Tuesday, May 29, 2012

Pornografia la control... filosofic

Alain de Botton este mintea filosofică ce şi-a propus să găsească instrumentele pentru un trai mai bun. Scopul său de a găsi izvorul fericirii l-a pus în postura să reinterpreteze filosofia, să regândească religia.
Acum a găsit un nou obiect ce trebuie re-dimensionat, trebuie să primească noi valenţe şi valori, un obiect de studiu foarte departe, am putea spune, de orice se înscrie în câmpul gândirii tradiţionale: pornografia.

Am inventariat părerile pro şi contra pe care le-am găsit, într-un articol din Catchy.ro, aici.

foto: Independent.co.uk

Iată şi cuvintele lui Alain de Botton - într-un articol în Catchy.ro, în traducerea mea, aici:

Sexualitatea nu mai trebuie să fie pusă la un loc cu stupiditatea, abrutizarea şi exploatarea. (...) 
Şi totuşi, este posibil de conceput o versiune a pornografiei care să nu ne oblige să alegem aşa de brutal între sex şi virtute – o pornografie în care dorinţa sexuală este invitată să susţină, şi nu îi este permis să ne submineze, valorile înalte

Alăptăm în public sau nu? Aceasta-i întrebarea!

Într-o vară, nu cu mult timp în urmă, vizitam un magazin de decoraţiuni interioare împreună cu soţul şi însoţiţi de copilaşul de nici o lună. Fireşte că inevitabilul s-a produs şi fetiţei i s-a făcut foame. Soluţia: m-am aşezat pe una din canapelele din showroom (eram chiar în acel magazin care încurajează testarea produselor) şi mi-am hrănit la sân copilul. Nu, nimeni n-a fost scandalizat, nimeni nu mi-a spus să mă acopăr şi nu m-au dat afară din magazin.

Însă se pare că nu la fel au stat lucrurile în Statele Unite – deci, cum s-ar zice, la case mai mari – în câteva cazuri despre care povesteşte Lisa Belkin într-un articol în HuffingtonPost.com. Ce reacţii au avut oamenii acolo şi care sunt, de fapt, legile locului - citiţi în articolul meu din Catchy.ro, aici.

Foto din arhiva personală: @AncaIlie

Respectul de sine miroase a foarte bine

Respectul de sine este esenţial pentru supravieţuire. Este o forma de dragoste de sine care ne întăreşte identitatea şi ne apără de patologii periculoase. Respectul de sine ne defineşte şi ne stabileşte limitele.

În viaţă, puteţi obţine pacea şi împlinirea din propria stimă de sine sănătoasă şi din cultivarea unei atitudini respectuoase faţă de ceilalţi. Acest sentiment de echilibru este în mare măsură unul lăuntric. Nimeni altcineva nu poate să ţi-l dea.

„Cunoaşte-te pe tine însuţi”, spuneau vechii greci. Acesta, la fel ca numeroasele lor înţelepciuni practice, reprezintă un sfat foarte bun.


Ce rol are respectul de sine în auto-apărare, chiar, şi cum să dezvoltăm Respectul de Sine, în locul unor periculoase Culte ale Auto-Perfecţionării - citiţi în articolul Claudiei Moscovici din Catchy.ro, în traducerea mea, aici.

Wednesday, May 23, 2012

Du-mă-acasă, măi tramvai/autobuz/taxi...

Nu-i aşa că vă era dor de un post cu păţanii şi peripeţii? De un astfel de post, şi mie mi-era dor, de "mood"-ul care să îl inspire, da. Nu şi de păţanii şi peripeţii, mai ales că s-au lăsat cu rupt pingele.

Păi să vă povestesc.

