Saturday, December 1, 2012

Are we parenting or what?


Good parenting does not come naturally. What comes naturally is to repeat what our parents did to us (whether helpful or harmful).” Aletha Solter
N-aş zice.... E drept că "natural" îmi vin multe din cele pe care le reprob şi eu la alţii, şi în primul rând, le reprob în amintirile mele din copilărie. Dar nu toate, unele lucruri bune mi-au intrat atât de bine în obişnuinţă, încât nu aş putea never-ever să le mai fac pe alea "naturale"! 
Nu vreau să intru în detalii acum, doar am dat peste citatul din Aletha Solter şi nu am rezistat să nu-l notez.

Mergi la teatru cu copilul? Sondaj


Dacă ai copil şi mergi la teatru cu el, mai mult, dacă ai fost la vreuna dintre piesele Teatrului Ion Creangă - şi chiar dacă nu ai fost încă - te invit să completezi un chestionar privind teatrul pentru copii.

Iată mai jos anunţul celor de la Teatrul Ion Creangă:

Începând cu luna noiembrie a acestui an, pe întreaga perioadă a stagiunii 2012-2013, Teatrul Ion Creangă desfăşoară o cercetare asupra consumului de teatru pentru copii.

Iniţiativa are drept scop să furnizeze conducerii teatrului informaţii şi recomandări care să conducă la o mai mare afluenţă de public şi la îmbunătăţirea calităţii evenimentelor organizate de teatru. Toate răspunsurile primite în urma aplicării focus grupurilor sau chestionarelor vor fi utile echipei de conducere, echipei administrative şi personalului artistic pentru a concepe proiecte, programe şi spectacole care să vină în întâmpinarea dorinţelor copiilor şi care să însoţească procesul instructiv-educativ.

Vă invit să ne spijiniţi în cercetare prin completarea chestionarului:  

Aşadar, mergeţi la teatru! Tocmai am auzit un anunţ zilele trecute care spunea că participarea copilului la  activităţi artistice îi stimulează - pe lângă creativitate, aşa cum era de presupus şi ştim cu toţii - imunitatea. 

Tradition and new book


"Tradition, sir, is simply a male excuse." 

Citat din Victoria Alexander, o carte la care lucrez acum. O carte despre tradiţii şi cum pot fi/sunt ele încălcate. Tradiţii britanice, nonetheless! Very exciting! :)

Friday, November 30, 2012

Prin perdeaua vieţii

"Câteodată, a schimba un om, a-i schimba viaţa, este justificarea atâtor lecturi şi gânduri, care se adună des într-o colecţie de inutilităţi livreşti, academice şi care adesea nu par să ducă decât la trăiri personale rupte de lume. Imaginare."

Aurora Liiceanu, Prin perdea

Wednesday, November 28, 2012

Poveşti îngereşti

- Mami, stai cu mine până adorm? Te roooog. Mi-e frică să dorm singură!
Acesta era textul Ilincăi în fiecare seară. Dar asta până dumunică seară, când le-am recitit şi eu, după ce ascultaseră deja cu ocazia campanie foto "Poveste cu îngeri", povestea "Îngeraşul venit din soare". Acum fiecare doarme cu îngeraşul care le apără şi le păzeşte. Tot ce trebuie să facă este să îl cheme în ajutor.

Foarte inspirată povestea, ca şi întregul eveniment organizat în week-endul trecut de Dacia Plant, Foto Union şi Asociaţia ROI! Nici nu mai ştiu de când nu am mai fost înconjuraţi de atâtea persoane care să ne pună ceva la dispoziţie, să ne spună o poveste, să ne facă pe plac.


La invitaţia Bogdanei şi a organizatorilor amintiţi mai sus, duminică am participat şi noi la campania "Poveste cu îngeri". Iaca rezultatul, pozele cu fetele. Ne-au luat cumva ca din oală, fetele abia îşi dăduseră căciulile jos de pe cap şi erau încă ciufulite, după cum se poate uşor de tot observa. Iar eu nu m-am orientat la timp să le pun să se pozeze şi împreună. Dar sunt drăguţe aşa, naturale, nu? :)

Mulţumim Bogdana, Foto Union pentru pozele reuşite! Mulţumim Dacia Plant pentru multele şi utilele produse! Şi mulţumim Asociaţia ROI pentru câteva ore frumoase!

Noddy, sau cum poţi să petreci o duminică agreabilă cu copiii

(... şi să scrii despre asta după câteva zile. Drept e că am început eu să scriu de a doua zi, dar printre picături, pe alergatelea, am mai adăugat câte un rânduleţ.)

Aşa cum vă anunţasem eu, duminică pe 25 noiembrie am fost invitaţi (sau mai precis, invitate, căci a participat doar partea feminină a familiei) la premiera piesei de teatru pentru copii Noddy, de la Teatrul Ion Creangă.


Dacă ştiţi desenele animate cu Noddy - fetele mele îmi tot povesteau de personaj, se pare că ele ştiau aceste desene, eu nu - el este, acel Noddy. Un băieţel rătăcit, care ajunge în Oraşul Jucăriilor. Sau o păpuşă de lemn care prinde viaţă, primeşte un nume, şi se miră de tot ce vede în jur.

Astfel, Noddy - jucat de Camelia  Andriţă - află că "Banii sunt ceea ce primeşti atunci când munceşti", începe să muncească şi el pentru a-şi plăti o datorie, şi face - cum altfel - numai fapte bune. Personajul-liant al momentelor şi scenelor este Urechilă - jucat magistral de actriţa care nu vrea să îmbătrânească deloc, vocea care ne-a încântat copilăria la teatrul radiofonic (sweet memories!), Alexandrina Halic. Cei doi "răi" Şmecherilă şi Furişilă îşi primesc în cele din urmă pedeapsa - deşi, trebuie spus că rolurile lor, costumele şi jocul au atras multe chiote de aprobare din mulţimea de spectatori: după părerea mea, dacă-i vedeai, te duceau cu gândul la un concert rock estival pe scenele bucureştene. Nicoleta Rusu face şi ea un rol frumos în chip de ursoaică Tessie - vedeţi foto alături de Roxi şi Ilinca, la finalul piesei.
Ursoaica Tessie (Nicoleta Rusu) cu fetele Ilie
Şi de fapt, toată lumea a contribuit la crearea unei atmosfere magice.

Un cuvinţel trebuie spus şi despre el, regizorul Attila Vizauer, cel inspirat la realizarea acestei piese de fetiţa sa. A ales ca toate rolurile să fie interpretate numai şi numai de către femei. "Chiar şi poliţistul, mami?" Mă întreabă fetele la ieşire, semn că a fost foarte veridică actriţa Cerasela Popescu în rolul domnului Plod, poliţaiul.

Dacă ştiţi - a se citi dacă aţi crescut cu ele - melodiile beatles-şilor, atunci ceea ce auziţi în piesă sunt chiar ele, let it be-uri, yellow submarin-e şi obladi-oblada-le, asezonate cu versuri pre limba românească.
Aşa ca o digresiune - cum îmi plac mie digresiunile şi probabil că cititorilor nu: eu am descoperit muzica Beatles-şilor abia prin clasa a noua. Şi de fapt, "mi-a fost revelată", ca să zic aşa. Buna mea prietenă şi colegă de bancă din liceu, L., îmi dădea împrumut discuri şi casete cu ei. Apoi am început să cumpăr şi eu. Ei, piesa Noddy e plină de Beatles. Remake-uri puse pe muzica lor cu versuri în limba română, dar linia melodică i-a captivat pe copiii spectatori vreme de aproape 2 ore, cât durează piesa.
Noddy şi copiii. Un băieţel de lemn şi copii fericiţi să-l vadă.

Ne place la teatru, mami!

Copil adâncit în lectura caietului program

Şi mamei îi place la teatru. 

