Adolescenţii, fumatul şi... trainingul pentru părinţi

Când am văzut aseară anunţul Dianei Vasiliu, terapeut antifumat şi mentor prevenţie adolescenţi, mi-a venit brusc o mare dorinţă să vă povestesc despre fumat. Probabil că toţi am trecut prin experienţe asemănătoare. Dar vreau să vă povestesc aici propria mea experienţă legată de fumat.

sursa foto

În clasa a opta, la petrecerea de sfârşit de şcoală generală ("bairam", îi zicea "pe vremea mea", nu ştiu acum cum mai zic absolvenţii), am văzut că două dintre colege au dispărut în curte şi au revenit după scurt timp, mirosind a ţigară. Cunoşteam mirosul, părinţii unei prietene vecină şi de-o seamă cu noi, la care mergeam să ne jucăm, erau fumători şi mereu ajungeam acasă cu hainele "puţind", cum se exprima mama. Am crezut că mi se pare, sau cel mult, că fusese un gest de demonstrare a maturizării. În fond, terminam şcoala, nu?

Dar iată că a venit şi vremea liceului. În cazul meu, această perioadă a coincis schimbările de după Revoluţia din 1989, am prins "pe viu" toate aceste schimbări, care au coincis cu adolescenţa mea, rezultând într-o perioadă foarte rebelă. Îmi amintesc cum plecam de la liceu după ore, sau chiar în timpul unora dintre ore, la barul de peste drum, cum una dintre colegele deja fumătoare, o "prietenă bună", m-a convins să trag fumul în piept - până atunci doar pufăiam din ţigară, adică o aprindeam şi o ţineam în mână doar aşa, ca să fiu şi eu "ca grupul". Îmi amintesc că mi s-a făcut rău, ameţeam, nu mai vedeam nimic şi îmi era greaţă. M-au scos afară din bar, pe o băncuţă, şi îmi amintesc şi acum hazul lor, comentariile privind culoarea albă ca varul din obrazul meu... dar şi ambiţia mea în săptămânile următoare să le demonstrez că pot totuşi să fumez şi fără să mi se facă rău! De la înălţimea celor peste 20 de ani de atunci nu pot decât să spun: Nu uitați cât de mare poate fi presiunea grupului!

sursa foto

De-atunci în fiecare seară era ca şi cum mă lăsam de fumat, şi fiecare primă ţigară din ziua următoare îmi amintea de răul primei ţigări ever. Am dus-o aşa ani de zile. Cu pauze când eram însărcinată şi când alăptam, pentru că mereu am spus că nu le pot face acest rău conştient copiilor mei, cu reluări după aceea, la cea mai mică supărare, aveam impresia că o țigară mă poate calma.

Şi poate aş mai fuma şi astăzi, aşa, chinuit, cu rău la fiecare primă ţigară a zilei, un pachet în 2-3 zile, dacă nu mi se întâmpla acel eveniment nefericit care m-a dus în spital, problemă de sănătate care nu a fost direct determinată, dar mult agravată de fumat. De atunci au trecut 2 ani şi 3 luni - deci de când sunt "În sfârşit, nefumător", cum spune titlul cărţii lui Allan Carr.

sursa foto

La petreceri sau seri în oraş fumam mai mult, în fond, ce să faci cu mâinile, nu? Doar aşa se spune. Şi cum poţi să duci o discuţie ore în şir, dacă nu "combaţi" şi cu tutunul alături! Şi asta se spune.
De fapt, câte nu se spun! De atâtea ori am auzit în jurul meu despre acea fatidică sumă a viciilor care e aceeaşi la toţi, că de ceva tot trebuie să murim, că mai batem un cui la capacul coşciugului de fiecare dată când mai aprindem o ţigară, că decât să fumezi pasiv de la cei din jurul tău, mai bine fumezi activ... Un întreg folclor care să justifice oarecum, să pună o vorbă bună, un folclor construit de creativul popor român în jurul acestui obicei.

