Thursday, August 29, 2013

Roger Waters, 10 years after

În urmă cu mai bine de 10 ani, mai precis pe 15 iunie 2002, am asistat la cel mai măreţ, magnific, complex - nu concert, ci spectacol integral, de-a dreptul. Roger Waters pe Kisstadion, la Budapesta. Păstrez încă biletele drept amintire.

Ţin minte că evenimentul m-a frapat prin muzică (mărturisesc sportiv că nu ştiam toate cântecele, am făcut parte dintr-un grup din generaţia mea, la care Pink Floyd a prins doar pe alocuri, în sensul că personal, albumele mai digerabile le ştiam şi le ştiu încă pe dinafară, le ascult încă "în buclă", dar altele gen "Ummagumma" abia dacă le-am ascultat o dată şi am decis că nu îmi plac).

M-au frapat de asemenea, pentru că nu mai văzusem nicicând până atunci într-un concert, efectele luminoase şi vizuale, auzeam replici de jur împrejurul nostru, ca la o piesă de teatru "săraund"... Atunci am pus rezultatul miraculos la care am asistat pe seama măiestriei lui Waters şi a echipei lui, dar am socotit că un rol major l-a avut şi acustica micuţului ("kiss", nu?) stadion pe care s-a ţinut spectacolul.

Lumea cânta liniştită, totul se desfăşura foarte civilizat, nu ştiu cum să explic senzaţia... Acest lucru l-am pus pe seama Budapestei, care nu e Bucureşti, nu? Lumea e mai civilizată acolo, credeam, e obişnuită cu concertele de anvergură şi nu se mai impresionează aşa uşor. În realitate cred că spectacolul avusese darul de a scoate la iveală ce e mai bun în oameni, chiar şi în cei prezenţi ca spectatori.

Am rămas, de-atunci încoace, cu impresia că am asistat la o "once in a lifetime opportunity", o "performance" inegalabilă. Şi chiar că nu a fost egalată de niciun alt concert de-atunci încoace - şi slavă domnului că am văzut câteva, în mare parte concerte rock, dar şi câteva jazz şi pop.


Aseară am cântat, am plâns şi am aplaudat laolaltă cu cei aproximativ 50.000 de spectatori prezenţi la evenimentul unic. Am văzut din nou efecte vizuale spectaculoase, am auzit şi văzut avioane, mitraliere şi porci zburători, am simţit maxim! Şi în ciuda locului (adică să-ne-nţelegem, Piaţa Constituţiei nu e Kisstadion), s-a auzit bine, acustica a fost potrivită.

Şi nu, nu am scos telefonul să fac poze sau să filmez decât pentru o singură poză, cu mega-teacherul, pe care mă rugaseră fetele mele să-l pozez ca să-l vadă şi ele (le povestisem în linii mari ideea cu copiii şi profesorul).
Ba chiar am observat că erau muuult mai puţini decât la alte evenimente de gen cei care făceau acest lucru - semn că rugămintea lui Roger Waters de a nu diminua din efectele vizuale cu bliţurile a fost auzită. Din nou, acest spectacol a reuşit să scoată binele din oameni la suprafaţă şi, dacă nu exagerez, am văzut parcă altă lume, alţi români :)

Sincer, pe alocuri spectacolul mi s-a părut şi destul de... greu. Plin de semnificaţii (dintre care, unele poate trecute, la ele nu mai rezonează tinerii din ziua de azi), cu o retorică a imaginilor uneori întrepătrunsă cu textul, alteori mergând paralel cu acesta (sau poate doar paralel cu mine hahaha!). Un spectacol dens, plin, complex. Ca un iaurt grecesc cu 10% grăsime, faţă de cele degresate pe care le vedem de obicei - şi bine că le vedem, că înainte de căderea "wall"-ului, ce vedeam?!

Una peste alta, deşi mi-a plăcut foarte mult spectacolul de aseară şi poate că pe alocuri a fost mai bine făcut decât cel de acum un deceniu, pentru mine tot acela rămâne "de referinţă", drept cel mai mare, mai frumos, mai impresionant concert la care am participat până acum. Dar dacă ar fi să aleg doar pe cele din ţară atunci da, cel de aseară se califică :)

Friday, August 9, 2013

Casa verde

Atenţionare: postul acesta reprezintă tema pentru acasă pentru ultima şedinţă a cursului de scriere creativă. Faptul că apare aici este în primul rând o modalitate la îndemână de a transporta textul de acasă la sala de curs, text scris în format electronic acasă de această dată. A se percepe ca atare!
***

Casa verde

Mă cheamă Amalia, aşa cum au decis mama mea, Amina, împreună cu cele două surori ale ei, Adela şi Adina. Toată partea feminină din familia noastră primişte la naştere nume care încep cu A, ce ziceţi de asta?! M-am născut în ultima odaie a unei case întunecate din Timişoara. Am crescut printre mobile vechi şi cărţi în latină şi greacă veche, dar şi printre mumii umane. Toţi ai casei se aflau acolo de cel puţin de un veac. Şi nici după moartea lor nu sunt foarte sigură că au plecat, căci mai aud şi-acum şoapte albastre pe scară sau râsete sumbre în pod.

Povestea aceasta este despre mine şi despre iubitul meu, Marius. Doctorul Marius Drăgănescu, un eminent psihoterapeut din Capitală. Marius mi-a povestit o parte, iar restul l-am trăit împreună. Dragul meu Marius, pe mine şi doar pe mine mă iubeşte! Mi-a declarat, nu doar o dată, că eu sunt lumina ochilor lui! Da, lumea vorbeşte m-a sedus prin hipnoză, dar eu ştiu că ne iubim pe veci, aşa cum numai două suflete preche se iubesc...

