Monday, December 11, 2017

Chelner, vă rog să-mi aduceți cafeaua pe terasă… la primăria din Munchen!

Am băut multe cafele la viața mea. Începând din facultate, când numai licoarea maronie magică m-a ajutat să răzbesc prin examenele grele de la secția de clasice a facultății de limbi străine, trecând apoi prin două sarcini, în care aceeași licoare îmi menținea tensiunea la limite aproape de normale, și până în ziua de azi, când fiecare dimineață începe cu o cafea, care deopotrivă amețește cu miros îmbătător și trezește la viață întreaga casă.

Am băut cafea grecească în peninsula Pelion, reședința de vară a zeilor de pe muntele Olimp, cafea preparată de localnicii zilelor noastre, cu multă pasiune și împletită cu povești din tinerețea lor pe meleagurile centaurilor. Eram chiar lângă Volos, aproape că-l auzeam pe Iason, conducătorul argonauților, pregătind corăbiile pentru a pleca după lâna de aur.

Dar chiar și cafeaua grecească, cu dulcea eu aromă aproape mâloasă de pe fundul micuțelor ceșcuțe, a fost surclasată de o alta. Căci cea mai bună cafea am băut-o... la Munchen.

Plecasem din București într-un fel de city break, ceea ce însemna că eram pe cont propriu două zile, urmând să mă prezint apoi la o conferință de presă, la care participam din partea unei reviste. Până atunci însă, m-am cazat la un hostel, la care am ajuns cu trenul direct din aeroport. Era prima oară în viața mea când stăteam la hostel, aveam emoții, chiar temeri, legat de cum va fi acolo. Auzisem doar povești despre hosteluri, despre faptul că sunt camere comune cu multe paturi și baia pe hol. Dar prețul era de nerefuzat, desigur, nu suporta comparație cu niciun hotel – unde mai pui că acesta era chiar în centru, la o aruncătură de băț, adică doar la distanță de o plimbare pe jos, de primăria din Munchen.

Căci acesta a fost primul meu pospas, în prima dimineață acolo. Am plecat cu arme și bagaje, adică singurul rucsac pe care mi-l luasem la mine, pe principiul Omnia mea mecum porto. Era devreme, nu se deschisese niciun muzeu – căci asta îmi propusesem să fac în cele două zile înaintea conferinței, să vizitez muzeele din Munchen. Althe Pinakothek, Neue Pinakothek... erau doar niște nume ciudate pentru mine, nu aveam încă o imagine a lor. Dar și când, în sfârșit, am avut-o! Toți vechii maeștri, dar și cei ai secolelor mai recente, mi s-au înfățișat în fața ochilor! Mă uitam fascinată la picturile flamande și olandeze, la barocul german sau renașterea italiană, iar apoi la lucrări semnate de Manet și Van Gogh, Cezanne sau Klimt! A fost o experiență uluitoare, ce m-a încărcat de frumos și pur pentru multă, multă vreme!

Dar să nu anticipez; atunci, de dimineață, mai aveam de așteptat ca să se deschidă muzeele. Firește, nu aveam smartphone pe-atunci (acțiunea se petrece în toamna anului 2004), așa că toată cercetarea o făcusem de acasă și o aveam printată pe o foaie de hârtie, pe care o tot consultam: traseu, costul biletelor de transport, orele de program ale muzeelor... etc. Ceea ce nu știusem dinainte era faptul că doar așteptarea aceasta avea să-mi aducă una dintre cele mai interesante experiențe. Sau prima, din acele zile.

M-am înființat la Marienplatz, în Piața Mare a Primăriei din Munchen. Primăria este veche, construită în secolul al XV-lea în stil gotic. Am găsit o cafenea micuță – și foarte cosmopolită, aveam să constat – chiar în fața primăriei, la distanța perfectă pentru a admira întreaga clădire, de o distincție inegalabilă. Se servea cafea și mici produse de patiserie delicioase și pufoase pentru cei care doreau să le savureze în timp ce urmăreau ”parada” personajelor din ceas. Pe coloana principală se află un ceas, pe care, cât am stat acolo, l-am prins ”în acțiune”. Păpușile din ceas se mișcau pe muzică, și toți cei aflați în piață se uitau, cu gurile căscate, cu capul lăsat pe spate, la minune.

Cafeaua, da, să spun ceva și despre cafea. Am comandat o cafea mare, fără arome, cu doar puțin zahăr și un strop de lapte, numai atât cât să îi îndulcească cromatica și din maro închis să devină cafenie. A fost bună. Nu bună, excepțională! Dar în amintirea mea, gustul ei pe papilele mele gustative s-a estompat de mult. În schimb, gustul ei pe papilele memoriei mele este îmbibat cu muzica ceasului din vârful Rathaus-ului munchenez, cu costumele colorate ale păpușilor din ceas. Și mai este îmbibat cu Manet, Van Gogh și ceva Klimt. Este o cafea... colorată, artistică, muncită, ascunsă, regăsită. Totală.

Articol scris pentru Radio România Cultural, pentru concursul ”Cea mai bună cafea”.

Articolul meu a câștigat premiul constînd într-o ”tratație” de la Delicatese Florescu: 
- cartea autorului Gheorghe Florescu, ”Confesiunile unui cafegiu” cu autograf
- o cafea boabe de 1 kg și 
- un ibric de aramă
Premiul meu

Eu, împreună cu maestrul ”cafegiu” Gheorghe Florescu
Prăjirea cafelei
 Cu ocazia vizitei pe care am făcut-o micuțului și cochetului magazin de delicatese din piața Rosetti, am văzut cum se prăjește cafeaua, am făcut cunoștință cu autorul cărții - carte pe care o citesc zilele astea, este extrem de fascinantă! Și cartea, dar și omul! Are atâtea de spus, de arătat, de povestit! Și m-am cam îndrăgostit de magazin și de ideea de cafea proaspătă, cumpărată periodic de la un magazin de delicatese! De cafeaua la ibric eram deja dependentă, iar acum, de cînd îl am pe acesta, el mi-e ”prietenul de dimineață” :)

Wednesday, August 9, 2017

Satul, încă frumos

Vremea cositului la români: film alb-negru, sau poate şi verde. Sepie-verzuie. Foarte vizual şi auditiv, cu siguranță şi olfactiv. Tehnică de filmare cu încetinitorul:
Coasa care retează iarba... hîrș... hîrș... La intervale regulate, cam cît îi le brațelor să descrie un arc complet, și înapoi la punctul de start. Hîrș... hîrș...
Mirosul înnebunitor, unic, de nedescris al ierbii cosite... Miroase a verde, miroase a copilărie, miroase a fără griji...
Zgomotul pietrei scoase din teaca încinsă la brâu, şi apoi piatra frecată pe tăişul coasei, care se odihnește ridicată cu lama în sus... Tot hîrș face și piatra pe tăișul lamei coasei, dar altfel, un sunet prelung, metalic și pietros, în același timp.
Și apoi, din nou, hârş... hârş... fără grabă, de la dreapta spre stânga, coasa prin iarbă descrie un arc de cerc de un verde mai deschis.

