Thursday, August 18, 2011

File de jurnal: 1988


26 iunie 1988

"Am fost la şcoală la serbarea de premiere. Sora mea a luat premiul III, iar eu premiul I şi o tresă galbenă. Apoi am fost pe drumul obişnuit după asemenea festivităţi: am fost la cofetăria Iris şi am mâncat o îngheţată. După-amiază am ieşit afară şi ne-am jucat cu L. şi V."

Am găsit aceste rânduri (şi altele, câteva pagini bune, actually. Scrise de mână!) prin casă şi m-a apucat nostalgia.

Mai ştiţi cum era la festivităţile de premiere? Se făcea un "careu" - pentru cei născuţi în ultimii douăzeci şi ceva de ani, asta e o adunare "offline" (sună cam ireal, nu?) de copii, părinţi şi corpul profesoral, în curtea şcolii, după nişte coordonate bine stabilite, în principiu, în ordinea claselor.

Mai ştie cineva ce erau tresele, galbene şi albastre, pe care le purtam la costumul de pionier? Dacă-mi amintesc corect, puteai primi maxim una pe an şcolar, în funcţie de performanţele şcolare, cea albastră fiind inferioară, în rang, celei galbene. Tresele erau altceva decât şnururile - acelea se ofereau în cadrul altui tip de careu, când se alegeau comandanţii de grupe - care primeau şnururi galbene, cei de detaşament (adică de clasă, clasa era un detaşament de pionieri, să ne-nţelegem) - care primea şnur roşu, şi cei de unitate (adică şcoală) - căruia îi revenea un şnur de culoare albastră.

Ce mare bucurie era când ne ducea mama la cofetărie, după festivitatea de premiere, ca pe un premiu al ei, personal, pentru că învăţasem bine şi în acel an şcolar. Un cadou pe care îl apreciam mai mult decât zecile de jucării, cu sau fără ocazie, pe care le oferim (poate ni le oferim, ca pe o compensare a frustrării propriei copilării, sau ca pe o justificare a timpului redus pe care putem să-l petrecem cu ei) astăzi copiilor.

La cofetărie... Îmi amintesc până şi poziţionarea meselor pe partea dreaptă, la geam, iar pe stânga, separate de stâlpii construcţiei, tejghelele în spatele cărora se găsea câte o vânzătoare acră (de ce erau oare acre, când vindeau produse atât de dulci?), împărţirea pe raioane: raionul de bomboane, cel de prăjituri făcute în laborator, cel care vindea pateuri şi foietaje, şi în spate de tot cel pentru torturi. Cofetăria copilăriei mele, Iris, nu mai există azi. În locul ei spaţiul a fost spart în două şi astăzi acolo se află un supermarket înghesuit şi o bancă.

Şi joaca de după-amiază în spatele blocului, cu cele două vecine de vârsta noastră... Am socotit, în iunie 1988 terminam clasa a VI-a, şi ieşeam singure la joacă în spatele blocului - iarăşi, nu ca acum! Întindeam o păturică pe care desfăşuram un adevărat spectacol de jocuri de rol - de cele mai multe ori, de tip "casnic" (cu crăticioare, linguriţe şi farfurioare din plastic românesc, nu chinezesc), sau ne dădeam mici mămici, îmbrăcând şi dezbrăcând nişte păpuşi crăcănate şi grăsune (nu Barbie-ile ireal de slăbănoage ale copilelor din ziua de azi) cu haine de cele mai multe ori confecţionate de noi sau de mama.

Ce pot să mai spun decât: O, tempora!
(paranteză: sigur am şi poze din vremea aceea, scanez şi adaug imediat ce dau de ele)

Cu poliţia dinainte


Ei, ce poţi să faci când în faţa ta maşina de poliţie merge cu 40 km/h în afara localităţii, pe un drum drept ca-n palmă (cred că e doar o întâmplare a celor de la drumuri, n-o să se mai întâmple!), nici o altă maşină în faţă, sau în spate care să depăşească, sau care să vină din faţă, pe sensul opus??
Vine poliţia / Şi merge uite-aşa!
Răspuns corect: da, i-am depăşit!

Wednesday, August 17, 2011

Blogonovela.ro

Gata, închidem aici (cel puţin, deocamdată). Aici păstrez arhiva articolelor de până acum.