Acum câteva zile, o amică îmi povestea de o adolescentă de 16 ani care primeşte bani de la mama ei ca să-şi cumpere pachete de ţigări, nu pentru că mama ar aproba fumatul fiicei sale, ci de teamă ca nu cumva adolescenta să ajungă să-şi cumpere la bucată, deci ţigări mai greu de controlat, care ar putea conţine eventual şi altceva decât tutun.

Ce mi-a spus mama mea despre fumat, când eram eu adolescentă? Că "mamă, nu e bine să fumezi", dar aşa, cu vocea celui care nu crede, de fapt, că aş avea nevoie de aceste sfaturi, pentru că le ştiu şi eu, e evident! Pentru că în casă la noi nu s-a fumat niciodată. Aveam o vecină în vârstă care fuma, dar mereu asociam fumatul cu bătrâneţea, ca un fel de paleativ al ei. (cu toate că trebuie să recunosc că, deşi nu îmi plăcea cum mirosea la ea în bucătărie, unde fuma, totuşi îmi plăcea mirosul din tutungerii, acele magazine pe care cei născuţi după 1990 probabil că nici nu le ştiu, unde se vindeau ţigări, ziare, dar şi tot felul de alte mărunţişuri)

sursa foto

Acum însă, cum am mai spus deja, presiunea grupului, a acelor aşa-zise "norme sociale", este enormă. Şi ea începe tot mai devreme. Nici nu ştiu dacă începând să discuţi cu copilul de pe la 12-13 ani despre fumat nu e deja prea târziu! Pentru că nu mulţi sunt cei care ştiu că ŞI ŢIGĂRILE SUNT DROGURI. Cele mai rele, tocmai pentru că nu se spune despre ele nimic în acest sens. Deja văd copii de la şcoala fiicelor mele, copii de clasa a cincea, a şasea, deci copii! - care fumează în părculeţul de lângă şcoală!
Sinceră să fiu, nici eu nu ştiu exact ce ar trebui să le spunem copiilor, adolescenţilor, despre fumat. Am însă norocul de a fi tradus de curând o carte foarte bună, a unei autoare dragi mie, pe tema asta - nu vă spun mai multe ca să nu vă stric surpriza, dar vă voi anunţa când apare cartea!

Ştiu însă pe cineva care ne poate învăţa ACUM cum să le vorbim copiilor noştri adolescenţi despre fumat.
Şi aşa ajungem la anunţul despre care vă pomeneam la început:

Diana Vasiliu, singurul terapeut în terapie antifumat Allan Carr din ţara noastră, care ţine deja cu succes de mult timp terapii antifumat pentru adulţi ce doresc voluntar să lase în urmă acest viciu, care deja a susţinut câteva evenimente pentru adolescenţi în licee, unde le vorbeşte direct despre efectele fumatului, deci Diana Vasiliu organizează pe 19 mai un Training pentru părinţi exact pe tema "Cum să le vorbim adolescenţilor despre fumat?". 

Evenimentul va avea loc la Ceainăria Cărtureşti Verona, începând cu ora 18.00. 
Diana spune:
"Vino să descoperi strategiile care dau roade, astfel încât discuţiile cu copiii tăi să aibă efectul dorit".
Costul trainingului este 50 de lei - un preţ mic, pentru un beneficiu atât de mare: veţi primi informații despre ce înseamnă capcana fumatului, ce schimbări reale se petrec în timpul adolescenței, veţi primi câteva instrumente utile în lucrul cu adolescenții, iar toate acestea vor contribui inclusiv la îmbunătățirea relației cu copiii voştri.

Mai multe informaţii puteţi găsi pe pagina eventului de pe Facebook.