Eu, copil, admirându-l de la umbră pe tataia, în timp ce face această treabă anevoiasă, destinată doar bărbaţilor adevăraţi. El, un tataie înalt, foarte înalt şi suplu, cu părul alb, de când l-am cunoscut deja avea tot părul alb, îmbrăcat în pantaloni şi cămaşă cu mânecă lungă cu mânecile puţin suflecate, lăsând să se vadă pielea bătută de soare şi vânt, de o culoare care aduce cu cireşele negre.

Momentul: anii '80.

Anul 2011 (cînd am notat eu aceste rînduri): zgomot puternic, enervant, de moto-cositoare şi trimmere sparg liniștea zilei. Miros de benzină arsă se ridică în aerul rarefiat. Vizual, bărbaţi (dar şi femei am văzut) încinşi cu curelele maşinilor de tuns iarba mobile, prin curţi sau pe marginea drumului, răspândind... iz de civilizaţie.

Nici nu ştiu dacă să mă bucur că se motorizează, sau să mă întristez la gândul practicilor tot mai mult uitate...

Vara asta (iulie-august 2017, de data asta) am făcut o plimbare prin sat, rugînd-o pe mama să mi-i mai spună pe oameni pe la porțile cărora trecem. De data trecută cînd am făcut asta și pînă acum, mama i-a mai uitat pe mulți, pentru că cei mai în vîrstă au murit, unii sunt foarte tineri și nu știe "ai cui sunt", cum se spune pe la noi, iar dintre cei de vîrstă medie, mulți au luat calea pribegiei, muncesc prin Europa (Franța, Îtalia, Spania, Germania) și vin rar, doar cît să mai ridice un etaj la casă cu banii strînși. Niciodată pînă acum nu mi s-a părut mai puternică senzația că... ni se asfaltează satul, se betonează curțile, se ridică etaje peste etaje! Într-o curte (locuită, nu cu tinerii plecați afară) casele se întindeau de la o latură la alta a curții foarte mari, pe mai multe etaje, cu mai multe intrări, ca ostoirea unei dorințe nespuse de a muta blocurile la sat. Altă curte nu mai avea niciun centimetru de iarbă, niciun pom, totul era doar biscuiți colorați de asfalt, de la poartă pînă la casă. O altă casă (una dintre pozele de mai jos) era ridicată doar la cărămidă, așteaptă probabil banii cîștigați de stăpîni anul ăsta ca să fie continuată, dar se vede că e cu... garaj subteran! Într-o casă dintr-un sat din sub-munți, cu curte imensă, în care ar fi avut loc nu o mașină, nu două, ci o parcare de supermarchet, așa.

Mai triste mi s-au părut însă - sau, de fapt, nici nu știu ce e mai trist! - curțile părăsite sau părăginte, în care fie nu mai locuiește nimeni, că au murit și ultimii săteni, iar urmașii stau la bloc la oraș, fie vreun ultim proprietar zace la umbra casei, fără să mai iasă prea mult - și în nici un caz pe canicula de vara asta!

Păi, hai să vă las cu niște imagini. De data asta, autor nu mai e camera foto Canon, ci banalul meu telefon Samsung. Dar eu zic că face poze faine, voi ce ziceți? 
Și vouă cum vă place satul românesc (dacă vă place), mai old style, sau mai plin de betoane și civilizație?
Apus de soare cu copil

Atelaj

Casă mirată (mie îmi seamănă cu o față cu ochii mari, mirîndu-se: de ce am eu garaj suberan???)

Casă părăsită (una din preferatele mele din sat)

Casă părăsită (alta)

Floare, să zicem

Apus de soare cu copii :)

Casă părăsită (a se vedea ce înaltă e iarba prin care nu s-a mai umblat de mult)

Casă locuită, cu tot felul de acareturi și animale foarte mirositoare în curte :))

La biserică, monumentul ostașilor căzuți în cele două războiaie mondiale

Casă în care încă locuiește un moș singur

Poarta casei părintești a bunicei mele materne.
Doar poarta asta mai există. Casa (și bunica) s-au dus de mult...

Ulița din deal

Saturday, August 5, 2017

Cărți (ne)plăcute

Citiți Hyperliteratura? Eu nu mereu, dar cînd e vorba de un autor sau o carte interesantă, da, citesc. Iar mai deunăzi am citit articolul lor bazat pe opiniile cititorilor privind... cărțile care nu le-au plăcut, care i-au dezamăgit și au simțit că au pierdut timpul citindu-le. Unele dintre cărțile despre care e vorba sunt chiar cărți "cu pretenții".

Iată articolul aici

Mi s-a părut interesant demersul, poate chiar util, pe alocuri. Se știe și este evident că nu toate cărțile plac tuturor cititorilor.

În preambulul articolului este vorba de un "autor nordic cu nume greu de reținut". Aș fi curioasă, despre ce scriitor o fi vorba? Am vaga impresie că tocmai am trecut şi eu prin acelaşi "pui de chin", cu o primă parte dintr-o serie (parcă tetralogie trebuie să iasă? nu am reținut)... Am dat o şansă întregii cărţi (cît o cărămidă), cu toate că eu las lejer deoparte cărţi care nu-mi plac. Şi tot aşteptam acţiunea, dar primeam tot mai multe detalii tehnice, exact ca în cataloagele Ikea de care e vorba și în articol 😂


Apoi m-am gîndit că poate nu am înţeles eu bine, şi să mai dau o şansă autorului (Karl Ove Knausgard, de el e vorba la mine), cu al doilea volum. Dar mi-e teamă să nu fie la fel. Și multe pagini... Și-un scris mititel (de la acea carte mi se trage credința care mi se tot întărește de-atunci, că îmi trebuie ochelari de citit!)... 

De fapt, să ne-nțelegem: cartea (prima parte a seriei) nu pot spune că e proastă, că nu m-am ales cu nimic și că am pierdut timpul. Nu, deloc. Dar îi lipseşte ceva, un fior, o emoţie, o acţiune... Poate aşa o fi sufletul de nordic, ce ştiu eu? :) Cu multe multe descrieri, care culminează, mi s-a părut mie, cu scenele în care autorul face curăţenie în casa tatălui decedat. Aproape că puteam să număr sticlele de băutură aruncate la gunoi, sau sacii de gunoi strînşi, sau chiar ţigările rulate şi fumate de bunică în acest răstimp!

Deci, revenind, ați avut și voi aceeași impresie cu autorul acesta, sau mi-a scăpat mie esenţialul la această carte?

Thursday, August 3, 2017

3 filme

Pentru că suntem mult în urmă cu vizionarea filmelor, atît la cinema, cît și la TV...
Greșit, stați să reformulez:
Pentru că nu ne uităm aproape niciodată la filme, nici la cinema, nici la TV...
Așa parcă e mai aproape de adevăr.
Așadar, într-un weekend recent, cînd fetele nu erau acasă, ne-am făcut de cap și am văzut 3 filme într-un singur weekend! 3 filme fără limba engleză! :)

1. Despre trup și suflet


Mai întîi, sîmbătă pe seară, am fost la Mall și am văzut "Despre trup și suflet". Pentru cine nu știe, este un film unguresc, despre o îndrăgostire între doi oameni speciali. Un film de o sensibilitate rară! Ai putea spune că se consumă cam multă peliculă cu imaginea pădurii, sau că sunt cam violente imaginile din abator (niciun animal nu a fost tăiat special pentru acest film, ni se spune, dar a fost documentată activitatea obișnuită dintr-un abator de vite). Dar eu, una, nu am simțit nici că am văzut prea mult timp pădurea, sau că au fost prea statice imaginile, și nici tăierea vitelor nu m-a oripilat.
În schimb, am văzut doi oameni speciali, deosebiți - o femeie cu afecțiuni din sfera autismului (nu mă pricep, dar mie mi se părea mai mult cu un puternic Obsesive Compulsive Behaviour decît autistă) și un bărbat cu o afecțiune fizică, o paralizie a brațului.