Ne puteţi citi în continuare pe www.Blogonovela.ro.

Vă aşteptăm cu mare drag!

Tuesday, August 16, 2011

Despre şcoală, creativitate şi discursuri pe net


Că tot citeam în Dilema Veche articolul lui Florin Spătaru, Cum să devii celebru pe YouTube, azi am revăzut câteva din "Viralele", cum le numeşte autorul, mele favorite. Printre ele se numără şi discursul lui Ken Robinson, Do Schools Kill Creativity?, despre care am mai scris aici.
Vizionare plăcută!

Friday, August 12, 2011

Unde să naşti?


Din seria de amintiri despre naştere - că tot ne aflăm între cele două aniversări, a Ilincăi de 4 ani, şi a Roxanei de 6 ani - face parte şi cea legată de maternităţile în care am născut. Din nou, la sugestia celor de la Qbebe.ro.

Şi cum filele astea de jurnal, referitoare la "maternităţile mele", odată scrise în prmul meu blog, s-au pierdut în meandrele coşurilor de gunoi ale Internetului, odată ce Google a decis să-mi şteargă acel blog, repetitio humanum est, ca să zic aşa.

Maternitatea Spitalului Universitar (Municipal)

Roxana la 2 zile
În 2005, Roxana a venit pe lume în maternitatea Spitalului Universitar, unde lucra medicul care mi-a urmărit sarcina. Amintirile legate de naşterea Roxanei sunt un pic în ceaţă, unele lucruri mi le amintesc cu aşa mare claritate de parcă s-au întâmplat ieri, în vreme ce altele se duc cumva, spre sertarul unde, măcar inconştient, împing lucruri de care mai bine nu-mi amintesc.
Ca să ne înţelegem bine de la început: faţă de cele auzite de prin alte maternităţi, la Municipal a fost parfum, cum se zice. La Municipal este sistemul "rooming in", adică vrei nu vrei, ai copilul lângă tine. Iar contra unei sume potrivite, poţi avea şi însoţitor lângă tine. Am avut norocul să stau într-o rezervă cu două paturi, nu cu patru sau mai multe, cum erau alte rezerve. De fapt, am avut norocul să cunosc pe cineva, care cunoştea pe altcineva, care mi-a facilitat această locuire. Altfel, probabil că aş fi nimerit la grămadă.  Am cunoscut şi asistente drăguţe, amabile chiar fără să le bagi ceva în buzunar. Am cunoscut şi genul de asistente care şi-au uitat inima undeva, în penumbra anilor petrecuţi printre bolnave şi lăuze, şi care ofereau un zâmbet doar la schimb cu o bancnotă vârâtă în buzunar. În scurt timp, când m-am prins de mişcare, le răsplăteam bunătatea primelor şi le plăteamîmbunam pe cele din urmă de la început, când se schimba tura, ca să-mi iau de-o grijă.
În noaptea de după cezariană am stat la reanimare, eu cu durerea mea, căci nu existau calmante, niciun algocalmin, nimic n-am primit o noapte întreagă. Am stat cu săculeţul cu nisip pe burta proaspăt operată şi-am strâns din dinţi. Sentimente materne? Dor de copil? Nu, doar o senzaţie de vomă pe drumul de la sala de operaţii la reanimare şi o durere nocturnă cumplită, care treptat m-a prins cu totul în mrejele ei. Îmi amintesc doar penumbra sălii, gemetele fetelor mai puţin rezistente la durere, conversaţiile mele şoptite cu vecina de pat, o fată din Buzău cu care am stat şi pe urmă în salon, şi râsetele asistentelor pe holuri.
Îmi mai amintesc de Roxi, cel mai mic bebeluş pe care l-am văzut vreodată atât de aproape, aflat încă sub efectul anestezicului care mi-a fost administrat mie la cezariană, pe care tot încercam să o pun la sân sau să înţeleg ceva din boţul ăla de om...
Îmi mai amintesc reacţia alergică pe care am făcut-o într-o noapte la un prăpădit de supozitor cu diclofenac, mirarea asistentelor depăşite, care nu mi-au făcut nimic până dimineaţa când a venit medicul meu; îmi mai amintesc cozile pe care le făceam "la spălat" cu chiloţii într-o mână şi bancnota în cealaltă, atunci când venea timpul, o dată dimineaţa şi o dată seara.
Mai răzbat încă până azi sfaturile asistentei mai în vârstă (i-am uitat numele, să-i dea Dumnezeu sănătate) de la bebeluşi, care mi-a pus copilul la sân iar şi iar, ca să nu fac furia laptelui, cum să nu fac ragade, cum să nu se înveţe copilul la alt lapte decât al meu, sfaturile celeilalte asistente, care cu mână forte mi-a arătat cum să spăl copilul fără teamă că i-aş face rău, şi de cea mai puţin drăguţă, dar care a fost de acord să-mi aducă puţină glucoză, doar puţină, pentru Roxi, şi i-a dat-o ea cu linguriţa, ca să reuşesc s-o adorm şi să mă odihnesc şi eu puţin...
Aveam televizor în cameră unde ne-au pus un film despre alăptare - îmi amintesc că m-a mirat în film cazul unei femei, o nordică, ce alăpta un copil de vreo şase ani şi altul de vreo doi ani, alternativ. Erau expuse tehnici de alăptare şi îngrijire a nou-născutului. Am primit şi cărticele de la sponsori cu diverse informaţii utile.
Într-un cuvânt, cum ziceam, n-a fost raiul pe pământ, dar a fost bine. Totul, ambalat, are un iz dulce-acrişor, ne-am simţit angrenaţi într-un sistem în care nu ştiam cum să ne mişcăm, ca rotiţele mici-mici ale unui mare şi robust utilaj bine uns. Dar am supravieţuit celor 3 nopţi acolo şi slavă Domnului, putem spune shakespearian, totul e bine când se termină cu bine.

