prieteni de iubit şi viaţă de trăit.

Şterge praful, dacă trebuie, dar lumea e acolo, afară,
Cu soarele în ochii tăi, cu vântul prin părul tău,
O fulguială de zăpadă, o răpăială de ploaie.
Această zi nu se va mai întoarce niciodată.

Şterge praful, dacă trebuie, dar ţine bine minte:
Bătrâneţea va veni şi ea nu e întotdeauna blândă.
Iar când va fi să te duci, şi va trebui să te duci o dată şi-o dată,
Tu, chiar tu însuţi, vei lăsa în urma ta mult praf.

Nici nu pot să vă spun cât de multe ore, nenumarate, mi-am petrecut FĂCÂND CURĂŢENIE!
Obişnuiam să petrec 8-12 ore pe zi ÎN FIECARE weekend, ca să mă asigur că totul este perfect "în caz că vine cineva". Apoi mi-am dat seama într-o bună zi că nimeni nu mai avea să vină! Erau cu toţii afară, trăindu-şi viaţa şi distrându-se!
Acum, când vin oameni la mine în vizită, nu simt deloc nevoia să justific "starea" în care se prezintă casa mea. Ei sunt mult mai interesaţi să afle ce am mai făcut pe când eram plecat, trăindu-mi viaţa şi distrându-mă.

Daca încă nu v-aţi dat seama, vă rog să fiţi atenti la acest sfat: Viaţa e scurtă. Bucuraţi-vă din plin de ea!
O casă devine un cămin atunci când poţi scrie "Te iubesc" pe praful de pe mobilă.

Finalul, deşi nu mai e în strofe, aparţine şi el autorului necunoscut, eu aşa am găsit mereu poemul, cu tot cu finalul înălţător, nu este scris de mine, care nicidecum, niciodată nu am petrecut 8-12 ore în fiecare week-end făcând curăţenie.

Puişorul moţat

2010-12-18T12:56:00.000+02:00

Azi i-am strâns Roxanei părul într-un moţ în frunte ca să-i pot spăla faţa de desenul fluture pe care i l-au făcut spiriduşii moşului ieri, la petrecerea de la serviciul bunicului, căci aseară n-am vrut s-o spăl la lumina lumânării şi cu apă rece.

Ei bine, cu moţul acela în frunte, cu părul prins în stil "palmier", Roxana la 5 ani şi 4 luni seamănă foarte bine cu Roxana la 2-3 ani. Şi atunci, glumiţele ei, săritul într-un picior, vorbitul peltic, ţopăiala când stă în faţa mea şi-mi povesteşte ceva, de trebuie s-o urmăresc cu privirea lift, sus-jos, sus-jos, întrebările ei "stupide", faptul că poceşte intenţionat cuvintele, găselniţele de jocuri aiurite... toate copilăriile astea nu mi se mai par atât de deplasate, atât de copilăreşti, ci destul de potrivite cu vârsta ei!

Constat că am tendinţa (în continuare, de când s-a născut sora ei tot am tendinţa asta) s-o consider mai mare decât este, mi se pare că se prosteşte aiurea, că ar trebui să fie mai matură, să vorbească din DEX, eventual...

Aşa că m-am hotărât! De azi îi prind părul doar "palmier"!

Pană de curent.

2010-12-18T12:45:00.000+02:00

Aseară s-a oprit curentul. Pană. "Bulevard bucureştean în întuneric", titrează ziarele. "Ca pe vremea lui Ceuşescu", discută între ele babele.
Iar eu am realizat că în fatidicul an 2010, nu poţi face nimic fără curent electric. Şi că lampa cu gaz a bunicii ar fi fost bună, dac-o aveam!
Păi să vă zic.
Pregăteam cina, în ideea să mâncăm înainte de "În Derivă" - ăsta e un fel de reper temporar, ne aranjăm treburile serii în funcţie de ora lui de începere, stăm agăţaţi de 20.30, cu "înainte de" şi "după". Şi s-a făcut întuneric.
Am încăzit mâncarea - noroc că avem plită pe gaze, nu electrică, că mai mâncam şi răcituri! Apoi, Ikea să trăiască, şi curiozitatea copiilor care m-au convins să luăm nişte lumânărele parfumate, plus o ghirlandă de steluţe care se aprind cu baterie au asigurat romantica cină de ... 17 decembrie.
Centrala de apartament nu funcţionează când e curentul oprit, deci era şi frig, pe lângă întuneric. Laptopul are el autonomie câteva ore, dar cel mult am fi putut să vedem un film, că routerul wireless e tot pe curent electric.
Ce puteam să mai facem? Am luat temperatura copilului la lumina lumânării, i-am dat Panadol şi până la urmă, ne-am băgat în pat, deşi nu era nici 9 seara.
Pe la 1 noaptea m-au trezit lumina, că uitasem să sting becul fără vlagă, şi centrala care vuia să readucă căldura în casa noastră...