Nicio legătură cu Hollywoodul! Nici prin frumusețea actorilor - ea ar putea fi numită drăguță, dar pe un alt palier, însă el e banal spre urît. Nici prin vreun artificiu special. Nici efecte, nici imagini halucinante... Nici engleză, căci tot filmul m-a uns pe suflet și m-a purtat în amintirile anului universitar petrecut de mine la Budapesta!

Un film delicat, chiar dacă, sincer, nu știu să se poată așa ceva, adică motivul filmului: cei doi trăiesc în fiecare noapte un vis comun, sau visează același lucru! Dar nici nu contează asta.

2. Complet străini


Am văzut - acasă, de data asta, căci l-am ratat la cinema, nu mai rulează - Perfetti sconosciuti, cum se numește el în italiană în original. Filmul prezintă un grup de prieteni de vîrsta a doua, adunați într-o seară la cină la unul dintre ei. Trei cupluri și un burlac se înhamă la un joc... ce se va dovedi periculos: să lase telefoanele pe masă, și oricine sună sau lasă mesaj, să fie pus pe speaker sau citit mesajul cu voce tare. Totul în semn de încredere deplină în partenerul de cuplu, pe de o parte, și în ceilalți prieteni de față, pe de altă parte.

Ce halimai iese de aici... vă las pe voi să vă imaginați! Sau mai bine, să vedeți filmul. Se pare că nimeni nu e lipsit de secrete, că toți avem ceva de ascuns, cît de mic, că lumea e mică și amantul sau amanta e cel mai aproape în cuplul de alături... și multe alte dedesubturi și detalii ale vieții, așa cum e ea. După umila mea părere, tușele sunt ușor accentuate, totul e dus la extrem, mai ales pe finalul punctului culminant, cînd lucrurile se precipită și nu reușești să închizi gura de mirare, după ce primești șoc declarativ după alt șoc.

Interesant film, măcar din perspectivă sociologică, dacă nu vă distrează genul ăsta de umor. Dar eu cred că vă distrează! :)

3. 6,9 pe scara Richter

Filmul lui Nae Caranfil este unul amuzant, dar cam atît. Nu poți spune că e slab, dar la final, cînd tragi linie, nu rămîi cu nimic. A, ba da: mi-a plăcut că l-am văzut la Institutul Francez, nu mai fusesem de mult acolo, spre rușinea mea. Dar asta nu are legătură cu filmul.

Însă ce are filmul, nu ce nu are: are umor, are replici bune, scenariul se susține, vorbele se aud clar și răspicat - au mai învățat românii, nu mai vorbesc "cu prune în gură". Văncic face un rol secundar drăguț, dar cel mai bine zic eu că se descurcă personajul tatălui, nu cred că știam actorul pînă acum, dar e doar vina mea, că nu prea merg la filme - și nici la teatru la Iași, unde înțeleg că joacă.

O parte din spectatorii din sală am simțit că nu prea au agreat scena finală, cu delirul muzical. Mie mi s-a părut că se potrivea perfect în peisaj! A fost... finis coronat opus! :) Deci una peste alta, cel puțin pe moment, mi-a plăcut filmul. Un film ușor, pentru o seară de duminică, înainte de a merge la o bere cu prietenii.

***
Atenție! Cele de mai sus reprezintă doar părerea mea completamente neavizată! Nu vă îndemn nici să vedeți, nici să nu vedeți vreunul dintre filme.

Friday, July 28, 2017

Odiseea popririi pe cont... și morala din fabule

Eram pe plajă la 2 mai, între 2 meciuri de baschet la Campionatul Național de MiniBaschet, la finele lunii iunie. Chiar în ziua de vineri, ultima din iunie. Apa era rece ca gheața, nici gînd să facem baie! Iar soarele ardea ca focul, nici de plajă nu era. Dar stăteam la umbră, în atmosfera plajei.

N-am de lucru și scot telefonul mobil din geantă. Zapez distrată, neatentă. Dar toate simțurile mi se activează dintr-o dată, ba chiar devin foarte active, când dau de un anume e-mail. Un e-mail de la banca ING, la care am cont, prin care mă anunțau că mi s-a pus poprire pe cont, în valoare de 420 de lei. Poprire dispusă de Primăria Sectorului 3 din bd Lucrețiu Pătrășcanu. Era acolo și un număr de telefon pentru informații. Firește că dau telefon.

O doamnă amabilă de la bancă răspunde și îmi confirmă exact ceea ce știam deja din email, nici o informație în plus, privind motivele popririi. A, ba nu, ceva nou tot am aflat: și anume, că pot dispune plata de urgență a acelei sume, "dar să știți că se percepe o taxă pentru asta!" Nu doresc plata niciunei sume, de niciun fel, nici urgent și nici lent, atîta vreme cît nu știu pentru ce, ce reprezintă acea sumă. Sau, îmi spune doamna de la bancă, poate amîna ca banii să-mi fie luați din cont cîteva zile - nu mai țin minte dacă 5 sau 7 zile lucrătoare, pentru ca eu să pot afla pentru ce îmi sunt ceruți banii.

Poprirea nu are legătură cu firma la care sunt administrator, e venită pe CNP-ul meu, e clar. Dar ce naiba poate fi? Nu mă știu datoare cu nimic Primăriei Sectorului 3. Am plătit toate impozitele, am plătit toate amenzile... Cea mai recentă dintre ele a fost cînd mi-a luat poliția permisul în octombrie 2015. E drept că am fost la mare de 1 iunie și am uitat să plătim prin SMS taxa de pod, așa că mă aștept să primim amenda acasă. Dar 1. e prea repede de-atunci, nu cred că s-au mișcat așa iute. și 2. mașina e înmatriculată pe firmă, nu venea amenda pe numele meu. Și nu 420 de lei, înțeleg că o să plătim vreo 130 de lei amendă.

Încerc apoi să găsesc un număr de telefon de la Primărie, la informații sau ceva de acest gen. Găsesc, și sun, și sun... Și nu răspunde nimeni. Reamintesc că acțiunea se petrece vineri, cam pe la prînz. Deci, ușor de înțeles de ce nu mai răspunde nimeni la telefon la Primărie, chiar de-ar fi răspuns mai devreme.

O las moartă, vine weekendul, încerc să mă relaxez, mai vorbesc cu o prietenă care a trecut de curînd printr-o poprire, dar la ea era pe firmă...