Maternitatea Spitalului Elias

Ilinca la 2 zile
În 2007, când clinica la care eram arondaţi avea deja activ un parteneriat cu maternitatea spitalului Elias, nici n-am stat pe gânduri şi am mers acolo să nasc. Aveam rezerva mea, am plecat la spital doar cu hainele de pe mine şi când să mergem acasă a adus soţul un body, în care am îmbrăcat-o pe Ilinca. Medicul meu era în concediu, am născut cu alt medic, care m-a văzut o singură dată cu câteva zile înainte de naştere.
Dis de dimineaţă doamna doctor a venit în rezervă şi cu zâmbetul pe buze m-a întrebat: "Eşti pregătită? Hai să mergem să naşti!"
După operaţie am stat tot la terapie intensivă, dar în condiţii cu totul diferite: eram doar două fete, eu arondată la clinica privată, ea plătise naşterea în acest sistem; aveam pe burtă un săculeţ cu gheaţă pe care mi-l schimba o asistentă; tot ea sau alta venea să mă întrebe dacă am dureri, dacă am nevoie de un calmant; veneau să-mi aducă ceaiul de fenicul şi chimen, iar apoi, în zilele următoare, şi mâncare uşoară, de care aveam voie. N-am dat niciun leu nimănui peste ce era pe factură - ok, soţul zice că de bucurie, după naştere i-a cinstit pe brancardierii care m-au scos din sala de operaţie, dar asta a fost tot.
Iar la rezervă am stat ca la hotel - cu televizor şi aer condiţionat, cu baie proprie, asistentele veneau şi făceau toaleta direct în cameră, fără coada cu chiloţii în mână. Nu era sistem rooming in, dar puteam cere copilul când vroiam. Icterul prelungit al Ilincăi s-a rezolvat la lampă. Faptul că i-au dat lapte praf (cu seringa, nu cu biberonul) n-a avut nicio influenţă ulterioară asupra dorinţei ei de a suge. La externare ne-a făcut un medic neonatolog tuturor mămicilor care plecau în acea zi un fel de "training" în meseria de părinte, e cam mult spus, dar oricum, cum să întâmpini primele zile ale copilului, despre buric, băiţă etc. Într-un cuvânt, toate amintirile de la Elias sunt bunicele şi bune.
La o maternitate cu totul privată n-am avut şansa să nasc, cea a clinicii la care eram arondaţi încă nu se dăduse în folosinţă, iar pentru alta nu aveam suma şi am decis că trei nopţi trec repede. După cele trei nopţi începi şi tu să fii părinte la tine acasă, tu cu copilul tău.

Unde să naşti?