Doctorul Drăgănescu a ajuns în oraşul nostru cu ocazia unui seminar. Urma să prezinte rezultatele studiului său referitor la influenţa pe care o pot avea stafiile în socio-umanul suburban. Cu alte cuvinte, îşi propusese să demonstreze ştiinţific că faptul că oamenii cred în existenţa stafiilor care le bântuie casele, ajunge să le influenţeze viaţa mic-burgheză de la marginea oraşului.

Marius a păşit pe lespezile gării din oraşul nostru pentru prima oară cu ocazia acestui seminar, venind cu trenul din Capitală. În dimineaţa sosirii, s-a trezit buimac. Îşi simţea capul greu, ca după o noapte petrecută în aburii alcoolului. Dar nu băuse decât o bere la plecare, ca să-l ajute să doarmă mai bine. Se gândea încontinuu la visul din acea noapte zgâlţâită de roţile trenului. Ce fusese cu visul acela? Trebuia să ştie să-l interpreteze, căci oniricul fusese o altă temă predilectă de studiu pentru el de-a lungul anilor, în cariera sa prestigioasă. În vis, construia o casă.... O cărămidă, încă una... Le aşeza singur una peste alta, aşa cum aşezi hainele în dulap, fără niciun ajutor. Cumva, o forţă cerească îi dădea forţa să înalţe edificiul pas cu pas. O casă nu foarte mare... Aşa, ajunge atât. Parcă putea, cumva, să controleze felul în care contruia casa, putea să decidă cum să arate. Avea să fie o casă confortabilă. Dormitoare... Bucătărie de vară în curte... Terasă... Şi la sfârşit, totul vopsit în verde, cu ghivece tandre de muşcate cârlionţate la ferestrele de la parter. Casa verde. Casa lui! Ce vis frumos, gândi. Păcat că s-a terminat... Interpretarea visului o lăsă pe altă dată, nevrând să strice vraja în care parcă plutea.

Conferinţa a decurs fără incidente. Studenţii şi colegii veniţi să-l audieze i-au pus multe întrebări la final, dar s-a descurcat foarte bine. Şi iată, contrar programării iniţiale, mai avea câteva ore până la plecarea trenului înapoi spre casă. Suficient timp ca să parcurgă oraşul în pas sprinţar.

O porni pe aleile din centru, printre hoteluri şi catedrale, şi se îndreptă cu pas hotărât spre periferii. Trecu de frontiera blocurilor şi ajunse pe străduţe mai late, apoi pe altele mai înguste, apoi pe unele doar simple alei, ce îi scoteau la iveală, ca din pământ, casă după casă, una mai frumoasă ca alta. O casă vopsită în roşu, cu etajul construit doar pe jumătate, o alta albă, cu multe flori colorate în toată curtea, o alta crem sidefiu, ca lumina blândă a dimineaţii strecurată printre obloanele unei case aflată pe malul mării... Deodată, rămase pironit locului, ca trăsnit. În faţa lui, în depărtare, se zărea o casă verde, cu cerdac şi muşcate creţe la parter. Era chiar casa din visul său. Porni în galop nebun spre ea.

Când ajunse în faţa casei, doctorul Drăgănescu întoarse capul: văluri străvezii şi albicioase acopereau acum oraşul în urma sa, în schimb, casa verde se desluşea clar de departe, cu acoperişul ei zvelt şi cenuşiu înălţându-se trufaş spre marele gol albastru al cerului. Zidul de piatră circular al casei, parcă fremătând într-o uşoară înfiorare, scotea fără încetare un vuiet, mereu acelaşi: Intră, intră!, un fel de căscat gutural.
Doctorul împinse porţiţa de la stradă şi intră în curte. Înăuntru era întuneric şi un miros intens, altul decât cel de pe stradă, ca şi cum ar fi existat acolo resturi de mâncare sau vreun cadavru putrezit şi atunci, din spatele casei lătră un câine. Poate că cineva îl privea chiar acum pe doctorul Drăgănescu prin deschizătura de la podul ce despărţea zidul casei de acoperiş, poate că două din luminiţele acelea zgomotoase din curte erau ochi de femeie, nu de licurici. Hei, dar unde îi era curajul? Străbătu în vârful picioarelor terasa de la intrarea în casă, privind în toate părţile. Câinele tot mai lătra undeva, departe.
Perdeaua fu trasă brusc la o parte şi din casă năvăliră mirosuri grele.
- Bună ziua, v-aţi rătăcit?, fu învăluit de o voce decrepită. O bătrână îl fixa cu ochi galbeni şi blânzi.
- Bună ziua..., răspunse fâstâcit. Da... probabil... adică, nu ştiu... Eu... vedeţi... nu ştiu...

A fost poftit în casă de cele două bătrâne care locuiau acolo, nonagenarele mele mătuşi, servit cu dulceaţă de trandafiri culeşi cu mâinile ei uscate de mătuşa Adela, şi cu apă rece, scoasă din fântâna din curte chiar de mătuşa Adina. Casa se înfăţişa şi pe dinăuntru la fel ca-n visul lui: odăi răcoroase, mobilă veche, cărţi în latină şi greacă veche pe toate rafturile de pe pereţi. A mâncat dulceaţa şi a băut apa, apoi a înţeles că vizita s-a terminat. A mulţumit pentru ospitalitate şi a plecat răvăşit, ca după o partidă de sex cu cascada Niagara însăşi.

Din ziua aceea, nimic n-a mai fost la fel pentru dragul meu doctor. Şi-a închis cabinetul de la Bucureşti, unde oferea consultaţii psihologice, şi-a vândut apartamentul din Capitală şi s-a mutat într-o cameră la un hotel din centrul Timişoarei. De-acolo venea în fiecare zi să le vadă pe mătuşile mele, aducându-le mici daruri: o sticluţă de lavandă, un pieptene bătut în pietre semi-preţioase, o vază de flori din cristal... Le-a câştigat repede încrederea, astfel că la întoarcerea mea din vacanţa de la Arad l-am găsit stabilit în casă. A fost dragoste la prima vedere, nici nu încape îndoială, nu mă iau eu după gura lumii...

