Tuesday, November 25, 2014

Păi... despre ce piesă vorbim noi aici?

După lupte seculare care au durat... vreo câteva luni de încercări, am reuşit să prindem bilete la piesa "Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule?" de la Teatrul Act. Pe care l-am văzut aseară, luni seara.

Înainte să mă apuc să citesc după cum am obiceiul - şi poate să notez şi aici la finalul articolului - ce a mai scris lumea până acum despre piesa de aseară, ia să apuc eu să notez câteva impresii personale.


În primul rând - am mers pentru că piesa are la bază textul lui Marin Preda, "Moromeţii" - una din capodoperele reale ale literaturii române, după umila mea părere. Pe vremea când încă mai credeam că voi ajunge să scriu şi eu vreodată romane sau măcar povestiri, începusem prin a-mi semna articolele din ziarul la care lucram cu pseudonimul Mara Preda, atâta de tare îl apreciam pe scriitor! :)

Apoi - sau pe acelaşi plan - am vrut să vedem piesa pentru că ştiam că este regizată de Aexandru Dabija şi jucată de Marcel Iureş şi George Mihăiţă. Pe Iureş îl mai văzusem în rol de bărbat ajuns la bătrâneţe tot la Act, în piesa "Acasă la tata" a lui Mimi Brănescu (super piesă! Mi-a plăcut scenariul extrem de mult, ca şi jocul actorilor). Dar George Mihăiţă nu pot să spun că se număra printre actorii mei favoriţi.

În plus, aveam o uşoară reţinere - combinată cu curiozitate: adică, hai să vedem, poate magistralul Marcel Iureş să-l "bată" la Ilie Moromete pe Victor Rebengiuc?

De fapt, comparaţia nu ştiu dacă trebuie neapărat făcută, pentru că vorbim despre altceva, una e un rol de film - excelent filmul lui Stere Gulea, excelentă distribuţie, magistral jucat, nu cred că va mai fi vreodată depăşit sau măcar! - şi cu totul alta un rol de teatru cu acelaşi personaj.

Dar hai s-o luăm cu începutul. Piesa nu este o prelucrare a romanului lui Marin Preda in integro, şi nici măcar o "felie" din roman. Ci este un scenariu (de Cătălin Ştefănescu, realizatorul TV care semnează "Garantat 100%") de sine stătător. Este un dialog între două dintre personajele din Moromeţii, Ilie Moromete şi Cocoşilă, la ceva vreme după acţiunea din roman. Nici măcar nu se pomeneşte de vreo Poiana a lui Iocan - poate doar discuţiile pe teme istorico-politice şi aparatul de radio care deschide piesa cu buletinul de ştiri să facă o trimitere într-acolo. Dar de fapt acţiunea pare că se petrece... undeva-niciunde, cândva-nicicând, illo tempore.

Prima parte a piesei ne "încălzeşte" cu un dialog uşor facil, uşor neserios, uşor frugal, ca să folosesc un cuvânt din domeniul culinar, căci în piesă se şi mănâncă, fasole cu ceapă! - Asta cu mâncarea nu am înţeles-o decât ca pe un artificiu ca să rupi cumva monotonia dialogului, ca să le dai de făcut ceva cu mâinile în timp ce dau din gură, ca să rupi scena puţin.

Ne întrebăm - sau eu mă întrebam, oare piesa e o comedie? Pentru că poveştile pe care şi le deapănă unul altuia par ireale unui ne-trăitor la sat, dar sunt de fapt desprinse din realităţile rurale chiar şi ale zilelor noastre - poate prea mult din zilele noastre, dacă mă întrebaţi pe mine, pentru că am impresia că "pe-atunci" aveau mai multe preocupări lucrative ţăranii decât au acum, or poveştile erau despre altceva, numai despre muncă nu prea.

Am mai decelat în aceste poveşti că mai ales Iureş - sau poate aşa a fost ideea lui Dabija - a imprimat tonului un pic şi din Nea Mărin-ul scenetelor cu Amza Pellea. De altfel, eu însămi, când am citit prima oară "Moromeţii", mi-l imaginam pe Amza Pellea în rolul lui Ilie Moromete, dar asta s-a schimbat odată cu filmul lui Stere Gulea, care a aşezat lucrurile comme il faut.

Şi când te simţi mai relaxat şi te gândeşti că n-are că să se mai schimbe în atmosfera piesei, că este o piesă uşurică, de reamintit "Moromeţii", de făcut poftă să reciteşti cartea sau să revezi filmul, scoate Ilie Moromete lada de zestre - şi cumva, cred că realizatorii piesei scot efectiv din această ladă fix cea mai dramatică scenă din "Moromeţii": bătaia pe care le-o administrează Ilie băieţilor şi fuga acestora de-acasă, ruptura dintre generaţii şi felul dramatic în care s-a produs aceasta.

Interesant că personajele, toate celelalte din familia Moromeţilor, sunt "jucate" aici, într-o scenă de teatru în teatru, de George Mihăiţă, iar ei înşişi apar doar sub formă de portrete de pe pietre funerare pe care le alege Iureş dintr-o grămadă. Dar toată scena - pe care Iureş reuşeşte s-o ducă frumos la capăt, cu dramatism, ca o explozie de talent - este, cred, chiar mai dramatică decât cea din carte sau din film. Pe mine personal la sfârşit m-a lăsat cu gândul că Moromete a rămas "cu o traumă", m-a dus în psihanaliza contemporană, m-a făcut să mă gândesc că nu şi-a rezolvat trauma şi n-are să şi-o rezolve vreodată! :)

Alexandru Dabija creează două personaje puternice: un Cocoşilă bonom şi bun tovarăş de poveşti cu Moromete - şi tovarăş de pahar, vedem acum, şi un Ilie Moromete când hâtru, când "angoasat", când glumeţ, când deprimat.

Un alt personaj în piesă este gardul. Cotrar părerii (exprimate de consortul cu care am văzut piesa împreună aseară) că acest gard reprezintă doar un element de decor şi un pretext pentru introducerea unor efecte luminoase şi de fum cu ajutorul lui, ceea ce se prea poate, de altfel, însă mie mi s-a părut că gardul avea şi el un "rol" în piesă, era el însuşi personaj. Gardul acela era un fel de graniţă, de separare între ieri şi azi, între vechi şi nou, între aici şi acolo, între traiul binecunoscut al Moromeţilor de dinainte de fuga băieţilor, şi schimbarea majoră care s-a produs în familia acestora după aceea. Poate chiar o frontieră fizică între două tărâmuri ne-fizice: realul şi imaginarul, sau existentul şi nefiinţa.

Ca impresie generală, personal am plecat acasă de la piesă cu gândul că nici teatrul ăsta nu mai e ce-a fost odată, că regizorii nu se mai rezumă să pună pur şi simplu în scenă fapte, lucruri, chiar şi trăiri. Ci trebuie mereu să dea măsura talentului cu orice preţ, ceea ce e de admirat. Dar alteori merg parcă prea departe, "ne pun mintea pe bigudiuri", ne scot din comoditatea fotoliului de teatru şi, culmea!, ne pun să gândim, să ne imaginăm, să găsim sensuri ascunse ale lucrurilor de altfel ştiute.

