Căutând eu acum ceva vreme răspunsul la niște "de ce"-uri - de genul, de ce mi se întâmplă mie? de ce acum? de ce, de ce, de ce?" - am dat şi de un articol ştiinţific, al cărui titlu mi-a plăcut mult cum sună în engleză: Born to clot: the European burden.
"Clot" însemnând "tromb", "cheag de sânge" şi verbul "to clot" - "a face cheaguri de sânge pe vene".
Pentru cine a deschis aparatele mai târziu, este ceea ce mi s-a întâmplat mie cu aproape 3 ani în urmă, iar acum sufăr de ceea ce medicul curant a numit "sindrom post-trombotic".
Am scris aici despre cum am ajuns eu la spitalul de urgenţă Floreasca, unde am petrecut vreo10 zile pe Heparină intravenos, cum am luat eu anticoagulant 2 ani jumate, şi cât de liberă m-am simţit în aprilie anul ăsta, când medicul mi-a scos anticoagulantul!
Deci articolul ştiinţific cu pricina este aici
Iar ideea de bază este că Tromboza venoasă este o problemă comună, care afectează ... exclusiv persoanele de origine europeană! Este o predispoziţie europeană aceasta a celor 2 mutaţii genetice care pot da tromboza: Leiden V şi Protrombina G20210A. Studiul din acest articol a analizat subiecţi din 22 de ţări non-europene şi a găsit mutaţia doar la un singur caz, în India.
Ca să vezi, cum vine ea, originea europeană la pachet cu riscuri medicale!
În paranteză fie spus, între timp eu mi-am analizat acele 2 mutaţii genetice și nu, nu sunt prezente în sângele meu, deci nu de la ele am făcut eu trombo-embolie pulmonară. Cel mai probabil la mine au fost factori dobândiți (anticoncepționale după vârsta de 30 de ani, fumat, sedentarism, schi începător, altitudine etc)
Despre una, despre alta, ce mai facem, ce mai citim, sau ce gânduri mai gândim.
Monday, December 28, 2015
Sunday, December 27, 2015
Crăciun fără tata
- Mami, şi tu când erai mică te urcai în spatele tatălui tău? - mă întreabă pitica mea, din spatele lui taică-su. Literalmente se cocoaţă în spatele lui, atunci când el stă pe canapea.
- Nu, mami, nu mă căţăram...
Cum să îi explic că nu aveam cum să mă caţăr? Când aveam 8 ani, vârsta pe care o are fiica mea cea mică acum, eram deja orfană de tată de un an.
Nici mai devreme nu m-am căţărat în spatele lui, de câteva luni îl vedeam doar în treacăt, prin uşa întredeschisă a dormitorului în care îşi trăia ultimele clipe, amorţite de injecţiile cu morfină pe care învăţase mama să i le facă.
Nu-mi amintesc nici un Crăciun cu el, eram prea mică.
Nu-mi amintesc că mă ducea de mână la şcoală, căci s-a stins în vara de dinainte de a începe eu şcoala.
Nu-mi amintesc aproape deloc de tata...
Şi totuşi. mi-e aşa de dor de el! Un dor care îmi sfâşie sufletul. A lăsat în urma lui un gol pe care îl resimt zi de zi în interacţiunea mea cu oamenii, cu lucrurile, de-atunci încoace...
-Why does it hurt so much?
- Because it is so real!
dialog din Hobitul, care mă duce cu gândul la această mare pierdere din viaţa mea de copil şi de adult!
- Nu, mami, nu mă căţăram...
Cum să îi explic că nu aveam cum să mă caţăr? Când aveam 8 ani, vârsta pe care o are fiica mea cea mică acum, eram deja orfană de tată de un an.
Nici mai devreme nu m-am căţărat în spatele lui, de câteva luni îl vedeam doar în treacăt, prin uşa întredeschisă a dormitorului în care îşi trăia ultimele clipe, amorţite de injecţiile cu morfină pe care învăţase mama să i le facă.
Nu-mi amintesc nici un Crăciun cu el, eram prea mică.
Nu-mi amintesc că mă ducea de mână la şcoală, căci s-a stins în vara de dinainte de a începe eu şcoala.
Nu-mi amintesc aproape deloc de tata...
Şi totuşi. mi-e aşa de dor de el! Un dor care îmi sfâşie sufletul. A lăsat în urma lui un gol pe care îl resimt zi de zi în interacţiunea mea cu oamenii, cu lucrurile, de-atunci încoace...
-Why does it hurt so much?
- Because it is so real!
dialog din Hobitul, care mă duce cu gândul la această mare pierdere din viaţa mea de copil şi de adult!
Friday, November 6, 2015
Stai aproape de fiica ta adolescentă. Şi stai aproape, că vine Dr. Laura Markham!
Părinţii se întreabă cum să facă să se înţelegă cu fiica lor, ajunsă parcă dintr-o dată adolescentă. E un şoc atunci când fetiţa ta dulce cu bucle blonde începe din nou să aibă tantrum-uri. Fetele de 12 ani au toane, dramatizează lucrurile, sunt egoiste, se concentrează doar asupra prietenilor, nu deschid gura o zi întreagă, îţi răspund obraznic etc. Desigur, pot să fie şi mature, afectuoase şi plăcute, dar în cel mai rău caz, sunt o încununare a celor mai provocatoare aspecte ale copilăriei şi dolescenţei.
Fragmentul de mai sus (în traducerea mea) face parte din unul dintre sfaturile oferite de Dr. Laura Markham pe site-ul său, Aha!Parenting.com. Sfaturi utile şi foarte utile pentru părinţii de copii de toate vârstele. Am mai tradus din articolele ei şi voi continua să mai traduc pentru voi, cititorii părinţi (şi nu numai).
Dar dacă vreţi să aflaţi mai multe direct de la sursă - nu uitaţi că în 2 săptămâni Dr. Laura Markham este aici, la Bucureşti! Ea va susţine 4 conferinţe în cele 2 zile ale weekendul-lui 14-15 noiembrie 2015.
Sâmbătă 14 noiembrie
orele 10.00-13.00
Părinte liniştit, deci copii fericiţi
orele 14.30-17.30
Creşte un copil inteligent emoţional
Duminică 15 noiembrie
orele 10.00-13.00
Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi
orele 14.30-17.30
Mindfulness şi gestionarea emoţiilor
Dacă nu v-aţi rezervat loc în sală încă, mai aveţi doar câteva zile pentru a face acest lucru:
http://www.totuldespremame.ro/evenimente/conferinte?conferintele-totul-despre-parenting-dr-laura-markham
Fragmentul de mai sus (în traducerea mea) face parte din unul dintre sfaturile oferite de Dr. Laura Markham pe site-ul său, Aha!Parenting.com. Sfaturi utile şi foarte utile pentru părinţii de copii de toate vârstele. Am mai tradus din articolele ei şi voi continua să mai traduc pentru voi, cititorii părinţi (şi nu numai).
Dar dacă vreţi să aflaţi mai multe direct de la sursă - nu uitaţi că în 2 săptămâni Dr. Laura Markham este aici, la Bucureşti! Ea va susţine 4 conferinţe în cele 2 zile ale weekendul-lui 14-15 noiembrie 2015.
Sâmbătă 14 noiembrie
orele 10.00-13.00
Părinte liniştit, deci copii fericiţi
orele 14.30-17.30
Creşte un copil inteligent emoţional
Duminică 15 noiembrie
orele 10.00-13.00
Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi
orele 14.30-17.30
Mindfulness şi gestionarea emoţiilor
Dacă nu v-aţi rezervat loc în sală încă, mai aveţi doar câteva zile pentru a face acest lucru:
http://www.totuldespremame.ro/evenimente/conferinte?conferintele-totul-despre-parenting-dr-laura-markham
Haideţi să vedem acum ce sfaturi are D. Laura Markham pentru situaţia descrisă la începutul articolului, şi anume, comunicarea cu fiica adolescentă.
Şi da, am ales acest subiect, acest articol, pentru că încep să simt nevoia de astfel de sfaturi, ca mamă de fată aproape adolescentă!!
(Articol preluat de pe Aha!Parenting.com, traducere de Anca Ilie)
Vestea proastă este că trupul fiicei tale adolescente este invadat de hormoni, creierul îşi rescrie paradigma de funcţionare, nevoia ei de a se descoperi pe sine şi locul ei în lume preia controlul şi superioritatea înaintea tuturor lucrurilor pe care le apreciază fata (cum ar fi familia sau şcoala), şi probabil că nu îşi dă seama cât de mult te iubeşte încă şi are încă nevoie de tine, pentru că se chinuie să se simtă "mare" şi independentă.
Vestea bună este că dacă poţi să accepţi această nouă situaţie şi să îţi ajustezi stilul parental în consecinţă, anii adolescenței reprezintă momentul perfect pentru a vă întări relaţia înainte de anii tinereţii.
Iată câteva sfaturi şi trucuri oferite de Dr. Laura Markham pentru a face relaţia cu fiica adolescentă mai puţin dramatică şi mai plăcută:
1) Fii dispus(ă) la schimbare
Nu mai poţi să oferi acelaşi stil parental ca atunci când era mică. Pur şi simplu, nu este potrivit sau eficient. Dacă îţi testează limitele, este un semn că ai nevoie să îţi ajustezi stilul parental pentru a vă conecta şi a asculta mai mult. (Asta se va întâmpla doar în acele momente când vrei să te asculte, desigur!)
Dacă insişti să îi controlezi toate alegerile, nu faci altceva decât să o inviţi la rebeliune, sau chiar mai rău. Dacă poţi găsi modalităţi mai porivite de a-i acorda independenţă fiicei tale, nu va trebui să se răzvrătească împotriva ta pentru a începe să stea pe picioarele ei. Sigur că va face şi greşeli. Aşa învaţă oameni, din greşeli. Şi desigur, nu este pregătită să ia singură toate deciziile. Vei rămâne părintele ei. Să decizi cât de mult să te bagi în viaţa ei este cea mai grea parte din acest dans al parentingului.
5) Cultivă empatia pentru fiica ta
Ascultând-o, ţine minte că o supărare poate că ţie nu îţi nu pare mare lucru, dar pentru ea poate fi sfârşitul lumii. Atunci când trupul ţi se schimbă atât de dramatic poate fi îngrijorători, în cel mai bun caz, şi dureros, în cel mai rău caz, cum ar fi durerile de creştere sau crampele menstruale. Asta înseamnă că atunci când ţi se pare că dramatizează excesiv, trebuie să îţi oferi empatia. S-a înţepat în degetul de la picior şi poate că de fapt nu e chiar aşa de grav, dar ceva sigur o doare şi vrea să o săruţi ca să se simtă mai bine, chiar dacă nu ştie exact ce o supără şi cum să îţi explice în cuvinte.
6) Să ştii că adolescentele de obicei au o mare anxietate legată de adolescenţă
Un studiu arată că adolescenţii băieţi aşteaptă cu nerăbdare adolescenţa şi puterea, independenţa şi prestigiul pe care le vor dezvolta. Adolescentle însă, se tem de adolescenţă, de menstruaţie, de noua lor vulnerabilitate la bărbaţi şi de presiunea de a fi sexy şi atrăgătoare. Majoritatea fetelor nu ştiu să pună în cuvinte aceste anxietăţi, dar le simt, chiar şi atunci când vor să poarte haine scurte ca să fie "cool". Fiica ta ar putea să vrea să fie sexy ca să-şi impresioneze colegii şi prietenii, dar în sinea ei ştie bine că nu este pregătită pentru atenţia pe care i-o va aduce acest lucru.
7) Asigură-te că fiica ta are parte de cel puţin 9 ore de somn pe noapte
Majoritatea pre-adolescenţilor adorm greu seara. Dar atunci când stau treji târziu, hormonii stresului, cum ar fi cortisolul, apar făcând şi mai greu să adoarmă. Problema este că acest cortisol rămâne în sistem şi îi face iritaţi şi nervoşi a doua zi. De asemenea, contribuie la depresie, anxietate, şi îngrăşare. Faimoasele toane ale adolescenţilor sunt parţial atribuite culcatului târziu seara (care a devenit o practivă uzuală în cultura americană, a autoarei; nu am studii despre situaţia de la noi).
Doar pentru că fiul sau fiica ta de 2-3 ani a câştigat capacitatea de asta treaz(ă) mai mult timp nu înseamnă că trebuie să îl/o laşi să stea treaz(ă) jumpătate de noapte. Tot astfel, doar pentru că adolescenta şi tânăra voastră fiică a câștigat abiliatea să stea trează, asta nu înseamnă că nu e rău pentru ea. Învaţă-ţi adolescenta exerciţii de relaxare dacă nu poate să adoarmă, şi le vor folosi toată viaţa. Dar insistă cu o oră de culcare rezonabilă.
8) Limitează folosirea calculatorului
Pe măsură ce îşi pierd interesul pentru jocurile de rol şi alte jocuri care le ocupau timpul până acum, adolescentele încep să petreacă mai mult timp la calculator şi nu e neobişnuit chiar să cadă într-o dependenţă de computer. Ca prim pas, vei dori să limitezi timpul petrecut cu pălăvrăgirea la calculator, şi mai ales, doar după ce termină temele.
Ispita pe care o exercită social media poate fi foarte puternică, în special dacă alţi puşti sunt deja acolo. Facebook are o regulă potrivit căreia utilizatorii trebuie să aibă peste 13 ani, aşa că dacă ai cont pe Facebook şi nu ai încă această vârstă, înseamnă că ai minţit, ceea ce reprezintă din start un motiv pentru ca părinţii să nu îţi interzică acest lucru. (Acesta este unul din puţinele momente în care cultura pe va susţine indiferent de stilul de parenting, aşa că profită de asta). Este o idee bună să te familiarizezi cu cultura tehnologică a copilului tău şi a prietenilor acestuia.
Ar mai trebui să ştii şi că producătorii de jocuri pe computer nu fac rabat de la nicio cheltuială şi folosesc testare forte sofisticată pentru a se asigura că jocurile lor dau dependenţă fizic, ceea ce înseamnă că trupul copilului tău este scăldat în adrenalină şi alţi neurotransmiţători atunci când copilul doar se gândeşte să se joace! Jocurile de calculator de fapt ne transformă chimia creierului în timp ce le jucăm, şi nu ştim cât de mult durează efectele după aceea. Nu ne expunem copiii la alte dependenţe şi apoi îi lăsăm acolo să se descurce singuri. Tot astfel, copiii au nevoie de ajutor ca să se descurce şi cu această dependenţă.
9) Hrăneşte pasiunile fiicei tale
Orice îi place cu adevărat şi în care se lasă atrasă este un lucru protector, un loc în care să se simtă competentă, un loc în care să-şi testeze limiteze şi să înveţe elasticitatea, un loc în care uită de sine. Îi place să danseze? Să scrie? Să deseneze? Fă orice ca să o încurajezi. Este extrem de important să fie ea însăşi atrasă de acest lucru, nu ceva impus de părinţi.
10) Nu îi da voie fiicei tale să stea toată ziua pe canapea
Sportul regulat are beneficii uriaşe, de la a pune metabolismul în mişcare, până la echilibrarea hormonilor înnebuniţi şi ajutarea fiicei să adoarmă mai uşor seara. Faceţi un obicei din activităţile fizice în fiecare zi, indiferent dacă e vorba de bicicletă, fotbal, o drumeţie pe jos cu toată familia sau doar un pic de timp petrecut pe banda de alergat. Dar ai grij: Probabil că va trebui să i te alături. În loc să respingi asta, mai bine ai vedea-o ca pe o modalitate de a rămâne conectaţi.
11) Discutaţi despre relaţii şi sex
Fiica ta este flămândă după informaţii despre dragoste şi sex. Dacă discutaţi despre asta nu înseamnă că o să se repeadă să acţioneze în consecinţă. De fapt, chiar dimpotrivă. Cei care nu au parte de conectare foarte puternică cu părinţii lor sunt cei care caută dragostea în locurile greşite. Vrei ca fiica ta să se simtă minunat în ceea ce priveşte corpul ei.
12) Nu lua personal nimic din ceea ce spune sau face
Aşa cum se ştie, fetele aflate la pubertate şi adolescentele sunt sigure că părinţii lor "pur şi simplu nu le înţeleg!" Încearcă să nu te simţi jignit de asta. De fapt, încearcă să nu te simţi jignit de orice spune sau face fiica ta. În general, nu are legătură cu tine, ci cu hormonii şi emoţiile ei tumultuoase, cu uriaşele ei temeri şi nesiguranţe, cu nevoia ei urgentă de a-şi modela o identitate separată, ca persoană independentă. Aşa că pur şi simplu, inspiră şi expiră în "tantrumuri" şi muşcă-şi limba. În clipa în care te ataci şi îi răspunzi, ai şi îndepărtat-o.