Luna desenă pentru o clipă trei siluete, una zveltă, cu o cazma în mână, celelalte abia mişcându-se în faţa ei. Siliueta tânără eram eu, desigur. Nu mi-a fost deloc greu să le fac pe mătuşa Adela şi mătuşa Adina să alunece pe pojghiţa de gheaţă din faţa casei. Şi nimeni n-a bănuit vreodată că numai eu şi Marius am ştiut dinainte că mătuşile au ieşit pentru ultima oară să dea mâncare câinelui. Nu le-am atins pielea, nu vroiam să las urme în vreun fel. Uşor, doar o piedică uneia şi un brânci celeilalte a fost suficient ca să cadă pe gheaţă. Mătuşa Adela şi-a rupt gâtul căzând în tufa de trandafiri de dulceaţă, iar mătuşa Adina a picat direct în fântână. Mare tragedie, într-adevăr!

Înmormântarea a decurs firesc. În fond, cine să se fi aşteptat la alt final de la două bătrâne de vârsta lor? Poate doar faptul că au murit deodată ar fi putut să dea cuiva vreun motiv e reflecţie, însă cine să se mai gândească la două fosile umane, uitate oricum de decenii în casa cea verde?!

Da, casa verde... Casa noastră! Marius şi cu mine ne-am mutat în dormitoarele mari de la etaj. Am aruncat fireşte, mobilele vechi, cu miros acru de secole trecute, am aruncat şi perdelele care îşi fluturau poveştile arămii la geamuri, poveşti cu trăsuri şi cai vienezi... Totul e minunat acum în casa cea verde.

Doar Marius se plânge noapte de noapte că aude paşi. Odată l-am trezit pentru că se foia şi striga în somn ca un pui de găină dus la tăiere. Mi-a spus că le visase pe mătuşile mele alergând spre poartă, una cu mărăcini de trandafiri în păr, cealaltă ieşind pe brânci din fântână. A doua zi am găsit fire de păr alb ca neaua prinşi în trandafirii de lângă gard, iar pe ghizdul fântânii se odihnea cămaşa de noapte în care a fost înmormântată mătuşa Adina.


În altă seară Marius, a aşezat pe masă farfurii şi pentru mătuşi, pretinzând că ele se află în casă cu noi... Şi peste o oră am găsit mâncarea din farfuriile lor consumată. Casa noastră verde s-a transformat în casa cu stafii... Marius şi-a vazut astfel nu doar un vis împlinit, ci chiar două: căci acum locuim în casa verde visată de el, şi dispune de suficient material didactic pentru studiile cu stafii suburbane...

Thursday, August 8, 2013

Cărţile care îi scriu pe autori...

sursa foto
Circula zilele trecute pe net o fotografie (aceasta de alături), cu două persoane într-un vagon de tren, însoţită de întrebarea referitoare la identitatea celor doi. Am citit (pe Catchy.ro) că fotografia aparţine lui Henri Cartier-Bresson, fotograful francez supranumit părintele foto-jurnalismului. Dar încă se caută identitatea celor doi pentru că nu se ştie pe cine a fotografiat artistul (mort la 3 august 2004) în România, 1975, aşa cum şi-a intitulat această fotografie.

Aşadar, până la descoperirea răspunsului la întrebarea "Cine erau tinerii din tren?", aceasta este... O fotografie cu nimeni.

Exact acesta a fost titlul unui exerciţiu pe care l-am avut aseară, la a treia şedinţă a cursului de scriere creativă. Păcat că nu mi-am amintit la timp fotografia şi nu am compus un text cu această fotografie în minte! Mare păcat! Dar aşa (mi) se întâmplă de obicei, pusă "din senin" să scriu ceva în 10 minute, inspiraţia intră în blocaj. Mai mult, ni s-a cerut să scriem literar, emfatic, forţat, cu multe metafore şi comparaţii... Eu m-am dus cu gândul la "Caietul cu expresii frumoase" pe care ne-a pus tovarăşa învăţătoare să îl ţinem în clasele primare, cam pe când începeam să scriem compuneri, şi care să ne fie de ajutor în formularea unor texte pline de tropi.
sursa foto
Aseară însă, pe lângă faptul că mi-am imaginat şi am "reşapat" o mică scenă dintr-o carte recent tradusă de mine la editura Litera, am făcut asta într-un stil atât de hiperbolizat, că am căzut în patetic. Sau cel puţin, mie mi s-au părut patetice tonul, subiectul ales, structura compoziţiei... Nu mi-a plăcut deloc ce-a ieşit la final!

Mai întâi însă am avut un exerciţiu de auto-sondare: să răspundem la întrebarea Despre ce aş vrea să scriu?
Astfel am aflat de la colegii mei că unii dintre ei vor să scrie "mai artistic" ceea ce deja scriu, texte de business, de exemplu; alţii au nevoie de creativitate în lucrul de zi cu zi la serviciu, de design de jocuri, de exemplu; alţii deja au o imaginaţie (adolescentină, dar foarte bogată); alţii scriu sau ar vrea să scrie genul acela de scriere - genul de fantasy-horror, sau genul pe care eu îl numesc de "ceaţă totală în capul autorului"... Genul acela lipsit de orice fir epic, de orice structură... Însă, deşi au întrunit deja admiraţia profesorului de la curs, sincer, mie nu îmi place acest stil!

sursa foto
Eu m-am gândit că dacă aş scrie (which I am not sure of anymore), aş vrea să scriu... multe! În general, proză scurtă, nu am ambiţii de vreun roman. Aş vrea să scriu însă Trilogia de poveşti pentru copii pe care le am în minte şi pe care nu am apucat să le pun pe hârtie; să-mi contiui traducerile de carte, dar poate mai... "artistic", mai creativ, pe de o parte, dar şi să ies din zona de beletristică şi să traduc non-fiction, pe de altă parte; să scriu poveşti pentru oameni mari (în genul poveştilor sud-americanilor mei preferaţi, Isabel Allende, Llosa, Marquez...); dar şi memorialistică "cu tematică" (genul de studii socio-istorice); reportaj, jurnalism narativ, felii de viaţă, comentarii la cărţi şi filme... Poveşti cu copii, pentru mame şi taţi ("parenting style")...