Aşa că vă adresez o întrebare: ce (mai) poţi face în 2010 (aproape 2011) fără curent electric?

Copiii spun lucruri plăcute

2010-12-17T10:16:00.001+02:00

Ilinca, într-o zi:
- Mami, eu azi la grădiniţă am visat că tu erai cea mai bună mămică!
Tot ea, în altă zi:
- Mami, eu azi la grădiniţă am visat că tu erai o frumoasă şi-o delicată!
Păi cum să nu te topeşti de drag când eşti aşa de apreciată de copil, chiar şi la nivel oniric! (asta ca să nu intru în chestiuni freudiene cu semnificaţia viselor, da?)
Azi dimineaţă nu mi-a zis decât că vrea să-i treacă febra ca să meargă şi ea după-amiază la Moş Crăciun la grădiniţă! Şi eu nădăjduiesc la fel!

Sorcova vesela - the new milestone

2010-12-15T10:33:00.021+02:00

Update la postul de ieri: a ieşit bine vestuţa! E bună pe copil!
OK, e cu mijlocul cam gol, e chiar un ilic, trebuie s-o desfac şi s-o mai lungesc puţin, dacă nu se lungeşte la spălat (se lungeşte la spălat? cine ştie?). Dar în lărgime e bună, e încheiată bine, azi chiar i-a admirat-o doamna la grădiniţă.

Pe principiul "ce pot face două mâini (stângi) dibace", astăzi am de confecţionat o sorcovă pentru serbarea mezinei. Nu-i vorbă, avem una prin casă, din hârtie creponată, dar e tare turtită... Şi iarăşi aş putea să-i cumpăr una nouă copilului, dar ce, o sorcovă n-oi putea şi eu să fac?

Oi putea? Om vedea...

Later edit:

Am reuşit! Ilinca va avea sorcovă hand made, home made! Voila cum:

Mai întâi am desfăcut cu grijă hârtia creponată tuflită şi şifonată de pe sorcova veche - cu grijă, căci eram conştientă că dacă nu voi reuşi, va trebui s-o pun la loc tot pe aceea! Apoi am adus pe lângă mine tot felul de chestii la care m-am putut gândi: beteală, fundiţe de pus în brad, şerveţele colorate, scoci, foarfeci, chiar şi globuri şi carton colorat, alte beţe de lemn pe care le-am găsit prin debara, celofan colorat de învelit florile, rămas de pe la nişte buchete primite demult. Vă imaginaţi cum arată sufrageria. Şi nici nu mi-a plăcut nimic.
Deja socoteam care e cel mai apropiat chioşc de florărese unde sigur a putea găsi o sorcovă.
Apoi am găsit într-un sertar la bucătărie folia de făcut peşte în folie la cuptor, am luat o foaie şi am învelit cu ea beţigaşul. Apoi am tăiat vreo 3 betele de brad bucăţi mai mici - una argintie, una roşie simplă şi alta cu steluţe, pe care le-am strâns ca pe nişte flori şi le-am lipit cu scoci pe băţ. A ieşit ceva ce seamănă cu un brad în miniatură. E de efect, aşa, sclipicioasă cum e. Mă declar mulţumită!

Programul "casnica 2.0". Astăzi tricotăm în familie

2010-12-14T11:35:00.003+02:00

În dorinţa de auto-depăşire continuă care mă caracterizează, mai aveam de făcut un pas înspre generaţia 2.0 de casnică: să mă apuc de tricotat! Ceea ce am făcut. Am început cu o vestă pentru Ilinca. Dacă-mi iese, s-a abonat şi Roxana, îmi tot aduce zilnic firele alese de ea să-mi amintească.

Mi se pare foarte dificil! Ce morfologie greacă? Ce fonetică istorică indo-europeană? Ce geopolitică, imagine publică, comunicare organizaţională? Ce History of Art sau Historiography? Toate au fost piece of cake la vremea lor! La un rând pe faţă un rând pe dos e marele "challenge" al vieţii mele!

Adică... OK, am ales un fir pe criterii pur cromatice, am pus ochiurile pe singurele andrele pe care le am, un număr de ochiuri aleator, măsurând pe spatele copilului-cobai, am mers un rând pe faţă, un rând pe dos... dar am constatat pe parcurs că trebuie să scad ca să intre mâinile... unde şi câte ochiuri? Că nu ştiu modele şi combinaţii de ochiuri, nu e mare scofală, oricum îmi plac lucrurile simple, nu cu alesătură. Dar cum să închei ca să se vadă frumos la final? Cu chiu cu vai, după ce am făcut şi-am desfăcut de câteva ori, am reuşit să termin un spate şi-o faţă, cu anchior şi scăzut la subraţ. Dar cum le însăilez? Că spatele nu e egal cu faţa. Şi cu ce fir, cât loc las să intre capul? Şi oricum mi se pare extrem de scurtă, parcă e un ilicuţ pentru Ilincuţ, nu o vestuţă pentru Ilincuţă!

