Monday, June 28, 2010

Baby blues şi raţa galbenă

Aproximativ 31 august 2005, sau poate câteva zile mai târziu. Umblam năucă prin casă, într-o cămaşă de noapte din aceea cu 2 "skepsisuri" în faţă pentru alăptat, plină de pete de lapte uscate, peste care se uscaseră alte pete. O mai schimbam din când în când cu un tricou verde, pe care scrie mare: Hasta la vista, Baby! şi e desenat un bebeluş cu un pistolet în mână.

Acum, privind în urmă, nu-mi dau seama dacă starea de spirit se datora faptului că tehnicile de alăptat pe care credeam că mi le-am însuşit la maternitate, s-au estompat cu totul odată ajunsă acasă. Sau poate faptului că mă uitam la Roxi şi (Freud să trăiască!) îmi venea în minte imaginea sorei mele mai mici, atunci când a adus-o mama acasă de la maternitate (eu având atunci 1 an şi 5 luni şi nu mi-am mai amintit niciodată până atunci imaginile acelea!). Sau nu ştiu...

În general, refuzam orice contact uman, orice comunicare cu altă fiinţă umană vorbitoare de grai articulat. Pentru că orice vorbă mi-era însoţită de un inexplicabil şi neconsolabil bocet. Doar pe messenger mă mai prindea câte cineva dispusă să lansez 2-3 vorbe, la adăpostul ochilor plânşi ascunşi. Pe calea asta am lăsat să-mi scape câte ceva din starea mea către un prieten. El însuşi tată de 2 copii minunaţi.

Câteva ore mai târziu, un mesager mi-a intrat în casă:
- O caut pe doamna A.I.
Mama:
- Da, e aici, îi duc eu dacă aveţi ceva pentru ea.
- Nu! Am ordin să-i duc mesajul personal.
Şi intră în sufragerie, unde mă aflam pe canapea, pierdută într-o tentativă de alăptat interminabil. Aducea cu el un snop de baloane umflate în braţe, o felicitare şi o raţă galbenă. Pe care o pune jos şi-i apasă o lăbuţă. Iar raţa cea galbenă începe să se legene şi să cânte un cântecel. Iar eu, mişcată de programul de inveselire de urgenţă al prietenilor, încep din nou să plâng.

Cam aşa a fost la mine depresia post-partum: în toată splendoarea!
Psihicul vostru cum a fost luat pe nepregătite de naştere?

It's all about love, babe!

Amor, runda 1

- Dragă, hai să facem economii.
- Bine... dar cum?
- Învaţă să găteşti şi dăm afară bucătăreasa.
- Foarte bine... Atunci învaţă să faci dragoste şi dăm afara şi şoferul.

Amor, runda 2

Un tip o întreabă pe nevasta sa:
- Dragă, când voi muri, tu vei plânge mult?
- Desigur, dragule. Ştii că eu plâng pentru orice căcat.

Amor, runda 3

Bărbatul o întreabă pe nevasta sa:
- Vrei să încercăm o poziţie diferită în seara asta?
Femeia îi răspunde:
- Bună idee! Tu rămâi aici în picioare şi speli vasele, iar eu mă aşez pe canapea!

Amor, runda 4

- Draga mea, ce preferi? Un bărbat frumos sau unul inteligent?
- Nici unul, nici altul. Ştii că îmi placi doar tu.

Wednesday, June 23, 2010

Orfelinatul s-a mutat acasă

Apropos de studiul dat publicităţii undeva prin luna aprilie (paranteză: da, ştiu, sunt în urmă mult cu scrisul pe blog!), studiu care arăta că 49% dintre copii petrec mai puţin de o oră în timpul săpătmânii cu părinţii lor:

"(...) Număraţi zilele în care aţi vorbit cu copilul un subiect serios, care să nu includă cuvintele "Îmi cumperi?" şi "numai dacă ai să fii cuminte". De câte ori, în ultimele şase luni i-aţi lăsat o mostră a înţelepciunii voastre, o morală, un înţeles, dincolo de "ţine-te de balustradă când cobori scările" şi "la stop să te uiţi şi dacă ai verde, că mai sunt destui nebuni care te calcă cu maşina!" (...)