Şi în acel moment m-am gândit: e ok, e chiar bine să existe cel puţin tot atâtea tipuri de scriere câte tipuri de cititori există, nu? Scriem diferit, pentru că citim diferit.

sursa foto
Dar o concluzie (parţială) a acestui exerciţiu a fost aceea că (mai toţi) scriem despre noi înşine. Scriem despre ce cunoaştem mai bine. Scriem despre ceilalţi, în raport cu noi. Scriem despre noi şi lucrurile care ne-au constituit până acum. Aceasta e esenţa constitutivă a actului scrieri. Dacă ai înţeles şi înglobat asta, restul e mai uşor, decurge oarecum firesc.

Am mai discutat şi despre structuri. Scrisul contemporan - aşa cum anticipam şi eu ieri - nu mai respectă structuri predefinite. De altfel, Mario Barangea e de părere că, dacă ai întreba un scriitor despre asta, ţi-ar râde în nas, refuzând să admită că în scriitura lui mai există altceva în afară de inspiraţie pură! Eu cred că structurile sunt descoperite în texte şi stabilite de critică, de acei teoreticieni obsedaţi de standardizare şi formalizare. Dar nu de scriitori! Mai ales, nu de către cei contemporani.
Îmi vine să strig: Opriţi timpul! Vreau să cobor! :)

Delta, versiunea 5.0

2013 este al 5-lea an consecutiv de vizitare a Deltei Dunării la Sfântu Gheorghe.


Anul ăsta parcă a fost la fel ca anii precedenţii, la aceeaşi gazdă, care ne-a servit două mese de peşte pe zi, totalizând cam 4 feluri de bucate peşteşti; aceeaşi plajă uriaşă, unde nu rişti să calci pe cearşaful vecinului când vrei să intri în mare; aceiaşi carcalaci la intrarea în apă; aceleaşi apusuri de soare unice şi incredibile; plimbare, ploaie atât cât să nu-ţi strice concediul...
Dar pentru mine a fost un pic altfel... Nu mai rău, doar altfel (ca să iau partea bună a lucrurilor):
Nu prea am stat la soare - aşa că am scăpat de arsurile neplăcute.
Am încercat să fac cei 5 km de mers pe jos zilnic prescrişi de medic, fie pe plajă, spre gura de vărsare a Dunării în mare, fie pe drumul la şi de la plajă, fie prin sat - ocazie cu care am descoperit zone noi din Sfântu, pe care nu le văzusem anii trecuţi, case frumoase, Fundaţia Anonimul, şcoala cu clasele I-VIII.
Nu am depăşit 2 beri pe zi (şi alea cu învoire de la medic, la tratamentul meu cu anticoagulant) - deci am putut să citesc mai mult - am reuşit să termin o carte destul de plictisitoare, începută de mult.
Am mâncat mai puţin, alegând Omega din peşte şi dând la o parte cartofii şi pâinea (dar tot m-am îngrăşat, şi mă mai chinui şi acum cu vreo două pârdalnice de kilograme în plus).
Nu am mai pozat aşa de mult copii pe plajă (dar i-am pozat totuşi, de amintire), ci din plimbările pe jos mi-au ieşit mai mult fotografii de "atmosferă". Care atmosferă, ca să glumim puţin, vorba analizelor pe text de pe vremuri, era "în concordanţă cu sufletul poetului".
Voila câteva fotografii.



 Copyright: AncaIlie
(Constat că am selectat doar din cele mai "gloomy", dar o să încerc să fac şi o selecţie de culoare şi veselie pentru data viitoare)

Wednesday, August 7, 2013

Pe aripile scrisului

- It really isn't fit! - Pur şi simplu nu se cuvine! - spune Mammy în "Gone with the wind", chiar în această clipă la televizor.
- Pur şi simplu, nu se cuvine, ce coincidenţă, chiar aşa mi-am pus eu personajul să spună (printre altele) la cursul de scriere creativă, aseară.

sursa foto

A fost un exerciţiu destul de amuzant: fiecare dintre noi a avut de scris ceva, o parte, un fragment... din ceva, fără să primim prea multe detalii şi explicaţii. Şi astfel, fără s-o ştim, am rescris Madame Bovary, a lui Flaubert. Ce-a ieşit, de fapt, a fost un cu totul alt text, dar nu lipsit de savoare, totuşi. Fragmentele erau evident scrise în stiluri diferite, dar se ţineau binişor însăilate de numele personajelor şi de firul acţiunii, care trecea prin ele, ca aţa prin mijlocul găurit al mărgelelor.

Căci teoria pe care ne-a expus-o după aceea Mario afirmă că cel mai important lucru, primul pe care trebuie să-l decizi atunci când vrei să scrii este motivul, tema (filosofică). Cum ar veni: ce vrea să spună poetul? Aceasta devine apoi o poveste, cu ajutorul personajelor, al structurii şi al stilului. În cazul exerciţiului nostru de aseară, 15 stiluri diferite nu au anulat structura şi personajele, deci nici povestea.

Potrivit lui Mario Barangea, nu e complicat să scrii, de fapt. Ceea ce face diferenţa este stilul care îmbracă structura (paranteză: trebuie să citesc şi mai mult decât acum, consider că doar prin lecturi numeroase poţi să capeţi stil - m-au copleşit, de exemplu, poveştile colegilor mei de la curs prin bogăţia de sinonime, prin imaginaţia de scheme exotice şi combinaţii abracadabrante...). Dar povestea rămâne, tema e aceeaşi.