Ştiu că era mai comod să-i cumpăr o vestă din magazin sau dacă vroiam hand-made găseam pe Internet gârle, ca să nu mai spun că însăşi mama are ceva mai multă experienţă în domeniu. Dar nu asta e ideea, aţi înţeles. Trebuia să fie "manu propria", ca să pot trece proba! Abia aştept s-o încerc pe copil diseară!

Cum am ajuns afon / Week-end ca la cartea... de bucate

2010-12-13T09:14:00.000+02:00

Ingredientul nr. 1: câteva simptome ale unei viroze banale - nas înfundat, durere în gât, pe fondul insuportabilelor (de către mine) schimbări bruşte de temperatură de afară - joi.

Ingredientul nr. 2: febră musculară (am reluat joi exerciţiile fizice după ce la Kids Christmas Party-ul de miercuri am fost din nou întrebată dacă aştept al treilea copil) - vineri.

Ingredientul nr. 3: strigăte de încurajare din tribunele aflate pe partea cealaltă parte a bazinului la adresa copilului aflat la prima lui competiţie sportivă - strigăte care veneau după munca de lămurire ce a survenit plânsului de teamă de la început - sâmbătă după-amiază.

Ingredientul nr. 4: strigăte pe post de conversaţie cu nevestele colegilor soţului la Christmas Party-ul care a avut loc într-un club, pe fundal de muzică extrem de tare, strigăte asezonate cu dans pe tocuri înalte, pierdut odihna nopţii, cocktailuri cu gheaţă, fumat şi frig de crăpau pietrele - sâmbătă seara.

Ingredientul nr. 5: conversaţie cu foştii colegi de şcoală la întâlnirea de 20 de ani - duminică. Bere rece şi fumat, apoi ceaiuri, limonade şi ascultat. Da, am făcut ce nu fac eu: i-am ascultat, pentru că deja nu mă mai auzeau. Noroc că aveam la mine un caiet şi-un pix ca să mai zic şi eu ceva în scris.

Rezultatul final: azi sunt afon. Şi nu la urechea muzicală mă refer, aia mi-a rămas. Afon, în sensul de bază, grecesc, al cuvântului, cu alfa privativ şi phonos, sunet. Am rămas fără sunete în voce.
Le-am explicat în şoaptă azi-dimineaţă fetelor că, asemenea lui Ariel din Mica Sirenă, mi-a luat vrăjitoarea cea rea Ursula vocea în schimbul unei favori... pe care eu încă nu o înţeleg. Poate în schimbul unui week-end încărcat, aşa cum îmi place mie? Poate în schimbul medaliei de participare a copilului la cupa Moş Niculae? Poate am aşteptat prea nerăbdătoare întâlnirea asta de 20 de ani?

La plăcinte înainte!

2010-12-05T22:56:00.001+02:00

La-nceput a fost dovleacul.

Pe care l-am grijit, curăţat, dat pe răzătoare, înmuiat puţin de tot cu zahăr, scorţişoară - şi nişte raze de soare pe fereastra bucătăriei.

Apoi am plămădit coca, simplă, de post.
Am răsucit fuioarele de plăcinţele, cu dovleac într-însele, le-am aşezat ca vaşnici soldaţi de pază la intrarea în cuptor. S-au copt în cuptiorul bine încins şi le-am mâncat cu poftă, ceea ce vă dorim şi dvs.!

Asta a fost acum câteva zile, azi am făcut un remake, din restul de dovleac - căci la aşa cogeamitea de bostan, se cuvenea treabă cu alesătură, n-aveam cum a-l isprăvi dintr-o lovitură. Pe principiul "Deuteron ameinon", vorba grecului (pentru neofiţi: "a doua oară e mai bine"), azi am îmbunătăţit reţeta cu nişte miez de nucă amestecat în miezul de bostan. Şi am scos din reţetă pârdalnica de scorţişoară dătătoare de arsuri stomacale.

Dar de azi nu mai am poze. Am doar plăcintă!

Children of the Decree

2010-12-05T17:39:00.000+02:00

... despre Decreţei! Cele care nu ştiţi încă, aflaţi! Au fost şi vremurile astea. Nu pun video, ci doar link la prima parte a documentarului dat de TVR acum câţiva ani despre Decreţei (pe youtube filmul este complet, în 8 părţi). Şi alte detalii despre drama femeilor obligate să nască am citit aici.