Mă trezesc de la 6 şi ceva, fără s-o doresc cumva, şi odată ce încep să mi se învârtă prin cap, ca-ntr-o horă a unirii, gândurile la ceea ce am de făcut azi, pas de mai poţi să adormi la loc!
Aşa că plec din pat, ca să nu-i trezesc şi pe ceilalţi. Doar că în scurt timp, tot fără s-o fi dorit-o sau să fi făcut ceva în acest sens, m-am trezit cu toţi pe capul meu în sufragerie, veneau tot unul după altul, ca potârnichile.

Ei, în fine, mai trec câteva ore, fetele pleacă la grădi cu tatăl lor, eu mă chinui c-un articol să-i dau de cap şi nu reuşesc, aşa că îl las neterminat şi pornesc spre casa de la curte ("as opposed to" casa de la bloc, în care locuim încă). Aveau să vină, grupaţi pe specializări, mai multe serii de muncitori şi trebuia să fie cineva acolo să le deschidă uşa şi să stea cu ei, să le răspundă la eventuale întrebări şi să-şi manifeste eventuale nedumeriri şi/sau nemulţumiri. De data asta (ca şi data trecută, ca şi alte câteva dăţi) au căzut sorţii pe mine.


Ies din scara blocului - un autobuz 335 în staţie. Fug tare, eram în adidaşi torşăn (mai ştie cineva reclama aia? - întrebare retorică), îl prind. Merg 2 staţii pe blat. Cobor şi rămân în staţie să iau alt auzobuz, care avea aici staţie comună cu cel din care tocmai coborâsem, dar avea să mă ducă mai aproape de destinaţie. Şi scot Kindle-ul să citesc. În ploaie, sub umbrelă, cam cât de arogantă să fii? Dar mă prinsese prea tare acţiunea unei cărţi pe care o citesc de câteva zile şi nu mă pot abţine să citesc oriunde prind loc, timp... (Despre carte poate povestesc după ce o termin. Doar atât acum: ştiu că s-a tradus în română, am aflat întâmplător când eram pe la jumătatea cărţii, dar nu am răbdare să o caut, o voi termina aşa, în engleză, pe Kindle.)

În fine, în câteva minute vine un autobuz, apuc să înregistrez mental că nu e numărul pe care îl aşteptam, ci cu trei numere mai mic (era 101 în loc de 104), dar urc totuşi. Deja plecase din staţie când eu mă întrebam ce-o fi fost în capul meu să iau un autobuz pe care scria clar Faur Poarta 4, când eu vroiam să ajung la poarta1, poarta mea de la curte? Fac din nou blatul, că doar nu consumăm o călătorie dacă am greşit autobuzul, nu? Şi întreb pe cineva, care îmi confirmă că este un autobuz greşit, deci cobor la prima staţie, care este după  colţ, deci mă şi întorc o distanţă bunicică. Mă duc în staţia de tramvai şi vine un 14. Îmi dau seama că voi merge cu el până la capăt, aşa că dau să validez cartela. După ce primesc de vreo 3 ori mesajul de cont zero, îmi amintesc că îmi dădusem şi acum câteva zile acelaşi mesaj la metrou, când mi-am propus să încarc cartela - dar se vede că nu am şi finalizat. De când citesc cartea asta pe Kindle în care e vorba de uitare, parcă uit şi eu mereu.

Aşa că ce credeţi că face o conştiincioasă şi corectă ca mine? Aţi ghicit: cobor la prima staţie. Caut un chioşc de încărcat cartele, o încarc şi mă mut în staţia mai apropiată, de autobuz. Pe care îl iau alte 2 staţii... Şi aproape că am ajuns la destinaţie. Mai am de parcurs doar circa jumătate de kilometru pe jos. Destul ca să-mi dau seama, pe drum, cam pe la jumătatea distanţei, de ceva. M-a lovit, pur şi simplu. Explicaţia pentru care mă tot opream pe drum, motivul pentru care cineva sau ceva mai puternic decât mine îmi punea piedici în cale, cauza intrinsecă a căutărilor mele... şi aş putea fabula mai departe despre o chestie atât de stupidă: uitasem cheile de la casa de la curte, la casa de la bloc! De unde tocmai venisem, parcurgând distanţa în 3 autobuze, un tramvai şi-un încărcat de cartelă!