Din ce am înţeles, Flaubert ar fi pretins că în lume nu există mai mult de 6-7 poveşti îmbrăcate desigur în haine stilistice diferite, dar toate având la bază doar 2-3 motive principale. Şi că oricare dintre aceste poveşti se poate reduce la o singură frază. Ideea de bază aşadar ar fi că orice scrii trebuie să aibă la bază un motiv, o idee, şi să se poată rezuma la o singură frază.

Şi uite-aşa, în ultimele minute ale cursului, am avut eu revelaţia aceasta: cât de frumoasă poate fi literatura (şi) dacă o priveşti din perspectivă matematică! Să poţi să spui răspicat: asta e tema principală, asta e povestea, formată din structura asta, personajele astea şi stilul ăsta. Matematic, schematic!

sursa foto
Aşa cum mă cunosc, sunt sigură că de-acum încolo am să caut să disec textul, să-i găsesc firul călăuzitor, tema filosofică principală care a devenit povestea din carte. Nu am să mă mai las sedusă de întreg, de ansamblu, nu voi mai exclama: Oau! ce carte mişto! - şi-atât.

Şi pe drumul spre casă la întoarcere îmi aminteam de cursul de teoria literaturii din facultate... Oare mai am pe undeva păstrat cursul scris de mâna mea? Din câte îmi amintesc, nu prea se scria la acel curs, era genul de curs cu amfiteatrul plin ochi, veneau chiar elevi de clasa a XII-a să îl audieze, îl ascultam cu gura căscată pe prof. Tudorică făcând slalom printre culturi şi literaturi, încât, ca să nu-i ratăm cuvintele, nu prea mai pierdeam timpul cu scrisul. Seminariile însă erau atât de libere, şi din păcate cred că prea multă libertate strică, pentru că am profitat de amabilitatea seminariştilor şi nu prea rezolvam temele de seminar, şi nici nu prea citeam teorie literară... Bunul profesor însă a plecat (la o altă facultate, dintr-o ţară mai caldă, aşa se zvonea) chiar înainte de examen. Pe care l-am dat cu o scorpie/profesoară care a picat trei sferturi din anul I, evident şi pe mine, care nu prea călcasem pe la seminarii şi nu citisem teoria...

Pe de altă parte însă, am impresia că în ziua de azi nu prea mai avem noţiuni de teorie literară... Improvizăm în scris, improvizăm în analiză, scriem după alte canoane, repere, deloc clasice.

Sunt curioasă ce mai învăţăm la cursul din această seară!

Tuesday, August 6, 2013

Scribere humanum est

Aseară am păşit cu emoţie şcolărească pragul Fundaţiei Calea Victoriei, pentru a participa la primul meu curs acolo. Spun primul, pentru că mi-au făcut o impresie foarte plăcută şi cred că am să revin şi pentru alte cursuri şi ateliere. Şi spun al meu curs, pentru că B24Kids, pe care îl păstoresc, este partener al Fundaţiei Calea Victoriei, mai precis al secţiunii pentru copii şi adolescenţi numită Şcoala de Arte şi Maniere, aşa că le-am "trimis" un număr de cursanţi până acum.

Cursul care a început aseară este unul de Scriere creativă. De ce l-am ales? Din egoism: pentru auto-cunoaştere. Curiozitate, dacă vreţi.

sursa foto
Am scris ceva la viaţa mea, în sensul strict tehnic (sau poate nu numai?) al cuvântului, scribere: o lucrare de diplomă - pe o temă care a suscitat discuţii aprige şi foieli pe scaun în rândurile bătrâneilor clasicişti ai comisiei din catedra de clasice, pe care mă mândresc că i-am mai audiat la cursuri, pentru că, Dumnezeu să-i ierte, au murit de-atunci aproape toţi: "Limbajul licenţios în Satyricon-ul lui Petronius. O analiză lingvistică"; apoi trei lucrări de master, în trei stiluri diferite: una la studii clasice (tema era ceva pe baza Noului Testament, tot abordare lingvistică), una la Comunicare şi Relaţii Publice (o adaptare după tema lucrării de la Budapesta, şi anume "Limbă de lemn, cultură şi comunicare. Perspectiva socio-lingvistică"), şi una la Central European University ("The Wooden Language in Scinteia, The Romanian Communist Party Propaganda Daily").
Am mai scris (vreo opt ani) articole, studii şi interviuri la ziarul Bursa, la revistele Bursa IT, eWEEK România, Channel Partner România, materiale destinate presei din perspectiva organizatorului, la conferinţele Agora Technology Conferences, eLiberatica, Open Agile, precum şi comunicate de presă sau conţinut pentru site-ul web pentru diverşi clienţi companii...
Am scris articole în revista online Catchy.ro, review-uri de jucării şi cărţi pentru copii la revista online Diverta.ro, am tradus câteva zeci de cărţi în total pentru câteva edituri cu care am colaborat...
Am mai scris câţiva ani (vreo patru ani, după ce am pierdut primul blog) Blogonovela aceasta...

Însă tare aş vrea să ştiu şi sper să aflu dacă ştiu, pot şi/sau îmi place să scriu şi altfel: creativ. Ăsta cred eu că e scopul cursului pentru mine.

sursa foto
Şedinţa de aseară  fost cu câteva exerciţii. La început mi-era teamă să deschid gura, ce naiba, mă gândeam, eu scriu... "în scris", nu "de vorbit". Însă mi-am dat seama că numai reflectând ceea ce ai scris în urechile celor din jur, ca-ntr-o oglindă, scrisul prinde viaţă. Numai citite, cele scrise există. Aşa că iată-mă din nou eleva de şcoală generală care îmi citeam povestirile SF stângace la clubul literar pe care îl înfiinţase profesorul de română în şcoală. Eram cea mai mică de acolo, doar în clasa a V-a (şi un puternic simţ al ridicolului m-a făcut aseară să mă simt ca atunci, la 10 ani, simţeam adică cum mintea şi ideile mi-au rămas la acelaşi nivel de-atunci, cu toate că nu am mai scris SF-uri tot de-atunci).
Relativ la vârsta participanţilor - aseară nu mică mi-a fost mirarea să constat că am şi colegi de curs în clasa a VIII-a, sau în clasa a XI-a (le admir şi le invidiez preocupările, bravo, copii! sper să le văd şi eu pe fetele mele pe la astfel de cursuri, în loc de cluburi, la vârsta voastră!), dar şi doamne venerabile, la vârste mai avansate decât mine.