13) Insistă pe politeţe, dar cu calm
Nu exagera atunci când copila ridică vocea la tine în mijlocul unor istericale referitoare la ceva. Va fi profund recunoscătoare, chiar dacă încă nu îşi dă seama. Nu sugerez nicio clipă să îi permiţi copilului să te trateze lipsit de respect. Sugerez în schimb să acţionezi cu dragoste și să te conectezi cu empatie, mai degrabă decât cu furie, atunci când setezi limitele. Dacă eşti prea furios ca să mai ajungi la iubire, așteaptă până te calmezi, și abia apoi stabileşte limite. Asta înseamnă să îţi menții vocea calmă și caldă, chiar și atunci când ea ridică vocea. Înseamnă că atunci când îţi răspunde obraznic, să îi aminteşti că "În această casă, nu vorbim aşa unii cu alţii", dar nu uita să adaugi "Trebuie să fii foarte supărată dacă îmi vorbeşti astfel. Ce s-a întâmplat, draga mea?" Ţine minte, dacă nu eşti un model de auto-control, nu poţi să aşteptaţi nici de la ea, şi ceea ce este mai rău, vei pierde respectul ei. Dacă poţi să rămâi calmă şi să cauţi mai întâi să înţelegi, îşi va consuma sentimentul de supărare mai aproape de tine şi va fi mai puţin probabil să te atace data viitoare.
14) Nu uita că la această vârstă au sentimentul puternic că au nevoie de ajutor ca să facă faţă situaţiilor
Dacă poţi să rămâi calm şi să asculţi ce anume a supărat-o, poţi să foloseşti această oportunitate ca să te apropii de ea. Poţi să îi răspunzi atunci când ridică vocea la tine insistând furios să te respecte, dar nu faci altceva decât să o îndepărtezi. Atunci când nu ştiu ce să facă cu sentimentele tumultuoase care îi răvăşesc, fetele la pubertate și adolescentele acționează adesea împotriva oamenilor cu care se simt mai în siguranţă: părinţii lor. Dacă ne deranjează lipsa lor de respect, sau reacţionăm furioşi, pierdem adevăratul mesaj. În schimb, dacă putem empatiza, dacă putem să căutăm supărarea din spatele lipsei de respect şi să le amintim cine sunt cu adevărat ("Tu de obicei nu te porţi cu răutate"), suntem deschişi să îi ajutăm să-şi gestioneze sentimentele şi emoţiile.
15) Fi mereu aproape fizic
Trupul fiicei voastre adolescente se dezvoltă şi devine trup de femeie, dar ea este încă o fetiţă, şi încă are nevoie de apropierea fizică cu voi. Dacă te simţi inconfortabil să o ţii în braţe, fii conştient de propria ta anxietate, caută un loc sigur în care să poţi vorbi despre asta şi să îţi gestionezi anxietatea. Dar nu îi retrage fiicei tale apropierea şi îmbrăţişarea de care au nevoie toţi oamenii. Nu îţi doreşti să caute dragostea în locuri greşite!
16) Fii corect
Niciun părinte nu este perfect. Am descoperit că aproximativ o dată pe săptămână spun exact ce nu trebuie fiicei mele de 12 ani (spune Dr. Laura Markham - n.m.) şi orice a supărat-o, a erupt în faţa mea. Dar pentru că sunt decisă să acţionez cu calm, iar nu să escaladez situaţia, am putut să folosesc acele greşeli şi neînţelegeri ca ocazii de a fi mai aproape. Până la vârsta de 14 ani, ea a ajuns mai calmă decât mine, şi o plăcere pentru părinţi.
Trebuie să ţinem minte mereu metafora măştii de oxigen: trebuie să ne punem mai întâi nouă înşine masca. Trebuie să ne reglăm propriile emoţii, pentru că ei nu au încă maturitatea de a face asta. Ei se bazează pe noi să ne purtăm ca nişte adulţi şi să fim un model de auto-control emoţional. Dacă, în schimb, plecăm furioşi, fiica noastră se simte rănită, neînţeleasă, singură. Ne atacă, sau construiesc resentimente şi lipsă de încredere. Apare o ruptură în relaţie şi dacă nu răspundem rapid, aceasta se lărgeşte. Dar dacă, în schimb, putem să ne dăm un pas înapoi, să respirăm, să ne cerem scuze, să fim atenţi şi să ne reconectăm, atunci construim punţi de legătură. Rupturile inevitabile ale vieţii de zi cu zi devin ocazii de a-i învăţa atât de multe lecţii: cum să-şi proceseze emoţiile, cum să repare o ruptură emoţională, cum să rezolve o problemă şi că pot să aibă încredere în noi. Mai important, ajungem ca la sfârşitul interacţiunii să avem o relaţie mai puternică.
Parenting-ul înseamnă multă muncă emoţională şi niciodată mai mult ca în perioada pubertăţii şi adolescenţei copiilor. Poate pare nedrept că tu însuţi trebuie să faci cea mai mare parte din muncă în relaţia cu fiica ta, dar aşa funcţionează parentingul. Fiicele noastre poate că seamănă a tinere femei, dar mai au încă mult de crescut emoţional. Este treaba noastră - şi privilegiul - să le susţinem în acest proces.
Nu mai poţi să oferi acelaşi stil parental ca atunci când era mică. Pur şi simplu, nu este potrivit sau eficient. Dacă îţi testează limitele, este un semn că ai nevoie să îţi ajustezi stilul parental pentru a vă conecta şi a asculta mai mult. (Asta se va întâmpla doar în acele momente când vrei să te asculte, desigur!)
2) Concentrează-te pe relaţie, nu pe disciplină
Nu vei avea parte de respect dacă fiica ta nu se simte conectată cu tine. Luptă-te ca să rămâi alături de fiica ta. Nu îi da voie să te dea la o parte. Încă are nevoie de tine, doar că nu îşi dă seama. Profită de orice ocazie ca să te conectezi cu ea. Îmbrăţişeaz-o de bună dimineaţa în fiecare dimineaţă, şi sărut-o de la revedere atunci când pleacă la şcoală. (Fă asta cu simţul umorului şi se va amuza împreună cu tine). Bucură-te să o vezi şi îmbrăţişeaz-o mai târziu. Poate că nu mai are nevoie să o "înveleşti" noaptea, dar asta nu ar trebui să te oprească să te întinzi lângă ea în pat şi să staţi de vorbă despre cum a fost ziua respectivă şi să aveţi câteva minute de conectare în linişte. Mulţi părinţi sunt de părere că acel timp chiar înainte de culcare este timpul în care fiica lor este cel mai puin distrasă de alte lucruri şi cel mai probabil să-şi deschidă sufletul.
Nu vei avea parte de respect dacă fiica ta nu se simte conectată cu tine. Luptă-te ca să rămâi alături de fiica ta. Nu îi da voie să te dea la o parte. Încă are nevoie de tine, doar că nu îşi dă seama. Profită de orice ocazie ca să te conectezi cu ea. Îmbrăţişeaz-o de bună dimineaţa în fiecare dimineaţă, şi sărut-o de la revedere atunci când pleacă la şcoală. (Fă asta cu simţul umorului şi se va amuza împreună cu tine). Bucură-te să o vezi şi îmbrăţişeaz-o mai târziu. Poate că nu mai are nevoie să o "înveleşti" noaptea, dar asta nu ar trebui să te oprească să te întinzi lângă ea în pat şi să staţi de vorbă despre cum a fost ziua respectivă şi să aveţi câteva minute de conectare în linişte. Mulţi părinţi sunt de părere că acel timp chiar înainte de culcare este timpul în care fiica lor este cel mai puin distrasă de alte lucruri şi cel mai probabil să-şi deschidă sufletul.
3) Este normal ca adolescenta ta să dorească mai multă independenţă
Dacă insişti să îi controlezi toate alegerile, nu faci altceva decât să o inviţi la rebeliune, sau chiar mai rău. Dacă poţi găsi modalităţi mai porivite de a-i acorda independenţă fiicei tale, nu va trebui să se răzvrătească împotriva ta pentru a începe să stea pe picioarele ei. Sigur că va face şi greşeli. Aşa învaţă oameni, din greşeli. Şi desigur, nu este pregătită să ia singură toate deciziile. Vei rămâne părintele ei. Să decizi cât de mult să te bagi în viaţa ei este cea mai grea parte din acest dans al parentingului.
4) Programează timp de calitate
Aveți momente regulate, cel puțin o dată pe săptămână, când mergeți împreună la restaurant, sau la manichiură, sau la plimbare, şi profitaţi la maxim de aceste ocazii ca să vă conectaţi. Nu trebuie să aveţi mereu conversaţii profunde. Pur şi simplu, aprecieaz-o şi bucură-te de prezenţa ei. Şi ascultă, ascultă, ascultă. Ţine minte, cu cât îi dai mai multe sfaturi, cu atât mai mult ea simte că nu ai încredere în capacitatea ei de a-și da seama singură ce trebuie să facă. În schimb, pune întrebări bune şi empatizează cu ea.
Aveți momente regulate, cel puțin o dată pe săptămână, când mergeți împreună la restaurant, sau la manichiură, sau la plimbare, şi profitaţi la maxim de aceste ocazii ca să vă conectaţi. Nu trebuie să aveţi mereu conversaţii profunde. Pur şi simplu, aprecieaz-o şi bucură-te de prezenţa ei. Şi ascultă, ascultă, ascultă. Ţine minte, cu cât îi dai mai multe sfaturi, cu atât mai mult ea simte că nu ai încredere în capacitatea ei de a-și da seama singură ce trebuie să facă. În schimb, pune întrebări bune şi empatizează cu ea.
5) Cultivă empatia pentru fiica ta
Ascultând-o, ţine minte că o supărare poate că ţie nu îţi nu pare mare lucru, dar pentru ea poate fi sfârşitul lumii. Atunci când trupul ţi se schimbă atât de dramatic poate fi îngrijorători, în cel mai bun caz, şi dureros, în cel mai rău caz, cum ar fi durerile de creştere sau crampele menstruale. Asta înseamnă că atunci când ţi se pare că dramatizează excesiv, trebuie să îţi oferi empatia. S-a înţepat în degetul de la picior şi poate că de fapt nu e chiar aşa de grav, dar ceva sigur o doare şi vrea să o săruţi ca să se simtă mai bine, chiar dacă nu ştie exact ce o supără şi cum să îţi explice în cuvinte.
6) Să ştii că adolescentele de obicei au o mare anxietate legată de adolescenţă
Un studiu arată că adolescenţii băieţi aşteaptă cu nerăbdare adolescenţa şi puterea, independenţa şi prestigiul pe care le vor dezvolta. Adolescentle însă, se tem de adolescenţă, de menstruaţie, de noua lor vulnerabilitate la bărbaţi şi de presiunea de a fi sexy şi atrăgătoare. Majoritatea fetelor nu ştiu să pună în cuvinte aceste anxietăţi, dar le simt, chiar şi atunci când vor să poarte haine scurte ca să fie "cool". Fiica ta ar putea să vrea să fie sexy ca să-şi impresioneze colegii şi prietenii, dar în sinea ei ştie bine că nu este pregătită pentru atenţia pe care i-o va aduce acest lucru.
7) Asigură-te că fiica ta are parte de cel puţin 9 ore de somn pe noapte
Majoritatea pre-adolescenţilor adorm greu seara. Dar atunci când stau treji târziu, hormonii stresului, cum ar fi cortisolul, apar făcând şi mai greu să adoarmă. Problema este că acest cortisol rămâne în sistem şi îi face iritaţi şi nervoşi a doua zi. De asemenea, contribuie la depresie, anxietate, şi îngrăşare. Faimoasele toane ale adolescenţilor sunt parţial atribuite culcatului târziu seara (care a devenit o practivă uzuală în cultura americană, a autoarei; nu am studii despre situaţia de la noi).
Doar pentru că fiul sau fiica ta de 2-3 ani a câştigat capacitatea de asta treaz(ă) mai mult timp nu înseamnă că trebuie să îl/o laşi să stea treaz(ă) jumpătate de noapte. Tot astfel, doar pentru că adolescenta şi tânăra voastră fiică a câștigat abiliatea să stea trează, asta nu înseamnă că nu e rău pentru ea. Învaţă-ţi adolescenta exerciţii de relaxare dacă nu poate să adoarmă, şi le vor folosi toată viaţa. Dar insistă cu o oră de culcare rezonabilă.
8) Limitează folosirea calculatorului
Pe măsură ce îşi pierd interesul pentru jocurile de rol şi alte jocuri care le ocupau timpul până acum, adolescentele încep să petreacă mai mult timp la calculator şi nu e neobişnuit chiar să cadă într-o dependenţă de computer. Ca prim pas, vei dori să limitezi timpul petrecut cu pălăvrăgirea la calculator, şi mai ales, doar după ce termină temele.
Ispita pe care o exercită social media poate fi foarte puternică, în special dacă alţi puşti sunt deja acolo. Facebook are o regulă potrivit căreia utilizatorii trebuie să aibă peste 13 ani, aşa că dacă ai cont pe Facebook şi nu ai încă această vârstă, înseamnă că ai minţit, ceea ce reprezintă din start un motiv pentru ca părinţii să nu îţi interzică acest lucru. (Acesta este unul din puţinele momente în care cultura pe va susţine indiferent de stilul de parenting, aşa că profită de asta). Este o idee bună să te familiarizezi cu cultura tehnologică a copilului tău şi a prietenilor acestuia.
Ar mai trebui să ştii şi că producătorii de jocuri pe computer nu fac rabat de la nicio cheltuială şi folosesc testare forte sofisticată pentru a se asigura că jocurile lor dau dependenţă fizic, ceea ce înseamnă că trupul copilului tău este scăldat în adrenalină şi alţi neurotransmiţători atunci când copilul doar se gândeşte să se joace! Jocurile de calculator de fapt ne transformă chimia creierului în timp ce le jucăm, şi nu ştim cât de mult durează efectele după aceea. Nu ne expunem copiii la alte dependenţe şi apoi îi lăsăm acolo să se descurce singuri. Tot astfel, copiii au nevoie de ajutor ca să se descurce şi cu această dependenţă.
9) Hrăneşte pasiunile fiicei tale
Orice îi place cu adevărat şi în care se lasă atrasă este un lucru protector, un loc în care să se simtă competentă, un loc în care să-şi testeze limiteze şi să înveţe elasticitatea, un loc în care uită de sine. Îi place să danseze? Să scrie? Să deseneze? Fă orice ca să o încurajezi. Este extrem de important să fie ea însăşi atrasă de acest lucru, nu ceva impus de părinţi.
10) Nu îi da voie fiicei tale să stea toată ziua pe canapea
Sportul regulat are beneficii uriaşe, de la a pune metabolismul în mişcare, până la echilibrarea hormonilor înnebuniţi şi ajutarea fiicei să adoarmă mai uşor seara. Faceţi un obicei din activităţile fizice în fiecare zi, indiferent dacă e vorba de bicicletă, fotbal, o drumeţie pe jos cu toată familia sau doar un pic de timp petrecut pe banda de alergat. Dar ai grij: Probabil că va trebui să i te alături. În loc să respingi asta, mai bine ai vedea-o ca pe o modalitate de a rămâne conectaţi.
11) Discutaţi despre relaţii şi sex
Fiica ta este flămândă după informaţii despre dragoste şi sex. Dacă discutaţi despre asta nu înseamnă că o să se repeadă să acţioneze în consecinţă. De fapt, chiar dimpotrivă. Cei care nu au parte de conectare foarte puternică cu părinţii lor sunt cei care caută dragostea în locurile greşite. Vrei ca fiica ta să se simtă minunat în ceea ce priveşte corpul ei.
12) Nu lua personal nimic din ceea ce spune sau face
Aşa cum se ştie, fetele aflate la pubertate şi adolescentele sunt sigure că părinţii lor "pur şi simplu nu le înţeleg!" Încearcă să nu te simţi jignit de asta. De fapt, încearcă să nu te simţi jignit de orice spune sau face fiica ta. În general, nu are legătură cu tine, ci cu hormonii şi emoţiile ei tumultuoase, cu uriaşele ei temeri şi nesiguranţe, cu nevoia ei urgentă de a-şi modela o identitate separată, ca persoană independentă. Aşa că pur şi simplu, inspiră şi expiră în "tantrumuri" şi muşcă-şi limba. În clipa în care te ataci şi îi răspunzi, ai şi îndepărtat-o.