Unde lucrează medicul tău - dacă ai o relaţie bună şi deschisă cu el. La privat - dacă ai şi banii şi dacă vrei să ocoleşti neajunsurile sistemului medical de stat. Acasă - dacă ai curajul (la mine nu se punea problema, căci ştiam că voi face cezariene).

Thursday, August 11, 2011

Iată-mă-s şi gospodină!


Dulceaţă de caise, prima rundă
Neam de neamul meu, dacă mi-ar fi spus cineva că o să fac eu dulceaţă, eu care nu suportam măcar ideea, i-aş fi râs în nas. Adică, ce, nu e dulceaţă la supermarket? Nu-s vinete turceşti tot anul în galantare? Nu e suc de roşii, bulion, nu-s roşii decojite, nu e aia, nu e ailaltă? De ce să munceşti vara, când poţi oricum să ai iarna?  S-a dus vremea carului iarna şi a saniei vara - aşa gândeam.

Ei, asta doar până mi-au ras astă iarnă copiii şi soţul (mă rog, şi eu am ajutat) toate rezervele strategice de dulceaţă căpătată mai mult cu forţa de la mama anii trecuţi. Ştiţi modelul, "hai, mamă, ia-o şi pe asta, şi p-asta, că e bună, mamă, pune-o acolo, în cămară, că nu se ştie, e iarna lungă!" Preferata lor e cea de caise, dar după ce s-a terminat, a mers şi de căpşuni, vişine, prune, mere.

Şi-apoi, ce ştiu eu ce fel de fructe bagă ăia de la supermarket în dulceţuri? Am auzit că pun doar stricăciuni şi multe aditive alimentare, să le ia aromele rele şi să le dea aspect şi arome plăcute.
Bunătăţi de la mămica

Aşa că, ce nu fac eu pentru fericirea culinară a familiei mele? Fac şi dulceaţă de caise. Săptămâna trecută am făcut o rundă, iar azi am trecut iar pe la Obor, era ultima strigare la caisele de dulceaţă, cred că-s pe ducă, aşa că am mai luat de-o porţie.

Rezultatul celor precedente se vede parţial în poză. Aaa, am pus eticheta invers? Păi ce dovadă mai bună vroiaţi că m-a ajutat şi Ilinca la lipit etichete! :)

Wednesday, August 10, 2011

Storceac sau borş? Aceasta-i întrebarea (peştească)!


Pentru că am ales să stăm pentru al treilea an la rând la aceeaşi gazdă de la Sfântu Gheorghe, şi sejurul ăsta în Deltă am avut parte de un regal culinar, cum numai burţile şi kilogramele acumulate pot sta mărturie! Alimentul de bază, fireşte, peştele.
Păi hai să redau aşa, din memorie, câteva feluri - Atenţie! Pofticioşii şi gravidele cu probleme legate de pofte sunt rugaţi şi rugate să părăsească postarea chiar acum! Mai ales că am de gând să scotocesc şi după ceva poze delicioase ca să ataşez la coadă!
Sărmăluţe de peşte în foi de viţă
Deci, carevasăzică: borş pescăresc, storceac, ciorbă de peşte cu rasol de peşte alături, sarmale de peşte în foi de viţă, tocăniţă de cartofi cu peşte, pilaf cu peşte, varză cu peşte, salată cu peşte, peşte prăjit, fript, icre de peşte, mici din peşte, drob de peşte... Ce mai, doar desert din peşte n-am mâncat, deşi cred că ar fi ieşit ceva şi de genul ăsta! Somn, şalău, crap, caras, scrumbie...
Alt fel de salată cu scrumbie
Dar zic, hai să nu treacă în van experienţele astea, adică în van nu sunt oricum, dar hai să profit şi mai mult şi să încerc şi eu acasă ceva din toate astea. Aşa că încep acum categoria "culinare de Deltă", în care voi povesti peripeţiile legate de gătirea de bucate cu specific pescăresc. Pentru azi am ales storceac.
Aşa că am pornit de dimineaţă către piaţa Obor, dotată, cum se ştie, şi cu o "frumoasă" în renovare hală de peşte. După ce am dat un tur de hală ca să văd în ce ape se scaldă peştele, până la urmă m-am decis la un crap - cum altfel decât de Dunăre. Crap mărişor, la vreo 2 kilograme.
Mititei a la Sfântu
Acasă am citit destul de superficial o reţetă de pe net, adică de aici. Procesul de fabricaţie a fost aşa: am curăţat, spălat şi "rondelat" crapul, am pus căpăţâna la fiert cu sare, apoi zarzavatul tocat, apoi cartofii şi rondelele, apoi oul bătut cu smântână. N-a trecut proba degustării. Era bun, totul era comestibil, chiar şi rezultatul final. Dar nu era storceac!
Peşte prăjit şi icre de crap
Zic, hai să vedem în "Biblia bucătăriei", la Radu Anton Roman. Fireşte, aici a fost greşeala mea, scrie negru pe alb: nu se foloseşte crap sau somn la storceac pentru că e prea gras! Se pune sturion (cum scrie şi în reţeta de pe net şi cum nu se găseşte de vânzare), sau dacă nu, atunci nisetru, morun, păstrugă... În carte sunt, în piaţă nu.
Ce-i de făcut? Păi, să încerc să modelez eu un fals storceac într-un borş de peşte. Caut de data asta direct la R.A. Roman, pagina 729, borş pescăresc. Aflu că lumea îi spune borş, dar de fapt niciodată lipovenii nu pun în ciorbă zeamă fermentată de tărâţe de grâu, ci doar cât oţet trebuie ca să aibă gustul preferat.
Salata cu scrumbie
Aşa că am scos bucăţile de peşte fiert de-acum, ca să nu se zdrobească şi am pus oţet după gust. Ei, aşa da! E un hibrid, dar măcar e bun.