S-a aplaudat mult, piesa a fost foarte apreciată de publicul de aseară. Dar oricât aş încerca să fac abstracţie de carte sau film, nu prea reuşesc. În plus, personal am o mare problemă cu conceptul de "veridicitate", de verosimil. Mai ales atunci când e vorba de lumea satului, această veridicitate este şi mai greu de atins. De exemplu, încerc să nu mă gândesc la degetele lungi şi delicate ale lui Iureş în rolul de aseară, sau încerc să nu mi-l amintesc pe George Mihăiţă în spumoasele roluri de comedie de unde, probabil, a împrumutat un pic de butaforie.

Şi acum, hai să vedem ce a mai scris lumea despre piesă şi să notez 2-3 idei.

Mai întâi, în Yorick.ro, Monica Andronesc vorbeşte în martie 2014 despre neverosimil, despre rătăcirea unui personaj shakespearian în Poiana lui Iocan. Iată articolul aici

Oana Stoica face o cronică bună piesei în Dilema Veche, tot la premiera din martie 2014. Ea scrie despre aşezarea piesei într-un timp şi spaţiu suspendat între aici şi dincolo, despre "ăsta-i nivelul" discuţiei, despre soliditatea textului. Iată articolul aici

Pe blogul ei, Ileana Lucaciu realizează un elogiu al spectacolului atunci când povesteşte despre întâlnirea cu... valoarea. Valori, în ipostazele scriitorului Marin Preda, actorilor Iureş şi Mihăiţă, regizorului Alexandru Dabija, toţi de primă mână. Iată articolul ei aici

Dacă v-am convins, mergeţi şi vedeţi piesa. Atenţie, trebuie rezervare căci se vând foarte repede cele vreo 100 de bilete de la fiecare spectacol!

Saturday, November 22, 2014

Alfie Kohn 2014, partea a doua

II. De la condiţionări şi ameninţări la cooperare şi înţelegere - instrumente practice pentru părinţi şi pedagogi

Recapitulăm:

- În prima parte am discutat despre abordarea "doing to" - "acţionarea asupra" copiilor, şi am vrut să trecem de la această abordare bazată pe control, la cea pe termen lung, abordarea "working with", "împreună cu", pentru a ajunge la cum vrem să ajungă de fapt copiii noştri.
- Trecerea de la abordarea centrată pe comportament la cea centrată pe nevoia copilului.
- Apoi trecerea de la abordarea bazată pe pedepse şi recompense la cea bazată pe cooperare.

Problema cu unii părinţi (tratată în cartea Mitul copilului răsfăţat, recent apărută în limba română) este că de teamă de a nu fi trataţi drept prea permisivi, şi deci slabi, şi atunci încep să fie prea autoritari.

La sfârşitul zilei s-ar putea să plecăm totuşi (de la conferinţa aceasta - n.m.) cu îndoieli de genul: există şi zone gri? Trebuie oare să intervin aici sau nu? Nu există un răspuns clar pentru asta, sau fiecare dintre noi putem găsi doar în noi înşine răspunsul!

Problema pedepselor şi recompenselor - este ridicată de Alfie Kohn :
- acasă
- la şcoală
- la muncă

Motivarea - poate creşte sau scădea. Vrem ca ai noştri copii să aibă cât mai multă motivare.
Le putem oferi recompense (ca să-şi facă curat în cameră, ca să-şi termine mâncarea sănătoasă etc.)
(parental control sympthom: "good job", "good job" - bravo, bravo - o spui mecanic, fără să îţi dai seama măcar)
Dar există motivare externă şi motivare internă. Cele de mai sus fac parte din motivarea externă. Cea internă - vine din înţelegerea nevoii, citeşti o carte nu ca să primeşti o notă bună, ci ca să afli ce e în ea, mănânci ceva bun nu ca recompensă, ci pentru că nu ai mâncat nimic de câteva ore. etc.

Şcoala - Când oferi note elevilor pentru realizări la şcoală, vor deveni mai puţin interesaţi de actul de a învăţa! De ce? Le creştem motivarea externă, şi deci vor pierde motivarea internă.
După părerea lui, o şcoală bună nu dă note, ci evaluare narativă, descriptivă a copilului!

În plus, atunci când lăudăm realizările copiilor le oferim dragoste condiţionată. Dar de fapt copiii îşi doresc nu să ia note bune, nu să fie atractivi, nu să ia premii etc., ci IUBIREA necondiţionată a părinţilor! Altfel, asta duce şi la un self esteem scăzut, atunci când copilul realizează că este acceptat, iubit, valorizat doar dacă... - dacă ia note bune, dacă ia premii la concursul de înot etc.

Problema cu profesorii de la noi - că dau note şi apreciază aşa copiii - soluţia oferită de Alfie este ca eu, părintele, să nu discut cu copilul despre notele primite, despre ce crede profesorul, ci despre ce a făcut el, copilul la şcoală, ce lecţie, de ce i-a plăcut acel autor şi de ce nu i-a plăcut altă materie etc.
Dacă îl laud pe copil când vine de la şcoală cu o notă bună nu sunt cu nimic mai bun decât profesorul care nu îl valorizează ca om decât dacă face ce i se spune, dacă ia nota bună etc. Îi arăt că de fapt eu îl iubesc condiţionat.
"Praise is judgement" - Lauda înseamnă judecată de valoare. Or, noi vrem ca ai noştri copii să nu fie "judgemental". Da, au nevoie de feed-back, dar atât, fără praise, fără judgement.

Un studiu de acum câţiva ani se referea la felul în care au perceput un grup de tineri iubirea necondiţionată a părinţilor lor. Unii sunt de acord că părinţii i-au iubit necondiţionat, alţii nu. Aceştia s-au simţit frustraţi şi manipulaţi de părinţii lor, "ne-liberi" din punct de vedere psihologic, s-au simţit controlaţi ca prin telecomandă, motivaţi extern, nu intern - chiar dacă părinţii lor afirmă că i-au iubit necondiţionat. De ce? Pentru că a fost experimentată, trăită de ei ca iubire condiţionată.

Concluzia este că nu contează cum crezi tu, ca părinte, că ţi-ai iubit copilul, contează cum percepe el.

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem noi, ca părinţi, este: cum aţi vrea să răspundă copilul nostru la o astfel de întrebare (de genul: chiar dacă mă purtam rău, mama tot mă iubea!) peste 20 de ani?

Cum, de ce funcţionează cooperarea cu copiii, abordarea "working with" în loc de "doing to", abordarea prin pedepse şi recompense? - Pentru că este NECONDIŢIONATĂ!

Guidelines

Alfie Kohn recunoaşte: Nu vreau să spun că eu am toate răspunsurile iar voi, proştilor, trebuie să faceţi lucrurile "right", ci spun că suntem în această călătorie împreună şi că măcar putem să vedem împreună ce înseamnă "right".

1. Conceptul de "umbrelă" - pe scurt, să iei copiii în serios. Să porneşti de la premisa că dorinţa lor contează, nu să îl "dismiss", să îl tratezi cu respect. Kohn a ajuns la concluzia că mare parte din managing sau handling little children vine din respectul pe care li-l arătăm şi mai precis, de la a-i plăcea pe copii, pur şi simplu!