13) Insistă pe politeţe, dar cu calm
Nu exagera atunci când copila ridică vocea la tine în mijlocul unor istericale referitoare la ceva. Va fi profund recunoscătoare, chiar dacă încă nu îşi dă seama. Nu sugerez nicio clipă să îi permiţi copilului să te trateze lipsit de respect. Sugerez în schimb să acţionezi cu dragoste și să te conectezi cu empatie, mai degrabă decât cu furie, atunci când setezi limitele. Dacă eşti prea furios ca să mai ajungi la iubire, așteaptă până te calmezi, și abia apoi stabileşte limite. Asta înseamnă să îţi menții vocea calmă și caldă, chiar și atunci când ea ridică vocea. Înseamnă că atunci când îţi răspunde obraznic, să îi aminteşti că "În această casă, nu vorbim aşa unii cu alţii", dar nu uita să adaugi "Trebuie să fii foarte supărată dacă îmi vorbeşti astfel. Ce s-a întâmplat, draga mea?" Ţine minte, dacă nu eşti un model de auto-control, nu poţi să aşteptaţi nici de la ea, şi ceea ce este mai rău, vei pierde respectul ei. Dacă poţi să rămâi calmă şi să cauţi mai întâi să înţelegi, îşi va consuma sentimentul de supărare mai aproape de tine şi va fi mai puţin probabil să te atace data viitoare.
14) Nu uita că la această vârstă au sentimentul puternic că au nevoie de ajutor ca să facă faţă situaţiilor
Dacă poţi să rămâi calm şi să asculţi ce anume a supărat-o, poţi să foloseşti această oportunitate ca să te apropii de ea. Poţi să îi răspunzi atunci când ridică vocea la tine insistând furios să te respecte, dar nu faci altceva decât să o îndepărtezi. Atunci când nu ştiu ce să facă cu sentimentele tumultuoase care îi răvăşesc, fetele la pubertate și adolescentele acționează adesea împotriva oamenilor cu care se simt mai în siguranţă: părinţii lor. Dacă ne deranjează lipsa lor de respect, sau reacţionăm furioşi, pierdem adevăratul mesaj. În schimb, dacă putem empatiza, dacă putem să căutăm supărarea din spatele lipsei de respect şi să le amintim cine sunt cu adevărat ("Tu de obicei nu te porţi cu răutate"), suntem deschişi să îi ajutăm să-şi gestioneze sentimentele şi emoţiile.
15) Fi mereu aproape fizic
Trupul fiicei voastre adolescente se dezvoltă şi devine trup de femeie, dar ea este încă o fetiţă, şi încă are nevoie de apropierea fizică cu voi. Dacă te simţi inconfortabil să o ţii în braţe, fii conştient de propria ta anxietate, caută un loc sigur în care să poţi vorbi despre asta şi să îţi gestionezi anxietatea. Dar nu îi retrage fiicei tale apropierea şi îmbrăţişarea de care au nevoie toţi oamenii. Nu îţi doreşti să caute dragostea în locuri greşite!
16) Fii corect
Niciun părinte nu este perfect. Am descoperit că aproximativ o dată pe săptămână spun exact ce nu trebuie fiicei mele de 12 ani (spune Dr. Laura Markham - n.m.) şi orice a supărat-o, a erupt în faţa mea. Dar pentru că sunt decisă să acţionez cu calm, iar nu să escaladez situaţia, am putut să folosesc acele greşeli şi neînţelegeri ca ocazii de a fi mai aproape. Până la vârsta de 14 ani, ea a ajuns mai calmă decât mine, şi o plăcere pentru părinţi.
Trebuie să ţinem minte mereu metafora măştii de oxigen: trebuie să ne punem mai întâi nouă înşine masca. Trebuie să ne reglăm propriile emoţii, pentru că ei nu au încă maturitatea de a face asta. Ei se bazează pe noi să ne purtăm ca nişte adulţi şi să fim un model de auto-control emoţional. Dacă, în schimb, plecăm furioşi, fiica noastră se simte rănită, neînţeleasă, singură. Ne atacă, sau construiesc resentimente şi lipsă de încredere. Apare o ruptură în relaţie şi dacă nu răspundem rapid, aceasta se lărgeşte. Dar dacă, în schimb, putem să ne dăm un pas înapoi, să respirăm, să ne cerem scuze, să fim atenţi şi să ne reconectăm, atunci construim punţi de legătură. Rupturile inevitabile ale vieţii de zi cu zi devin ocazii de a-i învăţa atât de multe lecţii: cum să-şi proceseze emoţiile, cum să repare o ruptură emoţională, cum să rezolve o problemă şi că pot să aibă încredere în noi. Mai important, ajungem ca la sfârşitul interacţiunii să avem o relaţie mai puternică.
Parenting-ul înseamnă multă muncă emoţională şi niciodată mai mult ca în perioada pubertăţii şi adolescenţei copiilor. Poate pare nedrept că tu însuţi trebuie să faci cea mai mare parte din muncă în relaţia cu fiica ta, dar aşa funcţionează parentingul. Fiicele noastre poate că seamănă a tinere femei, dar mai au încă mult de crescut emoţional. Este treaba noastră - şi privilegiul - să le susţinem în acest proces.
Monday, October 19, 2015
Când mă fac mare...
Când mă fac mare, vreau să mă fac Otilia Mantelers. Ca să ştiu şi eu să explic aşa concludent ce le ruşinează pe femei, ce le apasă butoanele, cum se pot gestiona relaţiile dintre fraţi şi cum să înţelegi emoţiile copilului, după ce le-ai înţeles pe ale tale. Şi cum poţi să dirijezi joaca în terapie sau terapia prin joacă.
Sau nu, când mă fac mare, vreau să mă fac Gaspar Gyorgy, ca să înţeleg cum e cu ruşinea la bărbaţi, cum ajunge să compari salariul soţului cu al vecinului, ca să ţi-l faci pe soţ, duşman, şi mai ales ca să capăt echilibrul şi stăpânirea lui de sine cu care ştie el să expună lucruri pline de emoţii şi despre emoţii.
Ba nu, când mă fac mare, vreau să fiu Simona Filip-Ghenea şi restul echipei de la Puterea relaţiilor, care au creat evenimentul frumos de weekendul trecut, gestionând comunicarea de câteva luni de zile, plus o sală de cinema, sponsori, 350 de participanţi, invitaţi, parteneri media, parteneri speakeri, invitaţi în filmele prezentate, vânzare de carte de parenting, pauză de cafea, aranjamente de flori... şi toate celelalte!
Am lăsat weekendul şi săptămâna care a trecut de-atunci să-şi urmeze cursul lui, ca să se "dospească" şi emoţiile mele. Puterea relaţiilor a fost o întâlnire emoţionantă.
Am scris în direct pe blog idei din timpul conferinţei - un fel de live blogging, dar cu modestie îndrăznesc să spun că nu chiar, pentru că nu e o transcriere fidelă şi perfectă, şi mai ales nu e obiectivă, ci totul e trecut prin filtrul meu, chiar dacă de moment. Genul ăsta de relatare din sală are avantajul că sunt impresii la primă mână. Dar şi dezavantajul că mai pierd lucruri. Atentă să scriu ideea de adineaori, o pierd pe cea de acum. Au fost momente în cadrul prezentării când am închis capacul laptopului şi am preferat să ascult, să sorb cuvintele şi frazele, explicaţiile atât de ... de bun simţ, de palpabile despre ruşine, vină, vulnerabilitatea din fiecare din noi.
Ia să vedem, după o săptămână, cu ce am rămas, ce a supravieţuit tumultului de peste zi (şi noapte) din această săptămână şi un pic de-atunci:
- Deşi diferită la femei faţă de bărbaţi, cu toţii simţim ruşine, şi apoi vină, dintr-un motiv sau altul. Dar dacă verbalizăm lucrurile, puterea lor scade. Durerea nu dispare, nu putem da timpul înapoi să facem lucrurile altfel. Ce se schimbă este percepţia noastră asupra respectivei dureri.
- Și critica e o formă de ruşinare, una foarte perfidă şi urâtă! (asta mi-o asum, eu sunt una din alea care apelează un pic prea mult la critică.) Şi de ce criticăm? Pentru că e mai confortabil (şi mai perfid, spuneam) să vedem defectele în alţii, nu în noi.
- Putem să verbalizăm aceste lucruri pe fotoliul terapeutului, dar şi faţă de câţiva, o mână, de oameni de încredere, faţă de care avem siguranţa că nu ne judecă. Aici am înţeles mai bine şi tehnica LP (listening partnership) despre care ştiu de mult de la Otilia, dar nu ştiam toate regulile.
- Trebuie să mă accept eu, pe mine, aşa cum sunt. Relaţiile reprezintă o resursă foarte importantă împotriva criticilor şi cinismului lumii contemporane. Iar empatia este cel mai eficient antidot împotriva ruşinii şi vinei.
- Relaţiile, indiferent între cine se stabilesc acestea - soţ şi soţie, părinte şi copil, frate şi soră, sau colegi de serviciu etc. - au nevoie de două lucruri de bază pentru a exista: conectare (ascultare fără să judeci!) şi compasiune (empatie, acceptare, fără să judeci şi fără să critici!) Vina şi ruşinea ne afectează relaţiile de tot felul pe care le avem.
Parcă totul are alt sens acum, după ce am auzit lucrurile expuse în felul ăsta! Şi totul se leagă... cu un alt eveniment la care am participat recent, un workshop în căutarea fericirii. Acolo (căci nu am apucat să povestesc nici despre asta, dar sper să o fac cât de curând!) concluziile mele au fost că fericirea are la bază trăirea cu 30% mai lentă a orice trebuie să trăim, trăirea conştientă, ascultarea empatică, acceptarea a ceea ce îţi este dat.
Când mă fac mare?
Din punct de vedere emoţional, simt că mai am atât de mult până acolo!
Dar, vorba înţelepţilor, pas cu pas se parcurge drumul, nu?
Sau nu, când mă fac mare, vreau să mă fac Gaspar Gyorgy, ca să înţeleg cum e cu ruşinea la bărbaţi, cum ajunge să compari salariul soţului cu al vecinului, ca să ţi-l faci pe soţ, duşman, şi mai ales ca să capăt echilibrul şi stăpânirea lui de sine cu care ştie el să expună lucruri pline de emoţii şi despre emoţii.
Ba nu, când mă fac mare, vreau să fiu Simona Filip-Ghenea şi restul echipei de la Puterea relaţiilor, care au creat evenimentul frumos de weekendul trecut, gestionând comunicarea de câteva luni de zile, plus o sală de cinema, sponsori, 350 de participanţi, invitaţi, parteneri media, parteneri speakeri, invitaţi în filmele prezentate, vânzare de carte de parenting, pauză de cafea, aranjamente de flori... şi toate celelalte!
Am lăsat weekendul şi săptămâna care a trecut de-atunci să-şi urmeze cursul lui, ca să se "dospească" şi emoţiile mele. Puterea relaţiilor a fost o întâlnire emoţionantă.
Am scris în direct pe blog idei din timpul conferinţei - un fel de live blogging, dar cu modestie îndrăznesc să spun că nu chiar, pentru că nu e o transcriere fidelă şi perfectă, şi mai ales nu e obiectivă, ci totul e trecut prin filtrul meu, chiar dacă de moment. Genul ăsta de relatare din sală are avantajul că sunt impresii la primă mână. Dar şi dezavantajul că mai pierd lucruri. Atentă să scriu ideea de adineaori, o pierd pe cea de acum. Au fost momente în cadrul prezentării când am închis capacul laptopului şi am preferat să ascult, să sorb cuvintele şi frazele, explicaţiile atât de ... de bun simţ, de palpabile despre ruşine, vină, vulnerabilitatea din fiecare din noi.
Otilia şi Gaspar, ţinută şi clasă. Şi nu doar fizică :) Credit foto: Anca Ilie B24Kids |
- Deşi diferită la femei faţă de bărbaţi, cu toţii simţim ruşine, şi apoi vină, dintr-un motiv sau altul. Dar dacă verbalizăm lucrurile, puterea lor scade. Durerea nu dispare, nu putem da timpul înapoi să facem lucrurile altfel. Ce se schimbă este percepţia noastră asupra respectivei dureri.
Sala plină! Foto AncaIlie B24Kids |
- Putem să verbalizăm aceste lucruri pe fotoliul terapeutului, dar şi faţă de câţiva, o mână, de oameni de încredere, faţă de care avem siguranţa că nu ne judecă. Aici am înţeles mai bine şi tehnica LP (listening partnership) despre care ştiu de mult de la Otilia, dar nu ştiam toate regulile.
- Trebuie să mă accept eu, pe mine, aşa cum sunt. Relaţiile reprezintă o resursă foarte importantă împotriva criticilor şi cinismului lumii contemporane. Iar empatia este cel mai eficient antidot împotriva ruşinii şi vinei.
- Relaţiile, indiferent între cine se stabilesc acestea - soţ şi soţie, părinte şi copil, frate şi soră, sau colegi de serviciu etc. - au nevoie de două lucruri de bază pentru a exista: conectare (ascultare fără să judeci!) şi compasiune (empatie, acceptare, fără să judeci şi fără să critici!) Vina şi ruşinea ne afectează relaţiile de tot felul pe care le avem.
Parcă totul are alt sens acum, după ce am auzit lucrurile expuse în felul ăsta! Şi totul se leagă... cu un alt eveniment la care am participat recent, un workshop în căutarea fericirii. Acolo (căci nu am apucat să povestesc nici despre asta, dar sper să o fac cât de curând!) concluziile mele au fost că fericirea are la bază trăirea cu 30% mai lentă a orice trebuie să trăim, trăirea conştientă, ascultarea empatică, acceptarea a ceea ce îţi este dat.
Când mă fac mare?
Din punct de vedere emoţional, simt că mai am atât de mult până acolo!
Dar, vorba înţelepţilor, pas cu pas se parcurge drumul, nu?
Saturday, October 10, 2015
Conferinţa Puterea relaţiilor - partea a doua
Otilia şi Gaspar, pregătiţi pentru partea a doua a conferinţei |
Vulerabilitatea este locul naşterii tuturor emoţiilor şi sentimentelor.
Incertituine, asumare de riscuri, expunere emoţională egal vulnerabilitate (Brene Brown)
Otilia ne spune despre cele 3 mituri ale vulnerabilității:
1. - a te expune, că lumea te poate critica - e o slăbiciune
2. duce la reprimarea de sine
3. că pentru a fi vulnerabil trebuie să te expui 100%
Cristina Trepcea de la Itsy Bitsy (o puteţi asculta zilnic la radio la Meditaţii pentru părinţi şi o dată pe săptămână la Psihotaclale( a spus câteva cuvinte într/un filmuleț. Ideea cu care am rămas eu: nu este treaba noastră să creștem campioni, ci să acceptăm copiii unic imprefecți pe care îi avem!
Gaspar - despre puterea relaţiilor
Rrelaţiile reprezintă cea mai importantă resursă pentru a supravieţui criticilor şi cinismului zilelor noastre.Orice experienţă - mai întâi o procesăm emoţional, şi apoi cognitiv.
Deci reacţiile noastre sunt automate.
Atunci când pun în cuvinte, sună altfel decât povestea din capul meu.
E adevărat că nici nu putem schimba ce s-a întâmplat, dar nici nu contează asta, nu vrem să rescriem trecutul, ci să acceptăm experienţele.
Gaspar nu crede în "critică constructivă", ci spune că critica doare!
Brene Brown, autoarea cărţii "Darurile imprefecţiunii" - citată frecvent de Gaspar (notiţă personală: de citit!)
Avem nevoie de o mână (hai, două) de oameni care să ne accepte aşa cum suntem, cu tot cu imprefecţiunile noastre. Atunci când vine vorba de vindecare prin relaţii, trebuie să ştim care sunt relaţiile în care investim. Nu am nevoie să mă iubească toată România. Ci doar acei pentru care contez şi care contează pentru mine!
Nici măcar cu aceşti câţiva oameni nu ne putem deschide mereu:
- atunci când vine vorba de ruşine, nu am să vorbesc cu o persoană care nu tolerează la ruşine, care respinge ruşinea
- evităm acele persoane care văd vulnerabilitatea ca fiind o slăbiciune, un defect
- oamenii care confundă empatia cu simpatia: acelea sunt persoane deschise, dar care nu se implică totuşi, ascultă, dar fără empatie, ci doar milă eventual
Empatia este cel mai eficient antidot împotriva ruşinii şi vinovăţiei.Adică, a asculta aşa încât să respectăm unicitatea celuilalt, chiar dacă noi nu ne-am confruntat cu aceleaşi experienţe de viaţă.