 Post Scriptum: Unele guri spun că, de fapt, ciorbele în Deltă au un gust special de la apa de Dunăre folosită. Aşa că oricum nu puteam să-i dau aroma Dunării.

Dacă doriţi să (re)citiţi/vedeţi:
despre sejurul deltaic 2009 am scris aici, iar despre 2010 - aici.

Wednesday, August 3, 2011

Când puii îşi iau zborul din cuib


copyright: stefania n.
Roxi e în tabără la Moeciu. Am dus-o la autocar duminică dimineaţa. De data asta, e cu doamna educatoare şi colegi din grădiniţa ei.

Dimineaţă eu m-am trezit greu de tot, aproape că nu ştiam ce ţiuie când a sunat ceasul trezirea, pentru că după ce am venit sâmbătă târziu din vacanţa în Deltă, am pregătit mâncare, bagaj, baie, sandviciuri şi m-am culcat într-un târziu, am mai tras peste noapte şi două reprize de vomă şi apoi spălat pe jos cu Ilinca, dar asta e o altă discuţie care n-are relevanţă aici.

Însă deşi era ora 7 dimineaţa, Roxi a apărut extaziată din camera ei, cu un zâmbet pe toată faţa:
- Maaaamiii, ştii ce fericită sunt!!
- De ce, Roxi? (credeam că iar a visat-o pe Ariel, sau că ea însăşi e o sirenă, s-a mai întâmplat).
- Pentru că merg în tabăra de vară la Moeciu!

Cu inima ruptă de pasăre al cărui pui se pregăteşte să-şi ia zborul din cuib, mă luptam pe de o parte cu somnul, dar mult mai tare pe de altă parte cu două sentimente contradictorii. Unu: e mai puţin dependentă de mine, oare? De ce se bucură că pleacă de acasă, de la noi? Ce i-am făcut? Doi: e bine că puiul meu devine independent, e deja a treia tabără, şi mereu i-a plăcut, mereu a demonstrat că pot avea încredere în ea, nu şi-a pierdut lucrurile, a fost sau a devenit responsabilă şi începe să fie un mic adult în devenire.

Fireşte că sunt destul de raţională ca să învingă acest al treilea lucru!
Şi iaca o poză trimisă ieri din tabără, aşa-i că pare fericită?

Marquez vs Llosa


Întâmplarea a făcut să iau la mine ca tovarăşi de vacanţă  "Povestea târfelor mele triste" a lui Gabriel Garcia Marquez şi "Rătăcirile fetei nesăbuite" a lui Mario Vargas Llosa. Două cărţi de dragoste, pe cât de asemănătoare, pe atât de diferite.