Am simţit că îmi cade cerul pe mine! Cum se poate? Ceva atât de meschin, ceva de care eu nu m-aş fi crezut niciodată în stare, ceva atât de specific mai degrabă soţului... Cum am putut?

Şi uite-mă cum iau autobuzul înapoi - unul singur, de data asta, şi nu pe blat, înşfac nervoasă cheile de la locul lor, înciudată pe ele, de parcă s-ar fi uitat singure în casă, şi plec înapoi... cu un taxi, de data asta, la muncitorii care deja făceau integrame în faţa porţii.

Klimt: destul cu cenzura!


Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când vine vorba de Klimt, mă gândesc la excursia „cu şcoala” la Viena, ca masterandă în altă capitală europeană. Şi nu ştiu dacă se poate vizita mai bine Viena decât cu însăşi doamna profesoară de la cursul de Istoria Artei, o pasionată de istoria artei până în vârfurile degetelor. Având dublă cetăţenie, maghiară şi austriacă, doamna profesoară ne-a servit şi de ghid cultural prin Viena.


Kunsthistorisches Museum, Albertina, Belvedere, Schonbrunn, expoziţii permanente sau temporare... Breugel, Rembrandt, Schiele, Munch, Kandinsky, Klimt... Arhitectură de tot felul la tot pasul, Fin de Siècle cel plin de creativitate... Absolut totul a căpătat alte valenţe însoţit de explicaţiile de rigoare, pe măsura cursului predat şi personalizat la faţa locului. La toate acestea, dar şi la cele ce au însoţit excursia noastră la Viena (dormitul la hostel sau berile nefiltrate şi wurstii târzii la o terasă lângă Schonbrunn, de exemplu) m-a dus cu gândul albumul editat de Taschen şi intitulat simplu: Klimt.  

Criticul de artă Gilles Neret s-a angajat prin volumul de faţă în anevoiasa şi plăcuta slujbă de a reda publicului Lumea în formă feminină, cum îşi subintitulează autorul demersul. Tomul parcurge pe rând Viena între realitate şi iluzie; declară război rutinei sterile, bizantinismului rigid şi formelor de prost gust în Simbolismul secesionist şi povesteşte despre dominarea bărbatului de către Femmes fatales; explică elogiul adus geniului lui Beethoven prin friza care îi poartă numele compozitorului, în expoziţia din 1902; elogiază mozaicurile exotice de la Villa Stoclet, ultima lucrare murală importantă a lui Klimt; relatează turnura expresionistă a carierei artistice a pictorului. Erotismul plutea în aer în acele vremuri, lumea lui Klimt era plină de polen şi pistiluri – spune capitolul intitluat „Toată arta este erotică”, celebra propoziţie cu care Adolf Loos îşi începe articolul „Ornament şi crimă”.  

În muzee se vând astăzi mai multe reproduceri color ale operei lui Klimt decât ale oricărui alt artist. Pictorul însuşi ar fi spus: „Cine vrea să afle ceva despre mine – ca artist, singurul lucru de interes – trebuie să-mi privească atent picturile.” Şi aşa am făcut. Le-am privit şi le-am tot privit, ba le-am şi fotografiat (fotografierea fără bliţ era permisă în muzeu, tablourile fiind oricum protejate de sticlă, după cum se vede în fotografiile din arhiva personală).


Articol publicat şi pe ClubDiverta.ro, aici.

Wednesday, May 16, 2012

Nu vreau să-mi i-au!