Cum să fie contraceptivul ideal? Sau: să zicem un NU hotărât decreţeilor!

2010-12-04T08:28:00.000+02:00

În anii şaizeci, Ceauşescu emitea vestitul Decret 770, prin care interzicea orice formă de întrerupere a sarcinilor şi contracepţie, cu scopul creşterii populaţiei ţării. Copiii care s-au născut atunci, după acest decret, sunt numiţi de spiritul ludic nemăsurat al inventivul popor român în materie de lingvistică cu diminutivul alintăcios "decreţei".
Decreţeii erau deci, cei cu care te-ai pricopsit, cei pe care dragostea, devenită dintr-o dată o dragoste vinovată, i-a făcut să vină pe lume. Copiii, mai mult sau mai puţin, nedoriţi.

Chiar şi înainte de 1967, cu toate că politicile României în materie erau foarte liberale, mijloacele contraceptive lipseau, sau erau foarte reduse. Astfel că femeile făceau avorturi. Avortul era contraceptivul ideal, cel puţin pentru o parte dintre femeile dinainte de 1967.

În anul de graţie 2010, când prietena mea "decreţel" are 42 de ani, femeile trebuie să ştie că avortul nu e cotraceptiv, prin avort omori o viaţă care începuse să existe. În anul 2010, fetele nu se mai mărită "fete mari", dar nici cu un copil în braţe nu e de dorit. În anul 2010 există contraceptive pentru toate gusturile, de toate formele, cu aplicabilitate diversă: de la prezervative colorate, plasturi sau pilule şi până la inele vaginale sau dispozitive intrauterine (mai cunoscute ca sterilete).

Postul acesta este o leapşă pe care am preluat-o de la toanele Ninei. Eu mi-am asumat să povestesc despre Mirena, ca să alegeţi în cunoştinţă de cauză, fetelor!

Mirena este un contraceptiv intrauterin (deci nu un simplu sterilet) care eliberează mici cantităţi de hormoni direct în uter. Fabricat dintr-un plastic moale şi flexibil, Mirena poate fi inserat de medicul obstetrician ginecolog într-o vizită scurtă la cabinet. Apoi contraceptivul poate fi lăsat la locul lui, fără să te mai preocupe povestea asta, vreme de până la cinci ani de zile. Dacă totuşi decizi că vrei un copil, pur şi simplu mergi la medic să ţi-l extragă din locul lui şi deja eşti fertilă. Mirena este deopotrivă o cale de protejare împotriva sarcinilor nedorite, dar şi un tratament pentru femeile care au o menstră foarte dureroasă, puternică, lungă şi cu pierderi mari de sânge.

Ce face Mirena:
- oferă o eficienţă a contracepţieei de peste 99% (se ştie că numai abstinenţa oferă 100%!)
- previne sarcina timp de cinci ani (sau cât decizi tu că încă nu e timpul sau poate ai deja copiii doriţi)
- poţi să rămâi însărcinată după ce îl scoţi (aşa că atenţie când îl scoţi să foloseşti alt contraceptiv)
- tratează cicluri menstruale dificile (studiile arată că cele mai multe femei au cu Mirena un ciclu menstrual redus cu 90% după 6 luni de folosire)

Când mi l-a propus medicul, am căutat referinţe despre el, şi cum era şi normal, am găsit şi păreri negative. Dacă mă întrebaţi chiar atunci, nici eu n-am fost prea fericită la început. Inserarea a fost ceva mai dureroasă - dar s-avem pardon, eu am născut prin operaţie cezariană de două ori şi, vorba medicului cu care am născut prima oară: "pe dincolo totul e neatins!" Fără rupturi pelviene, fără cusut, fără pernuţă pe scaun după naştere... Aşa că probabil de aceea mi s-a părut dureroasă inserarea unui banal sistem intrauterin. Apoi, acomodarea a durat la mine vreo două luni de sângerare continuă, nu mult, dar enervant, ca picătura chinezească. Alt set de analize şi ecografii au dovedit că totul era în regulă. Aşa că am aşteptat cursul firesc: acomodarea! Care a venit izbăvitoare şi acum ne înţelegem de minune.

Însă nu totul se potriveşte tuturor, de aceea cred eu că există atât de multe mijloace contraceptive, ca în final să-l alegi pe cel care ţi se potriveşte. Numai să alegi ceva! Parfumat sau nu, verde sau roşu, cu striuri sau cu dungi, intrauterin sau intravaginal, plasture pe burtică sau prezervativ local - alege ce ţi se potriveşte! Dar alege! Acum ai de unde! Acum nu se mai poartă "decreţeii"!

Dau leapşa mai departe oricui doreşte s-o preia.

