Plajele din Pelion

Am vizitat mai multe plaje şi fireşte că frustrarea din prima zi a fost înlocuită cu o profundă admiraţie pentru acele locuri, transformată în regretul că trebuia să plecăm, pe măsura ce se apropia sfârşitul vacanţei. Am încercat să fac un top al preferinţelor, dar nu ştiu care plajă ar trebui să ocupe primul loc.
Poate Milopotamos, cu cele două plaje legate printr-o stâncă pe sub care se trecea ca pe sub o arcadă. Sau poate Agia Saranda, plaja de departe, lungă, cu nisip, străjuită de stânci şi statuia sfintei care dă numele plajei, cu peştera săpată natural în stâncă şi unde peştii înotau liberi printre picioarele noastre. Sau poate Kalamaki, cu totul şi cu totul specială, ca un tărâm cu multe ochiuri de apă pe stânci, unde ne-a dus localnicul bărbos Odiseea şi prietena lui Danae (despre ei aş scrie un capitol întreg – cum e să mergi în Grecia, pe tărâmuri legendare, şi să fii invitat şi tratat în buna ospitalitate greceastă, cea tradiţională nu cea turistică, acasă la ei de Odiseea şi Danaida lui? Nu sună de poveste?)
Poate Fakistra, unde din păcate ne-am dus într-o zi de week-end şi era plin de localnici, dar altfel o plajă unde se coboară cu piciorul de la şosea, printr-o pădure de munte, şi unde dacă strigi se aude ecoul până sus, pe şosea. Sau poate Labinou, o plajă mică-mică, frumoasă-frumoasă, dar unde deja au ajuns şezlongurile – cine are nevoie de ele, când stâncile calde îţi permit să te întinzi pe ele ca o sirenă când ieşi din apă?
Nici Agias Ioanis şi Papa Nero n-ar fi de lăsat la urmă dacă însă n-ar fi atât de turistice. Şi nici Damouchari, locul în care am stat, nu-i de lepădat. Plaja era doar cu pietre, dar fetele au reuşit să găsească o limbă de nisip, cât să-şi exerseze lopeţelele de plastic.