Primul exerciţiu a fost să scriem ceva, orice ne trece prin minte, vreme de zece minute. Teama mea că am tendinţa să scriu despre mine şi că, vezi Doamne, oare pe cine interesează, mi-a fost un piculeţ risipită atunci când am recunoscut aceeaşi tendinţă la cel puţin jumătate dintre participanţi (în număr total de 15).

Apoi, după ce am citit şi analizat toţi, am avut un exerciţiu de scris o povestioară, pornind de la una din persoanele din sală... Unde au ieşit tot felul de poveşti, mai bune sau mai puţin bune.

Una peste alta şi ca să n-o mai lungesc, cred că genul de scris în primul rând, cu subiect dinainte stabilit, cu temă şi calculat, scris şi şters, analizat, căutate sinonimele, revenit la el etc. - mi se potriveşte mai bine decât scrisul instantaneu, cu pixul pe hârtie, pe teme "creative", din imaginaţia de moment.

Câteva dintre ideile de bază cu care am rămas după curs:
- scrierea creativă este o formă de creativitate. Poate atinge statutul de artă, dar asta depinde de "creator"
- scrierea creativă este un exerciţiu terapeutic (aici cred că mă identific, scrisul mă face să mă simt bine, îmi ordonează gândurile şi un pic şi viaţa) - deci ajută la descoperirea de sine
- pentru ficţionalizare există câteva reguli (pe care le vom învăţa în şedinţele următoare)
- cică e la modă să scrii texte în care nu se întâmplă numic. Aşa-numitul scris minimalist
- scrierea este despre poveşti. cum apar poveştile şi mai ales, de ce scriu acea poveste? ce vreau să spun? (Mario Barangea, cel care ţine cursul, ne-a îndemnat chiar să încercăm să decodificăm motivele pentru care vrem să scriem)
- nu-ţi fie teamă să inventezi. inventează! (aş vedea asta tot ca pe o extindere a lui Open Your Mind)

Şi abia aştept cursul din această seară. Vă mai ţin la curent! :)

L.E.: Căutând ilustraţii pentru articolul de mai sus, am dat de un articol care aminteşte despre o vorbă a lui Confucius de care uitasem: "Choose a job you love, and you will never have to work a day in your life." Articolul tratează despre meseria de scriitor... E interesant.

Monday, August 5, 2013

Despre alăptare (post mai vechi)

M-am gândit să marchez şi eu săptămâna internaţională a alăptării (1-7 august 2013) prin re-postarea unui articol pe care îl scriam anul trecut pe tema asta. (Dar voi reveni şi cu "reflecţii mai noi" :) )

Oameni buni, nu e pornografie, e mâncare!
de Anca Cristina Ilie


Într-o vară, nu cu mult timp în urmă, vizitam un magazin de decoraţiuni interioare împreună cu soţul şi însoţiţi de copilaşul de nici o lună. Fireşte că inevitabilul s-a produs şi fetiţei i s-a făcut foame. Soluţia: m-am aşezat pe una din canapelele din showroom (eram chiar în acel magazin care încurajează testarea produselor) şi mi-am hrănit la sân copilul. Nu, nimeni n-a fost scandalizat, nimeni nu mi-a spus să mă acopăr şi nu m-au dat afară din magazin.

Însă se pare că nu la fel au stat lucrurile în Statele Unite – deci, cum s-ar zice, la case mai mari – în câteva cazuri despre care povesteşte Lisa Belkin într-un articol în HuffingtonPost.com.



O mamă din Virginia, care întâmplător este membră în Senatul Statelor Unite, afirmă că îşi va alăpta la serviciu nou-născutul, iar afirmaţia ei ajunge subiect de ştiri în Washington Post. O mamă din Los Angeles vizitează expoziţia de design de la LA Country Museum of Art şi se opreşte pe o bancă în muzeu ca să-şi alăpteze copilul de aproape 2 ani. Un angajat al muzeului îi cere să se acopere, iar asta ajunge viral pe Facebook şi Twitter. Şi probabil că aţi auzit sau chiar văzut cu toţii mama care a apărut recent pe coperta revistei Time, alăptându-şi fiul în vârstă de 4 ani. Ştiţi, fotografia aceea care era fie o dorinţă disperată de a atrage atenţie, fie o frumoasă înfăţişare a legăturii dintre mamă şi copil, fie cea mai nouă încercare de a le face pe mame să se îndoiască de metodele lor de parenting – depinde din ce perspectivă priveşti lucrurile.

Lisa Belkin are o singură întrebare legată de toate acestea: de ce ne pasă atât? De ce ne preocupă atât de mult subiectul?

În fond şi la urma urmei, Jamie Lynne Grumet nu ar fi apărut pe nicio copertă, a niciunei revistei, dacă era înfăţişată în timp ce îi dădea fiului ei un măr sau o bucată de brânză, iar Jill Vogel nu ar fi devenit subiect de ştire dacă ar fi anunţat că dorea să schimbe scutecul fiicei ei de trei săptămâni în timp ce aceasta îşi petrecea timpul cu mama ei în birou. Şi Katie Hamilton ar fi fost lăsată în pace să-şi legene copilaşul pe acea bancă din muzeu. Toate acestea – hrănitul, schimbatul scutecului, legănatul ca să adoarmă – sunt lucruri obişnuite, repetitive, pe care părinţii din toată lumea le fac în fiecare moment, oarecum mecanic.