Și vine ziua de luni. Și plec spre Lucrețiu Pătrășcanu. Mă parchez pe-aproape, dar nu destul de aproape, cam unde am găsit și eu loc de parcare, nah. Și uit să iau și umbrela din mașină, pentru că la momentul coborîrii din mașină, nu ploua. Intru la ANAF Lucrețiu Pătrășcanu. Întreb la ușă, și o jandarmeriță de la intrare mă informează că acolo e pentru Ilfov, pentru sectorul 3 e după colț. Ocolesc clădirea, intru, și dau de multă lume și multe birouri, claie peste grămadă, uși stricate, dulapuri căzute, hîrțoage... Un rai pentru un eventual incendiu! Sau cel puțin, numai limbi de foc vedeam eu pe holurile alea! Întreb la un birou unde trebuie să merg pentru popriri, sunt trimisă la altul. Întreb și acolo, mă expediază la altul. Unde ușa închisă susținea o sumedenie de anunțuri, printre care unul scris cu litere de-o șchioapă, cum că acolo nu se lucrează cu publicul.

Intru totuși, și dau de mulți funcționari la birourile lor, lucrau de zor, dar nu au fost surprinși că a intrat "publicul" peste ei. Unul singur se afla în picioare, l-am luat în vizor și m-am repezit spre el, să nu cumva să-mi treacă entuziasmul. Omul mă ascultă politicos și calm, și-mi cere hîrtia prin care am fost anunțată de poprire. Îi explic că nu am nicio hîrtie, am doar un email de la bancă.
- Să-l văd.
Scot telefonul, derulez lista de emailuri și îi arăt împricinatul. Omul citește și se luminează, apoi mă luminează și pe mine:
- Păi aici scrie Primăria Sectorului 3, aici e ANAF.
- Suntem pe Lucrețiu Pătrășcanu?
- Da, dar aici e nr 10, Primăria e la numerele 2-4.
Omul îmi explică cum trebuie să ies din clădire, să o ocolesc, traversez și apoi să o iau prin dreapta unei alte clădiri verzi. Mulțumesc și ies.
Plec să caut pe jos adresa, nu mai mut mașina, care se găsea fix în direcția opusă. Numai că nu găsesc adresa, pesemne că nu am reținut ordinea corectă a ocolirilor și culorilor clădirilor. Mă învîrt, întreb în dreapta și-n stînga, traversez bulevardul, intru și-ntr-un magazin și întreb iar... Nimeni nu știe nimic, parcă aș fi căutat America în Sectorul 3! Mai întreb, mă mai feresc de picăturile de ploaie, care începuse între timp timid. Și după mai mult timp decît ar fi fost necesar, ajung de unde am plecat, și văd chiar peste drum clădirea indicată.

Alerg spre intrare în ropote de ploaie și intru valvîrtej direct într-o sală de lucru - nu era niciun antreu, nimic. Unde se lucra cu publicul, dar nu știam cui să mă adresez, așa că m-am dus direct la una din casieriile pe care le-am văzut în fața mea. Spun ce caut, doamna mă trimite la informații. Îi explic că nu am văzut niciun birou de informații, zice că e o doamnă pe sală, cu ecuson, care se ocupă fix de informații. O reperez, o abordez, și aflu că trebuie să mă întorc la casieria respectivă ca să mă caute în sistem doamna, că are calculator. Mă întorc, mă caută după CNP... și ÎN SFÎRȘIT aflu că poprirea fusese impusă de primărie pentru o amendă de circulație din octombrie 2015. Cea cu permisul, de care vă ziceam mai sus. Scot din geantă confirmarea plății acelei amenzi la CEC fix în ziua în care mi-a fost înmînată de organul de poliție în acel octombrie 2015. Așa era, o amendă plătită deja, ajunsese să facă arc peste timp și, dublată, să-mi poprească banii în cont!!

Zice doamna:
- Acum trebuie să luați bon de ordine și să stați la una dintre colege ca să vă șteargă datoria din sistem.
Iau bon de ordine, aștept (nu foarte mult, recunosc, cam cît citești vreo 5 emailuri și 20 de postări pe facebook) și ajung în fața colegei. Îmi șterge datoria din sistem, eu răsuflu ușurată, gata, nu mai sunt datoare statului - lasă că nici n-am fost de fapt! Și întreb (că mă pregătisem de-acasă) dacă prin ghiseul.ro aș fi putut afla mai din timp de datoria asta, adică de faptul că apare la mine, și îmi face acolo pe loc cont pe ghiseul.ro. Măcar intru și verific acolo periodic, să nu le mai dea prin cap să mă plimbe pentru erorile lor!

Dar stai, că nu e gata. Acuma trebuie să merg eu la Executare silită, la executorii care au dispus poprirea și să îi anunț că a fost o eroare și că nu am datorii la stat, ca să-mi ridice poprirea. Și nu e nici departe, pe Câmpia Libertății.

Ies în ploaie, ajung fleașcă la mașină (pe drum m-am conversat la telefon și cu un amic, pe tema laptopului meu stricat, RIP my Asus, și nici nu-mai trebuie brandul ăsta vreodată! Deci mai aveam un motiv de supărare în plus). Merg cu mașina pe Cîmpia Libertății - unde apropos, la aceeași adresă, adică același număr, este un Mega Image, căci biroul de Executare silită e fix în aceeași clădire, dar se intră pe din dos, noroc că știa bodyguardul de la Mega Image, că Waze-ul nu știe.

Intru și acolo, și nu era coadă deloc, nimeni nu aștepta la rînd. Văd că pe un birou scria chiar așa, executor cutărică (nu am reținut numele, am o memorie foarte selectivă, nu se încarcă nu informații inutile. uneori nu rețin nici informațiile utile), și dau să mă așez pe unul din scaunele din fața lui. Zice:
- Ați luat bon de ordine?
Mă uit urît la el:
- După cine să aștept, că nu mai e nimeni?
Nu răspunde, chipurile, era evident că așa trebuia să procedez, doooh! Așa că mă ridic enervată și mă duc la aparatul - aflat fix lîngă biroul lui. Dar din răutate am lăsat umbrela unde era, să-i facă baltă pe parchetul cel nou, dacă e măgar!

Aparatul nu dădea bonuri, nu mai avea hîrtie sau așa ceva. Îl fac atent de problemă, nu are bunul simț să ceară scuze, și mă așez din nou pe scaun.
Îi explic problema cu care am venit eu, mă întrerupe că cine sunt, nu am început cu prezentările, scot buletinul și îi arăt, apoi și hîrtiile de radiere de datorie (inexistentă de fapt). Și deși mi se luase deja de atîtea drumuri, totuși naivă că poate-poate reușesc să schimb ceva, încep să îi spun că totuși, e vorba de o datorie plătită de acum un an jumate, cum se poate să mă execute pentru așa ceva? Și omul zice:
- Păi n-ați plătit-o la noi.
- Ba da, am plătit-o prin una din modalitățile de plată oferite pe PV-ul de amendă, în conturile voastre.
- Nu, ați plătit-o la CEC.
- Da, la CEC, dar în conturile voastre, nu ale lu mama! E vina mea că nu vă virează CEC-ul banii nici după un an jumate? De ce trebuie să fiu pusă să fac drumurile astea, să vin mai devreme din concediu, pentru o problemă care nu e a mea? Și-apoi, cum mă executați direct, nu puteați trimite o înștiințare înainte, cum că uite, proasto, nu ai plătit, vino și plătește în 24 de ore că altfel te poprim.
- Păi eu să trimit înștiințarea?
- Nu dvs personal, de ce o luați personal, că nu vă acuz de nimic pe dvs, dl cutărică (și-i citesc numele de pe ecusonul de pe birou), ci instituția pe care o reprezentați.
Că ce, numai să ducă și înștiințări personal acasă contribuabililor nu făcuse! Că ei au o firmă de mesagerie cu care lucrează și gata.
- OK, atunci vă anunț că le dați banii degeaba, că nu-și fac treaba.