Compasiunea înseamnă că pot accepta atât laturile luminoasă şi întunecoasă din mine, dar şi din tine, să pot face diferenţa dintre comportamentul tău şi persoana ta.
Dacă poţi face asta cu copilul tău, nu mai ai nevoie de nicio carte de parenting!
Un părinte care îi permite copilului să greşească, chiar dacă nu este de acord cu el!
Relaţiile au nevoie de 2 lucruri de bază: conectare şi compasiune
Ruşinarea mă face să cred că sunt singur, unicul care face greşeala asta, pe când empatia, acceptarea, e calea spre vindecare!
Otilia prezintă tehnica LP - Listening Partnership
Puterea poveştilor, povestea, ca instrument de vindecare într-o relaţie pe care o alegem, să putem fi autentici în ele.
Reguli în LP:
- asculţi cu încrederea că nu trebuie să îmi dai niciun sfat, că eu voi şti ce am de făcut
- asculţi fără să judeci
- păstrăm confidenţialitatea
- încerc să încurajez partenerul de LP să simtă emoţii (prin plâns, râs, transpirat, căscat)
Rezultatul este că te simţi mai conectat cu tine şi cu ce e în jurul tău.
La final cel care ascultă adresează o întrebare ruptă de context pentru a activa frontexul prefrontal (exemplu, care sunt teatrele din Bucureşti, ce culori de ojă foloseşti etc)
Puterea relaţiilor. Călătoria de la vină către vulnerabilitate şi vindecare - prima parte
Începe conferinţa. Transmitem în direct câteva idei surprinse pe parcurs.
Otilia şi Gaspar sunt actori pe scena din faţa noastră, pentru următoarele ore.
Relaţiile reprezintă cea mai importantă resursă din viaţa noastră.
Otilia începe cu o poveste despre ea însăşi, mică.
Ruşinea - nu ne naştem cu ea, pentru că nu ne ajută să supravieţuim. Ci ne este indusă de cei mai mari. Iar noi îi ascultăm de teama de a nu pierde iubirea părinţilor.
Ruşine să facem în scutece, ruşine de propriile sentimente (de gelozie, de exemplu), ruşine de propriul corp...
Gaspar prezintă lucrurile din perspectiva profesionistă: ruşinea şi vina se hrănesc din faptul că sunt ascunse. Metafora bumerangului - cu cât încerc mai mult să ascund ceva, cu atât mai mult le simţim şi ne afectează.
Ruşinea corodează atât relaţiile cu ceilalţi, cât şi cu noi înşine.
Ajung la momentul în care cred că emoţiile voastre sunt responsabilitatea mea, Rezultatul: vină.
Iese la suprafaţă sinele meu rău, şi atunci mă supăr că nu vedeţi şi sinele meu real, ceea ce am eu frumos. Însă evident atunci când greşim, ceilalţi nu vor vedea decât partea negativă. De ce? Pentru că e mult mai confortabil să vedem la alţii ce e rău, nu la noi!
Un mare adevăr legat de ruşine este că aceasta există de când există relaţii umane. Şi la fel de adevărat este că tuturor ne este greu să vorbim despre asta. Şi al treilea mare adevăr este că dacă vrem să facem ceva cu asta, e bine să o punem în cuvinte.
Creierul omului nu face diferenţa între o rană fizică şi una spirituală, se activează acelaşi centru al durerii.
Otilia preia microfonul ca să ne povestească despre ruşinea la femei.
Al doilea subiect de ruşinare la femei - legat de aspectele materne: cum naşti, dacă îi alăptezi sau nu etc etc. Toate acele Mom Wars!
Legat de sexualitate - ruşinea legată de corpul nostru în momentele intime se datorează faptului că nu am fost lăsaţi să ne împrietenim cu corpul nostru, copii fiind.
Abuzurile sexuale - traumatic este că am ţinut totul secret, din ruşine, am crezut am noi am făcut ceva ceva greşit.
Furia - este bună pentru că ajută să ne revoltăm pentru ce ni se întâmplă nouă sau altora rău. Dar nu reprimată, ci asumată.
Concluzie - noi, femeile, trebuie să avem curajul să ne recăpătăm puterea.
Trebuie să rescriem feminitatea.
Michael Thompson, într-un filmuleţ, face trecerea spre prezentarea lui Gaspar referitoare la Ruşnea la bărbaţi.
Concluzie - Bărbaţii se ruşinează atunci când par slabi. Trebuie să fim puternici, dar să nu plângem. Să fim un munte de testosteron, dar sensibili la dorinţele partenerei.
Promovăm vulnerabilitatea, dar nu ne place. Un bărbat căzut trezeşte dezgust, nu milă. Însă promovăm vulnerabilitatea de a cădea, şi a te ridica, asta e calea!
Ne ruşinăm şi atunci când seuntem lăudaţi. Pentru că noi vrem să fim bărbatul care nu a fost tata!
Gaspar prezintă momente ruşinoase din copilăria sa, îşi pune viaţa pe tapet de manieră incredibilă şi impresionantă! Acceptare!
Acceptarea momentelor din copilărie este dificilă.
Dacă ne acoperim ruşinea (şi emoţiile, în general) nu înseamnă că ele nu există.
Perfecţionismul este păgubos la părinţi. Dar şi curajul este contagios.
Pauză de cafea!
Otilia şi Gaspar sunt actori pe scena din faţa noastră, pentru următoarele ore.
Relaţiile reprezintă cea mai importantă resursă din viaţa noastră.
Otilia începe cu o poveste despre ea însăşi, mică.
Ruşinea - nu ne naştem cu ea, pentru că nu ne ajută să supravieţuim. Ci ne este indusă de cei mai mari. Iar noi îi ascultăm de teama de a nu pierde iubirea părinţilor.
Ruşine să facem în scutece, ruşine de propriile sentimente (de gelozie, de exemplu), ruşine de propriul corp...
Gaspar prezintă lucrurile din perspectiva profesionistă: ruşinea şi vina se hrănesc din faptul că sunt ascunse. Metafora bumerangului - cu cât încerc mai mult să ascund ceva, cu atât mai mult le simţim şi ne afectează.
"Ruşinea alungă preţuirea de sine, convingându-ne că asumarea poveştii noastre îi face pe ceilalţi oameni să gândească urât despre noi. Este o sursă inepuizabilă de auto-critică şi respingere de sine".Gaspar Gyorgy mai spune:
Ruşinea corodează atât relaţiile cu ceilalţi, cât şi cu noi înşine.
Ajung la momentul în care cred că emoţiile voastre sunt responsabilitatea mea, Rezultatul: vină.
Iese la suprafaţă sinele meu rău, şi atunci mă supăr că nu vedeţi şi sinele meu real, ceea ce am eu frumos. Însă evident atunci când greşim, ceilalţi nu vor vedea decât partea negativă. De ce? Pentru că e mult mai confortabil să vedem la alţii ce e rău, nu la noi!
"Ruşinea şi frica merg mână în mână - ne temem că oamenii nu pr să ne mai placă dacă vor descoperi adevărul despre noi, despre trecutul nostru, depre convingerile noastre, dificultăţile prin care trecem"Critica este o formă de ruşinare. Un gest de cruzime foarte confortabil şi ieftin. Însă dincolo de asta, nu ajută la nimic!
Un mare adevăr legat de ruşine este că aceasta există de când există relaţii umane. Şi la fel de adevărat este că tuturor ne este greu să vorbim despre asta. Şi al treilea mare adevăr este că dacă vrem să facem ceva cu asta, e bine să o punem în cuvinte.
Creierul omului nu face diferenţa între o rană fizică şi una spirituală, se activează acelaşi centru al durerii.
Otilia preia microfonul ca să ne povestească despre ruşinea la femei.
Ruşinea prin ochii unei femei...Dacă vrei să ruşinezi o femeie, spune-i că:1. Nu arată bine.2. Nu este o mamă bună.3. Nu este vorbită de bine de către cei din jur.Legat de frumuseţe, de aspect fizic - ceea ce se consideră frumos la o femeie diferă de la o cultură la alta, de la o generaţie la alta. Important este ideea că nicio fetiţă nu se naşte cu a fi frumoasă sau urâtă sau grasă sau slabă etc. Ci toate acestea îi apar atunci când i se fac remarci de tot felul, legate de aspectul fizic (bulănaşe, slăbuţică etc.)
Al doilea subiect de ruşinare la femei - legat de aspectele materne: cum naşti, dacă îi alăptezi sau nu etc etc. Toate acele Mom Wars!
Legat de sexualitate - ruşinea legată de corpul nostru în momentele intime se datorează faptului că nu am fost lăsaţi să ne împrietenim cu corpul nostru, copii fiind.
Abuzurile sexuale - traumatic este că am ţinut totul secret, din ruşine, am crezut am noi am făcut ceva ceva greşit.
Furia - este bună pentru că ajută să ne revoltăm pentru ce ni se întâmplă nouă sau altora rău. Dar nu reprimată, ci asumată.
Concluzie - noi, femeile, trebuie să avem curajul să ne recăpătăm puterea.
Trebuie să rescriem feminitatea.
Michael Thompson, într-un filmuleţ, face trecerea spre prezentarea lui Gaspar referitoare la Ruşnea la bărbaţi.
Cum arată ruşinea unui bărbat...
Ruşinea ne transmite zgomotos mesajul că "nu suntem suficient de buni", iar bărbaţii trăiesc asta atunci când se confruntă cu un eşec.
"Ruşinea ascunsă" doare la fel de tare ca "ruşinea verbalizată", diferenţa este că odată pusă în cuvinte, aceasta îşi pierde puterea.Bărbaţii simt mai tare ruşinea legat de un eşec profesional, spune Gaspar. Bărbaţii mai simt eşec atunci când au un eşec legat de relaţia lor, de căsnicie etc. Legat de ruşine este vina. Dar aceasta ajută, că ne poate scoate din stare, pot înţelege că am greşit, că am avut o zi proastă, şi să ies din asta.
Concluzie - Bărbaţii se ruşinează atunci când par slabi. Trebuie să fim puternici, dar să nu plângem. Să fim un munte de testosteron, dar sensibili la dorinţele partenerei.
Promovăm vulnerabilitatea, dar nu ne place. Un bărbat căzut trezeşte dezgust, nu milă. Însă promovăm vulnerabilitatea de a cădea, şi a te ridica, asta e calea!
Ne ruşinăm şi atunci când seuntem lăudaţi. Pentru că noi vrem să fim bărbatul care nu a fost tata!
Gaspar prezintă momente ruşinoase din copilăria sa, îşi pune viaţa pe tapet de manieră incredibilă şi impresionantă! Acceptare!
Acceptarea momentelor din copilărie este dificilă.
Dacă ne acoperim ruşinea (şi emoţiile, în general) nu înseamnă că ele nu există.
Da, sunt imperfect şi vulnerabil, iar uneori mă tem, dar asta nu schimbă cu nimic adevărul că sunt şi demn de iubit, acceptabil în societate.
Nu ne putem trăi viaţa fără să-i dezamăgim uneori pe cei din jur,Curajul nu înseamnă să stau în spate şi să fac pe perfectul, ci să pot să vorbesc despre mine, de unde am venit şi unde am ajuns, cum mi-am acceptat emoţiile.
Perfecţionismul este păgubos la părinţi. Dar şi curajul este contagios.
Pauză de cafea!
Thursday, October 8, 2015
Otilia, Gaspar, puterea relaţiilor... şi doar 1 zi până atunci!
Acum vreo jumătate de oră, o ascultam pe fii-mea citind din manualul de civică despre grupurile din care facem parte şi ce fel de relaţii stabilim unii cu alţii în aceste grupuri. Am început să discutăm despre relaţii, grupuri, apartenenţa la grupuri, respingerea de către grupuri...
Mi-am dat seama încă o dată cât de nepregătită sunt eu pentru vârsta asta care vine pentru copiii mei, adolescenţa, dar şi că în general, în multe privinţe, totul porneşte de la noi, de la părinţi... Şi gândurile m-au dus şi mai departe, la relaţii de tot felul pe care le-am trăit şi experimentat eu însămi de-a lungul timpului, la respingere, conectare, iubire, ură... Câtă putere au relaţiile... Cum te duc ele, toate acestea, către tine, converg către experienţe personale mai vechi şi mai noi, pe care le modelează şi le influenţează...
Puterea relaţiilor este şi tema conferinţei pe care o susţin în tandem Otilia Mantelers şi Gaspar Gyorgy sâmbătă, 10 octombrie, aşa cum desigur că ştiţi deja: Puterea relaţiilor. Călătoria de la vină către vulnerabilitate şi vindecare.
Probabil că aveţi deja un bilet care să asigură un loc în sala conferinţei - și anume, la Movieplex, sala 8, Plaza Mall, bd. Timişoara, nr 26... ştiţi şi asta deja!
Eu una, ştiu că abia aştept să îi ascult pe cei doi şi pe invitaţii lor! Vor fi multe surprize și invitați surpriză de-a lungul celor 4 ore ale evenimentului - orele 10.00-14.00, ştiţi deja! :)
Iaca şi locul faptei în această seară de joi, într-o recentă postare pe pagina de Facebook.
Iar eu sâmbătă voi transmite în direct din această sală:
1. o fotografie similară, dar cu scăunelele astea pline cu voi, cei doritori, la fel ca mine, să ascultați despre Puterea Relațiilor, despre vină, ruşine, vulnerabilitate şi a fi tu însuţi
2. idei desprinse din prezentări, sub formă de live-blogging, sau rezumat, pentru cei care nu au reușit să ajungă, dar și ei la fel de doritori să se pătrundă de aceste taine ale Puterii Relațiilor :).
Așadar, pe sâmbătă, 10 octombrie, de la ora 10! Pentru un eveniment de nota 10! :)
Friday, October 2, 2015
Fii bine cu tine, de acum!
Port şi acum din când în când, mai ales în momentele în care simt că am nevoie, o brăţară de cauciuc pe care scrie: FII BINE CU TINE. Am primit-o cadou la prima ediţie a evenimentului cu acelaşi nume, desfăşurat la Facultatea de Psihologie din şos. Panduri.
Pe 4 octombrie 2015 are loc cea de-a treia ediţie: FII BINE CU TINE, DE ACUM, la care vă invit, în numele organizatorilor, să participaţi. Vă las aici informaţii şi detalii despre eveniment, cu rugămintea să îmi spuneţi dacă doriţi să ştiţi mai multe (mai am câteva fişiere, referitoare la programul evenimentului, temele de discuţie etc.). De asemenea, vă rog să-mi spuneţi dacă doriţi să participaţi pentru a vă pune în legătură cu organizatorii pentru obţinerea unei invitaţii.
Pe 4 octombrie vino la Conferinţa FII BINE CU TINE, DE ACUM!
Pentru că vrei să faci faţă mai bine dificultăţilor vieţii şi să afli cum să-ţi fie bine cu tine.
Evenimentul este organizat de Insititutul pentru Studiul şi Tratamentul Traumei (ISTT).
Detalii puteţi găsi şi pe site-ul dedicat www.fiibinecutine.ro
Pe 4 octombrie 2015 are loc cea de-a treia ediţie: FII BINE CU TINE, DE ACUM, la care vă invit, în numele organizatorilor, să participaţi. Vă las aici informaţii şi detalii despre eveniment, cu rugămintea să îmi spuneţi dacă doriţi să ştiţi mai multe (mai am câteva fişiere, referitoare la programul evenimentului, temele de discuţie etc.). De asemenea, vă rog să-mi spuneţi dacă doriţi să participaţi pentru a vă pune în legătură cu organizatorii pentru obţinerea unei invitaţii.
Pe 4 octombrie vino la Conferinţa FII BINE CU TINE, DE ACUM!
Pentru că vrei să faci faţă mai bine dificultăţilor vieţii şi să afli cum să-ţi fie bine cu tine.
Evenimentul este organizat de Insititutul pentru Studiul şi Tratamentul Traumei (ISTT).
Detalii puteţi găsi şi pe site-ul dedicat www.fiibinecutine.ro
Thursday, September 17, 2015
Aha! Dr. Laura Markham la Bucureşti în noiembrie!