Ceea ce diferă atunci când vine vorba despre alăptarea la sân, desigur, este sânul. Şi nu e cazul că ne maturizăm? Citind poveştile acestor incidente amintite mai sus – şi, pun pariu că fiecare dintre noi, mamele, avem cel puţin o poveste personală de inclus în listă – aţi putea crede că toţi cei care le povestesc, ca şi cititorii publicaţiilor respective, sunt doar nişte băieţaşi, nişte adolescenţi prostuţi şi imaturi.

„O femeie din LA s-a despuitat în muzeu”, începea articolul despre Katie Hamilton, apărut pe unul din blogurile LA Weekly. „O mamă îşi bagă ţâţa în gura unui preşcolar”, citim pe Gawker despre coperta revistei Time. „Mmmm, ţâţe!” comentează un cititor pe site-ul web al Business Insider pe acelaşi subiect privind coperta revistei Time – articolul este despre Naşterea Parentingului Extrem. Uff!

A fost odată ca niciodată, o vreme în care femeile însărcinate nu ieşeau în public de când li se vedea burta. Foarte rar spuneau cuvântul „însărcinată”, folosind mai degrabă eufemisme cum ar fi „în spiritul familiei”. (Directorii canalului de televiziune CBS au insistat ca Lucille Ball să spună că „aşteaptă un copil” de teamă să nu aducă vreo ofensă telespectatorilor.) La începutul secolului 20, profesoarele de şcoală erau sfătuite să nu se căsătorească şi să evite să facă copii. Până la jumătatea secolului, li s-a permis să se căsătorească, dar erau obligate să-şi dea demisia în al doilea trimestru de sarcină, pentru ca burta să nu poată fi expusă şi să fie, astfel, o manifestare a sexualităţii lor.

Acum, ca şi atunci, sexul are ca efect sarcina, dar de-a lungul timpului, am reuşit să le rupem una de alta în folosirea zilnică, iar atunci când vedem rezultatul, nu ne gândim de fapt la cauză. Sarcina înseamnă acum bebeluşi – adică motiv de sărbătoare, sau cel puţin, nu este un motiv ca să te ascunzi.

Vom putea oare să atingem acest punct colectiv atunci când este vorba de alăptarea la sân? – se întreabă Lisa Belkin. Putem să vedem o femeie alăptându-şi copilul, iar cuvântul care ne vine în minte să fie „mâncare”? Da, este şi un sfârc acolo. Dar un sân folosit ca să hrănească un copil nu este mai aţâţător decât un vagin folosit ca să nască unul. Am învăţat să nu mai roşim atunci când vedem o femeie însărcinată. Este timpul să avem aceeaşi atitudine şi faţă de mamele care alăptează.

Lisa Belkin subliniază că prin aceste cuvinte nu pledează pentru ca fiecare mamă care alăptează la sân să se dezbrace până la bustul gol ori de câte ori trebuie să-şi hrănească copilul. Dar sugerează că am putea să nu mai acordăm atenţie excesivă acestui aspect, ci să ne purtăm natural în astfel de situaţii.

În încheiere, autoarea articolului face o listă de „da”-uri şi „nu”-uri privind unele dintre situaţiile pe care le observă în jurul ei sau de care ştie din statistici referitoare la Statele Unite ale Americii.

Pe de o parte, ea solicită să se mărească durata concediului de maternitate, numărul încăperilor de alăptat şi legile precum cea federală care le cere angajatorilor să le acorde angajatelor pauze pentru muls laptele cu pompa, dă drept exemplu legea din Seattle, care proclamă alăptarea la sân un drept civil. Solicită programe de instruire în locuri precum LA County Art Museum, care să clarifice pentru angajaţi că femeile din toate cele 50 de state au dreptul de a-şi hrăni copilul la sân în orice loc au dreptul legal să se afle. De asemenea, sunt recomandate conversaţiile mai civilizate, în care a recunoaşte că alăptezi la sân sau cu biberonul nu reprezintă o măsură a dragostei faţă de copil.

Pe de altă parte, autoarea dezaprobă rezultate ca cele din ultimul raport de la Parteneriatul Naţional pentru Femei şi Familie, care arată că 14 state au primit nota D (notarea începea de la A, cea mai mare notă) în ceea ce priveşte legile care îi protejează pe noii părinţi, tot aşa cum dezaprobă incidentele de felul celor de mai sus, în care mamelor care alăptează li se cere să părăsească locul, precum şi pe oricine care încearcă măcar să facă o mamă să se simtă vinovată pentru că a ales biberonul faţă de sân, sau invers; şi dezaprobă orice titluri şi comentarii de articole care chicotesc sau arată cu degetul pe cineva. În cele din urmă, Lisa Belkin dezaprobă cu tărie coperţile de revistei care fac ca alptarea să pară mai degrabă o identitate decât o acţiune.

Oameni buni, nu este pornografie, este mâncare!
Şi în general, nu este treaba noastră. Vedeţi-vă de treabă şi nu vă mai zgâiţi!

28 May 2012 (articolul poate fi citit şi aici)

Friday, August 2, 2013

Me... and the mind games

Nu ştiu cum se adună în jurul meu lucruri atunci când am nevoie de ele... Şi ele se leagă, cumva, sau eu le văd puse în legătură...

Am citit cu mare interes mai deunăzi, la Mămică Urbană, interviul Anei Nicolescu cu psihologul Gyorgy Gaspar pe tema cuplului şi a percepţiei de sine a femeii... Am admirat în primul rând curajul Anei de a-şi mărturisi vitiza la specialist, ba chiar terapia, luni de zile, curajul de a vorbi despre sine, cu sinceritate şi deschidere. Ea mi-a dat, cumva, puterea să scriu şi eu acum despre mine...

Iar din interviu mi-am dat seama nu numai că toate "crizele" mele lacrimogene sunt perfect naturale şi normale, nu numai că nu e nimic în neregulă cu mine dacă mă simt copleşită, aşa cum credeam, dar mai ales că probabil de un astfel de specialist avem şi noi, cuplul Ilie, nevoie acum...