România dodoloaţă

2010-11-29T16:03:00.000+02:00

Cu un ochi la plăcinte şi altul la ceas, că se apropie ora de mers după copii la grădiniţă şi uite, că mi-a luat o zi întreagă să fac o plăcintă cu dovleac, când mă uit în jos, la cocă, iaca ce minute mi-a ieşit din sucitor! Aşa, în onoarea zilei de 1 decembrie! Vă jur că nu e făcătură. Bine, hai, poate am tras un pic de Timişoara să-i pun nasul în vânt, poate e cam rotunjoară pe la Suceava şi cu Delta prea la vedere, parca şi oltenii se cam umflă-n pene, dar na, o dată e ziua României! :))

Şi în timpul ăsta, măre, cine cânta? Queen cu "We are the champions" pe Rock FM înainte-i dădea!

Hai, la mulţi ani, români!

Femei care urăsc bărbaţii care urăsc femeile

2010-11-27T15:55:00.001+02:00

Am isprăvit (de ceva vreme, dar cum ziceam, de trei luni încoace, lenea nu-mi dă pace) de lecturat tomurile (sau cărămizile de tomuri) reprezentând trilogia Millennium a lui Stieg Larsson. Prima dintre ele, prin bunăvoinţa celor de la Gazela Sporturilor, celelalte două, prin bunăvoinţa prietenilor care mi le-au împrumutat.

Dan C. Mihăilescu zicea că nu mănânci, nu bei, nu dormi până nu le termini. Sincer, cu tot valul "anti-Larsson" pe care l-am tot auzit, eu cam aşa am citit cărţile: pe nerăsuflate. Cel puţin prima dintre ele, pe urmă am început să mai şi mănânc :)

Ieri am văzut şi filmul realizat după prima carte (le am şi pe celelalte, dar le mai las la fezandat un pic), aşa că hai să vă spun câteva impresii.

În mod cu totul nesperat şi neaşteptat, limba suedeză mi s-a părut de-a dreptul melodioasă şi am şi înţeles câteva cuvinte (cam tot atâtea câte înţeleg şi din greacă, pe care mai am şi pretenţia că am studiat-o, ruşine să-mi fie!)
În timp ce vedeam filmul aveam senzaţia ciudată că n-are niciun farmec dacă ştiu finalul, dacă ştiu cine e "cremenalul".
Iar la final am ajuns la concluzia că poate dacă vedeam mai întâi filmul era mai bine, dar oricum nu mai avea sens să citesc apoi cartea, iar aşa n-a avut sens să văd filmul... Deci un fel de "ok, dar...". Mă rog, căutam nod în papură.

Cum este nodul şi cum este papura?

Păi, first, că actorii aleşi parca nu au vigoarea, puterea cu care mi i-am imaginat eu - sunt curioasă la părţile 2 şi 3 cum vor fi, că prima parte a fost doar "încălzirea". Adică fata aia, Lisbeth - eu mi-o imaginam de-a dreptul cretină, sau mă rog, să arate aşa, dar să fie de fapt inteligentă. Or, actriţa chiar avea mimică, era şi drăguţă. Pe Blomkvist mi l-am imaginat aşa... mai "dandy", dar poate aşa or fi ziariştii pe la suedezi, cu cât mai purii, cu atât mai sexy. Pe Erica mi-o imaginam mai frumoasă, mai distinsă, nu aşa spălăcită.

Second, scenaristul a lăsat deoparte muuulte detalii - e drept că nu prea încăpeau în filmul şi-aşa lung (eu l-am văzut în vreo cinci reprize întrerupte de dat cu lingura prin mâncare să nu se lipească, mers după copii la grădi, şi alte activităţi. Mai degrabă aş spune că am văzut şi ceva film în pauzele de activităţi curente), dar unele detalii aveau scop explicativ, lămuritor, aşa unele lucruri au rămas în coadă de peşte. De exemplu, eu nu ştiu dacă cineva care vede doar filmul a înţeles exact ce-i cu relaţia dintre Blomkvist şi Erika? Sau de ce se întoarce Harriett în Suedia? Pare neverosimilă întoarcerea ei după cele suferite, dacă nu ştii că ştie că a murit frati-su.

Şi ar mai fi de genul ăsta, dar poate vreţi totuşi să vedeţi filmul, să nu vă tai cheful (de tot).

De ce nu mai scriu pe blog?

2010-11-27T15:30:00.001+02:00

Chiar aşa, de ce nu mai scriu pe blog?