Copiii sunt "liberi să-şi ia câte păreri vor de pe Cartoon sau Minimax sau chiar de la staţiile de ştiri, unde părerile sunt libere şi ideile - puţine." (...)

La începutul anilor '90, Occidentul se îngrozea de ce făceau românii cu orfanii lor. Astăzi, o altă generaţie de români îşi ţine orfanii acasă, în ceea ce numim familie. O organizaţie bine pusă la punct, care aduce în fiecare zi pâine pe masă şi maşina scumpă în faţa blocului. Dar care nu mai reuşeşte să trimită mai departe sensul a tot ceea ce facem (în cazul în care l-a descoperit). Mă aşteptam la mai mult de la noi, generaţia cu cheia de gât. Dar n-am reuşit să inventăm decât generaţia cu bona de mână..."

Lucian Mândruţă, în Dilema veche, nr 324, 29 aprilie - 5 mai 2010.

Sunday, June 20, 2010

Bruxelles-ul de la Băneasa

sau la Bruxelles cu nea Mărin

Bucureştiul este o capitală europeană. Dar mai europeană decât ea este Bruxelles. Este Europeană, prin excelenţă, cea mai europeană! Dăm şi noi să-l vizităm. Mare bucurie mare, mai ales când se iveşte ocazia ca numai jumătatea masculină să-şi achite din economiile familiei biletul, iar jumătatea feminină să meargă cu cazare şi transport din bani europeni.

Aci când ajungi la aeroport, care e cam cât autogara din Găeşti, unde aşteptam rata de Târgovişte când eram eu copil, nici nu-ţi trebuie bilet. Cel puţin, nu unul fizic, tipărit. Doar le spui numele şi ţi-l găsesc ei pe cel electronic pe care l-ai primit şi tu online acasă.

Apoi te iau în primire nişte nenici şi tăntici care te pun să îţi scoţi cureaua de la pantaloni şi ceasul de la mână, să te scobeşti de laptop prin rucsac şi să le pui pe toate pe o tavă. Ba, dacă ai ghinionul să ţiuie poarta când treci, de la aparatul dentar sau şuruburile de tinichea de la cercei, te mai iau şi la pipăit. Dincolo dai de o masă de oameni şi doar trei sau patru uşiţe pe care vor ieşi cu toţii, fiecare la vremea anunţată pentru avionul lui.

Ne cheamă şi pe noi. Pentru Blue Air de Bruxelles, luaţi-o p-ici, la autobuzul 3 dacă aveţi locuri în faţă, la autobuzul 6 dacă aveţi în spate, ordonat şi organizat. Numai că au pus avionul invers, aşa că odată urcaţi toţi sus, pe cele două căi de acces, cei din faţă trebuiau să ajungă în spate, iar cei din spate trebuiau să ajungă în faţă, ordonat şi organizat, cu înghiontelile şi „’reaţi ai dracu cu Blue Air-ul vostru” cu tot!

Ce mai, ne aşezarăm. Ne legarăm centurile, ascultarăm instrucţiunile, îl auzii şi pe pilotul Rădulescu Ion în romgleză. Şi gata. Ne pornirăm. Păi da, ne pornirăm. Dar nu prea plecarăm. Că dădu o pasăre cu ciocul de motorul meu, taman al meu din stânga, uitai să-l păzesc, că stăteam fix lângă el. Şi ne întoarsă la bază, la aeroportul cât autogara de la Găeşti, cu aer condiţionat doar în sala mică dinspre WC-urile cu uşi grele şi fără apă. Întâi ne zisă că să vedem ce-om face. Apoi zisă că mai bine coborâţi, că trebuie revizie tehnică serioasă la ditamai pasărea! O fi fost un cocostârc ceva, că altceva ce?