E mult de spus şi mi se pare destul de complicat, cu multe pânze întreţesute...

De la faptul că tatăl meu, modelul meu masculin în viaţă, a murit când eu aveam doar 7 ani - lucru pe care probabil, în subconşient, l-am perceput ca pe un abandon... şi legat de asta, mă simt cumva, metaforic vorbind, că am crescut ca o pasăre care încearcă să zboare cu o singură aripă... Am reuşit să mă ridic, sunt conşientă de asta, dar îmi lipseşte puterea pe care ţi-o dă oglindirea meritelor personale în ochii tatălui... şi din când în când, mai cad din zbor...

Apoi trecând prin divorţul sorei mele, mamă de doi băieţi mici, al căror tată a decis să se despartă şi de soţie, dar şi de copii... divorţ care m-a zguduit şi pe mine emoţional destul încât să-mi caut echilibrul în câteva şedinţe de psihoterapie... (despre care nu cred că am povestit nimic... pudoarea asta, fir-ar să fie!)

De la multele schimbări din viaţa noastră în ultimele luni - mutarea la curte, casa neterminată complet, locuit împreună cu tata-socru, probabil în subconştient sperasem în ajutorul lui, însă el şi-a văzut de viaţa lui (aş numi asta egoism, dar mi-am propus să încerc să nu judec), deci cumva încă un abandon..., multă muncă pe lângă casa omului, iar eu sunt genul care mai degrabă se lasă programat decât organizează pe alţii... apoi clasa I a copilului mare, dezamăgirile legate de sistemul de învăţământ, programele extraşcolare, engleză şi ceva sport, grădiniţa celei mici... apoi boala mea căzută ca un trăsnet (eu tot mai cred că a avut un cuvânt de spus şi sistemul nervos aici, prea eram încrâncenată, ca un mecanism angrenat într-o mega-morişcă ce se învârte fără oprire. Dar acum sunt bine, cât de bine se poate, nu e ca şi cum n-aş fi fost bolnavă, dar cu monitorizare, tratament, ciorapii de compresie, mişcare, alimentaţie săracă în vitamina K şi bogată în Omega, atenţie la accidentări, şi odihnă... sunt un om normal).

Şi nici nu le mai ştiu pe toate! În toată ciorba asta am o singură, dar foarte mare mulţumire: fetele! Ele cresc frumos, sunt sănătoase, şi mă fac să mă simt extrem de fericită, mândră şi norocoasă că le sunt mămică! Îmi vine să le mulţumesc că m-au ales să le fiu mamă :) Ilinca a împlinit 6 ani acum câteva zile, în mai puţin de o lună împlineşte şi Roxana 8 ani... Mi se pare că tot mai rar a fost nevoie în ultima vreme să-mi repet în minte cele învăţate de la Otilia: "Acceptare, acceptare, acceptare!", pentru că am impresia că parcă îmi iese mai bine acum asta, nu mai sunt aşa de critică (mai ales cu Roxana am tendinţa să fiu critică, am pretenţii mult mai mari de la ea şi apoi îmi fac mustrări de conştiinţă şi complexe de vinovăţie).

Am rumegat mult la interviul Anei. Mă "ventilasem emoţional", cum spune psihologul acolo :) Mă adunam după ultima criză lacrimogenă cu reproşuri şi altele din sfera isteriei depresive, menite să atragă atenţia, "uite-mă, sunt aici, sufăr, mi-e greu, mă simt copleşită!" Îmi adunam înapoi acasă nervii lăsaţi să zburde liberi prin casă şi curte, încercam să-mi explic tendinţa centrifugă de a lăsa totul baltă şi a fugi (evadând din prezent? din mine însămi? de teama de abandon, vreau să abandonez eu prima?) Iar eu când mă adun, îmi ia zile întregi, că-s taur cu demaraj greu :)

Acum vreo două zile, într-o dimineaţă insomniacă mi-a căzut în mână o adevărată odă închinată femeii, ca frumuseţe ce este, chiar şi sau mai ales după naştere, adică articolul acesta din The Guardian... E şi acolo vorba despre a te iubi pe tine însăţi, femeie, aşa cum eşti, cu trupul ăsta marcat şi, chiar dacă nu ai fi zis, înfrumuseţat de naşterile pe care le-ai trăit!

Şi chiar ieri un micuţ viral pe FB îmi spunea că You're a victom of your own mind. They say monsters don't sleep under your bed, they sleep inside your head. So make sure you clear your mind of any unhappy, self blaming thoughts, and learn to appreciate yourself more.

Şi iar am început să mă gândesc cum mintea asta a mea mă face să mă auto-flagelez, stricându-mi singură "ploile" în jur... Îmi dă material (poate şi fals) de rumegat, care mă conduce la concluzii greşite, la acţiuni greşite... Însă copleşirea, epuizarea, rămân, sunt acolo, le simt... Aşa că ar mai fi de lucru... Şi cred că nu singură, ci în doi, aşa cum am pornit la drum...

Thursday, August 1, 2013

Once a month

Frecvenţa scrierii-mi pe-aici. Şi pe măsură ce trece timpul, mi-e tot mai greu să reînnod firul poveştii.

Dar în curând (sper să) îmi adun curajul şi să purced la scris!
Despre ce?
Păi să vedem:
- vreau să scriu o cronică, cu note profund personale, a Jurnalului unei fete greu de mulţumit, pe numele ei Jeni Acterian - o poveste care mă duce, cumva, în Budapestele mele... Dar şi în propria adolescenţă... O poveste a Bucureştiului interbelic, plină de cultură şi oameni tot unul şi unul!
- apoi să spunem că anul acesta a fost al cincilea an de Deltă la Sfântu Gheorghe, urmează un post cu multe poze şi bucate pescăreşti...
... şi altele.

Stop joc

După aproape 10 ani de Blogspot, mă opresc aici.