Printre posturile "draft" de pe agenda mea de lucru pe acest blog se află câteva de inters, cred eu, pentru părinţii de copii, mari şi mici. Ele sunt preluate din limba engleză, în diverse stadii de traducere şi adaptare în limba română. Pe unele dintre ele le-am publicat deja, şi le găsiţi pe blog. De exemplu, despre "Cum poţi oferi iubire necondiţionată, dacă tu nu ai avut parte de ea", sau despre "Parenting fără ţipete". Pe altele le voi publica, pe măsură ce timpul îmi va permite să le termin.
Ce au ele în comun? Sursa, autorul. Care este Aha! Parenting by Dr. Laura Markham. Aşa că în drafturile emailului meu se mai găseşte şi unul către însăşi această doamnă a parentingului care, prin scrierile sale, mi-a oferit multe momente "Aha!" şi mie, şi sunt singură că şi vouă, prin intermediul textelor citite la ea sau adaptate de mine de la ea. Am tot ezitat... cum să îi scriu eu? Cum o să mă bage pe mine în seamă THE Laura Markham? În fond, ce ştie ea despre România, măcar?
Ei bine, dacă nu ştie, va şti! Curând! Pentru că... surpriza mea a fost mare când am aflat că Dr. Laura Markham ne va vizita şi va susţine în două zile patru conferinţe în Bucureşti. Evenimentul este organizat de Totul despre mame, care ne-au obişnuit deja cu invitaţii lor speciali şi evenimentele frumoase de parenting - vezi numele Michael Thompson sau Alfie Kohn.
Am plăcerea să vă povestesc despre evenimentul venirii Dr Laura Markham la noi în ţară în calitate de blogger oficial: Pe de o parte, vă invit să vă înscrieţi şi să participaţi şi voi la acest eveniment unic. Iar pe de altă parte, voi transmite în direct de acolo, din sală, gânduri şi impresii la cald! Și până atunci, vă mai țin la curent.
Iată și niște detalii trimise de organizatori:
Pentru prima dată în România, DR. LAURA MARKHAM, fondator www.ahaparenting.com, doctor în psihologie clinică, susține 4 conferințe speciale pe 14 și 15 noiembrie 2015, la RIN Grand Hotel, despre dezvoltarea și menținerea unei relații armonioase în familie:
- Părinte liniștit, deci copii fericiți
- Crește un copil inteligent emoțional
- Părinți liniștiți, frați fericiți
- Parenting liniștit: mindfulness și autocontrol
Evenimentul face parte din seria Conferințelor TOTUL DESPRE PARENTING.
Dr. Laura Markham este cunoscută și admirată de sute de mii de cititori din întreaga lume pentru abordarea ei personală care pune accentul pe legătura dintre părinte și copil. Sfaturile sale surprinzătoare se adresează părinților de copii de toate vârstele, de la bebeluși și până la adolescenți, și pot fi citite pe AHAparenting.com, MotheringMagazine, Pregnancy.org. Dr. Laura Markham își propune să schimbe lumea, preschimbând adulții de mâine unul câte unul, prin ajutorul oferit părinților lor. „Sunt onorată și fericită că voi vizita România în luna noiembrie. Aștept cu nerăbdare să aflu care sunt provocările cu care se confruntă părinții români și ce greutăți întâmpină ei în procesul de creștere a copiilor. Sunt încântată că le voi putea împărtăși metoda mea de parenting blând și că îi voi putea ajuta să își schimbe și să își transforme în bine relația pe care o au cu copiii.”, a declarat dr. Laura Markham.
Evenimentul se adrează tuturor celor care sunt interesați să afle cum să îndepărteze cei 3 „dușmani” ai fericirii – ȚIPĂTUL, CEARTA și PEDEAPSA – și să le înlocuiască rapid cu cei mai buni „prieteni”: CONECTAREA, ECHILIBRUL, BUCURIA.
Sfaturile practice oferite de DR. LAURA MARKHAM se bazează pe cele mai noi cercetări în domeniul psihologiei și neuroștiinței. La conferințele din 14-15 noiembrie vom afla:
- Cum să ne ghidăm copiii spre A VREA să coopereze fără să apelăm la țipete, mite, amenințări sau pedepse.
- Cum dezvoltă copiii respect de sine, rezistență la stres și atașamente nu co-dependență.
- Cum să gestionăm conflictele dintre frați și să îi ajutăm să devină prieteni pe viață.
- Cum să înlocuim țipetele cu conectarea.
Înscrieri se pot face aici
Ce au ele în comun? Sursa, autorul. Care este Aha! Parenting by Dr. Laura Markham. Aşa că în drafturile emailului meu se mai găseşte şi unul către însăşi această doamnă a parentingului care, prin scrierile sale, mi-a oferit multe momente "Aha!" şi mie, şi sunt singură că şi vouă, prin intermediul textelor citite la ea sau adaptate de mine de la ea. Am tot ezitat... cum să îi scriu eu? Cum o să mă bage pe mine în seamă THE Laura Markham? În fond, ce ştie ea despre România, măcar?
Ei bine, dacă nu ştie, va şti! Curând! Pentru că... surpriza mea a fost mare când am aflat că Dr. Laura Markham ne va vizita şi va susţine în două zile patru conferinţe în Bucureşti. Evenimentul este organizat de Totul despre mame, care ne-au obişnuit deja cu invitaţii lor speciali şi evenimentele frumoase de parenting - vezi numele Michael Thompson sau Alfie Kohn.
Am plăcerea să vă povestesc despre evenimentul venirii Dr Laura Markham la noi în ţară în calitate de blogger oficial: Pe de o parte, vă invit să vă înscrieţi şi să participaţi şi voi la acest eveniment unic. Iar pe de altă parte, voi transmite în direct de acolo, din sală, gânduri şi impresii la cald! Și până atunci, vă mai țin la curent.
Iată și niște detalii trimise de organizatori:
Pentru prima dată în România, DR. LAURA MARKHAM, fondator www.ahaparenting.com, doctor în psihologie clinică, susține 4 conferințe speciale pe 14 și 15 noiembrie 2015, la RIN Grand Hotel, despre dezvoltarea și menținerea unei relații armonioase în familie:
- Părinte liniștit, deci copii fericiți
- Crește un copil inteligent emoțional
- Părinți liniștiți, frați fericiți
- Parenting liniștit: mindfulness și autocontrol
Evenimentul face parte din seria Conferințelor TOTUL DESPRE PARENTING.
Dr. Laura Markham este cunoscută și admirată de sute de mii de cititori din întreaga lume pentru abordarea ei personală care pune accentul pe legătura dintre părinte și copil. Sfaturile sale surprinzătoare se adresează părinților de copii de toate vârstele, de la bebeluși și până la adolescenți, și pot fi citite pe AHAparenting.com, MotheringMagazine, Pregnancy.org. Dr. Laura Markham își propune să schimbe lumea, preschimbând adulții de mâine unul câte unul, prin ajutorul oferit părinților lor. „Sunt onorată și fericită că voi vizita România în luna noiembrie. Aștept cu nerăbdare să aflu care sunt provocările cu care se confruntă părinții români și ce greutăți întâmpină ei în procesul de creștere a copiilor. Sunt încântată că le voi putea împărtăși metoda mea de parenting blând și că îi voi putea ajuta să își schimbe și să își transforme în bine relația pe care o au cu copiii.”, a declarat dr. Laura Markham.
Evenimentul se adrează tuturor celor care sunt interesați să afle cum să îndepărteze cei 3 „dușmani” ai fericirii – ȚIPĂTUL, CEARTA și PEDEAPSA – și să le înlocuiască rapid cu cei mai buni „prieteni”: CONECTAREA, ECHILIBRUL, BUCURIA.
Sfaturile practice oferite de DR. LAURA MARKHAM se bazează pe cele mai noi cercetări în domeniul psihologiei și neuroștiinței. La conferințele din 14-15 noiembrie vom afla:
- Cum să ne ghidăm copiii spre A VREA să coopereze fără să apelăm la țipete, mite, amenințări sau pedepse.
- Cum dezvoltă copiii respect de sine, rezistență la stres și atașamente nu co-dependență.
- Cum să gestionăm conflictele dintre frați și să îi ajutăm să devină prieteni pe viață.
- Cum să înlocuim țipetele cu conectarea.
Înscrieri se pot face aici
Wednesday, September 16, 2015
Pe cărări de munte. Sau despre autocunoaştere şi depăşirea limitelor
Postul acesta a fost început duminică, 2 august:
E cald, foarte cald, mă uit la termometrul maşinii care creşte câte un grad, câte un grad, încet dar sigur, pe măsură ce ne apropiem de Bucureşti, astfel că cele 18 grade de la urcarea în maşină au deveni 31 în Capitală!
Deja mi-e dor de munte, de răcoarea copacilor între care am întins cele 9 corturi ale Taberei de Supravieţuire organizate de Academia 1,61. Mi-e dor de efortul urcatului pe munte, de ploaia răcoroasă, de râul care curgea la poalele deluşorului cu corturi... Iar Roxana mai are puţin şi izbucneşte în plâns de dorul lui Zaza, căţeaua ciobonesc mioritic a cabanierului de la Garofiţa Pietrei Craiului.
Au fost 4 zile de urcat pe munte pe traseu, orientare, pus cortul, atelier de bagaj minimal de urgenţă, atelier de prim ajutor, de făcut focul, de făcut adăpost de urgenţă... de căţărat pe stâncă, de traversat râul pe coardă... totul, pe fondul de dezvoltare personală realizat printr-un cadru imaginar, cu o poveste şi mulţi protagonişti, participanţii la tabără.
Joi, 30 iulie - Prima zi - întâlnirea cu ceilalți la punctul de întâlnire, am mai mers cu mașinile cam o oră, le-am lăsat apoi şi am mai mers cam o oră pe jos până la Cabana Garofiţa Pietrei Craiului. Am pus corturile şi ne-am relaxat: foc de tabără şi distracţie!
Vineri, 31 iulie - A doua zi de tabără a fost şi prima provocare pentru mine: urcarea pe munte. Instructorii ne-au propus un traseu (dificil, după părerea câtorva dintre noi) de 2 ore urcuş pieptiş, iar apoi întoarcerea pe alt traseu, mai ocolit dar mai lin, de 3 ore. Greu la deal, frate! Am simţit că îmi dau sufletul! Mă gândeam doar la rău: dacă mi se umflă iar picioarele şi fac tromboză din nou? Uite, am pulsul 140, dacă nu are timp sângele să se urce la loc pe vene, ca data trecută când am ajuns la spital? Fără niciun pic de antrenament, am rămas la coadă - dar nu m-au lăsat de coadă, pentru că cei 4 instructori erau presăraţi printrei cei 17 participanţi la tabără, iar unul dintre ei se asigura că nu rămâne nimeni în urmă.
Când am clacat de tot şi am anunţat, după vreo 45 de minute de urcare, că eu vreau să mă întorc la corturi, Andrei (adică acel Andrei Samoil, conducătorul taberei, coordonatorul Academiei 1,61 şi da, pentru cei care l-au recunoscut, chiar arhitectul din Visuri la cheie) m-a luat în faţa şirului şi m-a pus, nici mai mult nici mai puţin, decât să dau eu tonul grupului, să merg în ritmul meu. Credeam că or să mă înjure toţi, mi-era ruşine că, în afară de familia mea, erau oameni necunoscuţi, care nu mă ştiau şi pe care nu îi ştiam. Ce aveau să spună despre mine? Că îi ţin pe loc, că mă mişc cu încetinitorul, că ei nu au venit să îi duc eu sus cu viteza melcului. Aiurea! Am aflat apoi că mi-au mulţmit chiar, că şi ei obosiseră, dar nu recunoşteau, că de fapt, cei din spatele meu nu observau că merg încet, şi mai mult, de fapt nici nu mergeam încet, ca dovadă, că am făcut traseul de 2 ore în... 2 ore! Plus câteva minute, dar în mare cam aşa.
Odată ajunşi sus, pentru cunoscători - pe Piatra Craiului, la Peştera Stanciului, când mai aveam doar câţiva paşi până la peşteră, a început ploaia. Ne-am adăpostit în peşteră, am stat de vorbă şi ne-am tras sufletul până s-a oprit. Apoi am mers încă câţiva paşi, până la Cerdacul Stanciului, doar în recunoaştere, căci ne-au anunţat că a doua zi urma să ne căţărăm pe stâncă.
Eu, aici, încă o dată? Nici nu mă gândesc! Să mă văd eu frumuşel cu bine jos, la corturi, că mâine stau şi usuc hainele pe poieniţă (era umezeală şi umbră, hainele tuturor erau îmbibate şi de transpiraţie, şi de ploaie şi nu se uscau deloc), văd dacă are cabanierul ceva de citit, sau vreun rebus, sau mă plimb pe jos... Dar de urcat aici nici nu mă gândesc să mă mai urc încă o dată!
Drumul de întoarcere a fost ceva mai lung decât ne-am imaginat, prin Poaina Tămăşel, care înseamnă o veche stână, acum părăsită. Iar Poiana, după cum glumeam apoi, ar merita numele de Poaina cu Urzici. Ne-am rătăcit de grup, pentru că Ilinca s-a apucat să-şi scoată una din perechile de pantaloni de pe ea, şi n-am mai văzut în ce direcţie a mers grupul, din cauza urzicile mai înalte decât un stat de om. Dar din nou unul dintre instructori era alături de noi, cu staţia de emisie-recepţie, aşa că i-am găsit repede pe ceilalți.
Ştiţi senzaţia aia de oboseală maximă şi bucuria reuşitei? Cam aşa mă simţeam eu când am ajuns înapoi la corturi, după 7 ore de când plecasem de dimineaţă! Stoarsă de vlagă, dar bucuroasă că totuşi am dus la bun sfârşit traseul. Fără rucsac în spate, precizez, şi ştiu că mi-ar fi fost mult mai greu şi cu rucsac.
Visam doar la o bere rece şi odihnă, dar una din regulile taberei era fără băuturi! Astfel că nimeni nu a băut nimic altceva decât apă sau ceai. A, dar, şi supă la plic - nu mai mâncasem de mai bine de 10 ani, iar fetele au mâncat pentru prima oară. Și le-a plăcut - ghinionul lor, că eu aşa ceva nu le fac acasă, cum credeau ele!
Sâmbătă, 1 august - Ziua Wide Games. Este un concept pe care nu știu dacă l-au introdus cei de la Academia 1,61, dar eu la ei l-am întâlnit şi constă în jocuri cu căutare de indicii, descoperire, posibilitatea să câştigi ceva (în cazul nostru - colţi), şi să pierzi ceva (aceiaşi colţi, care Roxanei i-au fost "furaţi" printr-o manevră abilă de deformare a regulamentului, sau echipele adverse au profitat de o eroare de comunicare, ca să o deposedeze de toţi colţii şi să o facă realmente să plângă!)
Revenind la dimineaţa de sâmbătă: potrivit hotărârii luate în ajun, vroiam să rămân la tabăra de corturi. Dar când m-am trezit dimineaţă perfect odihnită, cu piciorul care mi se umflase cu o seară înainte, dezumflat, am început să mă gândesc: de ce să nu merg din nou pe traseu? Mai ales că acum cunosc traseul! Şi am uimit întreaga "audienţă" cu decizia mea, când m-au văzut din nou printre ei pe cărarea de munte! Acum chiar eram veselă, vorbeam cu toţi, îi îmbărbătam pe drum...
Dacă a fost mai uşor? Nu, a fost la fel de greu. Dar, aşa cum spunea şi Anca de la Academia 1,61, tot am aflat ceva despre mine în tabăra asta (care e şi de auto-cunoaştere, pe lângă cunoaşterea partenerilor din echipă şi din echipele adverse): că nu mă tem de ceea ce cunosc, oricât aş şti că e greu. De altfel, i-am răspuns că intuiam deja asta despre mine, cam de pe când am născut a doua oară, şi deşi ştiam că va fi greu, a mers totul strună pentru că ştiam ce mă aşteaptă, eram pregătită!
Odată ajunşi sus, în Cerdacul Stanciului, am dat de 2 noi încercări: Andrei și colegii lui pregătiseră corzile pentru escladă pe stâncă, în Cerdac, de unde priveliștea peste toată valea este minunată, am văzut poze - eu nu am urcat (deşi acum parcă îmi pare rău că nu am escaladat şi eu un pic); iar în Peştera Stanciului trebuia să intrăm singuri în nişte cotloane neumblate - de fapt, umblate de cei de la Academia 1,61 înainte, căci ascunseseră indicii acolo pentru noi - şi nici aici nu am intrat, am o chestie cu mers singur într-un loc atât de strâmt şi întunecat...