Un vânzător de jucării s-a gândit că dacă tot vine vara, să ne l-uăm jucăriile afară. Decât că nu vorbeşte gramaticeşte româneşte.
I-aţi jucăriile? Cine, tu ia jucăriile tale, deci ia-ţi jucăriile şi umblă!
I-aţi văzut cum au scris? - pe cine? pe ei-i!, plus verbul a vedea, la perfect compus, persoana a doua plural, voi aţi văzut, pe ei.
I-aţi spune că a greşit? - cui? lui-i!, plus verbul a spune la condiţional optativ, persoana a doua plural, voi aţi spune, lui.

Eu, una, aşa am învăţat. Dar pe vremea mea, maică, se vorbea frumos, nu aşa... cu liniuţe aruncate aiurea-n newslettere!

Şi acum câteva zile, mergând cu copiii de mână pe stradă (sau pe trotuar, ca să fiu mai exactă), aud în spatele nostru pe o fetiţă conjugând un verb la câteva timpuri verbale. În limba română. O voce de adult aproba de zor greşelile pe care ea le spunea. De genul, "am plecat este perfect simplu, plecasem - perfect compus, plecam - mai mult ca perfect". Şi tot aşa. Nici măcar unul nu l-a nimerit.

Cu urechea zgâriată, mă întorc să văd care e sursa conjugării eronate, şi văd că fetiţa avea vreo 8-9-10 ani (sincer, nu ştiu în ce clasă "se fac" timpurile verbului, dar parcă pe nepotul de clasa a doua nu l-am auzit încă de astea). Iar adultul era o bunicuţă, slash, bonă.

Care, după părerea mea umilă de părinte care încă nu am copil la şcoală, dar ne pregătim de zor pentru la toamnă, ar fi trebuit să o îndrume spre un ajutor mai specializat în rezolvarea unor probleme care o depăşesc, nicidecum să o aprobe, să îi dea falsa senzaţie că uite, ce bine am reţinut şi învăţat!


Tuesday, May 15, 2012

Postromantismul. Manifest. Citeşte şi dă mai departe

"În ziua de azi, curentele artistice pot apărea în spaţiul virtual. Internetul pune în legătură artişti aflaţi în toate colţurile lumii, care nu s-ar fi întâlnit niciodată, nu ar fi creat împreună, nu ar fi observat că împărtăşesc aceeaşi viziune, nu ar fi putut deveni prieteni. Aşa a apărut postromantismul."

"În ce constă originalitatea artei postromantice? Ce face din acest grup de artişti împrăştiaţi în toată lumea un curent artistic?"

Foto de Guido Argentini
Claudia Moscovici, cea care a pus bazele, a teoretizat şi conceptualizat mişcarea postmodernistă, oferă toate răspunsurile în Manifestul Postromantismului, pe care îl puteţi citi şi pe Catchy.ro, în traducerea mea, aici.

Monday, May 14, 2012

Happy Mother's Day, Nanny!

sursa foto: urbanmoms.ca
În întreaga lume se celebrează, la date diferite, mamele, maternitatea, legăturile materne, influenţa mamei în societate etc. Anul acesta, americanii şi încă vreo 50 de naţii din întreaga lume (din Australia, Austria, Bahamas, Barbados, Belgia, Brazilia, Canada, Chile, Croaţia, Grecia, Hong Kong, Japonia, Noua Zeelandă, Singapore, Ucraina, Vietnam şi multe altele) au sărbătorit Ziua Mamei (Mother’s Day) pe 12 mai. Cum ar veni, mama e numai una, dar ziua ei e în mai multe zile, în funcţie de locaţia pe glob. Sau, cu alte cuvinte, „Spune-mi unde te afli, ca să-ţi spun când trebuie să-i zici la mulţi ani mamei tale".

foto: betterparentig.com
Dar nu numai mamele sunt sărbătorite de Ziua Mamei. În Statele Unite, de exemplu, bonele - acest ajutor nepreţuit al mamelor, în special al celor care muncesc, în creşterea şi educarea copiilor, precum şi la menţinerea ordinii în casă - doresc să le fie recunoscută munca, valoarea, şi să primească un gând bun de Mother's Day.