Wednesday, November 21, 2012

Poveste de iarnă, poveste cu îngeri

După ce au "pictat" Portret de copil şi Portret de şcolar (la care, recunosc cu regret că nu am participat cu fetele mele), Foto Union doreşte să scrie acum, alături de şi împreună cu Dacia Plant şi Asociaţia ROI, o Poveste cu îngeri. După cum mă anunţă Bogdana, iar eu vă anunţ pe voi, Povestea va fi spusă în fotografii, pentru care sunteţi invitaţi, cu mic cu mare, la pozat.


Redau mai jos şi comunicatul oficial în care găsiţi toate informaţiile necesare:

“Foto Union, Dacia Plant şi Asociaţia ROI vă invită în zilele de 24 şi 25 noiembrie 2012 la o sesiune publică de fotografie destinată copiilor cu vârste între 4 şi 14 ani. Tot ce aveţi de făcut este să veniţi la sediul Asociaţiei ROI (bld. Schitu Măgureanu nr. 45 – lângă Cişmigiu) sâmbătă sau duminică, oricând în intervalul orar 10.00-18.00. Pe lângă sesiunea foto destinată copiilor, vă aşteaptă numeroase alte surprize: ateliere de spus poveşti, ateliere pentru părinţi, cadouri din noua gamă de produse Îngeraşul de la Dacia Plant, spaţii de joacă. Participarea este gratuită.
Poveste cu îngeri face parte dintr-o serie de evenimente de amploare organizate de Dacia Plant împreună cu Asociaţia ROI şi Foto Union. Caravana Poveste cu Îngeri se va deplasa în perioada noiembrie-decembrie 2012 în numeroase grădiniţe din Bucureşti. Povestitori cu har vor aduce cu ei o minunată poveste – Îngeraşul venit din soare -, voie bună şi daruri de la Dacia Plant. Totodată, copilaşii vor fi fotografiaţi în ipostază de îngeraşi şi vor primi cadou fotografiile.

“Pentru că o poveste spusă cu har are potenţialul de a transforma o viaţă, Poveste cu Îngeri îşi propune să sădească în inimile copiilor seminţele încrederii, iubirii şi respectului faţă de viaţă, în toate formele ei”, spune Andreea Voroneanu, autoarea poveştii şi coordonatoarea proiectului.

Dacia Plant a lansat recent pe piaţă gama de produse Îngeraşul, special creată pentru copii. Sub aripile protectoare ale Îngeraşului, veţi regăsi şase produse speciale, 100% naturale, care nu conţin coloranţi, conservanţi, arome sau îndulcitori artificiali. În plus, toate au ca excipient fructoza, pentru a evita efectul negativ al zahărului. Din gama de produse Îngeraşul: siropul CREŞTE POFTA DE MÂNCARE, siropul IMUNOSTIMULENT, siropul DE TUSE, siropul MINERALE: CALCIU, MAGNEZIU, VITAMINA D3, siropul STIMULENT MENTAL, comprimate VITAMINIZANT.

www.daciaplant.ro
www.fotounion.ro
www.aroi.ro

Saturday, November 17, 2012

Unu, zero, zero, zero, zero

- Unu, zero, punct, zero, zero, zero - făceau fetele mele în troleibuzul cu care ne întorceam spre casă, după întâlnirea unui grup de mămici bloggeriţe cu specialiştii de la maternitatea MedLife. Pentru ele e prea greu să citească numărul întreg. Le-am citit eu: zece mii de copii născuţi la maternitatea MedLife.

Pentru ele e greu să citească numărul. Pentru mine parcă e greu să cuprind acest număr, cu tot ceea ce reprezintă el: 10.000 de naşteri, 10.000 de contracte comerciale în vederea naşterii la o maternitate privată, 10.000 de cazări în frumoasele rezerve (dintre care am vizitat una, frumoasă şi spaţioasă, cu baie proprie şi loc de dormit pentru tată şi chiar bunică), 10.000 de alăptări, era să spun şi 10.000 de travalii, dar am aflat că procentul de  naşteri prin cezariană este de 64%, 10.000 de temeri, de riscuri, de externări...

Un număr impresionant în sine! Şi aşa cum spune şi campania demarată acum de MedLife în toate maternităţile sale din Bucureşti, Braşov şi Arad, 10.000 e numărul care poate forma un oraş. "Orăşelul copiilor MedLife".

Acesta a fost şi pretextul întâlnirii de la MedLife, să sărbătorim împreună acest număr fabulos. Ni s-a oferit ocazia să stăm de vorbă cu  specialiştii MedLife şi să facem un tur al maternităţii MedLife Griviţa. Discuţiile au fost extrem de dinamice, pornind de la povestea unei mame şi experienţa naşterii la MedLife; trecând prin discursul cu tentă business al directorului general MedLife Nicolae Marcu (despre pericolele la care sunt supuşi permanent, ca şi companie, deci, dacă dau greş, în orice punct, în orice moment); ajungând apoi la vorbele pline de savoare, pe înţelesul tuturor şi în asentimentul multora dintre mămici, aparţinând doctorului Aurel Ionel, directorul maternităţii MedLife Eva Braşov, un împătimit al meseriei sale, care a şi declarat-o, iubeşte actul naşterii.

Dacă e mai bine să naşti la privat decât la stat - e o întrebare retorică, s-au mai dat până acum argumentele necesare. Dacă e mai bine să naşti natural decât prin cezariană - şi în această privinţă a mai curs cerneală. Şi categoric, MedLife este o opţiune atât pentru confortul oferit mămicilor şi copiilor, cât şi pentru eforturile pe care le depun medicii de aici pentru mamă şi copil.

Ce am aflat însă nou: că MedLife este maternitatea cu cel mai mic procent de naşteri prin cezariană versus naşteri naturale; că naşterea naturală după o cezariană "se poate... câteodată" (cuvintele îi aparţin doctorului Aurel Ionel, care a argumentat că fiecare caz e unic şi totul se decide cu toate cărţile pe masă); că 33 de săptămâni este cea mai mică vârstă de gestaţie la care s-a născut în bune condiţii un copil la maternitatea MedLife; că prematurii mai mari, cu risc mai mare, din onestitate şi respect (medical, dar şi inclusiv pentru finanţele familiei) sunt trimişi la spitale de stat cu care colaborează (printre acestea numărându-se Filantropia, şi Spitalul Universitar, nu am reţinut celelalte nume menţionate); că fiecare viitoare mamă îşi are ginecologul pe care şi-l merită.

Şi în plus, am aflat toate acestea şi alte nelămuriri şi discuţii între tinerele mămici şi specialiştii MedLife fără să stau cu ochii pe ceas că trebuie să fug la copii acasă. Căci, spre deosebire de alte dăţi când a trebuit chiar să refuz o invitaţie pentru că nu aveam unde şi cu cine să las copiii pe durata evenimentului, de această dată am găsit extrem de frumoasă iniţiativa organizatorilor de a ne primi împreună cu copiii, care au fost în-cântaţi de Daisy cu melodii jucăuşe sau, la alegere, s-au bălăcit în piscina MedLife cu antrenorul de înot Paul (noi am optat pentru recreerea muzicală, după cum se vede în fotografiile de mai jos).

Evenimentul s-a înscris în campania cu sloganul "10.000 de bucurii, 10.000 de miracole, 10.000 de emoţionante semne de încredere în noi", a fost dedicat mamelor bloggeriţe şi organizat de White PR, în colaborare cu Ana, Mamica Urbană - cărora le mulţumesc pentru invitaţie. Le mulţumesc şi sponsorilor Intersport şi Poartă-mă pentru cadouri - Roxi s-a ales cu jambierele de la Poartă-mă, Ilinca cu o minge Gymnastic Ball, soţul cu "întinzătorul de muşchi" Fitness Toner. Iar eu? Cu bucuria tuturor şi cu experienţa unei seri frumoase, în compania unor oameni deosebiţi.

Într-o rezervă Diamond din maternitatea MedLife.

Monday, November 5, 2012

Era mai bine înainte?!

- Mami, când erai tu mică nu exista friptură de pui?
- Când eram eu mică nu existau multe! Credeţi că noi aveam aşa, la discreţie, de toate, cum aveţi voi azi?