Noi le spunem ce să simtă - oh, haide, că nu îl urăşti pe fratele tău, ştii asta!, îi întrerupem constant când vorbesc şi apoi ne mirăm că ei ne întrerup pe noi etc. Gândiţi-vă cum îi vorbim copilului dacă îşi uită ceva acasă: o să-ţi uiţi şi capul dacă nu ar fi prins de gât, când o să înveţi să ai grijă de lucrurile tale, ce, eşti surd? (nu, am doar 3 ani! - ar trebui să răspundă) etc etc. Dar dacă ai avea un prieten în vizită care tocmai vrea să plece şi îşi uită umbrela, cum îi spui? Îi spui simplu: oh, vezi că ţi-ai uitat umbrela!

Trebuie mereu să ne dăm un pas înapoi şi să vedem dacă are sens cererea noastră. OK, vrei să îşi facă curat în cameră, dar întrebarea este de ce vrei să îşi facă curat aşa cum vrei tu în singura cameră a lui? Adică, pe bune, dacă are mucegai în pat e una, dar dacă are alt sistem de "ordine", al lui, nu trebuie musai să fie ca al nostru, camera lui e a lui, a mea e a mea.

Deci prima idee din seria de "guidelines" ar fi să ne reconsiderăm cererile pe care le avem faţă de copii.

2. Put your relationship first. Să ai dreptate nu mai contează dacă al tău copil îngheaţă când te vede că intri în cameră. Întreabă-te dacă merită. Deci ideea ar fi să nu faci nimic care să erodeze această relaţie de încredere. Nu vor veni la tine să îţi spună "am făcut-o de oare, am nevoie de ajutor" dacă le e frică să recunoască că au greşit pentru că ştiu că vor fi pedepsiţi!
Trebuie să vedem prostioarele copiilor, lucrurile "rele" pe care le fac ca pe nişte probleme pe care trebuie să le rezolvăm împreună, nu ca pe nişte infracţiuni - pe care în cele din urmă pot învăţa să ni le ascundă, să le ascundă de autorităţi, când vor fi mari.
No matter what your kid does, you should be capable to step off! Nu spun că trebuie să ignoraţi fapta, sau să îi aplicaţi tratamentul de tăcere, sau să nu îi mai pregătiţi mâncarea. Trebuie doar să fim capabili să swing back again.

3. Imaginaţi-vă cum funcţionează lucrurile din perspectiva copilului. Cum vede copilul toată chestia asta.
Încearcă să ignori calitatea ta de părinte şi încearcă să vezi din alt unghi lucrurile. La fel, dacă încerci să faci front comun cu celălalt părinte - cum vede copilul asta? Că părinţii fac front comun împotriva mea! :)
Primul pas: ce aş simţi eu dacă mi-ar spune cineva ceea ce tocmai i-am spus eu acum copilului.
Al doilea pas: ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face. Dar oamenii sunt diferiţi şi au gusturi diferite, deci nu funcţionează chiar aşa... Ce funcţionează dacă aş fi rănit, dacă mi-ar face rău lucrul acela.
Deci e chestiunea de perspectivă, schimbarea perspectivei.

4. Fii autentic - nu pretinde că eşti mai autoritar decât eşti, nu-ţi fie teamă să-ţi arăţi vulnerabilităţile, fii sincer cu tine şi cu el, eşti o fiinţă umană. Asta e mai respectuos faţă de copil.
"Connection" şi "control" - cele două extreme.
Skinner s-a concentrat pe comportament, dar nu pe sentimente. A făcut teste pe porumbei şi apoi a scris studii despre oameni, bazate pe acele teste.
E nevoie de curaj ca să-ţi ceri scuze de la copil pentru că i-ai rănit sentimentele, de exemplu.

- Ca răspuns la unele întrebări din sală, Alfie Kohn spune că debarasarea de sistemul bazat pe pedepe şi recompense este necesară, dar nu şi suficientă.

altă idee -
De ce trebuie să presupunem ce e mai rău din partea copilului?
De ce trebuie să pornim de la ideea că copilul face ceva special ca s-o înnebunească pe mami?
Sau, cu alte cuvinte (ale mele, Anca) de ce trebuie să pornim de la premisa de vinovăţie?

5. Talk less ask more: Ascultă-l pe copil.

Da, e mai bine să ţipi la copil decât să-l plesneşti. Dar mai departe, e mai bine să vorbeşti în loc să ţipi. Şi mai departe, e mai bine să explici decât să spui. Unii părinţi spun, dar i-am spus i-am spus de nenumărate ori, degeaba, tot aşa face! Da, i-ai spus, ai vorbit tu întruna. Dar cât l-ai ascultat pe el? Da, acum el ştie mai multe despre felul tău de a gândi şi a vorbi. Dar tu ce ştii despre el, despre cum gândeşte, despre de ce a făcut lucrul acela?

6. Children learn to make good decisions by taking decisions, not by following others rules.
Copiii învaţă să ia decizii atunci când sunt lăsaţi să le ia, nu atunci când li se spune în permanenţă ce să facă. Desigur, în concordanţă cu vârsta şi posibilităţile lor de a construi opţiuni, nu doar de a alege dintre 2 alternative - ceea ce poate fi mai potrivit pentru un copil de 2 ani.

Unii oameni simt o dorinţă foarte mare de a controla un copil, atunci când şi ei sunt controlaţi la muncă sau în altă parte! Dar trebuie să ne gândim la perspectiva lor (la cele de mai sus, practic).

Copiii care participă la luarea deciziilor în familie devin mai aplecaţi asupra şcolii, mai cooperanţi...

Change the default: "default" trebuie să fie că copiii trebuie să ia decizii, în absenţa unui motiv întemeiat care să împiedice asta.
"Tu ce crezi?" - trebuie să întrebăm mereu asta!

Kohn crede că cele mai bune şcoli sunt cele care pun copilul în centrul atenţiei, nu în afara acesteia. "Democraţia copilului" înseamnă să i se poată cere părerea, să nu meargă la şcoală ca într-o dictatură.

- în loc de pedepse şi recompense, li se mai spune "logical consequences" şi "positive reinforcements"

------ -------- --------   -------   -------
Sesiunea de întrebări şi răspunsuri:

Întrebările din public mi se pare că arată îndoiala părinţilor că propunerile lui Alfie Kohn chiar pot funcţiona în situaţii reale, concrete. Cu siguranţă însă, părinţii - care reprezintă cel mai mare procent al participanţilor şi cadrele didactice - destul de puţini, dar trebuie să recunosc că sunt câţiva în sală, măcar îşi pun întrebări. Pentru că totul pare atât de simplu în teorie.

Ce ar putea merge şi cu propriii noştri părinţi? Abordarea "Talk less and ask more" cu siguranţă ar merge în relaţie cu orice alt adult - o abordare simplă şi mai productivă decât a le atrage atenţia (inutil) că nu au făcut treabă prea bună cu creşterea şi educarea voastră, de exemplu.

Pe site-ul lui Alfie Kohn (www.alfiekohn.org) sunt disponibile şi alte lucruri de citit pe teme de parenting, dar mai ales de educaţie.

Mulţumirile mele:

Vă mulţumesc pentru atenţie şi succes tuturor!