Întoarcerea a fost tristă pentru Roxana, care, vă spuneam, a rămas fără colţii câştigaţi. A fost un test emoţional pentru ea - au năpădit-o lacrimile instantaneu, chiar dacă logic înţelegea că nu e atât de importantă pierderea, şi un test de "anduranţă" pentru mine, colega ei de echipă, care nu mai găseam cuvinte să o consolez. Şi credeţi-mă, după ce am luat-o, logic, cu "lasă, mamă, nu-i nimic", am luat-o şi pe partea de "parenting empatic", i-am validat sentimentul de pierdere, am ţinut-o de mână să plângă... Dar probabil că avea nevoie de mai mult - şi nu era timp, trebuia să coborâm că venea ploaia. Or, dacă te prinde ploaia pe grohotiş, la 2 ore departe de orice semn de viaţă, nu prea e fan.
Întorşi la tabără, după ce am mai trecut prin câteva aventuri (am traversat un râu suspendaţi pe un cablu, am construit un adăpost de urgenţă, ne-am căţărat într-un copac pe coardă, ne-am descurcat din nişte iţe impletite etc. - vedeţi pozele), am constatat cu toţii - aşa cum deja intuiam eu, sau de fapt mă gândeam că aşa ar fi fost frumos - că jocul mai departe presupunea lucrul în echipă!
Indiferent câţi colţi a câştigat fiecare, trebuiau puşi toţi la un loc pentru aflarea soluţiei finale. Şi odată ce am primit câteva indicii, am avut satisfacţia să dezleg eu, eu singură şi datorită studiilor de filologie, enigma. Căci puteai să pui toate piesele de hârtie la un loc şi să reconstitui un puzzle pe care stătea scrisă o sintagmă - muncă sisifică, erau câteva sute de bucăţele similare! Sau să o iei din aproape în aproape, pe calea indiciilor din zilele trecute... dar în sens invers. Ceea ce am făcut eu, şi am ajuns la dictonul care ne lega pe toţi, în această expediţie. (LE: "Puterea exemplului" era dictonul descoperit).
Tot în acea seară am primit cadou frumoase (şi foarte practice, aveau să se dovedească în restul vacanţei de vară!) bandane inscripţionate cu Academia 1,61 şi am avut discuţii de feed-back.
Duminică 2 august - A doua zi am strâns corturile şi, în stilul caracteristic, Andrei ne-a înmânat diplomele de participare la tabără... într-o peşteră pe drum, o peşteră care am înţeles că se numeşte a Urşilor, la fel ca cea din Apuseni, doar că se află pe lângă Sătic-Rucăr. De fapt a trebuit să căutăm noi dimplomele în peşteră.
Una peste alta, a fost o aventură foarte frumoasă această tabără de supravieţuire! Vă recomand tuturor să petreceţi timp alături de familie - sau măcar de unul dintre copii, cu care puteţi face echipă în acest fel! Veţi descoperi lucruri pe care poate nu le ştiaţi atât despre partenerul/partenerii de echipă, cât şi despre voi înşivă.
Cu ce am mai rămas eu, în plus, din această aventură? Cu o mai mare încredere în mine! Deci, pot! Deci, am urcat pe munte! Iar asta m-a ajutat şi în restul vacanţei - despre care poate voi povesti într-un alt episod. Dar simt că mă ajută şi în viaţa de zi cu zi.
Poate că sună a truism, poate că voi, care aveţi încredere în forţele proprii "by default" găsiţi asta o prostie. Dar eu stau destul de prost la capitolul ăsta, mă consider în continuare doar un copil ceva mai mare, care nu ştie sau nu poate să facă anumite lucruri... Ei bine, să vezi că ai terminat traseul, un traseul greu, în acelaşi timp şi cu aceleaşi resurse ca cei pe care îi admiri pentru asta, să simţi endorfinele cum ţopăie în capul tău (sau unde şi-or avea sălaşul), să vezi valea aşternută la picioarele tale, iar tu deasupra tuturor... asta e ceva! E ceva foarte mare și important! Și după aceea nu te mai poți simți neputincios!
Credit foto: Fotografiile sunt făcute de cei de la Academia 1,61, eu nu am cărat aparatul foto pe munte, abia m-am cărat pe mine, iar telefonul era închis, căci tot nu era semnal de niciun fel.
Deja mi-e dor de munte, de răcoarea copacilor între care am întins cele 9 corturi ale Taberei de Supravieţuire organizate de Academia 1,61. Mi-e dor de efortul urcatului pe munte, de ploaia răcoroasă, de râul care curgea la poalele deluşorului cu corturi... Iar Roxana mai are puţin şi izbucneşte în plâns de dorul lui Zaza, căţeaua ciobonesc mioritic a cabanierului de la Garofiţa Pietrei Craiului.
Au fost 4 zile de urcat pe munte pe traseu, orientare, pus cortul, atelier de bagaj minimal de urgenţă, atelier de prim ajutor, de făcut focul, de făcut adăpost de urgenţă... de căţărat pe stâncă, de traversat râul pe coardă... totul, pe fondul de dezvoltare personală realizat printr-un cadru imaginar, cu o poveste şi mulţi protagonişti, participanţii la tabără.
Joi, 30 iulie - Prima zi - întâlnirea cu ceilalți la punctul de întâlnire, am mai mers cu mașinile cam o oră, le-am lăsat apoi şi am mai mers cam o oră pe jos până la Cabana Garofiţa Pietrei Craiului. Am pus corturile şi ne-am relaxat: foc de tabără şi distracţie!
Pe grohotiș |
Când am clacat de tot şi am anunţat, după vreo 45 de minute de urcare, că eu vreau să mă întorc la corturi, Andrei (adică acel Andrei Samoil, conducătorul taberei, coordonatorul Academiei 1,61 şi da, pentru cei care l-au recunoscut, chiar arhitectul din Visuri la cheie) m-a luat în faţa şirului şi m-a pus, nici mai mult nici mai puţin, decât să dau eu tonul grupului, să merg în ritmul meu. Credeam că or să mă înjure toţi, mi-era ruşine că, în afară de familia mea, erau oameni necunoscuţi, care nu mă ştiau şi pe care nu îi ştiam. Ce aveau să spună despre mine? Că îi ţin pe loc, că mă mişc cu încetinitorul, că ei nu au venit să îi duc eu sus cu viteza melcului. Aiurea! Am aflat apoi că mi-au mulţmit chiar, că şi ei obosiseră, dar nu recunoşteau, că de fapt, cei din spatele meu nu observau că merg încet, şi mai mult, de fapt nici nu mergeam încet, ca dovadă, că am făcut traseul de 2 ore în... 2 ore! Plus câteva minute, dar în mare cam aşa.
În fața Cerdacului Stanciului |
Eu, aici, încă o dată? Nici nu mă gândesc! Să mă văd eu frumuşel cu bine jos, la corturi, că mâine stau şi usuc hainele pe poieniţă (era umezeală şi umbră, hainele tuturor erau îmbibate şi de transpiraţie, şi de ploaie şi nu se uscau deloc), văd dacă are cabanierul ceva de citit, sau vreun rebus, sau mă plimb pe jos... Dar de urcat aici nici nu mă gândesc să mă mai urc încă o dată!
Drumul de întoarcere a fost ceva mai lung decât ne-am imaginat, prin Poaina Tămăşel, care înseamnă o veche stână, acum părăsită. Iar Poiana, după cum glumeam apoi, ar merita numele de Poaina cu Urzici. Ne-am rătăcit de grup, pentru că Ilinca s-a apucat să-şi scoată una din perechile de pantaloni de pe ea, şi n-am mai văzut în ce direcţie a mers grupul, din cauza urzicile mai înalte decât un stat de om. Dar din nou unul dintre instructori era alături de noi, cu staţia de emisie-recepţie, aşa că i-am găsit repede pe ceilalți.
Ştiţi senzaţia aia de oboseală maximă şi bucuria reuşitei? Cam aşa mă simţeam eu când am ajuns înapoi la corturi, după 7 ore de când plecasem de dimineaţă! Stoarsă de vlagă, dar bucuroasă că totuşi am dus la bun sfârşit traseul. Fără rucsac în spate, precizez, şi ştiu că mi-ar fi fost mult mai greu şi cu rucsac.
Visam doar la o bere rece şi odihnă, dar una din regulile taberei era fără băuturi! Astfel că nimeni nu a băut nimic altceva decât apă sau ceai. A, dar, şi supă la plic - nu mai mâncasem de mai bine de 10 ani, iar fetele au mâncat pentru prima oară. Și le-a plăcut - ghinionul lor, că eu aşa ceva nu le fac acasă, cum credeau ele!
Sâmbătă, 1 august - Ziua Wide Games. Este un concept pe care nu știu dacă l-au introdus cei de la Academia 1,61, dar eu la ei l-am întâlnit şi constă în jocuri cu căutare de indicii, descoperire, posibilitatea să câştigi ceva (în cazul nostru - colţi), şi să pierzi ceva (aceiaşi colţi, care Roxanei i-au fost "furaţi" printr-o manevră abilă de deformare a regulamentului, sau echipele adverse au profitat de o eroare de comunicare, ca să o deposedeze de toţi colţii şi să o facă realmente să plângă!)
Revenind la dimineaţa de sâmbătă: potrivit hotărârii luate în ajun, vroiam să rămân la tabăra de corturi. Dar când m-am trezit dimineaţă perfect odihnită, cu piciorul care mi se umflase cu o seară înainte, dezumflat, am început să mă gândesc: de ce să nu merg din nou pe traseu? Mai ales că acum cunosc traseul! Şi am uimit întreaga "audienţă" cu decizia mea, când m-au văzut din nou printre ei pe cărarea de munte! Acum chiar eram veselă, vorbeam cu toţi, îi îmbărbătam pe drum...
Pauză de poză, pe drumul prin pădure |
Odată ajunşi sus, în Cerdacul Stanciului, am dat de 2 noi încercări: Andrei și colegii lui pregătiseră corzile pentru escladă pe stâncă, în Cerdac, de unde priveliștea peste toată valea este minunată, am văzut poze - eu nu am urcat (deşi acum parcă îmi pare rău că nu am escaladat şi eu un pic); iar în Peştera Stanciului trebuia să intrăm singuri în nişte cotloane neumblate - de fapt, umblate de cei de la Academia 1,61 înainte, căci ascunseseră indicii acolo pentru noi - şi nici aici nu am intrat, am o chestie cu mers singur într-un loc atât de strâmt şi întunecat...
Întoarcerea a fost tristă pentru Roxana, care, vă spuneam, a rămas fără colţii câştigaţi. A fost un test emoţional pentru ea - au năpădit-o lacrimile instantaneu, chiar dacă logic înţelegea că nu e atât de importantă pierderea, şi un test de "anduranţă" pentru mine, colega ei de echipă, care nu mai găseam cuvinte să o consolez. Şi credeţi-mă, după ce am luat-o, logic, cu "lasă, mamă, nu-i nimic", am luat-o şi pe partea de "parenting empatic", i-am validat sentimentul de pierdere, am ţinut-o de mână să plângă... Dar probabil că avea nevoie de mai mult - şi nu era timp, trebuia să coborâm că venea ploaia. Or, dacă te prinde ploaia pe grohotiş, la 2 ore departe de orice semn de viaţă, nu prea e fan.
Peste râu |
Întorşi la tabără, după ce am mai trecut prin câteva aventuri (am traversat un râu suspendaţi pe un cablu, am construit un adăpost de urgenţă, ne-am căţărat într-un copac pe coardă, ne-am descurcat din nişte iţe impletite etc. - vedeţi pozele), am constatat cu toţii - aşa cum deja intuiam eu, sau de fapt mă gândeam că aşa ar fi fost frumos - că jocul mai departe presupunea lucrul în echipă!
Indiferent câţi colţi a câştigat fiecare, trebuiau puşi toţi la un loc pentru aflarea soluţiei finale. Şi odată ce am primit câteva indicii, am avut satisfacţia să dezleg eu, eu singură şi datorită studiilor de filologie, enigma. Căci puteai să pui toate piesele de hârtie la un loc şi să reconstitui un puzzle pe care stătea scrisă o sintagmă - muncă sisifică, erau câteva sute de bucăţele similare! Sau să o iei din aproape în aproape, pe calea indiciilor din zilele trecute... dar în sens invers. Ceea ce am făcut eu, şi am ajuns la dictonul care ne lega pe toţi, în această expediţie. (LE: "Puterea exemplului" era dictonul descoperit).
În căutarea indiciilor pe maldărele de "colți" |
Final de tabără |
Familia noastră, cu diploma găsită în peșteră |
Cu ce am mai rămas eu, în plus, din această aventură? Cu o mai mare încredere în mine! Deci, pot! Deci, am urcat pe munte! Iar asta m-a ajutat şi în restul vacanţei - despre care poate voi povesti într-un alt episod. Dar simt că mă ajută şi în viaţa de zi cu zi.
Poate că sună a truism, poate că voi, care aveţi încredere în forţele proprii "by default" găsiţi asta o prostie. Dar eu stau destul de prost la capitolul ăsta, mă consider în continuare doar un copil ceva mai mare, care nu ştie sau nu poate să facă anumite lucruri... Ei bine, să vezi că ai terminat traseul, un traseul greu, în acelaşi timp şi cu aceleaşi resurse ca cei pe care îi admiri pentru asta, să simţi endorfinele cum ţopăie în capul tău (sau unde şi-or avea sălaşul), să vezi valea aşternută la picioarele tale, iar tu deasupra tuturor... asta e ceva! E ceva foarte mare și important! Și după aceea nu te mai poți simți neputincios!
Credit foto: Fotografiile sunt făcute de cei de la Academia 1,61, eu nu am cărat aparatul foto pe munte, abia m-am cărat pe mine, iar telefonul era închis, căci tot nu era semnal de niciun fel.
Tuesday, September 15, 2015
Fericirea e atunci când...
E seară, sunt la bucătărie şi pregătesc cina. Pornesc radioul din bucătărie, care stă pe programele Radio România, acum Muzical și am noroc: se transmite unul dintre concertele de la Festivalul George Enescu. Este chiar cel pe care am avut plăcerea să îl văd în sala Ateneului vineri, 11 septembrie, împreună cu o prietenă. Ce bucurie a fost să ascult viorile, pianul, harpa... O senzaţie inconfundabilă ţi-o dă muzica, Dvorjak și Brahms în interpretarea unei orchestre din Berlin, dirijate de Horia Andreescu.
Pe scurt, Eiji pare un om tare fain, care îmbină în mod creativ spiritualitatea cu știința. Va fi interesant să îl ascult, mai ales că în ultima vreme mă pasionează ideea de parenting conștient/mindful parenting. (În paranteză fie spus, se pare nici nu e nevoie să caut eu cărţi în domeniu, că mă caută ele pe mine, acum chiar una de acest fel am în lucru pentru traducere, împreună cu editura la care colaborez acum).
Pentru a putea participa cât mai multă lume la evenimentul din 22 şi 23 septembrie, preţul este unul accesibil (90 de lei pentru o zi și 160 de lei pentru ambele zile (preț întreg).
Şi mă gândesc imediat la evenimentul despre care tocmai am aflat - unul pe teme de fericire - susţinut în ţara noastră de Eiji Han Shimizu. Până în momentul în care am aflat de acest eveniment nici nu auzisem de numele acestuia, recunosc. Un specialist în Fericire. Hmm!
Apoi de curiozitate am vizionat pe Internet filmul despre Fericire realizat de el şi am vrut să vă împărtăşesc şi vouă din frumosul pe care l-am trăit când am văzut filmul.
Asociația Inițiativa pentru Fericire, primul ONG românesc care are ca obiectiv creșterea nivelului de fericire în comunitățile din România, organizează pe 22 și 23 septembrie workshop-ul Managing Happiness and Resilience cu Eiji Han Shimizu.
Potrivit informaţiilor primite de la reprezentanţii organizatori, Eiji Han Shimizu este trainer certificat Search Inside Yourself, Google based company și specializat în psihologie pozitivă prin cel mai bun program la nivel mondial numit Masters of Applied Positive Psychology de la University of Pennsylvania, scriitor și producătorul Happy Movie. Eiji a mai fost prezent în România la Conferința despre Fericire în anul 2013, unde a susținut cel mai îndrăgit workshop din cadrul evenimentului.