Mai multe despre toate acestea - citiţi în articolul meu din Catchy.ro, aici.

Thursday, May 10, 2012

Feţele talentului, versiunea Audrey Hepburn

foto: www.catchy.ro

"Audrey Hepburn avea o formă unică şi uimitoare de frumuseţe, mult talent, inteligenţă, puţin noroc combinat cu multă perseverenţă, modestie şi clasă. Desigur, aceste bunuri de preţ nu sunt ingredientele unei reţete a succesului: pui atât din asta, atât din cealaltă."

Dar de ce o iubim (încă) pe actriţa americană?

Într-o bună tradiţie a studiilor culturale pe care le are şi în spiritul criticului francez Roland Barthes, Claudia Moscovici analizează şi explică dragostea pe care i-o purtăm (încă) lui Audrey Hepburn - în articolul din Catchy.ro, în traducerea mea, aici.

Tuesday, May 8, 2012

8 mai 2012

Astăzi, tatăl meu ar fi împlinit 75 de ani.
Încerc - fără succes - să-mi imaginez cum ar fi fost...
Am fi cumpărat un tort?
Ne-ar fi scos la un restaurant, în familie?
Sau ar fi petrecut cu prietenii?
Poate ar fi băut o bere cu ginerii lui? sau un suc cu toţi nepoţii, mândru de ei?

Nu ştiu, oricât mi-aş pune imaginaţia la încercare - şi asta am făcut toată ziua, nu vizualizez viaţa cu tata...

Monday, May 7, 2012

Să filosofăm despre sex

Alain de Botton
Primul sondaj referitor la comportamentul legat de sex realizat de Stylist.co.uk arată că 65% dintre respondenţi doresc mai mult sex. Filosoful Alain de Botton explică ce ne împiedică… 


El prezintă o listă de motive pentru care sexul devine un leitmotiv de "nu am chef azi" şi analizează aceste motive deschis şi cu sinceritate.


Puteţi citi întregul articol (în traducerea mea) numit foarte sugestiv "Fără sex, vă rog, suntem britanici!" pe catchy.ro, aici.

Thursday, May 3, 2012

Răul din jurul nostru

Claudia Moscovici
De ce nu conştientizăm suficient existenţa psihopaţilor în jurul nostru? Poate pentru că sunt atât de periculoşi – cea mai apropiată aproximare a răului metafizic pe care îl poate întruchipa fiinţa umană – publicul larg are o fascinaţie morbidă în ceea ce-i priveşte pe psihopaţi. Îi vedem frecvent la ştiri. Canalele mass-media par intrigate de oameni ca Scott Peterson şi Neil Entwistle, care îşi ucid fără milă soţiile doar ca să se poată distra mai uşor cu alte femei. Publicul mănâncă pe pâine aceste informaţii sordide. Cărţile despre crime adevărate comise de ucigaşi psihopaţi au tendinţa să înregistreze cele mai bune vânzări. Tot aşa cum lucrările biografice despre Hitler şi Stalin continua să se vândă bine. Şi totuşi, în mod paradoxal, oricât de fascinat ar fi publicul de aceşti psihopaţi şi de faptele lor rele, sunt mult mai puţin interesaţi de ceea ce îi defineşte pe aceşti psihopaţi, precum şi de modul în care ar putea să-i recunoască şi să-i evite în viaţa reală.

Cum putem să-i identificăm pe psihopaţii din jurul nostru, poate chiar din anturajul sau familia noastră - ne explică Claudia Moscovici pe Catchy.ro, adică aici. Traducerea şi adaptarea textului îmi aparţin. Articolul face parte dintr-o campanie de "Pshychopaty Awarness" menită să le ajute mai ales pe femeile victime ale unor psihopaţi.

Stop joc

După aproape 10 ani de Blogspot, mă opresc aici.