Le mulţumesc de asemenea în primul rând celor care au făcut posibilă venirea lui Alfie Kohn la Bucureşti pentru a doua oară, reuşita unui eveniment cu peste 400 de participanţi în sală - mămici, cadre didactice şi medicale, bloggeri, jurnalişti etc. Un eveniment la care s-a văzut bine, s-a auzit bine, s-a răspuns la întrebări, bebeluşii purtaţi de mamele lor nu au deranjat (prea tare), şi evenimentul a fost un real succes.
Şi enumăr aici câţiva, cu riscul de a nu-i fi pomenit pe toţi: Monica Reu, minunata echipă Totul despre mame - Despina Bădescu, Simona Ghenea, Simina Bădică, Vivi Floricică şi multe alte fete.
Mulţumesc şi eu pentru invitaţia la conferinţă (pentru prima oară la Alfie Kohn), fără de care poate că nu aţi fi putut să citiţi nici voi rândurile de mai sus şi din prima parte a conferinţei :)
Şi mă bucur şi de a fi revăzut prietene din blogosferă precum Bogdana Dobre şi soţul, Luminiţa Malanca, Diana Vasiliu, Delia Grigoroiu, Ioana Macoveiciuc, Dana Dragomirescu... Şi multe altele!

Alfie Kohn 2014: here and now

Live blogging de la conferinţa Alfie Kohn.

Reamintesc despre ce vorbim aici:
Dincolo de disciplina convenţională

I. Ce e în neregulă cu pedepsele sau recompensele


Aşa l-am văzut eu pe Alfie Kohn, de pe locul din primul rând la conferinţă
Vrem ca ai noştri copii să fie minunaţi, fără frică, entuziaşti, responsivi, responsabili, cooperanţi, independenţi, echilibraţi, încrezători în propriile forţe şi liberi - asta am apucat să notez din multele cuvinte, atribute, exprimate din sală ca fiind dorite de auditoriu, pentru copilul fiecăruia. O listă idealistică, ambiţioasă. Sau cel puţin, o provocare să ai un copil care să fie deopotrivă, să spunem, ambiţios şi cooperant.

În majoritatea ţărilor în care ţine conferinţe Alfie Kohn apar majoritatea cuvintelor din această listă.

Dar acest "test" la care tocmai a fost supus auditoriul e un pic subversiv, recunoaşte Alfie. Pentru că deşi ne dorim toate aceste lucruri de mai sus pentru copiii noştri pe termen lung, felul în care le vorbim acum, azi, diseară acasă cu ei, este cu totul şi cu totul diferit, aproape pe dos. Felul în care "acţionăm" şi reacţionăm la cele spuse sau făcute de ei stau în calea realizării de fapt a "dezideratului".

Însă ne trezim că spunem despre un copil că e "bun", în sensul că stă unde-l pui, nu plânge mult, nu se agită în avion etc. Dar stai, tocmai am spus mai sus că vrem un copil fără frică, entuziast etc. Cum se aplică, cum se împacă cele două?

Vom auzi astăzi o critică a practicilor care definesc parentingul tradiţional. Vestea proastă este că nici Alfie dar nu ne dă o reţetă de sfaturi practice - pe care explică că le consideră lipsite de respect faţă de părinte şi copil, deopotrivă. Parentingul nu e o reţetă cum să faci o friptură delicioasă. Asta poţi găsi pe youtube. Dar când vorbim despre creşterea unei fiinţe umane nu e ca schimbarea unei piese la un automobil. Diferenţele sunt extrem de mari atunci când vine vorba de copii.

În unele familii (sau curente de gândire în parenting) întrebarea care se pune este: cum îl fac pe copilul meu să facă ceea ce vreau eu?
În altele - întrebarea este: care este nevoia copilului meu? Şi cum pot să-i asigur această nevoie?

Diferenţa dintre ele este radicală, iar trecerea (shift-ul) de la prima la a doua este extrem de dificil de făcut. Înseamnă să schimbi focusul minţii noastre de pe "short term", pe "long term".

Iar a treia trecere, transformare despre care vom vorbi astăzi este "moving beyond behaviour" - să vezi dincolo de comportament. Concentrarea pe comportament înseamnă să pierzi tocmai nevoile, motivele, valorile care stau la baza şi determină comportamentul care iese la suprafaţă. Cu alte cuvinte, pierzi chiar esenţialul, pierzi însuşi copilul care se face "vinovat" de acel comportament.
Tot ce vrem, uneori, este ca un anumit comportament să dispară, sau altul mai bun să îi ia locul. Şi pentru asta avem tot felul de "tips and tricks" - la care apelează 3 categorii:
- părinţi
- educatori
- angajaţi
Cele 3 categorii au în comun puterea. Şi atunci devine doar o problemă de cine deţine puterea, cine are mai multă putere ca să acţioneze asupra celor cu mai puţină putere.
Concentrarea pe "comportament" ne duce tot mai departe de dezideratele pe termen lung.

Prima schimbare pe care trebuie să o facem este să ne depărtăm de forma de control impus aspra comportamentului.

Fiecare generaţie are momentul ei de "pe vremea mea", lucrurile erau mai aşezate, copiii nu erau aşa de obraznici, în vreme ce copiii din ziua de azi scapă nepedepsiţi etc etc. Oricâte generaţii ai întreba sau orice surse scrise ai chestiona, mereu apare acest "generation gap", acest hău între generaţii în ceea ce priveşte felul în care ne creştem copiii.

Alfie Kohn afirmă că, pentru fiecare copil care aleargă în locuri publice şi are nevoie de o definiţie a copilului răsfăţat, există alte sute de copii certaţi, pedepsiţi fără motiv, plesniţi, refuzaţi când cer ceva pe motiv că "aşa vreau eu" etc. Paradoxal, presupunerea lui este că, prin faptul că sunt super-permisivi, părinţii supra-compensează pentru faptul că alţi părinţi nu sunt permisivi. La tendinţele de dominare pe care le arată unii - genul "la mine în casă eu sunt şef şi cât eşti copil la mine în casă, vei face aşa!", ei răspund cu "nu voi face aşa ceva niciodată cu copilul meu, eu sunt permisiv". Alte mame spun: "eu îi permit orice copilului meu doar cât suport eu. Când nu mai suport, încep să intervin".
Toate acestea au legătură cu ideea de control.

Nu poţi să faci un copil să doarmă! Nu poţi să-l faci să înceteze să plângă! Nu poţi face un copil să te respecte! Există limite, dar atunci când dăm de ele, în loc să ne gândim (în continuare) la obiectivul pe termen lung, ne concentrăm pe alte noi tehnici pentru a atinge obiectivele pe termen scurt: privind comportamentul de moment!

Controlul dă naştere la copii:

1. - fie excesiv de ascultători ("compliant") - oameni care pur şi simplu se supun ordinelor, urmează linii dinainte trasate - vezi şi acei oameni care ajung să fie doar nişte lingăi pe lângă şefi, sau cei care doar, plictisitori, fac ce li se spune, fără să ia nicio provocare
Ne dorim copii care să fie capabili să gândească singuri dacă ceva e greşit. Care să aibă capacitatea să ne spună, respectuos, dacă nu sunt de acord cu ceea ce se cere de la ei.
Alfe dă exemplul mamei de adolesent care se plânge că era un copil aşa de bun şi ascultător, iar acum uite ce a ajuns, nu mă mai ascultă. Dar de fapt, el ascultă în continuare, face ce i se spune, numai că nu mai sunt părinţii cei care îi dictează, ci un cerc de prieteni "neplăcut", ca să spunem aşa.
Nu poţi să le ceri copiilor să pună la îndoială cuvintele altora dacă nu îi laşi să pună la îndoială pe propriii lor părinţi!
În fiecare copil există o capacitate naturală de a spune "dar de ce?", controlul excesiv îi face pe copii să devină "yes, man!" fără capacitate de dicernământ.