Și închei discuția, că am văzut că n-am cu cine!
Iau hîrtia de la el, prin care dispune încetarea popririi.
- Și cu asta ce fac?
- Mergeți la bancă să vă înceteze poprirea.
Am dat să explic că totuși, banii mei, timpul meu... Dar nu aveam cui, mi-ar fi spus că nu e obligația lui. Nicidecum că instituția de căcat pe care o reprezintă ar trebui să-și ceară scuze că m-a pus pe drumuri și să ducă ei hîrtia la bancă, la fel de iute cum au știut să le spună și să-mi poprească contul.

Mă sui din nou în mașină. Se oprise și ploaia între timp. Și mă duc la bancă. Unde dispun să nu se mai dispună... etc. Și aflu că mai durează 2-3 zile, pînă ajunge hîrtia aia la Centrala Băncii.
Și izbucnesc:
- Nicio problema! O duc eu și acolo! Unde e Centrala, la Amsterdam?

Următoarea oprire a fost la firma de curierat de la care într-adevăr găsisem o hîrtie în cutia de scrisori la întoarcerea de la Mangalia, cum că mă căutaseră cu o zi mai devreme, deci chiar vineri pe 30 iunie, și nu mă găsiseră acasă. Firma se numește Same Day, trebuie să spun asta. Le dau la ghișeu hîrtia și caută, și caută, și caută... Mă întrebau pe mine ce trebuie să găsească, dar eu nu știam, nu făceam încă legătura cu alergăturile anterioare. Într-un final, după ce stătusem și vorbisem și la telefon o grămadă, că mă plictiseam, în sfîrșit apare și plicul. Căci era un plic și ați ghicit: de la Primăria Sectorului 3. Mă anunțau de poprire... fix în ziua popririi, ba chiar cu cîteva ore după ce citisem deja e-mailul!
Bună treabă, n-am ce spune! Am remarcat că au ales foarte bine numele firmei, se numește Same Day pentru că aduc informarea în aceeași zi în care, pe altă cale, vine și poprirea!

Deci, dragilor, credeți că dacă vă plătiți datoriile către Statul ăsta care nu face mai nimic pentru voi e suficient? Greșit! Asigurați-vă de 2 ori, că ei oricum vă scot vinovați!

Oare, Voiculescu, Onțanu, Oprescu, și alți -anu și -escu, după care Statul nu a recuperat niciun prejudiciu ever, tot așa sunt fugăriți și-și pierd cîte o jumătate de zi ca să justifice ceea ce nici măcar nu era nevoie să justific?

Morala: Este egalitate, dar nu pentru căței, vorba fabulei!

Thursday, July 20, 2017

Prăjitură de sezon: pandișpan cu caise Iza

Zilele trecute, prietena mea Iza a postat o fotografie cu o prăjitură de caise făcută de ea. Apetisantă e puțin spus! Îmi venea să mușc din monitor! Cu toată dieta mea! (mă rog, nu e chiar o dietă în toată puterea cuvîntului, doar că încerc cît pot și cînd pot să evit ce îngrașă).

I-am spus atunci Izei, în comentarii, că fac și eu această prăjitură (cînd o fac), și tot după rețeta ei, pe care mi-a dat-o acum hăt, cîțiva ani. Ba mai mult chiar, în caietul meu cu rețete prăjitura poartă numele Izei. Și am fost provocată să dau rețeta. Iat-o acum aici:


Mai pe larg explicat, treaba stă așa:

Ingrediente:
6 ouă
400 grame de zahăr
200 ml ulei
400 grame făină
1 praf de copt stins (așa făceam prăjitura atunci, acum pun praful de copt nestins)
caise fără sâmburi, tăiate felii (cantitativ, cam jumătate de kilogram, dar depinde și cât sunt de mari caisele, și tava)

Mod de preparare:
Albușurile se bat spumă, se amestecă cu zahărul, apoi cu gălbenușurile și uleiul, peste care se pun și se amestecă mai departe făina și praful de copt.
Se toarnă compoziția în tava de prăjitură, apoi se așează feliile de caise una lângă alta, de la început pe toată suprafața tăvii. Se dă la cuptor, iar când e gata (se verifică cu o scobitoare să nu se mai ia pe ea compoziție) se pudrează cu un pic de zahăr vanilat.

Las mai jos poza postată de Iza acum două zile, eu nu risc acum să fac prăjitura - copiii sunt plecați la bunica, și aș mânc prăjitura doar eu cu soțul, care tocmai ce v-am spus că încercăm să evităm...

credit foto: Izabelle Bey, Hainuțe și culori

Tuesday, May 16, 2017

Reţetă de sezon: quiche cu spanac

Mi s-au legat lucrurile strună: ieri am ajuns repede la Ikea (l-am bătut pe waze!), am luat (printre altele) un suport pentru cartea de bucate, pe seară am ajuns la Obor taman înainte de închidere şi am mai găsit un singur provider de spanac care nu plecase încă şi de la care am luat un snop, iar azi am făcut plimbarea pe jos (recomandată de medic) la Cora, după brânză de vaci şi şuncă Serrano. În plus, aveam cartea de reţete de quiche-uri şi tarte (deja cumpărată de ceva vreme de la Lidl, dar asta de azi e totuşi prima pe care o fac din acea carte), şi am mai găsit şi ceva timp şi chef de bucătăreală! Deci n-aveam nicio scuză să nu mă apuc de treabă! :)

Aşa că hai să vă spun cum am făcut eu pentru prima oară-n viaţă QUICHE CU SPANAC

Ingrediente pentru 12 porţii (12 felii, la tavă rotundă de 26 cm diametru, dar a mea cred că e mai mică, nu am măsurat-o, dar "ochiometric" pare mai mică) - şi modificările pe care le-am adus eu reţetei, după cum mi-e obiceiul:

Cartea din care am luat reţeta

- 4 foi de foitaj congelat - aşa scrie în carte, dar eu am folosit 1 foaie Bella din pachetul acela cu 2 foi groase, îl ştiţi?
- 1 kg de spanac - eu am pus aproape jumătate din pachetul cumpărat aseară la Obor, şi care avea 2,5 kg.
- 12 felii de şuncă Serrano - eu am pus tot pachetul cumpărat azi din Cora şi care conţinea vreo 8 felii, dar fiind tava mea mai mică, a fost suficient
- 500 grame brânză proaspătă de vaci
- 2 linguri griş
- 6 ouă
- 4 căţei usturoi
- 1 legătură măghiran (nu am avut, merge şi fără)
- 2 linguri pesmet
- sare, piper

Mod de preparare:

1. Preîncălziţi cuptorul la 180 de grade. Ungeţi forma cu unt, lăsaţi foitajul să se decongeleze, apoi îl întindeţi în tavă şi o daţi la rece până pregătiţi restul.
2. Alegeţi spanacul, îl spălaţi bine, îl opăriţi până se înmoaie, scurgeţi-l bine de apă şi îl lăsaţi să se răcească. Apoi îl tocaţi cât de mărunt puteţi.
3. Prăjiţi şunca Serrano într-o tigaie fără grăsime, apoi lăsaţi-o să se răcească.
4. Amestecaţi într-un vas mai larg brânza de vaci, grişul, 2 ouă, usturoiul decojit şi presat, măghiranul (dacă aveţi), şi apoi spanacul tocat. Potriviţi de sare şi piper.
5. În tavă puneţi pesmetul uniform peste aluat, apoi feliile de şuncă şi apoi compoziţia cu spanac. Faceţi 4 adâncituri cu lingura (eu am făcut 3 că nu am mai avut loc, tava mai mică, ştiţi...) în care puneţi câte un ou.
6. Coaceţi pe raftul din mijloc circa 45 de minute. Dacă devine prea închis la culoare, acoperiţi cu o folie de aluminiu.
Rezultatul final.