Jurnal de alergător sedentar: Mens sana in corpore sano

Am fost şi la control ieri. Cum spuneam, a confirmat şi medicul, analizele medicale şi ecografia doppler venos arată că, la 2 ani şi vreo 3 luni de la evenimentul nefericit, sunt bine. Nu e ca şi cum nu aş fi avut niciodată nicio problemă, dar sunt bine. Ba chiar - mare eveniment mare! - am încheiat etapa "anticogulant": gata, nu mai iau Sintrom! Iuhuu! Simt o mare eliberare! Pot să mănânc ce vreau, că nu influenţează potenţând sau dimpotrivă, inhibând efectul anticoagulantului! Pot să răcesc (nu că mi-aş dori asta!), pentru că pot lua antiinflamatoare, pot să mă tai la mână la bucătărie, că o să se închidă rana, nu trebuie să mai intru în panică la fiecare pieliţă smulsă la manichiură!

Partea mai puţin plăcută a controlului de ieri este că, din cauza acestor probleme, se pare că au fost afectate valvele venelor (sper că am înţeles corect şi nu spun vreo prostie aici) şi ar fi nevoie de câte o intervenţie chirurgicală pe fiecare picior. Se poate face cu programare 2-3 zile înainte de intervenţie, sunt mai multe locuri în Bucureşti (private!) unde medicul meu, chirurg de chirurgie cardio-vasculară colaborează şi o poate face, costul este 1000 de euro fiecare, se face fie cu laser, fie printr-o altă metodă la fel de puţin invazivă, radio.. (nuştiucum), nu rămân semne pe picioare şi recuperarea este facilă, iar internarea e doar o zi. Rezultatul înţeleg că nu e doar estetic, ci în timp, dacă nu aş face operaţiile, pot avea din nou probleme, la fel ca acestea plus altele.

Acuma, medicul e chirurg, e normal cred să îmi recomande partea lui de expertiză.
Dar a rămas că mă mai gândesc, mai studiez... mai cer o părere, mai citesc despre asta...
Aşa că dacă ştiţi de această cură chirurgicală a venelor, vă rog să îmi spuneţi.

În privinţa sportului - nu este doar bine că m-am apucat de sport, dar este chiar indicat, mai ales acum, că nu mai iau anticoagulantul! Este necesar să merg pe jos cel puţin 4 kilometri pe zi, iar recomandate îmi sunt mersul pe jos, înotul, alergarea uşoară, pedalatul pe bicicletă. Medicul mi-a recomandat însă, explicându-mi cum mă afectează din punct de vedere medical, să nu depăşesc limita "dintr-o dată", să o iau foarte treptat, foarte lent. Tot timpul, cu ciorapii medicinali compresivi pe mine, măcar cei scurţi, până la genunchi!

Aşa că... mergem înainte! Sănătate tuturor!

Amintire de Paşti

Livada

De Paşte am ajuns la ţară, în curtea copilăriei mele. Lucrurile s-au schimbat între timp, bătătura nu mai geme de orătănii şi acareturi pentru creşterea lor şi pentru hrana de iarnă pentru ele.

Un lucru începe să reapară: împărţeala de Paşte. A făcut mama câteva farfurii pe care le-a împărţit pe la câteva vecine, la schimb cu împărţeala lor, că aşa "se face".

Însă asta mi-a readus în memorie o întâmplare de demult, de un Paşte cu bunicii mei, acum vreo... 30 de ani.

Mamaia pregătise aceste farfurii cu împărţeală şi mă trimitea cu ele pe la vecine: la tuşa Gherghina, la tuşa Mariţa, la Ionica... Şi la Roiba. Roiba era o femeie înaltă, zicea mamaia: "Te vede Roiba peste şapte garduri", şi aşa îi rămăsese porecla, Roiba.
Locuia pe uliţă, dar puteam ajunge la ea pe portiţa din fundul grădinii şi o strigam la gard. Aşa că am luat farfuria de la mamaia, cu lumânarea aprinsă şi apoi stinsă ca să nu mă ard eu, şi am pornit-o pe poteca din grădină. Poteca aluneca printre rândurile cu răsaduri proaspete de ceapă, usturoi, salată şi morcovi, pe o parte, şi via şi livada de pomi fructiferi, pe cealaltă parte. Eu, printre ele, mergeam săltat spre portiţa grădinii, dar şi cu fereală să nu pierd ceva de pe farfurie.