2. - fie excesiv de nesupuşi ("defiant") - oameni care pun la îndoială orice formă de control sau conducere. Genul ăsta de copii îi face să-şi direcţioneze furia şi mânia mereu împotriva altcuiva. Vezi de aici şi agresiunea (bullying), intimidarea, victimizarea celor mai slabi. Vezi şi "Bullying"-ul în şcoli.
Dar copilul face pur şi simplu ceea ce i s-a spus să facă.

Există studiile care arată că acei copii crescuţi cu control excesiv în ce priveşte mâncarea ajung să aibă probleme de alimentaţie. Copiii care sunt obligaţi să mănânce doar la ora mesei şi nu între mese, cărora li se dă o gustare dulce ca recompensă dacă mănâncă mâncarea sănătoasă, sau care sunt obligaţi să mănânce tot ce au în farfurie - ajung să nu îşi mai poată controla corpul, nivelul de calorii ingerate. Pentru că tot timpul li s-a ordonat ce şi când să mănânce, cum să stea la masă etc. Ei nu mai deţin controlul, ei pur şi simplu s-au supun, altcineva are controlul. Nu pot decide nici măcar: îmi e foame?

Mutandis mutatis, putem spune acelaşi lucru şi în ceea ce priveşte sistemul etic al copiilor: li s-a spus mereu ce să facă, ce e bine, ce e rău, altcineva a avut mereu controlul, ei nu mai ştiu. Sunt privaţi de capacitatea de a gândi singuri, pentru ei, de a discerne.

În privinţa educaţiei, cu cât profesorii exercită un control mai mare asupra elevilor, le dau multe teme, îi obligă să facă şi mai multe probleme la matematică, cu atât copiii îşi pierd interesul să descopere ei înşişi lumea. Le fac un deserviciu mare copiilor pe termen lung atunci când li se spune: fă aşa cum îţi spun eu! Le piere interesul de tot.

În concluzie, e valabil pentru mâncare, etică şi educaţie: supra-controlul duce la pierderea interesului copilului pentru acel lucru!

O întrebare din public a adus în discuţie diferenţa imensă între mediul în care încercăm noi, părinţii, să îi creştem pe copiii acasă (şi anume, că încercăm să îi învăţăm să gândească singuri pentru ei, să-şi dezvolte un sistem etic sănătos etc), şi ce găsesc la şcoala tradiţională (şi anume, că li se spune ce să facăm, cum să facă, sunt controlaţi etc). Să îi învăţăm să pună la îndoială autoritatea profesorilor? Cum să facem?

Răspunsul lui Alfie Kohn este că acasă (şi, aş adăuga eu, inspirându-mă din exemplul dat de el din sistemul american, într-un sistem alternativ de învăţământ): copilul primeşte "The knowledge that it could be otherwise!" - devine conştient că se poate altfel. Fără lipsă de respect, trebuie să poată privi lucrurile cumva din perspectivă. Noi, părinţii, le dăm imunizarea, le arătăm că nu trebuie să se lase controlaţi, over-controlled, atunci când ei ştiu că nu e bine aşa! Că ei nu sunt animale de companie cu care să te joci, să faci ce vrei! Şi încet-încet, putem schimba chiar şi sistemul!

De altfel, în ceea ce priveşte temele pentru acasă, este binecunoscută "aversiunea" lui Alfie Kohn faţă de acestea. Însă aceasta este bazată pe studii. Iar el spune că studiile arată că nu există niciun fel de beneficiu în teme!!! (ce-mi place să pun bold la fraza asta!!) Este ceea ce americanii au numit "all pain and no gain!" Temele pentru acasă la copiii sub 15 ani sunt doar pierdere de timp şi dau naştere la conflicte în familie, timpul copilului cu familia trebuie să fie petrecut în familie, nu făcând teme!

Putem face pentru copii mai mult decât să facem: 1. ce ni s-a făcut nouă când eram mici, sau 2. opusul, tocmai pe dos. Putem face ce e bine pentru ei.

Cu această idee, luăm o mică pauză de cafea. I'll be back in 15 min.!

Începem partea a doua a secţiunii de dmineaţă a conferinţei cu o glumă: în toate ţările, pauza de cafea de 15 minute durează tot 30 de minute! :)

(also, give me a dolar for every time I heard an American saying that our English is far better than his Romanian!)

Cum îi facem pe copii să ne asculte, cum ne exercităm controlul aspra lor:

1. Pedepsele

Pedeapsa înseamnă că fac deliberat ceva ca să fac copilul nefericit pentru a face un comportament nedorit al acestuia să dispară.
Este pedeapsa eficientă? Dacă este eficientă, de ce trebuie să repetăm pedeapsa asupra aceluiaşi copil?
Studiile sugerează că copiii care sunt pedepsiţi de părinţi ajung de obicei "mai rău" tocmai pentru că sunt pedepsiţi de părinţi!
Folosirea pedepselor e veche de zeci de ani, dar acum avem suficient de multe studii făcute care să demonstreze că un comportament "rău" al copilului se datorează tocmai acelor pedepse. Pedeapsa nu numai că nu ajută, ba chiar face lucrurile şi mai rele!
Studiile arată că pedeapsa are efectul de a face copilul să se comporte mai rău imediat ce îşi dă seama că este pedepsit. Deci nu numai că e ineficientă, ca metodă, dar e chiar contra-productivă! E mai bine chiar să nu faci nimic decât să pedepseşti.

La şcoală, copiii devin mai buni, învaţă mai bine, îşi iubesc mai mult profesorul - dacă sunt pedepsiţi? Sau dimpotrivă, devin plini de resentimente, pentru că se porneşte de la premisa că au făcut ceva rău?

Pedeapsa corporală, lovirea copilului pentru a-l face să înceteze un comportament "rău", nedorit este doar o metodă de a face pe cineva mai slab, ca putere corporală, să ţi se supună. Şi singura lecţie pe care o învaţă copilul prin această pedeapsa este să folosească la rândul lui puterea (corporală, fizică) atunci când ajunge în situaţie, faţă de cineva mai slab.
De altfel, pedeapsa nu trebuie să fie fizică pentru a produce efecte puternice dăunătoare. De multe ori chiar fără să-i atingem le producem rău, pedeapsa emoţională este extrem de rea! Folosirea expresiei "consecinţele faptei" pentru pedeapsă este la fel de rea. Indiferent cum o numeşti, e tot pedeapsă, e tot "a face ceva în mod deliberat ca să-mi fac copilul nefericit!"

Şi culmea, totul porneşte din cele mai bune intenţii ale părinţilor!

Motivele pentru care pedepsele nu funcţionează:
1. enervează, îi fac pe oameni furioşi şi frustraţi
2. învaţă lecţia puterii - că cel mai puternic are dreptul să acţioneze în forţă asupra celui mai slab
3. în final îşi pierde eficienţa - şi trebuie să vii cu alte pedepse, şi mai puternice
4. erodează relaţia dintre părinte şi copil - vei pierde influenţa. Un citat: "Cu cât îţi exerciţi mai mult controlul asupra copiilor, cu atât mai puţină influenţă vei avea asupra lor pe termen lung!"