Când raftul de cărţi începute se lungeşte tot mai mult şi nu ştii ce să iei cu tine, care e soluţia? Da, iei două cărţi pe care una abia ai achiziţionat-o, alta ţi-a fost recomandată - te legi de faptul că e împrumutată şi trebuie s-o restitui. Iar cele începute rămân acasă, n-au şansa călătoriei.

În primul caz, nu ştiam la ce să mă aştept. Deşi mi-am propus şi asta, nu am reuşit până acum să citesc nimic de Marquez, asta este prima. Şi motivul pentru care am ales-o a fost faptul că m-a intrigat la culme fraza cu care se deschide romanul-poveste:
"În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să-mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară."
După ce am terminat cartea - destul de repede, abia dacă are un pic peste suta de pagini - am rămas cu un sentiment de "a fost bună, dar sper că nu e cea mai bună carte a autorului..." Însă am descoperit un autor sensibil, care ridică o slavă iubirii, pentru care nicio vârstă nu e nepotrivită.

În al doilea caz, nu ştiam la ce să mă aştept. Am mai citit Llosa dar destul de demult şi destul de sporadic, deşi mi-am propus "să-l epuizez", să citesc programatic tot ce a apărut la noi, n-am reuşit, ba dimpotrivă, sunt destul de departe de ţel. Dar lectura acestor "rătăciri" m-a zăpăcit, m-a luat pe sus, m-a prins în mreje şi nu mi-a mai dat drumul până n-am ajuns la ultimul rând. Şi tot nu vroiam să închid coperta. Povestea unei iubiri-dependenţă.

Emblematice sunt spusele unui personaj al lui Llosa din carte:
"Ştii că e o minunată poveste de dragoste? a exclamat Elena, privindu-mă surprinsă. Fiindcă în fond şi la urma urmei asta e. O minunată poveste de dragoste".
Unora mai avizaţi le-ar putea părea ca şi cum aş compara mere cu pere, cum se spune. Se poate. Însă în ce mă priveşte, alăturarea celor două titluri este dată doar de proximitatea momentelor lecturii cărţilor. Dar am descoperit două poveşti de dragoste sensibilă. Şi la fel de bine, ambele cărţi sunt meditaţii subtile asupra condiţiei umane. Într-un cuvânt, buni tovarăşi de vacanţă!

Tuesday, August 2, 2011

Spamul care îmi umple ziua


Încerc să mă acomodez cu platforma wordpress, chiar încerc. Cine trece pe aici mai des de o dată pe lună vede că tot schimb şabloane, cică unele au widgeturi şi altele nu pe toate, modific una-alta, doar doar m-oi simţi mai în largul meu. Dacă ignor partea de setare, într-adevăr, e uşor să deschizi o fereastră în care să scrii, să adaugi eventual şi o poză, iar când ai terminat, să publici.

Însă lucrul cu care nu mă pot deloc, dar deloc, obişnui este massul de spamuri! Cam la fiecare postare primesc zeci de comentarii "inteligente" de genul Hi, interesting post, keep up the good job, I found your blog and liked it... şi aşa mai departe.

Ce-i de făcut?
sursa foto

Monday, August 1, 2011

Gătitul acasă... după vacanţă


foto: reteteculinare.ro
Se cunoaşte că mai bine de o săptămână am mâncat bucate gătite de gazdă în vacanţa deltaică! Nici nu (mai) ştiu să fac o mâncare simplă!

Păi să vedeţi: am pus să fac o supă cu găluşte. Cea mai simplă supă pentru stomăcelul care vomase cu o zi înainte al Ilincăi. 

Dar şi pentru burţile noastre de peşte, destul de grele sau greu încercate de o săptămână şi ceva de mâncare aproape exclusiv pe bază de peşte. Curăţ eu morcovi, ardei, ceapă, pun şi-un pic de dovlecel, fac găluştele rotofeie din ou şi griş... Dar parcă tot mai trebuie ceva! Gust. Da, sigur că da, sare îi trebuie. Ca sarea în bucate.

Ei, şi până n-am servit supa în farfurii nu mi-am dat seama că... de fapt uitasem să cumpăr şi ceva carne să pun să fiarbă în biata de supă! Cred că dacă era Roxi acasă, nu scăpam aşa uşor, la cât de carnivoră este.

Stop joc

După aproape 10 ani de Blogspot, mă opresc aici.