Pe scurt, Eiji pare un om tare fain, care îmbină în mod creativ spiritualitatea cu știința. Va fi interesant să îl ascult, mai ales că în ultima vreme mă pasionează ideea de parenting conștient/mindful parenting. (În paranteză fie spus, se pare nici nu e nevoie să caut eu cărţi în domeniu, că mă caută ele pe mine, acum chiar una de acest fel am în lucru pentru traducere, împreună cu editura la care colaborez acum).
Pentru a putea participa cât mai multă lume la evenimentul din 22 şi 23 septembrie, preţul este unul accesibil (90 de lei pentru o zi și 160 de lei pentru ambele zile (preț întreg).
Voi, cititorii B24KIDS puteţi beneficia de o reducere de 10% dacă folosiţi la înscriere codul de reducere B24KIDS.
Programul evenimentului cuprinde:
Modul I - 22 septembrie - Abilităţi intra-personale pentru reducerea stresului. Învaţă să te conectezi la mintea şi corpul tău.
- Mindfulness
- Rezistenţă emoţională
- Optimism
Modul II - 23 septembrie - Abilităţi inter-personale pentru reducerea stresului. Învaţă să te conectezi la ceilalţi şi la mediu:
- Compasiune
- Recunoştinţă
- Misiune personală
Mai multe detalii puteţi obţine pe site aici sau direct de la organizatori, persoană de contact Andreea Gospodariu, email andreea.gospodariu@ipf.ro.
Ne vedem acolo să aflăm care-i treaba cu fericirea :)
Tuesday, September 8, 2015
(Aproape) a trecut şi vara asta
A fost una foarte plină pentru noi, cu multe plimbări, de tot felul. Şi sper să găsesc răgazul să vă povestesc mai pe larg. Acesta e doar un teaser - pe care îl umplu mai jos cu câteva fotografii la fel de ... teasing :))
Wednesday, August 19, 2015
Scurte, de seară
1. Mindfullness... unde ai fost până acum? E atât de ... complet și complex conceptul! Poate o să povestesc într-o zi, dar acum abia descopăr.
2. Îi spuneam mai demult mamei că ea nu trăiește în prezent, ci mai mult în trecut sau în condiţional-optativ. În ultima vreme, așa fac eu! Mai rău e că îmi dau seama cumva brusc, că fie îmi amintesc lucruri - cu nostalgie aproape plângăcioasă, fie fac planuri pentru mâine, pentru săptămâna viitoare, pentru vacanţa următoare... Dar azi? Acum? De ce nu mă bucur de ACUM!
3. Gata. Vreau să scap de balast. Azi am decis să fac asta eliberându-mă de griji care nu sunt de fapt ale mele. Pe rând, pe măsură ce le conştientizez.
Exemplu: apartamentul de la bloc, nu mai detaliez de câte ori şi cât timp ne-a dus socră-miu cu vorba şi ne-a ţinut încurcaţi! Cert e că eu, de ani de zile, alerg printre multele mele treburi, să iau de la cutia poştală de acolo diverse, facturile de utilităţi, să ţin minte când trebuie plătite, trimişi indecşii, vorbit cu administratorul pentru schimbare apometre.... să caut chiriași, să nu mai caut chiriași, să caut din nou chiriași.... etc etc etc.
Decizia mea acum a venit la 3 ani de când fac asta ca proasta, că altfel nu pot să mă numesc. Şi a fost o decizie atât de simplă, că nici nu ştiu cum de nu am văzut-o până acum: NU MĂ MAI INTERESEAZĂ. Treaba altora! soțul, socrul... apartamentul lor, banii lor pierduţi, timpul lor...
Și nici nu mai judec. Este chiar treaba lor, cu bune sau rele!
So... mă simt eliberată de o grijă pe care mi-am asumat-o absolut inutil și nenecesar!!!
Alta la rând! Ia să vezi cum îmi fac eu timp și devin mindfull în ritmul ăsta!!! :))))
2. Îi spuneam mai demult mamei că ea nu trăiește în prezent, ci mai mult în trecut sau în condiţional-optativ. În ultima vreme, așa fac eu! Mai rău e că îmi dau seama cumva brusc, că fie îmi amintesc lucruri - cu nostalgie aproape plângăcioasă, fie fac planuri pentru mâine, pentru săptămâna viitoare, pentru vacanţa următoare... Dar azi? Acum? De ce nu mă bucur de ACUM!
3. Gata. Vreau să scap de balast. Azi am decis să fac asta eliberându-mă de griji care nu sunt de fapt ale mele. Pe rând, pe măsură ce le conştientizez.
Exemplu: apartamentul de la bloc, nu mai detaliez de câte ori şi cât timp ne-a dus socră-miu cu vorba şi ne-a ţinut încurcaţi! Cert e că eu, de ani de zile, alerg printre multele mele treburi, să iau de la cutia poştală de acolo diverse, facturile de utilităţi, să ţin minte când trebuie plătite, trimişi indecşii, vorbit cu administratorul pentru schimbare apometre.... să caut chiriași, să nu mai caut chiriași, să caut din nou chiriași.... etc etc etc.
Decizia mea acum a venit la 3 ani de când fac asta ca proasta, că altfel nu pot să mă numesc. Şi a fost o decizie atât de simplă, că nici nu ştiu cum de nu am văzut-o până acum: NU MĂ MAI INTERESEAZĂ. Treaba altora! soțul, socrul... apartamentul lor, banii lor pierduţi, timpul lor...
Și nici nu mai judec. Este chiar treaba lor, cu bune sau rele!
So... mă simt eliberată de o grijă pe care mi-am asumat-o absolut inutil și nenecesar!!!
Alta la rând! Ia să vezi cum îmi fac eu timp și devin mindfull în ritmul ăsta!!! :))))
Tuesday, August 18, 2015
Nimic
Ia uiteee... Uite ce am eu şi tu nu aaaiii. Heeeiii, e al meeeu! Dar eu l-am găsiiiittt... Lasă-măăăă...
Lângă mine. Tot timpul. Mă agasează, îmi scrijelesc timpanele cu arţagul lor. Nu mă simt în stare să le zic nimic. Să mă bag? Să le despart? Ce-aş putea să le zic? Tehnici de parenting? Lasă, mamă, ştiu că o urăşti pe sora ta mai mică, e normal, nu te-am întrebat pe tine dacă o vrei atunci când am născut-o, dar noi o iubim, aşa cum te iubim şi pe tine. Sau lasă, mamă, ştiu că te simţi mică şi neputincioasă, aşa e când eşti cel mai mic din casă, dar nu e vina ta... Nici nu îmi amintesc măcar tehnici de parenting, când sunt aşa...
Am nevoie mai întâi eu de ajutor ca să le pot ajuta pe ele. Am nevoie de ajutor...
Lacrimile mi se rostogolesc pe obraji fără să le pot opri. Mi-a dispărut voința de a mai vrea să le opresc...
Să facem ceva împreună. Să le ofer timp de calitate. Eu le ofer tot timpul meu, dar fără calitate. Nu mă pot aduna şi concentra, nu înţeleg de ce trebuie să mă joc cu ele, nu înţeleg cum de mă jucam atât de mult cu ele mai demult şi de ce nu îmi mai place acum... Nu înţeleg regulile jocurilor şi nu am chef să mă supun lor...
Facem câteva teme. O las pe cea mare să lucreze singură şi mă aşez la birou lângă cea mică. Citeşte greu, abia silabiseşte. Nu ştie lunile anului pe anotimpuri, nu ştie în ce anotimp suntem, nu ştie când începe şcoala - e un exerciţiu cu aceste întrebări. Aia mare nu se spală pe mâini când vine de la baie și nu îi place să se pieptene. Plânge când o pieptăn eu, o doare. Plâng şi eu, nu înţeleg de ce nu înţelege cât de mult o iubesc, că ţin la igiena şi sănătatea ei! Nu ştiu cum să îi arăt că o iubesc. Îmi şi spune de altfel că nu ştie de ce o critic întruna şi nu îmi place nimic din ce face...
Mă simt dintr-o dată fără rost: ce am făcut eu în ultimii ani cu copiii mei? De ce aia mare nu înțelege şi nu vrea să respecte igiena, deși îi repet de câteva zeci de ori pe zi? Cum de aia mică nu ştie încă anotimpurile? Cum să găsesc în mine energia să le explic încă o dată, a suta oară?
Ce energie să mai găsesc de fapt în mine, când mă simt stoarsă de vlagă, mâhnită până în străfundul sufletului?! Tristă de-o tristeţe care mă apasă pe cap şi mă face să izbucnesc în plâns întruna! Simt un bolovan în piept în loc de suflet...
Mă văd pe mine, închisă în mine de unde strig fără sunet: Ajutor!!! Şi nu vine ajutorul de nicăieri... Nici nu ştiu la cine sau la ce aş putea apela pentru ajutor: adultul din viaţa mea, soţul meu, declară că nici el nu știe ce să-mi mai facă, că are bunăvoinţa, dar eu văd că nu înţelege, mi-a demonstrat din nou, a câta oară, că vedem lucrurile atât de diferit... Cel puțin așa simt eu acum, că nu mă înțelege. Că nimeni nu mă înțelege. Nu nu, nu am cu cine să vorbesc... Nu aştept ajutor de nicăieri...
Stau pe pat chircită şi plâng. Cu nuştiuce forţă reuşesc, după vreo jumătate de oră, să mă ridic. Mă apuc să deretic prin casă. Pun lucruri în ordine ca să-mi pun gânduri în ordine. Dar nu reușesc decât să le încurc și mai tare. Parcă toate lucrurile din casă sunt în alte părți decât trebuie să fie, le adun, și ele mi se risipesc printre degete... Nu reușesc să pun nimic în ordine, parcă vine mereu un uragan după mine... Mi se pare că sunt singura din casă care ține la ordine, în vreme ce ceilalți 4 locuitori ai casei: 2 copii împrăștie lucruri și nu le mai pun la loc, 1 soțul cam la fel, 1 socrul nu vede mizeria, după părerea lui e curat și oricum nu îi pasă.
Așa că mă aşez cu o piersică în mână... şi mă pufneşte iar plânsul. Piersica e amară, are gustul lacrimilor mele şi gustul tristeţii pe care o simt. Ajutor!!
Cum faci să te ridici? Cum faci să mergi mai departe? Mai departe, unde? De ce? Ce rost are totul?
Orice cuvânt le spun copiilor, soţului... are iz de reproș și critică, de morală, cum mi se spune, că fac morală întruna, tuturor. Nu mai știu să vorbesc altfel?!
Îi critic pe toţi pentru că mă critic pe mine.
Nu mai am încredere în mine. Mi se pare că fac prea multe greşeli.
Nu ştiu să fac nimic. Tot ce am ştiut vreodată e istorie.
Nu am nimic.
Nu vreau nimic.
Nimic!!
Fiică-mea cea mică se joacă frumos lângă mine, e atât de drăgălașă! Cea mare și-a strâns singură niște haine aruncate. Nu e vina ei că mă calcă pe nervi întrebările ei naive... E normal să fie copilărești și naive, doar e un copil! Are cele mai bune intenții și nu pricepe ce am cu ea, doar e copilul meu și trebuie să mă port frumos cu ea.
Problema e la mine și numai la mine! Sunt dusă cu capul!
Eu singură sunt de vină că nu mă ocup de mine, că nu mă mobilizez să ies la alergat, sau la mers, sau la biciclit, sau la sală... la orice pentru mine, și las orice alte treburi să mi se pună în cale. Da, e de spălat, de călcat, de făcut piața... și așa mai departe. Dar astea vor fi mereu, fie că le fac, fie că nu!
Și-n timpul ăsta îmi trec prin cap gânduri de timp pierdut, că îmi trece ziua în bocit și n-am făcut nimic nici azi... că îmi trece viața în bocit și nu am trăit nimic... Că nu știu să mă bucur de ce am (așa e!), că o să mă trezesc odată bătrână și tot nefericită :(
Off! Depresii am mai avut, toți avem, știu, am mai citit eu pe aici și pe la alte mămici. Dar în ultima vreme sunt tot mai dese ale mele... Și nu reușesc să le mai depășesc... Ce să fac?
Lângă mine. Tot timpul. Mă agasează, îmi scrijelesc timpanele cu arţagul lor. Nu mă simt în stare să le zic nimic. Să mă bag? Să le despart? Ce-aş putea să le zic? Tehnici de parenting? Lasă, mamă, ştiu că o urăşti pe sora ta mai mică, e normal, nu te-am întrebat pe tine dacă o vrei atunci când am născut-o, dar noi o iubim, aşa cum te iubim şi pe tine. Sau lasă, mamă, ştiu că te simţi mică şi neputincioasă, aşa e când eşti cel mai mic din casă, dar nu e vina ta... Nici nu îmi amintesc măcar tehnici de parenting, când sunt aşa...
Am nevoie mai întâi eu de ajutor ca să le pot ajuta pe ele. Am nevoie de ajutor...
Lacrimile mi se rostogolesc pe obraji fără să le pot opri. Mi-a dispărut voința de a mai vrea să le opresc...
Să facem ceva împreună. Să le ofer timp de calitate. Eu le ofer tot timpul meu, dar fără calitate. Nu mă pot aduna şi concentra, nu înţeleg de ce trebuie să mă joc cu ele, nu înţeleg cum de mă jucam atât de mult cu ele mai demult şi de ce nu îmi mai place acum... Nu înţeleg regulile jocurilor şi nu am chef să mă supun lor...
Facem câteva teme. O las pe cea mare să lucreze singură şi mă aşez la birou lângă cea mică. Citeşte greu, abia silabiseşte. Nu ştie lunile anului pe anotimpuri, nu ştie în ce anotimp suntem, nu ştie când începe şcoala - e un exerciţiu cu aceste întrebări. Aia mare nu se spală pe mâini când vine de la baie și nu îi place să se pieptene. Plânge când o pieptăn eu, o doare. Plâng şi eu, nu înţeleg de ce nu înţelege cât de mult o iubesc, că ţin la igiena şi sănătatea ei! Nu ştiu cum să îi arăt că o iubesc. Îmi şi spune de altfel că nu ştie de ce o critic întruna şi nu îmi place nimic din ce face...
Mă simt dintr-o dată fără rost: ce am făcut eu în ultimii ani cu copiii mei? De ce aia mare nu înțelege şi nu vrea să respecte igiena, deși îi repet de câteva zeci de ori pe zi? Cum de aia mică nu ştie încă anotimpurile? Cum să găsesc în mine energia să le explic încă o dată, a suta oară?
Ce energie să mai găsesc de fapt în mine, când mă simt stoarsă de vlagă, mâhnită până în străfundul sufletului?! Tristă de-o tristeţe care mă apasă pe cap şi mă face să izbucnesc în plâns întruna! Simt un bolovan în piept în loc de suflet...
Mă văd pe mine, închisă în mine de unde strig fără sunet: Ajutor!!! Şi nu vine ajutorul de nicăieri... Nici nu ştiu la cine sau la ce aş putea apela pentru ajutor: adultul din viaţa mea, soţul meu, declară că nici el nu știe ce să-mi mai facă, că are bunăvoinţa, dar eu văd că nu înţelege, mi-a demonstrat din nou, a câta oară, că vedem lucrurile atât de diferit... Cel puțin așa simt eu acum, că nu mă înțelege. Că nimeni nu mă înțelege. Nu nu, nu am cu cine să vorbesc... Nu aştept ajutor de nicăieri...
Stau pe pat chircită şi plâng. Cu nuştiuce forţă reuşesc, după vreo jumătate de oră, să mă ridic. Mă apuc să deretic prin casă. Pun lucruri în ordine ca să-mi pun gânduri în ordine. Dar nu reușesc decât să le încurc și mai tare. Parcă toate lucrurile din casă sunt în alte părți decât trebuie să fie, le adun, și ele mi se risipesc printre degete... Nu reușesc să pun nimic în ordine, parcă vine mereu un uragan după mine... Mi se pare că sunt singura din casă care ține la ordine, în vreme ce ceilalți 4 locuitori ai casei: 2 copii împrăștie lucruri și nu le mai pun la loc, 1 soțul cam la fel, 1 socrul nu vede mizeria, după părerea lui e curat și oricum nu îi pasă.
Așa că mă aşez cu o piersică în mână... şi mă pufneşte iar plânsul. Piersica e amară, are gustul lacrimilor mele şi gustul tristeţii pe care o simt. Ajutor!!
Cum faci să te ridici? Cum faci să mergi mai departe? Mai departe, unde? De ce? Ce rost are totul?