De altfel, atunci când sunt pedepsiţi, copiii nu contestă fapta pe care au făcut-o şi care a dus la pedeapsă, nici nu pun problema asta. Ei contestă pedeapsa: de ce eu? fratele meu mi-a făcut asta şi asta... etc.

Problema de a fi prins sau nu că ai făcut ceva "rău" - Se spune că teoria lui Alfie Kohn sună bine în teorie, dar în lumea reală, dacă faci ceva rău şi eşti prins, trebuie să suporţi consecinţele. Dar ideea este nu să te gândeşti dacă eşti sau nu prins, ci să nu faci acel lucru rău (să spargi bănci, să furi, să omori), să înţelegi impactul faptelor tale asupra celor din jur.

Deci dacă este adevărat ce spunem iar studiile arată că pedepsele sunt contraproductive şi ineficiente, de ce totuşi este pedeapsa atât de populară? Pentru că este simplă. Orice altă metodă ia timp, grijă, skills şi curaj courage. Deci pedeapsa e cea mai simplă metodă!

De asemenea, dacă nu pedepseşte, părintele pare că nu este respectat, că nu i se recunoaşte statutul, că pare neimportant...
Pedeapsa poate fi foarte populară pentru că astfel respingem "a nu face nimic" în legătură cu fapta copilului.
Mai e şi o chestie de cultură, "ce-o să zică lumea" dacă nu facem nimic, dacă nu îl pedepsim?

Toate acestea explică de ce totuşi pedeapsa există în continuare, în ciuda ineficienţei noastre.
Există şi părinţi care spun că au pedepsit "din dragoste". Aşa o fi, dar devine confuzant pentru copil, iar durerea nu îi face pe copii să îi iubească mai mult.

2. Recompensele

Un studiu a arătat că acei copii care au fost recompensaţi pentru a fi generoşi au fost mai puţin generoşi decât ceilalţi. Recompensele se dovedesc a fi contraproductive nu numai în ceea ce priveşte valorile bune, cum ar fi generozitatea, dar şi în ceea ce priveşte realizarea lor. Recompensele puse pentru a duce ceva la bun sfârşit fac ca acel lucru să fie făcut mai greşit, să nu fie dus la bun sfârşit de către cei cărora li s-a promis o recompensă, spre deosebire de cei cărora nu li s-a promis această recompensă.

De ce este Alfie Kohn împotriva notelor la şcoală (da, ştiu, încă o provocare pentru sistemul nostru, de parcă temele nu erau de ajuns, nu-s bune nici notele!):
Copiii la şcoală primesc note pentru performanţă. Dar de fapt ceea ce facem este că le inducem focusul pe notă, pe obţinerea acesteia. Se vor întâmpla 3 lucruri:
- nu mai sunt interesaţi de învăţarea în sine
- vor alege cel mai simplu lucru de făcut ca să ia nota cea bună (cea mai scurtă carte de citit, cel mai mic exerciţiu - evită riscul intelectual)
- vor deveni elevi interesaţi de lucruri superficiale

Soluţia (că tot ziceaţi că nu oferă şi soluţii pentru sistemul nostru cultural!) pe care o propune Alfie pentru noi, acei părinţi care ducem copiii în sisteme tradiţionale de învăţământ în care evaluarea se face cu note: trebuie să faceţi ca notele să fie cât mai invizibile cu putinţă!

Lauda este o recompensă verbală. Nu e bine să înlocuieşti o recompensă cu alta. Trebuie să încetăm să mai tratăm copiii ca pe nişte animale de companie! Copilului poate că îi place desertul, sau banii promişi, dar nu îi place ca adulţii să fie manipulatori!

O îmbrăţişare a copilului pentru că îl iubim nu e o problemă. Dar o îmbrăţişare pentru că a luat o notă bună sau a ajuns primul la linia de sosire la un concurs transformă dragostea noastră pentru el în instrument de control!

Cu respingerea ambelor variante de control, de pedepse sau recompense, Alfie Kohn încheie prima parte a conferinţei.

Friday, November 21, 2014

Ora 10 a sosit, Alfie Kohn a şi venit!


Vă mai amintiţi jocul acela din copilărie cu "ora 1 a sosit, Omu negru n-a venit... şi la un moment dat, a venit"? Ei, cam aşa aştept eu întâlnirea cu Alfie Kohn, cum aşteptam să se pronunţe ora fatidică din jocul cu pricina din copilărie. Nu pentru că Alfie Kohn ar fi vreun Omu' Negru, ci cu felul acela de aşteptare, cu felul acela de... oarecum temere. Ca şi cum ar veni în inspecţie. Ce-o să zică despre sistemul nostru de educaţie? Ce greşeli o să mai aflu că am făcut cu propriii mei copii? Ce mai e de făcut de-acum încolo?

Aşadar, mâine 22 noiembrie voi încerca să "raportez" aici câte ceva din ideile conferinţei.

Între 10.00-13.00 are loc prima parte a conferinţei, care ne va spune de ce nu-s bune nici pedepsele, dar nici recompensele în educaţie.

Apoi, între 14.30 şi 17.30, a doua parte a conferinţei va propune soluţii concrete şi instrumente practice pentru părinţi şi pedagogi.

Pe site-ul organizatorilor Totul despre mame, găsiţi mai multe detalii generale despre eveniment.

Iar aici - detalii particulare, de la faţa locului. (acuma, să sperăm că nu-mi crapă bătrânul laptop taman mâine!)

= = = = = = =
Şi ora 10.00 începe... ACUM!

Tuesday, November 18, 2014

Fii bine cu tine şi copilul tău va fi bine cu el

Acum ceva vreme (acum vreo 2 ani şi mai bine), citeam un articol scris de Sabina (articolul aici) care se numea, îmi amintesc bine: "Când mama nu e bine, nimeni nu e bine!" Nu mai ştiu cum am dat de acel articol atunci, dar ştiu că nu-mi spunea mare lucru. Adică înţelegeam şi empatizam cu ce trăia Sabina, însă nu simţeam în mine lucrurile acelea.

După o vreme, după ce am avut şi eu un eveniment medical neplăcut (despre care v-am povestit atunci aici şi aici) am căutat din nou articolul Sabinei şi l-am recitit. Se potrivea mănuşă! Pentru că şi eu, ca şi ea, trăisem starea de "mami bolnavă", boala, recuperarea la pat, neputinţa de a-ţi vedea copiii îngrijiţi, chiar şi temporar, de altcineva, neputinţa de a te ocupa de ei, trăisem disperarea de a vedea că atunci când eu nu eram bine, nici ei, copiii şi restul celor din casă, nu erau bine.

Din această perspectivă m-am bucurat să aflu că la începutul lunii decembrie, Institutul pentru Studiul şi Tratamentul Traumei (I.S.T.T.) va organiza o conferinţă exact cu această tematică: "Fii bine cu tine şi copilul tău va fi bine cu el". 