Când, deodată, o aud pe mamaia în urma mea:
- Acriţa! - aşa mă alinta ea: Anca-Ancuţa-Acriţa.
Mă opresc şi mă întorc nedumerită. Ce-o fi uitat?
- Stai, fa!
- Ce e, ce ai uitat?
- Auzi, cum o strigi pe femeia asta la care te duci?
- Păi, cum? Roiba!
- Nuuu, fa!, a făcut mamaia. Parcă o văd, parcă îi văd gestul ei când te contrazicea, parcă vroia să dea ceva la o parte, dădea cumva din mână şi din cap în lateral. Un gest fizic, ce putea să înlăture chiar o neplăcere ne-simţită, morală, psihică.
- Păi, cum altfel?
- Tanti Nuţu, aşa să o strigi. Aşa o cheamă.
- Păi şi de ce îi spune Roiba?
- Aşa îi spunem, toată lumea are o poreclă: Bastoana, Botoasa, Birlicioaia, Lupa... Ea e Roiba, dar o cheamă Elena, adică Nuţu, o strigi tanti Nuţu, ai înţeles, fa?
- Da, mamaie.

Aşa am luat eu cunoştinţă cu poreclele satului. Adică, le ştiam, dar le credeam nume. Mă miram eu că sunt aşa ciudate. De atunci am început să îi bat la cap să îmi spună poreclele tuturor de prin sat.

Jurnal de alergător sedentar

Da, am început să alerg, dar nu prea am continuat. Doar sporadic, între un cozonac şi o friptură de miel...
Problema e că mi se umflă piciorul "beteag" şi mă doare destul de tare după ce alerg, chiar şi aşa puţin cât alerg.

La sugestia antrenorului de înot al fetelor, am încercat să mă mut din parc, de pe asfalt, pe pista specială de atletism. Într-adevăr, din punct de vedere al alergării, e mult mai fain pe pistă, parcă o simţi elastică sub picior, aproape că te duce ea. Însă piciorul tot mi s-a umflat, ba chiar foarte tare, de a trebuit să mă aşez şi să îl ţin întins, ca să vină sângele înapoi spre partea de sus a corpului.

Ieri am zis că hai să alternez alergatul cu aqua gym, acel tip de mişcare care îmi place mai mult. Dar am ajuns la Worldclass ca o floricică, după o săptămână de Şcoala Altfel și una de vacanță, doar ca să constat că piscina era goală-goală, în revizie. Am făcut vreo 2 kilometri pe bandă, dacă tot eram acolo, la viteză 6km/oră, şi aşa nu m-a mai durut piciorul, dar tot mi s-a umflat tare!

Duminică am făcut vreo 4-5 km cu bicicleta, a fost mai bine.

Astăzi merg la control la medicul chirurg de cardio-vasculare. Nu mă aştept la reţete magice, ecografia doppler pe care am făcut-o înainte de Paşte şi analizele de sânge de ieri îmi arată că, din punct de vedere medical, sunt bine. Totuşi, de ce nu pot să fac mare lucru mişcare că mă doare piciorul şi mi se umflă?! Asta să îmi explice el! Şi ce altceva aş putea să fac.

Noaptea cărţilor deschise

Editura Litera şi Ziarul Ring ne invită să sărbătorim Ziua Internaţională a Cărţii joi, 23 aprilie 2015, făcând un lanţ uman în jurul Casei Poporului, ţinând în mâini cărţi oferite de Litera. Provocarea aceasta culturală îşi propune să adune 10.000 de oameni cu cărţi în mâini.