Poftă bună!

Evident, copiii mei nici nu au vrut să guste. Iar eu, ca să nu repet ce făcea mama (era să zic greşelile mamei, dar nah, cine sunt eu să judec dacă era greşit sau nu că mă forţa să mănânc spanac, ca să prind puteri, ca Popeye! Doh!), nu le-am obligat. Nu le place, să nu mănânce! Rămâne mai mult pentru noi, adulţii ;)

Tuesday, May 2, 2017

Nici o pregătire pentru Paşti! Citesc despre copilăria mea!


Ceva de genul ăsta scriam pe Facebook înainte de Paşti, dornică să împărtăşesc tuturor celor din lista mea bucuria pe care mi-o oferea cititul ăsta. Mă apucasem de citit nou-apăruta, caldă-caldă, cartea Marei Wagner, "În spatele blocului", dintr-un impuls prietenesc: o cunosc pe Mara din întâlnirile puţine offline şi mai multe online, din "blogăreală". Îmi place cum scrie pe blog, rezonez cu ea în multe privinţe, şi mai e şi tăuraş ca mine! :) Când a anunţat că a dat o fugă la librărie să semneze câteva exemplare din carte, l-am trimis pe soţul afla întâmpător prin zonă să-mi cumpere un astfel de exemplar, iar vânzătoarea i-a zis că era cât pe ce s-o prindă pe autoare, "aaacum a plecat, domnu!"

Odată ce m-am apucat să frunzăresc cartea, nu am mai putut să o las din mână! Ăsta este, cred eu, talentul sciitoricesc al Marei: te subjugă total, te forţează să citeşti mai departe. Mara scrie simplu şi frumos, ca şi cum ţi-ar povesti... taman propriile tale amintiri! Nu o dată, citind, am exclamat: hei, şi eu veneam seara, pe întuneric, de la şcoală singură! Şi eu am crezut asta! Şi eu am trăit asta! Şi eu am amintirea asta, sau asta - ca să nu vă dau din carte, să vă las plăcerea de a vă descoperi pe voi, printre paginile cărţii.

De altfel, citate din carte nici nu aş putea să vă dau, căci de când am citit-o, cartea mea se plimbă pe la cunoscuţi, care toţi îmi spun la fel: "Da, domnule, exact aşa era! Cine zice că nu era aşa, ori era nomenclaturist, ori are memoria scurtă, ori s-a născut după 1990!"

Mara Wagner recreează universului din spatele blocului fiecăruia dintre noi. Că e la Braşov sau la Comăneşti, că e la Iaşi sau la Sibiu, la Bucureşti sau la Constanţa, blocul ăsta există, e aevea. Noi toţi, ăştia crescuţi în anii '80 am jucat Frunza şi elasticul, am stat la cozi la alimente şi am cumpărat pâine pe cartela, am fost în concediul de vară al părinţilor la mare şi am avut prieteni prin bloc, şi multe altele.

Iar când toate astea devin subiect de poveste, şi când poţi, citind, să zâmbeşti nostalgic, şi să spui Et in Arcadia ego, înseamnă că propria noastră copilărie şi adolescenţă a devenit tărâmul idilic, utopic, înseamnă nostalgia pentru un moment din viaţă trăit cu maximă intensitate şi bucurie, indiferent de regimul politico-social. Apoi priveşti şi cu ochi de adult, cu bucuria că ai scăpat, că ai trecut pe acolo, şi uite, eşti mai tare, te-ai întărit, ai crescut, faci acum glume pe seama acelor lucruri :)

Sunt curioasă ce va spune chiar autoarea despre propriul demers scriitoricesc. Căci după ce s-a organizat şi a aşternut cu mare pricepere povestea, Mara Wagner va lansa oficial cartea mâine, 3 mai, la librăria Cărtureşti Verona, de la ora 19.00. Voi fi acolo s-o susţin, să-i fac galerie! Nu de alta, dar ştiu că ea e mai mult cu scrisul, şi nu-i place să se laude cu ce face. Aşa sunt oamenii modeşti! :)

Friday, April 21, 2017

Găinării... de azi şi de demult

Mare bucurie mare: azi a revenit femeia care mă ajută la curăţenie! #Doamne-ajută, #noroc că-s răbdătoare, #a trecut Paştele, #mi-am făcut destul curăţenie singură... Şi ce alte haştaguri mai doriţi. :)


Şi la un moment dat, mă cheamă sus, la etaj, în camera uneia dintre fete - cu vedere, de pe fereastră, în curtea vecinilor - şi-mi zice:
- Măi, vecinul ăsta al vostru e nebun? Uite ce a făcut, şi cred că mai face o dată, să vezi şi tu: a luat o găină din coteţ şi o bagă în butoiul ăla cu apă!
- Da, o descloceşte.
- Ce???

Şiiii..... din nou tehnica aia cinematografică, când din mare cum eşti, ajungi mic-mic, de numai câţiva ani, în curtea bunicilor de la ţară! Şi acolo, mamaia ia găina din coteţ de-o aripă, unde asta, are n-are treabă, stă pe cuibar toată ziua, şi-o bagă într-o găleată cu apă. Pe urmă o ia de-acolo şi-o azvârle-n poiată, laolaltă cu suratele ei, şi mă pune pe mine, copil, să închid uşa coteţului "ca să nu mai vină spurcata asta".
- Da' ce-are, mamaie, de ce-i faci aşa? Vrei s-o îneci?
- Nu se îneacă, lua-o-ar boala! A căzut cloşcă!
- Adică cum?
- Vrea să scoaţă pui.
- Puişori din ăia mici şi galbeni?, zic eu plină de speranţă.
- Da' lua-i-ar boala şi p-ăia! Păi pui îmi trebuie mie? Acu', când mai e puţin şi vine toamna? Păi ăştia nu mai apucă să crească, vine iarna şi îngheaţă, mor.
- Păi şi de ce o bagi în apă, mamaie?
- Ca să-i vină mintea la cap! Să-i iasă cloşcăreala din cap şi să se pună pe făcut ouă! Acu' vine toamna şi ele nu se mai ouă toamna şi iarna. Iar acum, vara, în loc să se ouă, vrea să clocească.



Şi deci aşa, revenind în prezentul meu de locatar la curte... vecinii mei au găini. Din care una a căzut cloşcă. Nişte găinari, aş putea spune! :) La propriu!