Şi brusc se bagă o terţă persoană în discuţie: Ei, poate nu-ţi aminteşti tu, dar erau de toate. Carne pe alese, de pui, de vită şi de porc. De 18, de 25 şi de 30 de lei kilogramul, după calitate. Era hala plină la Obor! Şi puteai să îţi faci un concediu prin ONT cu 2.500 de lei o familie la cel mai bun hotel de la mare, cu trei mese incluse. Şi mergeam la restaurant în fiecare seară... şi cânta Dan Spătaru... Şi portocalele şi bananele umpleau galantarele, şi ce, astea sunt portocale ce ai tu aici? Atunci să vezi ce portocale frumoase erau! Şi puteai să laşi banii pentru sticla de lapte şi nu îi lua nimeni... Era lumea mai cinstită, erau oamenii mai buni... Şi aia, şi ailaltă...

Şi d-aia mă îmbolnăvesc eu de ficat! Că tac şi nu zic nimic. Doar am precizat că eu nu-mi amintesc nimic din toate astea, ci doar că după 1983-1985 nu mai era nimic prin magazine! Doar creveţi la cutie şi lapte condensat chinezesc.

Până când, la final (final pentru că am plecat eu, pentru că lecţia de istorie despre beneficiile comunismului ar fi continuat) a căzut cu aplomb aia cu "era mai bine atunci, ce să mai zicem!".

Da, sigur că era mai bine! Era foarte bine când ne jucam în părculeţul din spatele alimentarei - şi de ce tocmai acolo? ca să vedem când vine maşina de marfă. Nu ştiam ce "bagă", dar noi formam deja coada. Orice "băga" era binevenit, era necesar, duceam lipsă. Carne, unt, mălai... Nu conta, oricum nu aveam, oricum ne trebuia!

Şi era bine când mergeam la şcoală cu o sacoşă şi bani la mine, să fie, că nu se ştie niciodată când bagă mălai, de exemplu, şi poţi să cumpăr şi eu 2 kilograme, că doar atât se dădea, şi colega cu care eram mai cumpăra 2 kilograme pentru mine, că ei nu consumau atâta mălai, dar noi îl căram la ţară, de unde veneam cu pui, ouă şi brânză la schimb.

Era bine că am intrat într-o zi în aceeaşi alimentară aflată pe drumul de la şcoală acasă şi vânzătoarea nu a vrut să ne vândă carne, că cică suntem minore. Şi când a auzit mama, foc şi pară s-a făcut! A scos mâinile din rufele pe care le spăla, ne-a luat de câte o mână şi ne-a târât până în faţa vânzătoarei, unde ne-a lăsat în grija ei: "dacă nu le daţi carne pentru că sunt minore, să le creşteţi dvs până la majorat, şi vin eu atunci să le iau de aici!"

Era bine că erai controlată, femeie, la cabinetul fabricii sau trimisă la ginecolog să nu cumva să rateze ceauşescu o mândreţe de copil pe care ai fi putut să-l avortezi dacă nu te luau în evidenţă! Era bine că numai eu ştiu vreo duzină de femei care nu au mai putut avea copii după câte un avort făcut măcelăreşte, care de către cine a ştiut, cum a ştiut!

Era mai bine când ne opreau curentul aproape în fiecare seară, când nu aveai ce să vezi la televizor, când erai luat în băşcălie dacă aveai ceva mai multe clase decât trenul, când ne încălzeam la şcoală lipiţi de soba de teracotă cu gaze că ne mai rugam de femeia de serviciu să o mai lase încă 5 minute pornită, chiar dacă are ordin s-o oprească...

Era mai bine când erai scoasă la raport şi făcută de ruşine, femeie în toată firea, că nu ai respectat planul partidului, tovarăşă!

...Că m-am şi enervat acum!
Şi aveam doar 14 ani în 1989!

Wednesday, October 31, 2012

Cyber-bullying. Tu ştii cu cine vorbeşte copilul tău pe internet?

Patru din cinci copii sunt expuşi unui comportament agresiv pe internet - potrivit unui studiu realizat de Bitdefender, compania românească producătoare de antivirus. 

sursa foto
sursa foto
Agresivitatea infantilă manifestată pe internet este un fenomen extrem de răspândit, relevă studiul derulat de Bitdefender, studiu care a inclus un eşantion de 2.300 de părinţi din SUA, Marea Britanie, Germania, România, Spania, Italia, Olanda, Brazilia, Franţa şi Austria.

Astfel, 82% dintre persoanele chestionate au confirmat un comportament agresiv manifestat asupra copiilor lor şi au spus că aceştia au fost insultaţi şi ameninţaţi în mediul online ori le-au fost publicate fotografiile fără permisiunea lor.

Aproximativ acelaşi procent de părinţi dintre cei care au participat la studiu au afirmat că ştiu doar o mică parte dintre prietenii pe care copiii lor îi au pe internet.

În acelaşi timp, aproape o treime dintre adolescenţi le-au spus părinţilor că au făcut publice informaţii personale precum parole sau alte date sensibile, pe internet.

"Fenomenul de cyber-bullying - care se referă la manifestările de agresivitate în mediul online - rămâne o ameninţare reală, ce îi afectează serios pe copii. Aceştia sunt expuşi la violenţă fie prin e-mail, fie prin intermediul telefonului mobil, al reţelelor sociale, al programelor de instant messaging sau prin diverse website-uri sau bloguri. Fie că sunt victime sau agresori, tinerii sunt extrem de afectaţi și o parte dintre ei au nevoie de ajutor specializat pentru a trece peste consecinţele psihologice provocate de cyber-bullying", spune Sabina Datcu, e-Threat Researcher la Bitdefender.

Potrivit cercetării, cele mai mari ameninţări din această categorie, la care copiii sunt expuşi, sunt: 
- împrăştierea de zvonuri – în 93% din cazuri
- ridiculizarea – 83%
- insulta – 75%
- ameninţarea – 63%
- distribuirea de fotografii fără permisiune – în 58% din situaţii
Studiul Bitdefender a fost derulat în perioada iulie - septembrie 2012, pe un eşantion de 2.300 de respondenţi (părinţi cu copii între 7 și 18 ani) dintre care 14% din România.

sursa foto


Friday, October 26, 2012

Copil de grădiniţă

- Mami, hai să ne jucăm de-a grădiniţa!
Asta mi-a spus Ilinca, pe la ora 9 azi-dimineaţă, când i-a fost clar că rămâne acasă. Şi eu care credeam că se bucură că stă acasă cu mine şi nu merge nici azi la grădi!
Dimpotrivă, m-a bătut la cap toaaată ziulica cum că ea pierde "ziua jucăriei", că vrea la grădi, că mâine s-o duc şi ce dacă mâine e sâmbătă?!
Copiii ăştia independenţi! Nici nu ştiu de fapt cine are mai multă nevoie de cine?!

Wednesday, October 24, 2012

Ingrediente noi: febră cu tuse

Ce-mi lipsea din meniul de alergat la şcoală, grădiniţă, lecţii, engleză, înot, dansuri... nu mereu cu maşina, ci şi cu autobuze şi tramvaie?

Siiiiigur! Lipsea doar ca mezina să facă febră - mai precis, să o las bine de dimineaţă la grădiniţă şi să o găsesc cu febră după-amiază - şi să tuşească ca măgăruşul!

Dar nu mă plâng, ştiu că se poate şi mai rău! Bine că mi-a trecut mie răceala cobză şi că restul din casă sunt sănătoşi!

Tuesday, October 23, 2012

La film cu familia

Ce fac peştii când se adună? Fac bancuri!
(replică din filmul de animaţie Sammy 2)

Acum o săptămână am reuşit o premieră: să adunăm toată familia, eu, soţul şi fetele, într-o zi de lucru (luni) şi să mergem la film de desene animate, 3D. Oricum, mersul la film nu se întâmpla prea des la noi.  Nu ştiu cum se face, dar mai uşor ajungeam la teatru de păpuşi, la ateliere de creativitate... Până acum, cel puţin, am fost atât de rar la film, încât aş putea să enumăr pe degetele de la o mână filmele pe care le-au văzut fetele la cinema, şi tot mi-ar mai rămâne degete. Dar promitem să schimbăm acest lucru de acum încolo! Nu de alta, dar am constatat că ne place în sala de cinema - şi chiar şi nouă, adulţilor care le însoţim, nu mai vorbesc de copii!