Păi hai să caut un răspuns - sau mai multe:

Să zicem că de când "stau" acasă n-am mai avut timp de stat deloc?
Neah, aş putea măcar să mă vait că am prea multe de făcut! să vă povestesc cum "stau" eu dimineaţa de la 7 în picioare, "stau" şi pregătesc mâncarea, "stau" şi hrănesc copiii, "stau" şi îi îmbrac, le dau tratamentul homeopat, îi duc la grădiniţă, alternez zilele de dus în clasă pe fiecare, o zi eu o zi soţul, de când cu criza de personalitate a Roxanei - a, nu v-am povestit-o? păi ăsta ar fi subiect de-un post. Apoi "stau" şi lucrez şi eu la proiectul curent, ca să nu mă tâmpesc de tot de atâta stat şi să nu mă apuce complexele de vinovăţie că eu nu aduc bani în casă. Mai "stau" să fac curăţenie, să spăl, să calc, să fac mâncare şi cumpărături... După-amiaza "stau" şi fug cu Roxana la dentist, cu amândouă la bazin, una în bazin, cu cealaltă "stau" şi colorăm, apoi fuga acasă şi program de seară. Asta, fără alte urgenţe de genul "stat" acasă cu vreuna bolnavă.

Să zicem că de când am început un fel de terapie gândesc mai mult şi scriu mai puţin?
Neah, terapia îţi dă subiecte până atunci ascunse.

Să zicem că ai mei copii nu mai prezintă subiect de bârfă?
Neah, chiar obişnuinţa, plictisul, blazarea sunt subiect de bârfă. Dar cu copiii oricum nu te plictiseşti, în fiecare zi fac ceva nou - de exemplu, Ilinca ştie parcă în fiecare zi un cântec nou, are o chestie cu cântecele! Iar Roxana ne-am trezit dintr-o dată că scrie şi citeşte toate literele!

Deci, nu zicem nimic din toate astea. Sunt doar scuze.

De fapt, n-am mai scris pe blog pentru că... pur şi simplu n-am mai avut inspiraţie şi nici chef.

Cred că mi-ar fi mai uşor să înţeleg etapele, fazele şi toanele copiilor mei dacă m-aş uita mai des în oglindă (şi nu la cea din baie sau de pe uşa dulapului mă refer): aşa sunt şi eu, cu toane şi faze.
După faza forumurilor - pe care le devoram după ce am născut prima oară, vroiam să văd, să mă conving, să fiu sigură că mai sunt şi altele ca mine, a venit faza Conquistador - am pierdut câteva ore bune de somn preţios seara, în schimbul unui zaţ de cultură generală, n-am ce zice. Apoi a venit faza primului blog pierdut aiurea-n blogosferă - by the way, am văzut că era din nou liber vechiul meu domeniu în blogspot, aşa că l-am luat repede, până nu se înfigea vreo tiză să-l ia (fireşte că-l ţin gol, doar nu vă imaginaţi că dacă nu scriu aici, acolo o să scriu! Se numeşte, provizoriu, Gândurile greieraşului, or, greieraşul nu poate să-şi audă gândurile din cauza cântatutui din lăută, aşa că nu scrie nimic!). Cu tot cu varianta fazei de citit blogurile altora - ore-n şir stau şi mă delectez cu poveşti de viaţă adevărată, de la oameni pe care îi cunosc sau uneori nu.

Şi cam atât în acest post despre lipsa de imaginaţie şi de chef.

Aaaa, one more thing: Blogspot pretinde că mi-am epuizat spaţiul pentru poze, aşa că până scot nişte poze de la posturi mai vechi, vor fi fără poze posturile ce vor veni (căci voi mai scrie, nu scăpaţi aşa uşor! e doar o fază şi asta cu lipsa de chef!).

Astaluego! (nu ştiu cum se scrie, dar îmi place cum zice Roxi - apropo: v-am spus ce accent de spaniolă are? A, nu? Păi ăsta deja e un subiect de post viitor!)

Un fel de (auto-) publicitate

2010-11-19T15:40:00.000+02:00

Dacă vreţi să mergeţi cu copiii la teatru, film, circ, balet, alte spectacole, dacă vreţi să le citiţi copiilor cărţi special dedicate lor, să vizitaţi o expoziţie pentru copii sau să petreceţi timpul într-un loc deosebit - găsiţi sugestii la Gazeta culturală a copiilor de 0-12 ani.

Încercăm să ne/vă menţinem la curent, însă dacă auziţi de un eveniment pentru copii, puteţi să ne daţi de veste şi îl vom include în agendă.

Time is on my side...

2010-10-30T11:52:00.000+03:00

Ilinca in dialog cu Roxana:
- Losana, daca dam timpul inapoi, putem sa fim toti bebelusi!

I-a rămas mic patul. Căutăm alt proprietar.

2010-10-17T19:22:00.003+03:00

Ilinca e mare, merge la grădiniţă. Patul ei de bebeluş "i-a rămas mic". Dar este mai mult decât bucuroasă să dea vechiul pat altui copilaş. Aşa că dacă sunteţi doritori să achiziţionaţi un pat de calitate foarte bună - când e vorba de copii, nu facem concesii la calitate, folosit puţin şi cu grijă, la preţ de criză şi negociabil, daţi-ne de ştire.