Thursday, March 30, 2017

Despre munca (mea) de traducător (literar)

Facebook mi-a amintit că anul trecut pe vremea asta, apărea o altă carte cu traducerea semnată de mine. Iar la comentarii, pe lângă multele felicitări, cineva mă întreba a câta carte este. Nu mai ştiu. Nu că ar fi aşa de multe, oricând mă pot duce până la biblioteca unde câte un exemplar din cărţile traduse de mine ocupă, toate, cam un raft. Şi nu e o bibliotecă foaaarte lată, raftul e comprehensibil cu privirea, nu e imens. Dar nu mai ştiu câte sunt pentru că nu am ţinut neapărat socoteala (deşi există pe Blogonovela o listă care le cuprinde pe toate, cred).

Însă recitind asta, întrebarea şi felicitările, m-am trezit pe gânduri - a câta oară! - referitor la munca de traducător.

Evident că-mi place să traduc! Cărţi, filme, articole... Mă simt provocată, la nivel intelectual, pe un palier care în care mă simt confortabil, acela lingvistic. Ba chiar, mă simt mai bine pe lucrări care mă aruncă într-o zonă mai intelectuală, decât cu lucrări de mai joasă... încărcătură intelectuală, să spunem.

Iau un pragraf din limba engleză, mă întreb cum ar suna mai bine citit de un nativ de română, îl rescriu, îl recitesc, uneori refrazez sau reorganizez. Şi trec mai departe. La final recitesc tot, pentru imaginea unitară de ansamblu a textului, ca şi pentru inerente scăpări ortografice şi de punctuaţie.

Şi din când în când îmi arunc ochii în josul paginii, unde există evidenţa cât ai tradus din cât era în total de tradus. Asta ar trebui să mă ajute la managementul resurselor şi timpului. În realitate, ca toţi "un pic artiştii", sunt destul de împrăştiată şi, mai mult decât fişierul actual, la care lucrez în acel moment, nu reuşesc să programez aşa, ca la carte, pe zile, pe ore, cât lucrez, la cât termin. Doar estimativ.

Cineva mă întreba odată dacă e greu să traduci. Nu pot să răspund cu "da" sau "nu". Ci cu "depinde". Dacă-ţi place asta, dacă găseşti efectiv o plăcere în cuvântul scris, în aşternerea lui pe hârtie, dacă găseşti rostul traducerilor, în ciuda faptului că mulţi dintre cei din jurul meu cunosc limba şi pot citi cărţi în limba engleză, atunci da, îţi place să traduci. Dacă nu îţi place, îţi găseşti cu greu cuvintele oricum, nu stai bine cu organizarea în pagină, nu ştii cu ce să umpli un rând, sau două, sau o sută, atunci nu-ţi va plăcea nici să traduci.


Dar traducerile îşi au menirea lor. Traduc pentru femeile (ca mama) care au învăţat franceză şi mai ales rusă în şcoală, şi nu se mai apucă la peste 65 de ani să înveţe engleza.
Traduc filme pentru că la televizor se uită şi persoane care nu înţeleg engleza, şi trebuie să priceapă şi ele filmul.

Traduc articole pe blogul personal, pentru că da, ele se adresează în mare parte părinţilor, deci persoane tinere, care cunosc engleza. Dar sensul celor citite ajunge mai repede la audienţă dacă textul original (sau doar o sinteză a lui) apare scris direct în limba maternă a cititorului.

Dacă se câştigă bine din traduceri - m-a mai întrebat cineva. Nu aş putea trăi doar din asta. E clar! Sau nu aş putea asigura nevoile întregii familii. Aşa, o persoană singură, doar cu o pisică în poală pentru inspiraţie, cu nevoile aferente unei mici garsoniere şi două-trei mese-gustări pe zi, poate şi-o piesă de teatru din când în când, poate chiar şi-o rochiţă nouă din când în când, aşa poate că da. Dar nu poţi hrăni o familie din traduceri.

Dar, pe de altă parte, recent am refuzat un job fulltime foarte interesant, care necesita o muncă de creativitate foarte provocatoare pentru mine. Însă salariul era similar cu cât pot eu "produce" din traduceri într-o lună - programul meu nefiind însă acum nici fulltime, şi nicidecum fix, dictat de nişte coordonate spaţiale, departe de casă - ba chiar dimpotrivă: nu fac două ore pe drum, dus-întors la muncă (cum aş fi făcut la jobul acela), ci lucrez şi-n pat, în pijama, cu laptopul în braţe, dacă vreau. Şi nici de nişte coordonate temporare fixe: pot să mă întrerup ca să merg să iau copiii de la şcoală, pot să îi ajut la teme sau să le duc la baschet, direct "de la birou".
Plus că "jonglez" şi cu blogul acesta, când am timp - şi-mi fac timp, măcar pentru programul de activităţi pentru copii, pentru parteneriatele şi campaniile în curs.
Deci pentru mine, clar ăsta e jobul potrivit - cel puţin la momentul ăsta!

Cam aşa arată şi biroul meu din aprilie până-n octombrie.
Încă nu l-am amenajat pe anul ăsta, dar în weekend mă ocup de asta! :)
Şi acum, înapoi la muncă! Mai am câteva capitole din cartea pe care o pregătesc acum pentru predare la editură, şi nu-mi place să-mi depăşesc termenele de predare (deşi trebuie să recunosc că mai fac şi asta, 2-3 zile nu se pun, mai ales când şi editura întârzie la plată, şi nu doar cu 2-3 zile).

P.S.: acesta nu este (neapărat) un post de auto-reclamă, am tot timpul de lucru chiar mai mult decât pot face! Dar da, puteţi să mă căutaţi dacă aveţi nevoie de traduceri, în special literare (nu sunt traducător autorizat la Ministerul de Justiţie, nu mă interesează latura asta a meseriei de traducere. vă pot pune însă în legătură cu persoane autorizate, la nevoie). Însă am fost inclusă în indexul traducătorilor din Asociaţia Română a Traducătorilor Literari, aşa cum se vede şi pe site-ul lor aici.
Cei cu care lucrez sau am lucrat vă pot confirma seriozitatea mea şi calitatea lucrărilor predate.

Wednesday, March 29, 2017

Nu puteam să mor în 2013!

Mai e puţin şi schimbăm anul şi, aşa cum îi şade bine omului, mi-a venit chef de bilanţ.

Am început anul cu o premieră: după ce ani de zile am dus la pârtie cu săniuţa, ca să vedem schiorii şi pe tati, ba un copil, ba altul, ba am mai băut un vin fiert cu câte un schior mai leneş, ba ţine-mi şi mie schiurile că trebuie să merg la toaletă - anul acesta, în ianuarie, am învăţat să schiez!

În copilărie nu ştiam ce pierd, pentru că nu aveam prieteni schiori, nu mă învârteam în cercurile (selecte) cu copii care merg la schi în tabere sau cu părinţii...
Mai târziu, la vârsta marilor încercări de tot felul, din nou nu am avut schiori în gaşcă. Dar anul ăsta, când şi mezina a ţipat "pârtie" pe sub vizeta căştii de schi, am pus şi eu mâna pe un monitor şi m-am aventurat.