Adică, orice Home Cinema ai avea acasă (unde mai pui că noi n-avem deloc televizor acasă!), parcă tot nu poţi să recreezi atmosfera aia de cinema! Şi hazul când te uiţi unul la altul şi te vezi cu ochelarii 3D (pentru soţ era primul lui film 3D)! Şi profunzimea imaginilor 3D, din adâncul fotoliului de cinema! Şi frica de-ţi vine să te bagi sub scaun la unele faze! Şi încântarea - exprimată de copii foarte sonor, prin tot felul de onomatopee şi chiar aplauze, în sala de cinema - când vezi personajele pozitive învingând rău!

Nu văzusem Sammy 1, nu ştiu dacă trebuia, adică dacă 2 e o consecuţie firească după 1, pentru că nu am simţit neapărat asta. Filmul este întreg în sine, nu o continuare. Doar personajele, adică simpaticele ţestoase, printre care şi Sammy, ajuns acum bunic, alături de nepoţei, îşi continuă aventurile acvatice. De data asta, nimeresc într-un bazin uriaş, un fel de acvariu în care sunt aduse tot felul de specii marine pentru delectarea vizitatorilor. De unde reuşesc să evadeze doar cu inteligenţă şi, mai ales, cu ajutorul unor prieteni nepreţuiţi.

O poveste frumoasă (în ciuda câtorva pasaje pe care Roxana le-a găsit "înfricoşătoare" - dar nu vă luaţi după ea, e mai nedusă la film, se impresionează uşor :)) Este vorba, de fapt, de evenimente care au loc pe muchie de cuţit. Dar Sammy 2 este un film cu haz, cu poveşti de viaţă şi cu morală, şi, fireşte, cu happy-end!

Vă las cu trailerul.

Între timp, eu aduc nişte mulţumiri Siminei (care m-a făcut să-mi amintesc de "O floare şi doi grădinari", de "Prietenii mei elefanţii", dar şi de "Maria Mirabela" şi alte filme la care ne ducea mama prin anii 1980, la cinematografele Munca, Melodia şi Aurora - niciunul nu mai există azi),Bogdanei (pe care m-am bucurat nespus s-o revăd), Cristinei (care ne-a făcut să ne placă slalomul printre activităţile zilnice ca să ajungem la film, promitem să mai ieşim!) şi Media Pro Distribution (care distribuie filmul în România).

Sunday, October 21, 2012

B24Kids la Muzeul George Enescu

Copil fiind, prin clasa a doua, a început la noi la şcoală un proiect muzical, de genul celor care se făceau cumva, pe linie de partid - am avut şi brigadă artistică, şi cor întru Cântarea României. Un pic heirupist, un pic altruist, dar în final copiii erau cei care ieşeau şi în câştig, dacă mă întrebaţi pe mine.
Este vorba de, să-l numesc eu acum, "hai să învăţăm să cântăm la vioară".

Viori mari, viori mici, voi de care vreţi, voinici?
Un profesor venea în şcoală şi după ore, într-o sală de clasă - sala de muzică, era şi un pian acolo, de fapt o pianină - ne punea vioara sub barbă şi arcuşul în mână şi dă-i sanie cu zurgălăi, o vioară mică de-aş avea şi alte câteva. Nu prea multe, căci domnul - sau tovarăşul, de fapt - cu pricina am înţeles că a găsit o cale să fugă în America şi să ne lase baltă. Cel puţin, aşa ni s-a spus. Oricum, chiar şi cu cele câteva cântecele pe care am apucat să învăţăm să le cântăm ne-am prezentat la un spectacol la Sala Polivalentă şi am avut o filmare la televiziune.

Nu ştiam să citim notele muzicale după partitură, ne învăţase el pe unde sunt pe vioară, cum sună bine când vioara este acordată corect, iar pe un caiet normal scriam cam aşa:
"do re mi fa sooool sooool laaaa laaaa sooool". Asta însemna tot, şi note, şi tempo şi tot!

Lansarea proiectului "Muză. Muzică. Muzeu" de către Asociaţia "De Dragul Artei", în parteneriat cu Muzeul George Enescu, mi-a readus în memorie episodul acesta al copilăriei mele. Şi încă de astă vară, de când am aflat de acest proiect, m-am bucurat că se face ceva în sensul educaţiei muzicale non-formale pentru copii.

Sâmbăta aceasta am participat şi noi la acest program. Ocazie cu care am aflat două tipuri de lucruri:

Mica violonistă Ilinca
1. pe de o parte, fetele mele, alături de ceilalţi copii prezenţi, au învăţat câte ceva despre personalitatea lui George Enescu - o introducere, o prezentare a câtorva lucruri expuse în muzeu, dar cred că suficient pentru capacitatea lor de înţelegere acum, şi destul cât să le suscite interesul pentru mai târziu; despre vioară şi de câte mărimi sunt acestea, despre arcuş şi din ce se compune el, despre sacâz şi la ce foloseşte, despre note muzicale, tempo, pauză muzicală etc., totul cu muzică şi mişcare.

2. pe de altă parte, eu mi-am dat seama încă o dată cât de importantă este educaţia muzicală în viaţa copiilor, cât de bine este ca aceasta să înceapă cât mai timpuriu - prin asta înţelegând vârsta de 5-6 ani pentru explicaţii uşor teoretice. Şi mai ales, cât de puţin se face în şcoala românească, pe sistem tradiţional mă refer, în sensul ăsta!

Violonista Roxana
Mai întâi inimoasele organizatoare ale programului "Pe-un picior de-arcuş, la un pian jucăuş" de la Asociaţia De Dragul Artei ne-au introdus în povestea vieţii şi muzicii lui George Enescu. Apoi i-au învăţat pe copii cum se dirijează - aceştia s-au amuzat teribil să poarte papion alb şi s-o dirijeze ei pe violonista Raluca. Au ţinut în mânuţe câte o vioară, au scârţâit arcuşul pe ea, au dansat şi s-au mişcat pe ritmuri de vioară - ce le poate plăcea mai mult copiilor? Toate noţiunile le-au fost introduse prin joc, cu explicaţii adecvate vârstei.

La final, Roxana şi Ilinca nu vroiau să mai plece, vroiau să se joace în continuare de-a muzica.

Şi odată ajunse acasă, au luat din pod vioara mea din clasa a doua. Îi trebuie vreo trei corzi, un arcuş nou, mult sacâz. Şi mai ales, multă iubire de muzică, dăruire, aplecare... În rest, vioara e ca şi nouă!



Geniul lui Enescu ne veghează dintr-un tablou

Atenţie toată orchestra la dirijor!

Palatul Cantacuzino care găzduieşte Muzeul George Enescu este în sine o poveste

Statui muzicale. Sau explicaţia prin joc despre pauza muzicală

Joc şi culoare... muzicală

Friday, October 19, 2012

După faptă, şi răsplată

Fusesem avertizată. Un prieten a postat un link la o chestie despre importanţa purtării centurii de siguranţă pe bancheta din spate. Imagini horror, de-a dreptul! A doua zi, în timpul plimbării, am văzut cum la trecerea de pietoni - de care ne apropiam şi noi, dar nu ajunsesem încă - o maşină a cedat trecerea pietonilor, cea din spatele ei, nu. Şi s-au buşit. Nu a fost nimic horror, doar un pic de tablă spartă, dar mă gândeam ce nasol de ei, trebuie să umble pe la asigurări, să se plimbe... etc.