Ne coborârăm şi ne puserăm în aftobuze. Care cu Dilema neterminată, care cu copilaşii care apucaseră să adorarmă transpiraţi în braţe... I-am lăsat pe toţi cu copii în braţe să intre în faţa mea, că bătea un vânt, şi ei erau mititeii toţi (numai fete, apropos) cu picioruşele goale şi transpiraţi. Şi iar mă gândeam că ce bine că nu avem fetele cu noi! Numai în situaţii din astea, de stat cu orele pe aeroporturi (cum a fost şi vara trecută la Budapesta), prefer să-mi fie dor de ele decât să ne enervăm cu toţii într-o aşteptare ce pare fără sfârşit. Şi iar trecurăm pe la control, de parcă am fi putut să culegem de undeva între timp vreo armă letală, ceva.

Aici, în aeroport, încă un avion avea întârziere, plus cele care plecau pe bandă rulanta, aşa că era plin plin ochi de pasageri, nu aveai loc să arunci un ac. Mă rugam să nu mi se facă rău că vomitam pe ei, n-apucam să ajung la WC! Unii mai studenţaşi aşa puseseră fundurile pe jos. M-am dat şi eu tinerică şi mi-am lipit fundul de o agendă, cu Dilema mea în mână.

Cică avem de aşteptat trei ore. Amintiţi-mi şi mie, de ce am lăsat Internetul acasă? Ca să postez chestia asta doar după câteva zile de la consumarea faptelor povestite, probabil...

La 3 ore jumate de la ora la care ar fi trebuit să plecăm ne-au chemat să ne dea aşa:
- o hârtie pe care erau scrise drepturile călătorilor Blue Air
- o sticlă de apă plată de 0,5 litri
- o punguţă de covrigei săraţi (mai târziu în avion am văzut şi preţurile în catalog: total „investiţie”: 3 euro per cap de vită, pardon, de călător furajat)
Acum nici măcar nu mai pot să stau liniştită să-mi ascult gândurile, că de peste tot se aud zgomote de pungi de covrigei desfăcute şi foşnite.

După încă aproape 2 ore în aeroport, discuţii şi parlamentări cu câte un angajat Blue Air care parcă dispăruseră cu totul de pe lângă noi, aflarăm că au acum 2 avioane defecte, le-au reparat şi fac teste, care iese mai bine, e câştigător. Păi da, că-şi câştigă dreptul să ne ducă la destinaţie. Inutil să mai completez că între timp ne făceam socoteli ce trenuri şi ce metrouri de legătură mai prindem din aeroportul din Bruxelles – dar despre asta în alt episod, căci totul e bine când se termină cu bine.

Şi în sfârşit, plecarăm. De-a binelea! Cu aceeaşi aeronavă, am recunoscut revista cu gumă de mestecat lipită între paginile 10 şi 12 din buzunarul scaunului din faţă, revistă pe care apucasem să mă uit înainte de tentativa de decolare anterioară, soldată cu o pasăre mai puţin pe cerul ţării. Se făcuse 8 seara între timp, nu ne mai făceam griji de păsăret, căci bănuiam că s-au culcat de-acum.

Doar echipajul era altul, probabil că li se terminase programul piloţilor şi se retrăseseră la depou. Sau l-o fi chemat pe pilot la raport vreo asociaţie de protecţie pentru tot felul de „rara avis”.

(va urma) - foto: Tehnicieni de pe aeroportul Băneasa, zgâindu-se la avaria provocată de o rara avis.

Thursday, June 3, 2010

Tu la ce culoare ai ajuns?

Dilematică cromatică.
O aud mai devreme pe Ilinca:
- Uite, e culoarea ta! - şi-i ducea un creion galben suroră-sii.
Roxi îi răspunde:
- Nu mai sunt la galben, am fost şi la verde, dar acum am ajuns la roz.
Ha? Am rămas perplexă! Ilinca nu numeşte încă culorile, sau le face varză. Dar ştie că Roxanei îi plăcea într-o vreme galbenul. Ce n-a ştiut ea, şi nici eu, este că trebuie să "ajungi" la o anumită culoare, nu eşti acolo, pur şi simplu!
Deci, tu la ce culoare ai ajuns? Aş fi curioasă să-ţi cunosc parcursul cromatic!

Stop joc

După aproape 10 ani de Blogspot, mă opresc aici. Ne vedem pe ancailie.ro, dacă mai vreți să mă citiți, anyone. :)