De Ziua Internațională a Cărții, haideți să demonstrăm că și românii acordă cărții și lecturii atenția cuvenită și se aliniază țărilor din întreaga lume, în care este deja o tradiție să sărbătorească această zi prin campanii culturale foarte ample.

De exemplu, în Spania se organizează un maraton de citit care durează două zile, iar regele Spaniei decernează premiul Miguel de Cervantes.

În Marea Britanie şi Irlanda au fost inventate “jetoanele pentru carte”, care valorează 1 liră fiecare şi care sunt distribuite pe parcursul anului în toate şcolile şi liceele pentru a fi folosite la achiziția de cărți de Ziua Internațională a Cărții.

În Dubai, compania aeriană Emirate oferă cărți pasagerilor, încurajându-i să le ofere la rândul lor în ţările unde călătoresc, orchestrând astfel o iniţiativă de schimb de cărţi pentru mai mult de 100 de destinaţii din toată lumea.

În Germania, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii se organizează evenimente în cadrul cărora diverse organizaţii, companii și persoane fizice donează sute de mii de volume.

Sunteți așteptați pe 23 aprilie, la Casa Poporului, de la 18.30, la Noaptea Cărților Deschise 2015!

Detalii mai puteți găsi pe pagina de Facebook a evenimentului.

Despre conferinţa Harville & Helen în România

Asociaţia Multiculturală de Psihologie şi Psihoterapie şi Otilia Mantelers sunt organizatorii unei conferinţe inedite la noi: conferinţa cu "terapeuţii inimilor" Harville Hendrix şi Helen Hunt, pe 23 şi 24 mai.

Cele două zile de conferinţă vor avea următorul program:

- Sâmbătă 23 mai - IMAGO pentru cupluri: Primeşte iubirea pe care o doreşti

- Duminică 24 mai - IMAGO pentru părinţi: Dăruieşte iubirea care vindecă

Harville şi Helen au dezvoltat o întreagă teorie, numită Teoria Relaţională IMAGO, care ne face să devenim conştienţi că inter-relaţionăm la nivel profund. 

"Cele doua zile de conferință cu Harville Hendriks si Helen LaKelly Hunt ne pot ajuta să facem acest lucru prin procesul de învățare a ‘Dialogului Imago’ și ne pot ajuta să ne transferăm de pe o poziție de învinovățire a partenerului și reactivitate la una de înțelegere și empatie. Cu acest proces, putem să ne transformăm conflictele din relație în oportunități de creștere și vindecare și de conectare mai profundă și iubitoare cu partenerul intim." - citim pe site-ul conferinţei.

Tot acolo puteţi găsi şi alte informaţii utile şi vă puteţi înscrie la conferinţa susţinută de Harville şi Helen în luna mai. 

Jurnal de alergător sedentar, ziua 2

Nu e păcăleală! Azi nu am alergat. În parc, până acum, mai e timp până diseară - ca să fiu optimistă! :)

M-am trezit năucă. Mai întâi m-am trezit mult mai devreme - mă rog, m-am trezit la 6, în loc de 6.40, dar 40 de min sunt extrem de "mult mai devreme" pentru mine! Şi am dat să adorm la loc la ora la care suna ceasul.

Parcă eram lovită cu leuca. Febră musculară adevărată doar un pic, mai mult o lene generalizată, paralizantă, şi o durere de gât care m-a luat de fapt de ieri. Am alergat cu gura deschisă, am băut apă rece ca să mă hidratez, sau pur şi simplu un streptococ de care am auzit că se plimbă prin şcoală o fi trecut şi pe la mine.

Dar, după un mic dejun constând în 2 feliuţe de "uscătură de ovăz cu secară" unse cu brână de vaci, 3 ridichi şi o cafea (cu un pic de zahăr brun şi-un strop de lapte), plus un Strepsils intensiv, sunt mult mai bine! Deja îmi fac planuri pentru alergat mai târziu!

70,1 kg dis de dimineaţă pe nemâncate. Way to go!