A urmat imediat după aceea o mare cumpănă de sănătate. Din ce am mai citit pe acest subiect de-atunci încoace, am ajuns la concluzia că cineva acolo sus mă (şi ne) iubeşte de n-a vrut să ajung doar o cifră în statisticile care vorbesc de decesele provocate de această boală! Medicul care mă monitorizează îmi spunea că nu mi-a trecut glonţul pe lângă ureche, cum se spune, ci mi-a intrat pe o ureche şi mi-a ieşit pe cealaltă!
Embolie pulmonară şi tromboză venoasă profundă...
Că a fost de la hematoamele de la schi, de la altitudine, de la frig, de la hidratarea defectuoasă, de la drumul lung, de la anticoncepţionale, de la fumat, sau de la toate la un loc - nu se ştie, dar bine că a trecut! Continui tratamentul (probabil toată viaţa) şi sper, pentru mine şi pentru familia mea, că voi fi bine şi sper în cât mai puţine atacuri de panică (din astea mai fac, recunosc pioniereşte!)

Anul a continuat cu o uşoară relaxare acasă, în situaţia ciudată stresantă a locuitului împreună cu tata-socru. Un om bun, dar o personalitate dificilă, atât de dificil, că poţi să-l pui în cărţile de psihologie la capitolul oameni dificili! Nu-i vorbă, că şi eu mi-am dat arama pe faţă şi am dat măsura răutăţii mele de noră poate la fel de dificilă!

Nu recomand nimănui, oricât de bine s-ar înţelege cu socri şi/sau cu părinţii, să locuiască împreună!

Iar în anul 2014 am treabă, am nişte decenii de bifat! Păi se împlinesc aşa:
- 10 ani de la absolvirea MA-ului la Central European University la Budapesta
- 20 de ani de la absolvirea Liceului Mihai Viteazul din Bucureşti - generaţia 1994

..............

Ăsta era... un draft de la finele anului 2013.
Acum, în miez de aprilie 2017, nu mai ştiu foaaarte clar ce vroiam să spun. Dar poate doar un bilanţ de final de 2013, un mare Mulţumesc că mai eram încă în viaţă, şi ceva planuri pentru 2014.

Sănătate!

Wednesday, January 18, 2017

Maşina fără şofer - şi un vis la dublu

Acum câteva nopţi, am dormit cu Roxi. Şi la un moment dat m-am trezit. Visasem ceva, şi stăteam aşa, în pat, cu ochii în tavan, şi mă gândeam la vis.

Se făcea că mă urcasem într-un taxi, sau uber... o maşină care ştiam că trebuie să mă ducă unde am eu treabă. Dar fără şofer! Nu exista niciun nene care să mă întrebe dacă mă deranjează fumul de ţigară, sau dacă e geamul prea deschis, sau dacă să schimbe postul de radio... Nimic de genul ăsta. Doar un robot - pe panoul de bord al maşinii, către care trebuia să vorbesc şi să-i spun unde doresc să ajung. În vis nu mă mira acest lucru, era ceva încetăţenit, cunoscut, everybody else was doing it... ca să parafrazez un cântec. Iar maşina a pornit - singură, şi mergea pe şosea - singură. Adică, fără un şofer care să înjure sau să rişte vreo eroare umană. Eu eram pe bancheta din spate, locul pasagerului.

sursa foto
Şi cum stăteam şi rumegam visul, se trezeşte şi Roxi şi-mi zice:
- Mami, ştii ce am visat?
- Nu, mami, ce ai visa?
- Am visat că eram pe un trotuar, şi prin faţa mea trecea o maşină care mergea fără şofer, singură.
- Şi eu am visat acelaşi lucru, doar că eu eram în maşină!

Nu m-a crezut, s-a întors pe partea cealaltă şi a adormit la loc, cum de altfel am făcut şi eu, era încă toiul nopţii, o zi de vacanţă (prelungită de zăpadă, dar tot vacanţă), aşa că nici măcar nu am riscat să mă uit la ceas!
sursa foto
Dar când ne-am trezit dimineaţa am tot încercat să vedem ce-i cu visul ăsta... la dublu. Nu văzusem seara împreună vreo ştire sau ceva legat de maşinile autonome, ba chiar la câteva zile DUPĂ aceea am văzut dimineaţa, la I Like IT ceva de genul ăsta. Nu discutasem despre asta, nu ne uitasem la cărţi cu maşini SF... nimic.

Ce ciudată mai e şi lumea viselor, dom'le!

Saturday, January 14, 2017

Din altă viaţă

Azi am fost cu copilu mic la o petrecere, la ziua de naştere a unui coleg de clasă. Şi acolo am cunoscut o doamnă, care de când a intrat a pus ochii pe mine, m-a salutat, eu am răspuns, că pe mine aşa m-a învăţat mama, să fiu politicoasă, dar eram sigură că nici eu n-o ştiu, cum nici ea nu mă ştie pe mine, ci tot aşa, a salutat că a învăţat-o şi pe ea mama ei să fie politicoasă... În fine, aţi prins ideea.

Da, pot să spun că "am cunoscut-o", pentru că nu am recunoscut-o. Ea pe mine, da. Mă ştia hăt, de mult de tot, de pe vremea forumurilor! Într-o altă viaţă, cum ar veni! Nu mai ştiu dacă v-am mai spus, dar înainte să-mi fac eu blog - acela, primul pe care l-am avut prin 2008, şi care se numea Varia, am traversat o epocă a forumurilor de părinţeală: ce mănâncă bebeluşul, ce regurgitează, ce pamperşi folosim şi la ce grădiniţe îi înscriem...

Nu ştiu dacă aţi avut vreodată senzaţia aceea - dar eu m-am simţit pur şi simplu... nu bătrână, ar fi aiurea să spun asta şi complet neadevărat. :) Dar simţeam că vorbim despre o viaţă paralelă, sau ceva ce s-a întâmplat acum 100 de ani! Începeau încet-încet să îmi revină amintiri, că eu am două fete şi ea tot două... că eu am vrut să o dau la şcoala Waldorf pe cea mare şi n-am reuşit, ea da, dar la privat... 

Era ca atunci când reciteşti o carte dar nu-ţi aminteşti nimic din ea decât pe măsură ce citeşti, sau ca atunci când revezi un film şi tot aşa, pe măsură ce avansezi în film începi să-ţi aminteşti că ai mai văzut, dar nicidecum nu-ţi aminteşti cum se termină, ca să nu-l mai vezi o dată. Şi e foarte frustrant, mai ales dacă e un film de acţiune! :)

Şi cu mine azi a fost un pic frustrant, odată pentru că nu-mi aminteam de unde îi ştiu numele, apoi, când mi-a amintit ea, nu-mi aminteam alte detalii ale întâlnirii noastre online... etc. Iar pe de altă parte, pentru că mi-a revenit obiceiul de a face laringită d-aia "fără glas", obicei pe care îl aveam anual. Acum nu am rămas (încă?) total fără voce, "a-phonos", dar mi se sparge vocea în timp ce vorbesc, aşa că ceea ce spun e ca-n filmele alea parţial color, adică parţial sonor, parţial surd.


A fost inspiratoare re-întâlnirea, şi din perspectiva faptului că deşi de-o seamă cu mine, fata s-a înscris la facultatea de psihologie, în timp ce eu doar mă gândesc la asta şi o întorc pe toate feţele de câţiva ani, aşa cum mă tot gândesc şi răzgândesc la multe alte lucruri... 

Stop joc

După aproape 10 ani de Blogspot, mă opresc aici.