Ei, şi ziua următoare păţesc eu pocinogul. Cum veneam eu agale cu maşina de la întâlnirea cu bloggeriţele mame care am vizitat un spital privat recent deschis, şi cum mă gândeam eu aşa, la ale mele, zăresc cu coada ochiului indicatorul de cedează trecerea, o fracţiune de secundă mi-a trebuit să pun cap la cap informaţia cu faptul că mi se adresează mie, am apucat să încetinesc... dar nu suficient. Vitezomanul de pe drumul cu prioritate şi-a infipt bolidul în roata mea. Acuma, na, prioritatea lui, ce să-i faci? Să te mai supra-asiguri? Că poate vine o doamnă neatentă? Sau obosită?

Şi s-a dat jos. Şi a început să urle ca apucatul. Să-mi ţină, chipurile, un curs de circulaţie rutieră. Un băietan născut cam prin zilele fierbintelui decembrie 1989 - cum aveam să aflu din buletin, la completarea datelor pe Actul de Constatare Amiabilă, la asigurări, mai târziu. Maşina mea nu a avut nimic - tablă tare, americană. A lui - şifonată niţeluş pe partea stângă. Pierdut timp, mâncat nervi, sunat prieteni să-ţi spună cum se procedează, că ne-a ferit Doamne-Doamne de aşa ceva până acum...

Ce mai, aveam nevoie de un stimulent puternic ca să-mi revin din semi-depresia care m-a apucat: că nu mai iau maşina familiei... că nu sunt atentă... că dacă eram cu copiii în maşină... Şi tot aşa.

Aşa că invitaţia pe care am onorat-o a doua zi după accident a picat la ţanc: la Gett's. La coafor, cosmetică, manichiură. Unde am aflat noutăţi interesante, ne-am relaxat, am uitat de accidente şi probleme, ne-am coafat sau manichiurat, după dorinţă.
Am despicat firul în patru - la propriu. Adică, am fost supuse unei analize computerizate a firului de păr şi a scalpului. (vezi imaginile). Şi am aflat de tratamentul pentru păr Nioxin, zis şi 6 paşi pentru un păr puternic.

Atentă la explicaţiile stilistului
N-aţi ghici ce-i asta, aşa-i? Păr analizat computaristic!
Despre tratamentul cosmetic Skeyndor, specialiştii Gett's spun că au găsit reţeta frumuseţii şi tinereţii veşnice: produse şi servicii de calitate, personalizate pentru fiecare tip de piele în parte! Destinate persoanelor ocupate, mereu pe fugă şi care au la dispoziţie foarte puţin timp pentru ele însele, dar care ştiu în acelaşi timp cât de mult contează aspectul îngrijit al părului şi al pielii.

Gett's deţine un lanţ de 6 saloane (5 în Bucureşti şi unul in Cluj).  
Gett's anunţă că în luna octombrie puteţi beneficia de reduceri semnificative la şedinţele de tratament şi produsele din gama Body Sculp, special concepute pentru a completa răsfăţul din saloanele Gett’s cu eficienţa produselor pentru acasă.

Grup de bloggeriţe-mame răsfăţate
Opera de artă a manichiuristei: mâini de mamă... "re-look-ate"

Zâmbet de după manichiură

Curent dis-continuu. De tot!

M-am trezit la 6.30 ... doar ca să constat că e oprit curentul. Nu pot să pregătesc sucul de fructe al copiilor pentru că storcătorul merge cu curent. Nu pot să fac nimic pentru că nu văd. Am găsit prin beci o lanternă d-aia de miner, care se prinde pe cap. Suficient cât să le fac un sandvici fetelor, să le îmbrac pe întuneric - sper că nu ajung la şcoală şi grădi cu o şosetă de-o culoare şi alta de altă culoare. Şi i-am pornit pe toţi la ziua lor de muncă. Pentru ziua mea de muncă nu e suficientă lumină. Şi nici baterie la laptop nu prea mai e (mi se şopteşte din marginea din dreapta jos 12 minutes remaining). Nici nu-mi trebuie mai mult ca să frunzăresc puţin netul cât timp îmi termin ceaiul - ce noroc că avem plita cu gaze, nu electrică!
Şi apoi... ce-aş mai putea să fac? A, da, poate să mă culc la loc?!

Wednesday, October 17, 2012

Shakespeare School a împlinit 10 ani

Anul trecut în primăvară, am dat de un afişel, nici nu mai ştiu bine unde, care anunţa organizarea unei sesiuni de engleză demo şi gratuit la Shakespeare School. Am profitat de ocazia ce ni se oferea şi am participat la lecţie. Inutil să mai spun că Roxanei i-a plăcut foarte mult să se joace cu animăluţele de pluş şi să cânte în engleză. Aşa că am înscris-o la şcoala de vară. Două săptămâni, câte două ore de engleză pe zi. A vrut şi la "cursul lung", din toamnă până-n primăvară. Timp în care orele de engleză i se păreau mereu prea scurte. Iar acum deja este în al doilea an de engleză la Shakespeare School.


Însă Shakespeare School a împlinit recent nici mai mult nici mai puţin de un deceniu. La evenimentul aniversar la care am participat (doar eu, fără copii, de data asta) am putut vedea cu ce se laudă şcoala, ce rezultate bune au elevii de aici, adică anual peste 1200 de cursanţi, cu vârste cuprinse între 4 şi 25 de ani.

De-a lungul celor 10 ani, cursanţii şi-au însuşit noţiunile lingvistice după o metodă inovativă de predare, bazată pe aplicarea originală a Teoriei Inteligenţelor Multiple. Spre deosebire de metodele de predare tradiţionale, aceasta pune accentul pe interactivitate şi stimularea aptitudinilor individuale, oferind o experienţă educaţională la standarde internaţionale.

Ce ne place la Shakespeare School: că ne învaţă engleză la început, prin joacă, mai apoi şi mai serios. Dar ne învaţă şi să ne distrăm, să holloween-im şi să christmas-im, să inter-relaţionăm noi, părinţii, dar şi ei, cursanţii, copiii. 

În cadrul centrului sunt organizate şcoli de vară în Marea Britanie sau SUA şi cluburi de conversaţie cu profesori nativi. Părinţii cursanţilor pot lua parte la Bright Parents, un club în care discută despre cele mai mari provocări ale vieţii de părinte, alături de un psiholog.

Am mai aflat că Shakespeare School este centru de pregatire recunoscut de Cambridge ESOL, gradul de promovabilitate al cursanţilor fiind în ultimii ani de 97% la acest tip de examen. Din 2008 este centru autorizat de pregatire si desfasurare a examenelor Trinity College London, iar din ianuarie 2009, este membru Quest (Asociaţia Română pentru Servicii Lingvistice de Calitate).

Şcoala - bilanţ la o lună

"Dragă fosta mea doamnă,
Mi-e foarte dor de grădiniţă şi de tine şi aş vrea să mai vin măcar încă un an."
Semnează: Roxana

O scrisorică cu inimioare realizată de Roxana chiar astăzi, dar datată 23 octombrie, când a calculat că va merge ea din nou la doamna la grădi în vizită.

E clar cât de mult s-a acomodat cu şcoala, cu noua doamnă, cu colegii... Asta cu toate că temele şi le face conştiincioasă şi doamnei învăţătoare i-a scris un "bun găsit" chiar din prima zi de şcoală, iar acum după week-end i-a adus o vedere de la castelul Bran. Cu toate că are o nouă prietenă, colega ei de bancă, despre care îmi povesteşte aproape zilnic - deşi parcă nu la fel de multe cum îmi povestea despre fosta ei prietenă de la grădi, şi pe care a pierdut-o în labirintul vieţii, căci ea merge la altă şcoală acum.

Roxi mă însoţeşte la grădi ca s-o luăm pe Ilinca cam de 2-3 ori pe săptămână, şi aproape de fiecare dată trece pe la doamna ei. Doamna educatoare rămâne doamna ei. Cea mai stabilă constantă în viaţa socială extra-familială din toţi cei patru ani de grădiniţă!

O doamnă jos pălăria, ce e drept! După care nu suntem singurii care suspinăm şi regretăm că s-a terminat grădiniţa, şi alţi foşti preşcolari şi părinţi ai lor o mai vizitează, o mai sună, o mai întreabă de excursii...