Evenimentul "Fii bine cu tine" se află la cea de-a doua ediţie şi va avea loc pe 7 decembrie 2014, la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea din Bucureşti. Sunt invitaţi să participe părinţi şi cei care se pregătesc să devină părinţi preocupaţi de prevenirea experienţelor traumatice, de creşterea capacităţilor de a se descurca cu situaţiile provocatoare şi de dorinţa de a aduce un plus de calitate vieţii lor de familie. 
Una dintre cele mai importante misiuni ale I.S.T.T. este prevenţia suferinţei psihice şi fizice ca rezultat al experienţelor înalt stresante sau traumatizante. Studiile din domeniul sănătăţii şi psihologiei arată că familia este locul în care suferinţa este trăită cel mai intens, dar in acelasi timp este şi cel mai important loc de ameliorare şi vindecare.
De aceea, conferinţa „Fii Bine cu Tine și Copilul Tău va Fi Bine cu El!” vine în sprijinul mamelor şi taţilor, dar şi a celor care doresc să devină părinţi cu experienţe, idei, tehnici şi strategii de prevenţie şi reparaţie a efectelor vizibile şi mai puţin vizibile ale experienţelor dureroase (cum ar fi fricile, vinovăţia, tenisunea, blocajele, dificultăţile de comunicare, conflictele), toate pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu copilul. 
Doar această prevenţie şi reparaţie asigură un nivel înalt al sănătăţii şi stării noastre de bine. Iar nimic nu este mai stimulativ pentru sănătatea şi fericirea copiilor noştri decât un părinte sănătos şi fericit
a declarat Diana Vasile, preşedinta Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei.

Organizatorii spun că, prin conferinţa "Fii bine cu tine şi copilul tău va fi bine cu el!", I.S.T.T. îşi propune să ofere persoanelor interesate de educaţia copiilor (actuali sau viitori părinţi, bunici, educatori) ocazia de a descoperi cum să îşi crească calitatea relaţiei cu copiii şi cum îi pot ajuta pe aceştia să îşi dezvolte capacitatea de a face faţă încercărilor vieţii. 

Participanţii vor afla şi vor înţelege, de la psihologi experimentaţi în lucrul cu trauma:
- care sunt emoţiile şi sentimentele care colorează relaţia dintre părinţi şi copii, 
- despre importanţa implicării tatălui în creşterea copiilor, 
- despre miturile legate de protecţie şi
- diferenţa între grijă şi îngrijorare, 
- despre transformările ce apar în fiecare dintre noi atunci când devenim părinţi.


Despre programul conferinţei, organizatorii mi-au transmis să vă spun că întâlnirea va fi deschisă de Diana Vasile, preşedinta Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei, cu prelegerea – surpriză Când o căciuliţă face diferenţa şi va fi continuată de Andra Costin (Buzilă), care va aborda tema nuanţelor apărute în relaţia mamă-fiică atunci când fiica devine mamă - Ca tine am fost, ca mine vei fi. Alături de Monica Lespezeanu şi Fantomele din sertare vom afla cum să ne raportăm corect la fricile şi anxietăţile copiilor. Şi, pentru că Sunt tătic, îmi pasă, mă implic, Bogdan Cezar Ion va întregi întâlnirea celor prezenţi cu un subiect tot mai discutat în ultima vreme – implicarea taţilor în viaţa de familie.
În încheiere, Anamaria Drăguţă va sustine un atelier special, dedicat părinţilor ai căror copii s-au născut prematur: Naşterea prematură – o călătorie neaşteptată.

Conferinţa Fii Bine cu Tine are loc duminică, 7 decembrie, la sediul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei (Şoseaua Panduri nr 90), începând cu ora 10.00. Prezentarea lectorilor, rezumatele prelegerilor şi programul conferinţei pot fi accesate aici.
Înscrierile se pot face la adresa conferinta@psihotrauma.ro. Pentru mai multe informaţii puteţi apela numărul de telefon 0735 226 936 (Psiholog Roxana Agafiţei).

Pot să mai adaug doar că am participat şi la o parte din prelegerile primei ediţii, la care am primit o brăţărică din cauciuc, pe care scrie "Fii bine cu tine". O fi placebo, dar de câte ori mă simt copleşită, încerc să mă opresc puţin din iureş, iau brăţara şi o pun la mână, apoi inspir adânc, îmi dau seama că de fapt sunt prea "demanding", cer prea multe de la mine şi de la cei din jur, îmi amintesc pentru ce trebuie să fiu recunoscătoare, şi încerc să ţin minte "să fiu bine cu mine". Pentru că nimeni nu e perfect. Trebuie să te cunoşti şi să te accepţi aşa cum eşti! Măcar până data viitoare.

Monday, November 17, 2014

De ce nu l-am votat pe Ponta

Cel mai frumos şi articulat răspuns l-am găsit aici, la petreanu.ro, într-un articol în care îi cere demisia premierului.

De asta nu l-am votat pe Ponta şi din alte câteva motive - cum ar fi, că nu cred şi n-am să cred niciodată în "valori" precum furtişaguri, miticisme, mici înţelegeri pe sub mână, şuşanele, copy-paste, mizerii, impostură, aroganţă, sfidare...!

Motivele mele nu-s nici pe departe - cum tocmai am fost acuzată într-o discuţie - naivitatea şi prostia de a crede în Iohannis cu ochii închişi şi de a nu-i vedea pe Băsescu şi pe Blaga din spatele lui. Da, chiar cred că Iohannis are în el ştiinţa "lucrului făcut nemţeşte", dar nu-s naivă să cred că de-acum o să fie totul bine, o să meargă ţara pe roate fix din prima clipă şi fără ca noi toţi ceilalţi să mişcăm un deget!

Să fim optimişti şi să face şi noi tot ce ţine de noi! De fiecare în parte, la locul lui.

Friday, November 7, 2014

Pedepsiţi prin recompense, lansarea diseară

După ce vom fi terminat treburile de astăzi, îmi voi lua frumuşel fetele de câte o mânuţă şi vom merge împreună la Humanitas Cişmigiu, la lansarea volumului "Pedepsiţi prin recompense" de Alfie Kohn. 

Spre ruşinea mea, nu am reuşit să termin de citit nici anteriorul volum al lui Alfie Kohn tradus în română, adică bestseller-ul "Parenting necondiţionat". Dar asta se datorează numai şi numai stilului meu haotic de a citi câte 2-3 cărţi deodată, în funcţie de ocazie - pe marginea bazinului la antrenamentul copiilor, sau seara la culcare, în concediu sau la coadă la poştă, cărţile mă prind în grade diferite. Dar de citit le citesc până la urmă pe toate.

Astăzi, spuneam, vom merge să vedem cum se lansează la editura Multi Media Est Publishing "Pedepsiţi prin recompense" de Alfie Kohn. Pe lângă faptul că este, aşa cum anunţă comunicatul de presă transmis de organizatori, Totul despre mame, un nou titlu care are potenţialul de a atinge şi depăşi succesul înregistrat de volumul "Parenting necondiţionat", apărut anul trecut tot în colecţia "Cărţile părinţilor" la aceeaşi editură, evenimentul de diseară este unul cu multe nume cunoscute mie, mulţi prieteni dragi ai comunităţii din care (îmi place să cred că) fac parte: Monica Reu, Oana Moraru, Simina Bădică şi traducătoarea cărţii, Ina Elena Irimia.