Orice cuvânt le spun copiilor, soţului... are iz de reproș și critică, de morală, cum mi se spune, că fac morală întruna, tuturor. Nu mai știu să vorbesc altfel?!
Îi critic pe toţi pentru că mă critic pe mine.
Nu mai am încredere în mine. Mi se pare că fac prea multe greşeli.
Nu ştiu să fac nimic. Tot ce am ştiut vreodată e istorie.
Nu am nimic.
Nu vreau nimic.
Nimic!!
Fiică-mea cea mică se joacă frumos lângă mine, e atât de drăgălașă! Cea mare și-a strâns singură niște haine aruncate. Nu e vina ei că mă calcă pe nervi întrebările ei naive... E normal să fie copilărești și naive, doar e un copil! Are cele mai bune intenții și nu pricepe ce am cu ea, doar e copilul meu și trebuie să mă port frumos cu ea.
Problema e la mine și numai la mine! Sunt dusă cu capul!
Eu singură sunt de vină că nu mă ocup de mine, că nu mă mobilizez să ies la alergat, sau la mers, sau la biciclit, sau la sală... la orice pentru mine, și las orice alte treburi să mi se pună în cale. Da, e de spălat, de călcat, de făcut piața... și așa mai departe. Dar astea vor fi mereu, fie că le fac, fie că nu!
Și-n timpul ăsta îmi trec prin cap gânduri de timp pierdut, că îmi trece ziua în bocit și n-am făcut nimic nici azi... că îmi trece viața în bocit și nu am trăit nimic... Că nu știu să mă bucur de ce am (așa e!), că o să mă trezesc odată bătrână și tot nefericită :(
Off! Depresii am mai avut, toți avem, știu, am mai citit eu pe aici și pe la alte mămici. Dar în ultima vreme sunt tot mai dese ale mele... Și nu reușesc să le mai depășesc... Ce să fac?
Wednesday, July 22, 2015
Social Media for Parents, sesiunea a treia
Potrivit reprezentantei Parenting ADS, se pot distinge dintre mămici 3 "ecosisteme":
1. mămicile pe bloguri - care caută contactul personal
2. mămicile pe forumuri - caută răspunsuri legate de creşterea ş dezvoltarea copilului şi
3. mămicile pe facebook - îşi "promovează" copiii
Atunci când cauţi să vinzi ceva (de exemplu, reclamă pe un blog) - Selling Stuff înseamnă emoţie plus plăcere plus încredere, care să ducă la identificarea cu un brand. Brandul este percepţia imediată a unei persoane bazată pe o emoţie. Un blog ce devine carismatic este asemenea unui produs de neînlocuit. Orice blog poate fi carismatic. Trebuie să ai în vedere 5 lucruri în construcţia lui:
1. diferenţiază-te
2. colaborează - ieşi, cunoaşte-ţi cititorii, implică-te
3. inovează - creativitate
4. validează - dialog permanent cu clientul, agenţiile de media şi PR
5. cultivă - fă schimbări când e cazul
Secțiunea a treia a conferinţei este moderată de Mihai Dragomirescu, fondator UrbanKid.ro, care ține să specifice rolul important pe care îl are agenția în susținerea strategiei pentru creativitatea pe care o reprezintă blogul fiecăruia.
Urmează o prezentare susţinută de Oana Bulexa, Managing Partner la The Practice, om de PR care lucrează cu brandurile, cum se auto-anunţă. Ea dorește să fie acum, aici, pentru noi "agenția noastră", consultantul de care avem nevoie.
În opinia Oanei Bulexa, mamele sunt publicul cel mai coagulat şi cel mai greu de convins din online. Despre posturile pe blog plătite, Oana este de părere că este o muncă, iar munca este cea care se plăteşte, nu ceea ce se scrie în acel post.
Dar ce înseamnă o relaţie win-win între un brand şi un blog:
- brandul câştigă o bună interacţiune, reacţii pozitive şi recomandarea produsului
- aşa-numitele "social moms" căştigă creşterea reputaţiei în cercul de prieteni, conţinut interesant şi relevant pentru cititori, recompensă pentru efort
Sunt însă şi nişte riscuri:
- brandul se poate alege cu nişte reacţii negative
- însă blogul poate pierde reputaţia în cercul de prieteni ("peers")
Oana Bulexa oferă 10 recomandări utile:
1. alegeţi cu atenţie brandurile prietene, cu care împărtăşiţi aceleaşi valori şi principii
2. fiţi selectivi - nu acceptaţi orice fel de colaborare vi se propune
3. cântăriţi bine - informaţi-vă ce înseamnă efortul presupus din partea voastră
4. clarifică ce ai de făcut - solicită toate detaliile tehnice
5. setaţi cât mai corect aşteptările - evaluaţi ce puteţi face şi ce nu, poate tocmai plecaţi în concediu şi nu veţi putea duce la bun sfârşit taskul
6. păstrează-ţi stilul - poate una dintre cele mai importante recomandări, dar care ajung să îngrădească libertatea de exprimare, şi rezultatul este că cititorii sancţionează
7. documentează-te
8. fii onestă - dacă nu ţi-a plăcut, fii deschis şi recunoaşte. Nu fi drăguţ, doar pentru că primeşti o recompensă
9. nu uita de rezultate - măsoară rezultatele campaniei, faceţi un mic portofoliu cu cele mai de succes campanii, te vor ajuta pe viitor, veţi avea şanse mai mari să fiţi implicaţi în noi campanii
10. învăţaţi să spuneţi nu - dacă nu te simţi confortabil cu o campanie, refuză să te implici
Alexandru Negrea, consultant Social Media, se declară un pasionat al domeniului. El susţine cursuri pentru companii pe tema Social Media, perspectivă din care vorbeşte despre promovarea blogurilor pe Facebook.
Prima recomandare: aceea de a merge mai mult în zona de clipuri video - conţinutul video este foarte promovat în această perioadă de cei de la Facebook. Un grafic luat din Google Trends arată, de exemplu, care sunt expresiile care generează cel mai mare trafic. Apoi Negrea dă exemple de instrumente necesare - opţional, pentru cei care doresc să creeze conţinut video gen filmuleţe cu copii: selfie stick, diverse device-uri de filmat slow motion etc.
A doua recomandare: conţinut educaţional. Adică acele "how to...". Prin comparaţie, penru România "cum să..." lucrurile stau la fel (anecdotică - pe limba română, în topul traficului este "cum să slăbeşti"). Menţiuni: "Am fost în vacanţă şi m-am distrat" - nu e de pus pe blog, ci pe facebook, de hrănit orgoliul. Pentru blog ar fi mai indicat să pui (şi din titlu încă) un articol cu "cele mai family friendly staţiuni". Nu vă feriţi de titlurile lungi, dacă ele exprimă bine ce trebuie spus (exemplu: în loc de "Bagajul minimalist", mai bine scrii "10 recomandări pentru un bagaj minimalist")
A treia recomandare: usability. Textul şi fotografiile trebuie să fie foarte uşor vizibile.
LiveBlogging de la celelalte 2 sesiuni ale Conferinţei Social Media for Parents:
- prima sesiune
- a doua sesiune
LE: Înregistrarea întregii conferinţe de către organizatori se găseşte aici (josul paginii)
Social Media for Parents, sesiunea a doua
Ana Maria Mitruş, blogger pe Meseria de părinte, moderează cea de-a doua sesiune a întâlnirii din acest an Social Media for Parents. Iar primul vorbitor este Mămica urbană, adică Ana Nicolescu. Ea este cea care a strâns într-un grup mămicile bloggeriţe. Nu chiar pe toate, spune ea, deşi şi-ar dori asta.
Scrisul pe blog, pentru Ana Nicolescu, a venit după 13 ani de scris la reviste de sănătate, frumuseţe şi life-style, precum şi participare la diverse campanii umanitare. Blogul ei, spune Ana, a trecut prin 5 luni de la stadiul de proiect până la primul articol. Dorinţa ei cea mai mare: să fie sinceră şi autentică. Pentru a creşte copii sănătoşi emoţional, este nevoie să fim părinţi sănătoşi emoţional - spune Ana, citându-l pe terapeutul ei, Gaspar Gyorgy.
Ana povesteşte despre primele ei articole pe blog, dar şi despre evoluţia acestora, despre colaborarea cu Salvaţi copiii şi primul articol plătit (Ana "dă din casă" şi precizează că a lucrat doar cu agenţii, nu direct cu clienţi). A urmat apoi implicarea în campanii umanitare şi de responsabilitate socială, în care se implica nu numai cu conţinut pe blog, ci şi cu acţiuni - este important să ai contact cu realitatea, scrisul e mult mai autentic dacă spui exact ce ai trăit.
"Nu scriu cu suflet ca să am trafic, ci scriu ca să mă eliberez pe mine, iar restul vine de la sine", spune Ana. Câteva dintre principiile şi valorile ei sunt:
- Recomandă tuturor să scrie doar despre ce rezonează cu fiecare, altfel, totul sună fals.
- Acceptă să promoveze doar produse sau servicii în care crede.
- Spune de fiecare dată o poveste, nu lasă articolele fără suflet
- Nu minte cititorii, nu vrea să pară mai mult decât este
- Scrie despre realitate, spune şi când îi este greu.
Câteva sfaturi despre ce să nu faci atunci când ai un blog:
- nu fura teste şi poze
- nu uita de gramatica limbii române
- nu încerca să fii mai bun decât altul, e loc pentru toată lumea, singura competiţie e cu tine însuţi
- nu te lăuda
- nu scrie articole nedocumentate
Siguranţa pe Internet, o temă mereu de actualitate, reprezintă subiectul următoarei prezentări, susţinută de Veronica Dogaru, Corporate Communication Manager la Orange, şi Adelina Ţintariu, Coordonator Slavaţi copiii: "Nativii digitali", provocări şi oportunităţi.
Vorbim despre control parental pe Internet, această şosea cu multe benzi. Părinţii sunt primii care au nevoie de informaţii despre pericolele care îi pândesc pe copiii lor pe Internet. Primele reguli şi cele mai "de bază" sunt expuse sub forma unui filmuleţ: copiii trebuie să acceseze Internetul, jocurile pe orice consolă şi TV-ul doar în sufragerie, nu în camera lor; doar un timp limitat de către părinţi; să discute cu părinţii despre ceea ce văd şi se joacă.
Din perspectiva specialistului în siguranţă online, reprezentanţii Orange şi Salvaţi copiii aduc în prim plan părerea copiilor despre Internet: ei îl consideră foarte util, sursă de informare etc. Datoria noastră, ca părinţi, însă este să înţelegem riscurile din spatele lui şi să le oferim protecţia corespunzătoare. Şi iată câteva sfaturi: amintiţi-le copiilor că nu tot ce întâlnesc pe Internet este întotdeauna adevărat, putem să le propunem surse de sprijn; încurajaţi copiii să folosească Internetul şi ca sursă de studiu, nu doar în căutare de jocuri etc.
Mai multe sfaturi puteţi găsi pe www.sigur.info şi un help-line, linie de consiliere, precum şi suport tehnic pentru programele utilizate.
Trainer, speaker şi coach, organizatoare a conferinţelor care-i poartă numele - Urania Cremene. "Inside out" se numeşte prezentarea ei despre - cum altfel? - emoţii şi gestionarea acestora. Făcând evident referire la filmul cu acelaşi nume (un film musai de văzut, subliniază Urania), prezentatoarea vorbeşte despre importanţa înţelegerii şi gesionării emoţiilor la copii. Ce emoţie preia controlul? Ce fac cu această emoţie? Dar copiii nu au capacitatea de a-şi gestiona emoţiile. Cum nu o au nici o (mare) parte dintre adulţi. La fel e cu gestionarea timpului, a conflictelor interioare etc. - la adulţi. Motivul pentru care aceste aptitudini, abilităţi, cunoştinţe sunt atât de greu de învăţat este că nu se văd - Urania recunoaşte că ajungerea la această concluzie a fost "aha!"-ul ei, la un moment dat: "Fă-ţi gândirea vizibilă!"
Urania Cremene povesteşte apoi despre conferinţele pe care le ţine în întreaga ţară şi unde întâlneşte părinţi informaţi (şi) prin intermediul blogurilor de parenting. Ea mai anunţă că a lansat un program de parenting online numit All About Parenting (www.allaboutparenting.ro), cu sfaturi şi instrumente pentru părinţi în diverse situaţii în care se găsesc la un moment dat, cu copiii lor.
LiveBlogging de la celelalte 2 sesiuni ale Conferinţei Social Media for Parents:
- prima sesiune
- a treia sesiune
Scrisul pe blog, pentru Ana Nicolescu, a venit după 13 ani de scris la reviste de sănătate, frumuseţe şi life-style, precum şi participare la diverse campanii umanitare. Blogul ei, spune Ana, a trecut prin 5 luni de la stadiul de proiect până la primul articol. Dorinţa ei cea mai mare: să fie sinceră şi autentică. Pentru a creşte copii sănătoşi emoţional, este nevoie să fim părinţi sănătoşi emoţional - spune Ana, citându-l pe terapeutul ei, Gaspar Gyorgy.
Ana Nicolescu |
"Nu scriu cu suflet ca să am trafic, ci scriu ca să mă eliberez pe mine, iar restul vine de la sine", spune Ana. Câteva dintre principiile şi valorile ei sunt:
- Recomandă tuturor să scrie doar despre ce rezonează cu fiecare, altfel, totul sună fals.
- Acceptă să promoveze doar produse sau servicii în care crede.
- Spune de fiecare dată o poveste, nu lasă articolele fără suflet
- Nu minte cititorii, nu vrea să pară mai mult decât este
- Scrie despre realitate, spune şi când îi este greu.
Câteva sfaturi despre ce să nu faci atunci când ai un blog:
- nu fura teste şi poze
- nu uita de gramatica limbii române
- nu încerca să fii mai bun decât altul, e loc pentru toată lumea, singura competiţie e cu tine însuţi
- nu te lăuda
- nu scrie articole nedocumentate
Siguranţa pe Internet, o temă mereu de actualitate, reprezintă subiectul următoarei prezentări, susţinută de Veronica Dogaru, Corporate Communication Manager la Orange, şi Adelina Ţintariu, Coordonator Slavaţi copiii: "Nativii digitali", provocări şi oportunităţi.
Vorbim despre control parental pe Internet, această şosea cu multe benzi. Părinţii sunt primii care au nevoie de informaţii despre pericolele care îi pândesc pe copiii lor pe Internet. Primele reguli şi cele mai "de bază" sunt expuse sub forma unui filmuleţ: copiii trebuie să acceseze Internetul, jocurile pe orice consolă şi TV-ul doar în sufragerie, nu în camera lor; doar un timp limitat de către părinţi; să discute cu părinţii despre ceea ce văd şi se joacă.
Din perspectiva specialistului în siguranţă online, reprezentanţii Orange şi Salvaţi copiii aduc în prim plan părerea copiilor despre Internet: ei îl consideră foarte util, sursă de informare etc. Datoria noastră, ca părinţi, însă este să înţelegem riscurile din spatele lui şi să le oferim protecţia corespunzătoare. Şi iată câteva sfaturi: amintiţi-le copiilor că nu tot ce întâlnesc pe Internet este întotdeauna adevărat, putem să le propunem surse de sprijn; încurajaţi copiii să folosească Internetul şi ca sursă de studiu, nu doar în căutare de jocuri etc.
Mai multe sfaturi puteţi găsi pe www.sigur.info şi un help-line, linie de consiliere, precum şi suport tehnic pentru programele utilizate.
Urania Cremene |
Urania Cremene povesteşte apoi despre conferinţele pe care le ţine în întreaga ţară şi unde întâlneşte părinţi informaţi (şi) prin intermediul blogurilor de parenting. Ea mai anunţă că a lansat un program de parenting online numit All About Parenting (www.allaboutparenting.ro), cu sfaturi şi instrumente pentru părinţi în diverse situaţii în care se găsesc la un moment dat, cu copiii lor.
LiveBlogging de la celelalte 2 sesiuni ale Conferinţei Social Media for Parents:
- prima sesiune
- a treia sesiune
Subscribe to:
Posts (Atom)
Stop joc
După aproape 10 ani de Blogspot, mă opresc aici.
-
În vacanţa de după vacanţă am fost la munte. La munte era zăpadă. Multă şi frumoasă zăpadă. La munte se schiază. Roxana a făcut cunoştinţă c...
-
Venind în întâmpinarea celor care doresc să citească despre diversitatea acestor situaţii şi spre disperarea celor care nu înţeleg ce e cu c...