Căci pe lângă actul educativ propriu-zis - şi care în ziua de azi este foarte necesar, dar nu mai e suficient - doamna noastră era şi este un bun psiholog de copii (fără să aibă pregătire în domeniul psihologiei), îi înţelege şi de multe ori ne oferea şi nouă, părinţilor, soluţii la probleme de educaţie, de acomodare, într-un cuvânt, de parenting, cu care ne confruntam acasă. În plus, ştia şi ştie să-i unească pe părinţi între ei, pe copii între ei, să-i facă să inter-relaţioneze, prin activităţile şi excursiile de "team building" pe care le organizează.

E drept că ne e dor de grădi. Dar, aşa cum încerc s-o lămuresc pe Roxana, încerc de fapt să mă lămuresc şi pe mine: s-a mai terminat o etapă. Gata, suntem şcolari acum!

Depresia de mutare

Urmează alt post neinteresant - adică alte reflecţii personale, în categoria "terapia prin scris".
Mai ales că stă săracul post în drafts de vreo... 2 luni, cred. Şi scriam eu atunci cam aşa:

Deprimatul lui Van Gogh

Câteva zile n-am mai dat pe-aici, nu prea am putut să articulez nici verbal mare lucru... în afară de nişte foarte vocale crize de plâns.

Măi să fie! Depresie! Cine ştie despre depresie mai mult decât denumirea, oricât de puţin mai mult, înţelege cum e cu plânsul din senin, cum se vede doar partea goală a paharului şi cea neagră a lunii, cum orice era un atu până atunci, acum pare un mega-dezavantaj... etc.

Dar odată scoase pe gură de-a valma gândurile, în cazul meu, cel puţin, funcţionează: începe procesul de "recovery". Şi apoi analizez: ok, hai să vedem: ce-a fost asta şi de ce a apărut şi de ce acum şi etc.:

A împlinit Roxana 7 ani, motiv să-mi amintesc din plin de depresia post-natală de după naşterea ei?
Nu mă pot deplasa (prea departe) fără maşină? Ergo, mă simt izolată?
Tot amân vizitele anuale la medic din cauza lipsei de timp?
Nu e gata casa aşa cum aş fi sperat, nu avem perdele, corpuri de iluminat, trotuare... şi nici multe altele?
Copiii nu pot ajunge la ţară (eram încă în vacanţa de vară) parţial din cauza faptului că nu le mai trec mucii?
Nu reuşesc să slăbesc, cu toate că mănânc pe apucate şi urc şi cobor scările de 100 de ori pe zi?
Soţul nu e atent când vorbesc cu el, nu ajută la treburile casei şi îl enervează prea repede copiii când ajunge seara acasă? Ergo, nu comunicăm?
Tatăl lui este personaj în ciocnirea dintre generaţii, pentru că parcă ar fi din alt film decât noi (dar locuim în aceeaşi casă)?

Poate câte puţin din fiecare, poate toate la un loc, poate niciunul din motivele astea.
Când m-am dumirit eu (nah, psiholoagă amatoare sunt de când mă ştiu!) cam ce-ar putea fi, mai ales comparând cu o situaţie oarecum similară, am zis că trebuie să poarte şi-un nume, aşa că am numit-o: depresie de mutare. Ce, credeţi că sunt prima care a inventat-o? Ţi-ai găsit! Am găsit pe net informaţii. Profesioniştii o numesc "relocation depression".
sursa foto (aceeaşi cu sursa descrierii "relocation depression")

Cauzele enumerate acolo ar fi:
Relocation depression is most frequently caused by loneliness and isolation.

1. You don't speak the local language. - Se referă la faptul că atunci când te muţi peste hotare, adaptarea lingvistică poate fi mai dificilă, sau chiar în cadrul aceleiaşi ţări, unele accente pot fi foarte puternice. - Nu e cazul la noi, şi în sectorul 3 se vorbeşte tot româna.

2. You don't fit with the people around you and hate the scenary. - asta se poate. arogantă cum sunt, chiar azi (notă: adică atunci când scriam postul, prin august) am făcut o tură de recunoaştere cu fetele până la biserică, piaţă... deci centru, şi aveam impresia că toată lumea se uită la noi ca la alte arătări, ca la nişte alieni ceva...

3. The weather is totally different than you're used to - nope, again, în sectorul 3 e vag diferit de sectorul 2. Poate doar atunci când plouă, chiar plouă, iar seara frigul se lasă mai repede - ceea ce poate fi foarte bine vara.

Concluzia din 16 spre 17 octombrie este că nu ştiu prea bine unde vroiam să ajung cu postrul ăsta. L-am scris fix în ideea terapiei prin scris, probabil.
Depresia de mutare a trecut, m-am acomodat cu noua locuinţă. Oarecum... Dar măcar nu mă mai deprim din cauza asta. Nu mai am timp.

Cât despre copii şi acomodarea lor... eheee, asta e o altă discuţie. Într-un episod următor.

Friday, October 12, 2012

Despre ţepe

Mai precis, ţepele luate de oameni de bună credinţă, să zicem, traducători, redactori... D-ăştia... (Free-lanceri o fi traducerea în engleză pentru fraieri, mă-ntreb?)

Treaba stă cam aşa:

Se apucă ei şi-şi deschid o firmuliţă, ca să fie treaba corectă. Încheie contracte cu beneficiarii (firme de PR, edituri, reviste offline şi online... etc). Respectă termenele de predare a articolelor şi traducerilor pe care le muncesc - ei ştiu cum. Să zicem, între un spălat şi un călcat, sau după ce duc copiii la grădiniţă, înainte să le facă mâncarea pentru seară, sau după ce fac curăţenie şi înainte de piaţă. Chiar nu contează cum, e treaba lor. Altfel, cine i-ar pune să muncească dacă nu ar putea, nu? Adică, parcă faptul că nu mă lasă sufletul să mă declar casnică la recensământ e vreo scuză pentru mine chiar să muncesc? Şi ce dacă simt că pot mai mult de-atât, mai mult decât curăţenie şi piaţă, după fix 20 de ani de şcoală? Şi ce dacă simt că Doamne-Doamne m-a înzestrat cu ceva creier? Şi ce dacă eu consider că e oarecum de datoria mea să nu-mi risipesc în van, în aspirator şi-n cârpa de praf, aptitudinile? Toate astea nu-s decât vorbe goale, my friend!

Căci vine şi data predării, respectată cu sfinţenie, cum ziceam. Şi vine şi facturarea. Şi trec zilele, săptămânile, lunile. Firma ta, de contribuabil onest, plăteşte TVA şi impozit pe facturile emise. Dar de unde, dacă nu ai încasat bani? Din celălalt buzunar, adică din munca consortului, al perechii tale care te susţine, şi care ţi-a zis el să stai cuminte, mai bine citeşti, te plimbi, te duci la muzee, la sala de gimnastică, decât să produci... ce? În final nu produci decât facturi de plătit taxe la stat din salariul lui, are şi el dreptate!

Şi începi să suni datornicii, cu jenă: Nu vă supăraţi, ştiţi, nu vreau să deranjez prea tare, dar am şi eu de încasat suma de... Da, ştiu, poate e o sumă meschină pentru dvs., dar e munca mea... Nu cer de pomană, cer doar plata serviciilor mele, ca să pot să acopăr măcar gaura din bugetul familiei pentru taxele firmei către stat.

Stau şi-mi fac tot soiul de auto-analize şi mă gândesc de noi fi chiar eu de vină că mi se întâmplă asta. Pentru că e o practică ce se tot repetă, nu e prima oară când mi se întâmplă. (poate sunt de vină doar că nu mă învăţ minte şi am în continuare încredere în oameni)

Recunosc, am avut şi beneficiari cu care am lucrat foarte frumos. Cu unul aveam plata la 30 de zile. Chiar dacă sumele erau mici, unele chiar mai mici decât o alocaţie lunară de copil, dar măcar ştiam că la 30 de zile primeam banii în cont şi gata. Altul nu a fost pe deplin mulţumit de o treabă punctuală şi mi-am asumat critica, însă mi-a plătit ireproşabil cât ne înţelesesem la început. Altul vroia doar traduceri punctuale, pe care le plătea la final de lună, prompt, după ce-i emiteam factura. Şi tot aşa.