Sunt foarte nerăbdătoare să le (re)văd pe toate, şi pe autor prin Skype. 
Până atunci, hai să vă mai povestesc din comunicatul de presă:

"Pedepsiţi prin recompense", cartea care l-a consacrat pe Alfie Kohn la nivel mondial, reuneşte multe studii relevante şi se adresează nu doar părinţilor, ci şi specialiştilor în psihologie şi educaţie, angajaţilor şi angajatorilor. 
Incomod şi extrem de bine argumentat, acest titlu pune degetul pe un punct nevralgic al societăţii de astăzi: erodarea motivaţiei intrisenci prin folosirea de recompense, laude, note ş.a.m.d. O lectură incomodă, recomandăm <Pedepsiţi prin recompense> tuturor celor care au curajul să chestioneze normele din grădiniţe, şcoli, universităţi sau de la locul de muncă, dar mai ales părinţilor care astăzi îi educă pe adulţii de mâine, a spus Despina Bădescu, redactor-şef al platformei www.totuldespremame.ro.
"Pedepsiţi prin recompense" este o carte de 440 de pagini, structurată în trei părţi - prima este o argumentaţie împotriva recompenselor (motivele pentru care recompensele eşuează, problema laudei), a doua pune sub lupă efectele recompenselor (plata în funcţie de performanţă, momeli pentru învăţare în sălile de clasă, de ce behaviorismul nu ajută copiii să devină oameni buni), iar a treia oferă o privire dincolo de recompense, invitându-ne să descoperim sursa reală a motivaţiei.

Pedepsele şi recompensele sunt două faţete ale aceleiaşi monede, spune autorul, ambele având efect pe termen scurt. Se impune, susţine Alfie Kohn, găsirea unei alternative la aceste două moduri de a controla şi de a manipula oamenii.
"Pedepsiţi prin recompense" este o carte pentru orice persoană care vrea să contribuie la sisteme - fie ele familii, comunităţi, organizaţii, instituţii de învăţământ - bazate pe valori profunde, în care cei ce fac parte din sistemele respective să acţioneze motivaţi de dorinţa de a contribui şi de satisfacţia pe care le-o oferă activitatea pe care o întreprind. Este o invitaţie de a ne gândi la efectele pe termen lung ale recompenselor exterioare, în ciuda aparentei lor eficienţe pe termen scurt, a explicat Monica Reu, preşedintele Asociaţiei pentru Comunicare Nonviolentă. Cu toţii am auzit despre cazuri în care un cadru didactic favorizează elevii ai cărui părinţi cotizează mai mult sau situații când un medic nu se uită la pacient decât dacă familia şi-a arătat disponibilitatea de a băga adânc mâna în buzunar, invocând scuza că <la salariile acestea mizere nimeni nu ar putea da dovadă de toleranţă mai mare>. Rareori vedem acestea ca pe efecte pe termen lung ale sistemului pedeapsă/recompensă atât de prezent în jurul nostru. Un adevăr cu care ne confruntăm în fiecare zi este acesta: cu cât oamenii sunt mai instruiţi să răspundă la moduri extrinseci de motivare, cu atât motivaţia interioară scade, a completat Monica Reu, care este şi curatorul Conferinţelor lui Alfie Kohn în România
Experienţa lecturii acestei cărţi este revelatoare pentru orice cititor care dorește să înteleagă profund natura umană. 
Înainte de a ajunge la soluţii şi reţete, Alfie Kohn ne propune întrebări pe care eu însămi rareori le-am formulat, referitor la preconcepţii, idei sau chiar dogme care sunt atât de puternic înrădăcinate încât am uitat că peste tot, miezul cunoaşterii este de fapt acest miraculos semn al întrebării. Oare aşa este? Oare doar aşa se poate? Chiar funcţionăm doar împinşi de pedepse şi momiţi de recompense? Cartea Pedepsiţi prin recompense ne propune o revenire asupra conceptului de natură umană, în primul rând, prin prisma bunului simţ şi a respectului faţă de semeni, a punctat Elena Irimia, traducătorul acestei cărţi.
“Pedepsiţi prin recompense” (Punished by Rewards) a fost tradusă în multe limbi şi apreciată în toate colţurile lumii. Los Angeles Times titrează despre această carte: "Kohn susţine că recompensele distrug dorinţa oamenilor de a face tot ce pot mai bine. Îşi argumentează critica practicilor noastre motivaţionale cu dovezi solide, exhaustive"

În România, "Pedepsiţi prin recompense" şi "Parenting necondiţionat" sunt disponibile pentru vânzare pe www.shop.totuldespremame.ro şi în reţeaua de librării Humanitas.

Campanie pentru bunici

- Acriţa!
Aşa mă striga bunica mea când eram mică, derivând numele meu, Anca, în Ancuţa, iar apoi şi mai afectiv, Acriţa.

Vacanţele de vară mi le amintesc doar împreună cu bunicii, în curtea lor de la ţară. Acolo, fie la câmp, ascultând hârşitul coasei bunicului, fie printre orătăniile din curte, ori în grădina plină cu legume, zarzavaturi şi pomi fructiferi, mi-am petrecut cea mai frumoasă perioadă din viaţă!

Dar nu neapărat curtea, grădina sau animalele au fost esenţa fericirii mele. Ci bunicii. Cu glasul molcom, bunica ne aduna în curte în serile calde de vară, după ce îşi termina miile de treburi şi se potoleau zgomotele de peste zi, şi ne spunea... poezii. O mână de om, bunica mea nu ştia carte. Dar cumva învăţase şi ne recita o mulţime de poveşti ... versificate. Şi-acum regret că nu le-am notat pe vreun caiet, căci erau absolut unice.

Bunicul în schimb era un munte de om, când intra se întuneca încăperea. Nu atât solid, cât înalt. Sfătos şi el, avea alt gen de poveşti, pentru nepoţii mai mari care am devenit mai apoi: poveşti cu legionari şi întâlnirile lor secrete în pădurea de lângă sat, sau poveşti cu comuniştii care au venit şi le-au luat boii din curte.

- Acriţa!
Aşa mi-a spus şi ultima oară când am mai văzut-o pe bunica mea în viaţa. Avea 88 de ani şi a sfârşit în patul din casa în care a muncit o viaţă şi şi-a crescut cei patru copii, iar apoi cei 10 nepoţi care îi umpleau curtea în vacanţele de vară.

Dacă şi tu ai avut bunici de care să-ţi aminteşti cu drag, sau dimpotivă, dacă ai fi vrut să îi ai alături sau mai aproape, poţi să dai o mână de ajutor campaniei iniţiate de Luminiţa şi la care cu drag m-am alăturat şi eu: un grup de bloggeri, un chef (Viorel Copolovici şi Taste Learners), un inimos lanţ de magazine (Lidl) şi o trupă de teatru independent (Improvisneyland) ne vom aduna pe 30 noiembrie la Centrul Social Floare Roşie din sectorul 6, Bucureşti pentru a bucura bătrânii de acolo.

Pentru aceasta avem nevoie de o mână de ajutor şi de la voi, cei care doriţi să vă implicaţi. Este o campanie cu strângere de fonduri, care vor fi folosite pentru ajutorarea acestui centru social - de stat, deci cu nevoi multe. Banii vor fi gestionaţi de Fundaţia Comunitară Bucureşti.

În plus, Delia Grigoroiu se va ocupa de o licitaţie printr-un Talcioc Urban - despre care voi mai pomeni în zilele următoare, veniturile fiind direcţionate tot spre campania pentru Centrul Social Floare Roşie.


Stop joc

După aproape 10 ani de Blogspot, mă opresc aici.