Pat din lemn de fag

- Patul este din lemn masiv de fag, executat la standarde europene privind siguranţa şi calitatea lăcuirii.
- Dimensiuni exterioare: 124 x 64 cm
- Dimensiuni interioare: 120 x 60 cm
- Patul este vopsit în culoarea natur
- Suportul de saltea este ortopedic - permite susţinerea corectă a coloanei vertebrale a bebeluşului, din lemn masiv de fag nelăcuit, ceea ce permite aerarea saltelei, oferă siguranţă şi o dezvoltare sănătoasă a copilului şi un somn relaxant.
- Suportul de saltea se poate regla pe 3 nivele:
nivelul 1- superior - de la 0 luni până când copilul stă în şezut;
nivelul 2 – de când stă în şezut până când se ridică în picioare;
nivelul 3 - inferior – de când se ridică în picioare până la 3 ani (datorită baluştrilor detaşabili, începând de pe la 1 an copilul poate intra şi ieşi singur din pătuţ pe această cale de acces)
- Lateralele sunt fixe, asigurând un suport sigur, de sprijin, în dezvoltarea şi creşterea bebeluşilor (cu ajutorul baluştrilor învaţă să se ridice în şezut şi apoi în picioare).
- Patutul se livrează cu saltea cu cocos 5 cm şi la dorinţă şi aşternuturi pe dimensiuni
- Patutul este demontabil

Preţ: 200 lei (similar nou costă - 330 lei)
Salteaua din nucă de cocos Pret: 100 lei (similar nouă costă 179 lei)
Cearşafuri pe dimensiuni: 0-10 lei/buc.
O păturică bonus.

Şi alte bonusuri vă aşteaptă!

Ce fac în week-end

2010-10-10T16:42:00.002+03:00

Am terminat primul volum din cartea cu denumiri de mobilă de la Ikea. Mergem mai departe, volumul 2. Dan C. Mihăilescu avea dreptate: nu mănânci, nu bei, nu dormi până nu termini de citit!

Getting ready for the Scream

2010-10-02T15:01:00.004+03:00

video-

Şi vocabularul... grupa mare!

2010-10-01T19:19:00.000+03:00

Vine copilul de la grădiniţă cu cuvinte tot mai noi, tot timpul cuvinte noi.

Ieri a fost în program: TURBA NAIBII. Clar că n-a înţeles ea bine, s-au produs nişte deraieri de consoane. Dar n-o să-i explic tocmai eu acum care consoane sunt greşite. I-am explicat că nu e tocmai frumos să numeşti pe cineva aşa, am încercat - de curiozitate - să aflu ce coleg a auzit (prin casă?) aşa ceva, şi am trecut mai departe.

Azi a venit cu PUŢOAICO! Asta de la aceeaşi colegă care a inventat o poveste cu care să justifice faptul că nu i-a înapoiat fiică-mii nişte inele - de care oricum, Roxi se lipsise fără mare tragedie, însă nu mă linişteam eu cu gândul că se poate minţi aşa "frumos" la 5 ani! Poveste cum că eu i-aş fi dat inelele drept recompensă pentru că mi-a recitat o poezie! Pe care nu şi-o mai aminteşte, când o întrebi, dar era aşa de frumoasă! Acuma, eu înţeleg că aşa i-ar fi plăcut ei să se fi petrecut lucrurile, că nu-i place să mintă şi în acelaşi timp îşi doreşte şi inelele acelea, aşa că i se pare aşa de frumos să le fi primit pe merit, încât ajunge să creadă propria poveste.

Jurnal viral - sau reţetă de supravieţuire fără antibiotic

2010-10-01T15:29:00.000+03:00

Dimineaţa, trezirea de voie - de voie de nevoie, trebuie să ne trezim, chiar dacă am dormit azi-noapte, chiar dacă am făcut "mami, ia-mă-mă-n baţe să ne pimbăm de colo-colo, că sunt bolnăvioară". Şi începe programul de dimineaţă:

Se ia recipientul de la aparatul de aerosoli, se umple cu 1 ml ACC şi 2 ml de ser fiziologic, se plasează măscuţa pe faţa copilului şi se porneşte abureala. În timp ce acesta, copilul bolnav, se uită la desenele matinale cu "clubul lui Michiiii" şi "Meni Iscusituuuu", alături de cel sănătos.
Apoi se verifică temperatura. Sub 38 intra-rectal nu e febră, lăsăm copilul în pace, peste 38 e febră, caz în care administrăm antitermicele potrivite.
Se administrează siropul pentru imunitate. Cu seringa de Nurofen, doar cu aceasta se administrează toate "siroapele", e singura care are trecere la copil. Se mai administrează şi celelalte buline, ursuleţi cu echinaceea, vitamina C şi etc.
Se ia apoi aspiratorul şi Batista bebeluşului şi se aspiră mucii, inundaţi în prealabil de câte un jet de apă de mare în fiecare nară.
Apoi se dau 2 fâsuri de Tantum Verde în gâtul roşu.
Când se termină toate, nu neapărat în această ordine, constaţi că a trecut vreo jumătate de oră sau mai bine - căci toate se negociază, se întrerup, se condimentează cu nişte ţipete, cu nişte "mami fac pipi vino să mă ştergi", cu nişte mic dejun frugal şi oricum alergat prin toată sufrageria, cu dus celălalt copil la grădiniţă... Numai bine să te pregăteşti pentru tura următoare de doftoriceală.

Şi după câteva zile bune de stare ne-ameliorată, febră oscilantă, când mai mare când mai mică, nopţi nedormite şi plimbate cu "mami, ia-mă-mă-n baţe", te gândeşti, poate totuşi trebuie antibiotic, hai să nu-mi pun ambiţia cu copilul, hai să... Şi te răzgândeşti când îi scade febra. Şi până la urmă, ca să fii mai sigură, ajungi la hemoleucogramă. Numai ea - şi pediatra care trebuie să interpreteze rezultatul - poate să-ţi spuie de-o fi virală sau bacteriană infecţia, de-o fi copilul "virusat" sau "supra-infectat".
Înţepat copilul de două ori, în fiecare braţ o dată, pentru că la centrul medical unde suntem arondaţi nu se ia doar din deget sânge pentru homogramă, iar mânuţele pufoase nu lasă să se vadă venele, şi când prima venă a fost reperată, s-a şi spart îndată. A plecat copilu' acasă cu o "diplomă de curaj" în braţe, dar nu cred că o mai prind curând pe la analize.

Dar când în sfârşit iei rezultatul care indică infecţia virală, nu-ţi vine să te feliciţi că ai mai aşteptat cu antibioticul? (şi pediatra, la fel).

Lasă, că vine week-endul! Ne-o mai scoate din doftoroase. Hai cu Ozzie! Let me hear you scream!

Ce mai citesc

2010-09-30T14:55:00.001+03:00

"Mă consideram mediocru. Note mari nu aveam decât la română, la istorie şi la sport. În plus, fiind de o timiditate morbidă, exploatam prost ceea ce ştiam. Mama, de la care moştenisem neîncrederea de sine, nu ştiuse că cele două mari principii, nescrise niciunde, ale pedagogiei erau: să-i spui copilului tău cât de des poţi (şi niciodată nu era de-ajuns) unu, că îl iubeşti şi doi (asta măcar din când în când) că e un copil bun, frumos şi inteligent. Câte ocazii ale vieţii nu pierdem din cauza acestei necultivate încrederi în noi! Şi din cauza asta viaţa devine o pradă a celor care, dotaţi doar cu tupeu, fac prost în locul nostru ceea ce noi nu ştim că putem face bine."
(Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu)
Sublinierea îmi aparţine şi ţine loc de comentariu :)

Administratorul de bloc loveşte cu întârziere

2010-09-29T18:30:00.001+03:00

De prin casă adunate - am dat astăzi de vreo 2 hârtii dezlipite cu grijă de mine, acum vreo 15 ani, de pe geamul intrării în bloc: anunţuri puse de administratorul de bloc!
Cunoaşteţi bine specia, iaca o mostră şi aici, la Simona Tache.
Acuma, nu mai ştiu ce s-o fi făcut naţia română trăitoare pe scara noastră fără acele informaţii preţioase de care, în nimicnicia mea, i-am văduvit!

Kids party

2010-09-28T15:29:00.001+03:00

In case you wonder what we've been doing lately... (mai precis, aseară).

part of the pictures removed by their author

Linişte în stradă

2010-09-23T09:52:00.000+03:00

Fază ieri, în ţigănia (atenţie! nu am folosit cuvântul ţigănie în sens periorativ! sunt pentru integrarea romilor!!!) de pe Măgura Vulturului, aripa spre Pantelimon - pe la casele acelea unde se încing bairame la tot cartierul şi unde nu ştii câte familii locuiesc, cu câte 4 generaţii unele peste altele: o femeie în vârstă ieşise din curte cu un bebeluş în braţe afară. Pesemne că, în zgomotele străzii, pe trotuarul pe lângă care treceau maşini, cu motoare, cu fum, cu claxoane, cu copii care veneau de la şcoală şi ţipau... etc., numai aşa, bebeluşul de vreo 2 luni putea să doarmă liniştit în braţele bunicii! Era poate mai linişte decât în casă şi curte.