Dar sunt şi din cei de la care n-am mai văzut deloc banii - cum ar fi, contravaloarea serviciilor prestate în decurs de o  lună întreaga la un beneficiar care a intrat în imposibilitate de plată, ce puteam să mai iau de la el? praful de pe tobă?
Sau altul de care am tras ani de zile, timp în care "am fraternizat cu inamicul" şi am achiziţionat produse (pe care le-am oferit cadou prietenilor sau îmi umplu mie casa acum) în contra-partidă şi în final am lichidat datoria.

Dar una peste alta, m-am săturat! Azi încă nu îi numesc pe cei care continuă să-mi facă asta (deh, speranţa moare ultima, mai trag nădejde să-mi recuperez banii mei, adică munciţi de mine, sume agreate de comun acord, contractual, nu cer nimic de pomană).
Dar cât de curând încep să-i arăt cu degetul. Nu de alta, dar să se ferească şi alţii, şi mai ales, să ştie lumea că ceea ce se vede din producţia lor este doar partea frumoasă a lucrurilor. Dincolo de care, sunt şi aspecte urâte. Foarte urâte!

Later Edit: s-a achitat!

Monday, October 8, 2012

Literatură: Iubita locotenentului francez

Sâmbătă le-am dus pe fete la bunica şi la verişori şi am profitat de ocazie ca să reuşesc în sfârşit să termin de citit cartea pe care o începusem de ceva vreme. Ştiţi cum e, toată ziua alergi în 100 de direcţii, ca un perpetuum mobile, iar seara după ce "potolesc toate treburile", cum zicea bunică-mea, cu greu mai găsesc timp de citit o pagină-două, hai, maxim un capitol scurt. Şi asta doar dacă nu adorm înaintea Ilincăi, care mă convinge cu lacrimi de crocodil că ea nu poate să adoarmă fără mine, şi când îmi pune caruselul cu "twinkle-twinkle" în cap, e aşa de adormitor...


Cartea tocmai încheiată este John Fowles, "Iubita locotenentului francez".

Înainte să vă repeziţi cu "Huo", sau cu "asta-i de pe vremea bunicii, eu am citit-o hăt, demult!", ţin să vă anunţ că exact din aceste considerente am tot ocolit-o atâta vreme: din cauza renumelui cam de proastă calitate cu care ajunsese la mine. Nici măcar nu ştiu cum se prăpădise aşa de tare renumele ăsta, dar na, dacă eram convinsă că ar fi trebuit s-o citesc mai demult, am zis că nici nu mai trebuie s-o citesc. Pe principiul "Nu face azi ce poţi lăsa pe mâine, că poate nu mai e nevoie". Dar acum am considerat - deh, îmbătrâneşte omu' şi se mai înţelepţeşte - că merită o şansă. Şi nu regret deloc!

Acţiunea... ca acţiunea. Nu am văzut filmul, dar sunt sigură că surprinde acţiunea. Asta fac filmele. Din ce am gugălit un pic, distribuţia mi se pare foarte potrivită, iar pozele reprezentând scene din film - foarte incitante, aşa că voi profita de prima ocazie ca să văd şi filmul (unde pot să-l găsesc, aveţi idee?)

Treaba este cam aşa: un bărbat iubea o femeie, logodnica lui... Sau, de fapt, îşi dă seama că nu prea o iubea, dar la mijloc e onoarea, societatea victoriană, orgoliul şi reputaţia, care până la urmă nu mai fac nici doi şilingi când apare iubirea adevărată... Şi aşa mai departe.

Însă ceea ce mi-a plăcut cu-adevărat şi cu mult mai mult decât acţiunea este scriitura! Întoarcerile din condei! Frazele! Arta conversaţiei! Bogăţia vocabularului! Ahhh, un text atât de savuros! După ce în ultima vreme mi-au trecut prin mână câteva cărţi de autori contemporani mai mult sau mai puţin reuşiţi, am exclamat acum: Ecce literatura! Am redescoperit plăcerea lecturii cu această carte! De unde la început mă speriaseră cele aproape 550 de pagini, la final tot mai trăgeam de timp ca să n-o termin, ca să mai am de savurat încă puţin. Stilul plin de ironie şi chiar, pe alocuri, autoironie m-a captivat cu totul.

John Fowles - pe care nu-l cunoaşteam din alte cărţi, dar am să caut prin cutiile din pod, poate mai am şi altceva - se joacă de-a autorul: când recunoaşte că nu ştie nici el ce se va întâmpla mai departe cu viaţa personajelor sale, când apare în carte chiar el, în calitate de personaj, şi-l spionează pe Charles. Lasă să se întrevadă zorii marxismului şi ai emancipării femeii, zugrăvind în culori destul de ne-pastelate tarele societăţii victoriene, cu ale ei contracte nupţiale (aproape) comerciale.

Dac-ar fi să aleg un singur capitol pe care să-l recitesc (de mai multe ori chiar) ar fi capitolul treisprezece. Am văzut în acest capitol profesiunea de credinţă a autorului, o mostră de adevărată teorie literară (post-modernistă, după concepţia mea asupra termenului, pentru că definiţia reală am uitat-o, dacă am ştiut-o vreodată). Căci autorul începe capitolul astfel:

"Habar n-am. Istoria asta pe care v-o povestesc e în întregime imaginată. Aceste personaje create de mine n-au existat decât în mintea mea. Dacă m-am prefăcut până acum că ştiu ce-i în capul personajelor mele şi că le cunosc cele mai tainice gânduri, am făcut-o pentru că scriu într-o convenţie (al cărei ton şi vocabular le-am şi preluat, în parte) unanim acceptată în vremea în care se petrece povestirea mea: anume, că romancierul e egalul lui Dumnezeu. N-o fi ştiind el chiar totul, însă se străduieşte să se prefacă a-l şti. Eu însă trăiesc în epoca lui Alain Robbe-Grillet şi Roland Barthes; aşadar, dacă ceea ce aveţi în faţă e un roman, n-are cum să fie un roman în sensul modern al cuvântului.
Aşa că poate ceea ce scriu eu aici e o autobiografie disimulată; poate că, în chiar clipa de faţă, locuiesc într-una din casele pe care le-am introdus în ficţiune; poate că Charles sunt eu însumi în travesti. Poate că totul nu-i decât un joc."

Şi acesta nu e singura ieşire din pantofii de autor convenţional a scriitorului. De exemplu, spre final mărturiseşte că se întreabă în sinea sa, referitor la personajul principal pe care îl urmăreşte asemenea unui spion: "ce dracu să fac eu cu tine?" (pag. 472) Şi profită de prilej ca să peroreze despre ficţiune şi non-ficţiune ("ficţiunea se preface de obicei că se supune legilor realului"), despre puterea scriitorului ("în realitate, însă el "aranjează" lupta, lăsând să câştige voinţa protagonistului spre care se îndreaptă preferinţele lui"), pentru ca apoi pur şi simplu să încalţe papucii de cititor atunci când afirmă: "Iar noi, cititorii, îi apreciem pe scriitorii de proză în funcţie de abilitatea arătată în "aranjarea" luptelor (cu alte cuvinte, în a ne convinge că ele n-au fost "aranjate"). (pag. 472-473)

Ce frumos etichetează autorul istoria, religia, datoria drept "puzderie de biete paravane împestriţate" atunci când ne înfăţişază revelaţia "cumplitul(ui) adevăr: toate formele de viaţă urmăreau de-a pururi acelaşi curs; evoluţia nu se desfăşura pe verticală, într-un urcuş neîncetat spre culmi de desăvârşire, ci pe orizontală. Credinţa în existenţa timpului nu era decât o sminteală, cea de pe urmă; existenţa nu avea istorie, era veşnic momentul prezent, era dintotdeauna zbaterea asta neputincioasă între fălcile nesătule ale aceleiaşi maşinării diavoleşti. Iar puzderia de biete paravane împestriţate pe care le-a pus în faţa lui omul, încercând să împiedice realitatea să-l înhaţe - istoria, religia, datoria, mărirea, toate nu erau decât nişte amăgiri, nălucirile fumogoase ale unui opioman." (pag. 238 în ediţia editura Univers, Bucureşti, 1994)

Fowles se aventurează în dese rânduri la descifrarea eternei enigme feminine (probabil că el nu e deloc de acord cu imaginea de mai jos, preluată de pe Facebook, pe unde a circulat zilele trecute).
Căci el spune, pe acelaşi ton ironic (sau poate văd eu ironia şi acolo unde nu a fost în intenţia autorului?):

"... există lucruri pe care numai o femeie le poate aduce în viaţa unui bărbat. Să luăm, bunăoară, draperiile pe care le-am avut înainte în camera asta. Tu observaseşi? Într-o zi doamna Tomkins a spus că sunt mohorâte. Şi la naiba, orb ce eram, chiar erau mohorâte. Ei, ăsta-i rostul unei femei. Să te facă să vezi lucruri pe care, fără ca tu să bagi de seamă, le-ai avut tot timpul sub nas." (pag. 250)

(Sau, în interpretarea mea, cum era un banc mai demult, să te facă să cheltui bani pe care nu i-ai fi cheltuit dacă nu o aveai alături.)

Scriitorul face dovada unei vaste erudiţii. Bunăoară, atunci când îşi pune personajele să-şi presare vorbele cu citate latineşti sau eline (limba greacă veche). Sau când se apucă să explice etimologii, dintre care o redau pe cea care mi s-a părut cea mai savuroasă (nu ştiu dacă este neapărat şi reală, deşi pare verosimilă), etimologia cuvântului englezesc care desemnează "şantaj". Cu toate că nici autorul însuşi nu pare să dea prea mare importanţă deţinerii unor asemenea cunoştinţe (aici probabil că eu personal găsesc ceva similitudini cu etimologiile de cuvinte chiar în greaca veche şi latină, pe care le-am buchisit în facultate):

"Mal (dacă-mi îngăduiţi să vă îmbogăţesc bagajul de cunoştinţe inutile) e un cuvânt împrumutat de engleza veche din norvegiană, care ne-a fost făcut cadou de vikingi. Însemna iniţial "grai", dar cum vikingii nu catadicseau să se dedea la această îndeletnicire muierească decât atunci când voiau să ceară ceva sub ameninţarea securii, treptat a ajuns să însemne "bir" sau "tribut în bani". O ramură a vikingilor a luat-o spre sud, unde a pus bazele mafiei siciliene; cealaltă însă - între timp scrierea cuvântului se modificase în mail - îşi înjgheba de zor primele reţele pentru extrocarea de bani în schimbul "protecţiei, la graniţa cu Scoţia. Dacă ţineai la grânele pe care le aveai pe câmp sau la virginitatea fiicei tale, trebuia să plăteşti mail căpăteniilor bandiţilor care aveau "în grijă" împrejurimile; aşa se face că, o dată cu scurgerea timpului - şi a unor sume tot mai mari de bani pe apa sâmbetei -, bietele victime au început să-i spună black mail." (pag. 244)

Primim chiar, dacă vrem să ţinem cont de ele, şi adevărate lecţii de viaţă printre rânduri:

"...orgoliul bărbaţilor consta în dorinţa de a fi ascultaţi cu supunere, iar al femeilor, în ştiinţa de a folosi supunerea ca pe o armă care să le conducă la victoria finală". (pag. 307). Aş zice eu că nici în ziua de azi nu au alte definiţii orgoliile astea, pentru cine ştie să le folosească... "constructiv".

Dacă nu e prea deplasat ceea ce afirm, Fowles înfăţişează avant la lettre mult uzitatele expresii "nepotrivire de caracter" sau "eroare de comunicare" cu expresia "artificialitate de concepţie". Pasajul (pag. 522) este şi el extrem de savuros, însă pentru că dezavuează şi o parte din finalul cărţii, mă voi abţine să-l redau aici. Vă invit să-l descoperiţi singuri, ca şi întregul roman, de altfel.

De remarcat nu mai puţin plăcuta, dimpotrivă, extrem de reuşita traducere - şi care probabil a contribuit mult la plăcerea lecturii. Am versiunea cărţii apărută la Editura Univers în 1994, în traducerea Mioarei Tapalagă şi cu Postfaţă de Dan Grigorescu. (paranteză - gugăleala mi-a scos la iveală că a fost republicată de Polirom în aceeaşi traducere, pe care o recomand cu căldură - şi, defect profesional, na! - îmi dau seama cât de rău ar fi fost să nu fi fost bună traducerea, ce deserviciu major ar fi fost pentru autor şi carte).

(şi gata, închei aici un post luuung, început azi-dimineaţă, întrerupt de câteva ori - copil de luat de la şcoală, teme de supravegheat etc. şi terminat pe-nserat, în pregătirea cinei)

Wednesday, October 3, 2012

Skirt Bike: Să pedalăm frumos


Standul Skirt Bike de la Bike Fest toamna 2012
 La ediţia de toamnă anul ăsta m-am numărat şi eu printre multele bicicliste de Skirt Bike. Multe multe, eu am avut numărul 186 "pe tricou", dar am văzut şi fete cu numere peste 200. Deci, logica mea zice că au fost peste 200 de participante.

Ştiam de mult de la Oana de evenimentul pe care îl organizează împreună cu Andreea şi alţi inimoşi, dar până acum nu am reuşit să ajung. Nici nu aveam bicicletă şi mi se părea complicat să împrumut sau să închiriez.
Acum mi-am luat şi bicicletă, e şi frumoasă, e şi cochetă - şi nu ştiu cum se face că ne urmăreşte Ungaria asta, dom'le, peste tot! Şi bicicleta e tot ungurească, după cum se poate citi şi pe inscripţiile pe care le-am pozat pe ea.

Dar să revenim la Skirt Bike. Deci, pe lângă că aveam acum şi bicicletă, am mai aflat şi că în week-end este permis accesul la metrou cu bicicleta, deci puteam ajunge mai uşor de aici, "de la ţară", de la capătul metroului Republica, până la Izvor, locul de pornire în traseu. Aşa că am purces.

Ei, dacă mă veţi vedea prin pozele făcute de muuuulţii băieţi care alergau sau pedalau pe lângă noi, să ştiţi că este o pură întâmplare. Nu, nu eu eram vizată în acea poză, apar şi eu acolo, la "în alte roluri", sau "backing vocals". Probabil m-ar fi prins mai mult în poze dacă şi-ar fi propus să exemplifice că "uite, se poate şi la bătrâneţe cu bicicleta", sau că "unele fete nu au fost aşa de elegante cum trebuia" (paranteză - da, mi-am lăsat tocurile şi fardurile acasă aşa cum fac tot timpul, adică, dacă nu port tocuri "on a regular basis", de ce mi le-aş fi pus pe bicicletă?).

Voiala, de par-examplă, o poză cu mine pedalând. Credit foto: Bogdan Tudor.

Dar o să mai găsiţi pe net poze cu jupâniţe frumuşele, elegante, poze cu tocuri, farduri, gene, decolteuri, biciclete aranjate cu floricele, ursuleţi şi abţipilduri cu cireşe sau fluturaşi... - după cum se vede şi în pozele mele, în ilustraţiile de mai jos (credit foto: @AncaIlie)


Inainte de pornire

Toculete

Un alt fel de ... mobile

Cirese pe bicicleta

Pegas reloaded

View peste Dâmboviţa

Tri-cicletă
Una peste alta, Oana şi Andreea au făcut treabă bună, tot mai multă lume conştientizează avantajele mersului pe două roţi. Data viitoare aş vrea să le iau şi pe copile, să pedaleze şi ele.

Oana de la organizare a pedalat graviduţă în 7 luni. 
Bicicleta Andreei, cea mai colorată şi înflorită.

Stop joc

După aproape 10 ani de Blogspot, mă opresc aici.