Friday, March 28, 2014

Talcioc Urban pentru Dana

Dana are 39 de ani. E o femeie frumoasă, sensibilă, face bijuterii şi este diagnosticată cu cancer mamar cu multiple metastaze osoase. Din 2009. Ea se lupta zilnic cu boala asta mizerabilă. Însă e senină, mai senină decât noi, ăştia sănătoşi şi mereu nervoşi din orice. Un diagnostic şi un tratament corect, în străinătate, ar ajuta-o mult. Dar pentru acestea are nevoie de bani. Haideţi să o ajutăm să îşi revină, orice gest financiar îi va da speranţa că se poate trata.

Delia a creat pe Facebook o pagina în care sute de oameni au licitat şi au donat pentru Dana. În numai o lună de zile, după ce s-au vândut online obiecte precum cărţi, haine, accesorii, servicii, chiar şi tratamente dentare, s-au strâns aproape peste 6.300 lei. Însă Dana mai are nevoie de cel puţin 1.000 euro, care se pot strânge la Talciocul Urban din curtea Ca va? Bistro. Peste 20 de talciocari cu mărfuri diverse se vor strânge duminică, 30 martie, de la 10.30 să vândă şi să doneze pentru Dana.

Detalii despre acest eveniment caritabil găsiţi şi pe pagina de facebook special creată.

Donaţiile se pot face şi direct, în conturile acestea:

ENE DANIELA CRISTINA - CNP 2741207414511
RO11BACX0000000180951000, RON
RO81BACX0000000180951001, EUR
SWIFT: BACXROBU / UNICREDIT BANK

Ce: Talcioc Urban pentru Dana Ene
Când: duminică, 30 martie, de la ora 10.30
Unde: la Ca va? Bistro, strada Ştirbei Vodă nr. 84A

Tuesday, March 18, 2014

Billy Idol cu noroc

Anul I de facultate, proaspăt posesoare de permis de conducere, iau Dacia mamei din parcarea în care aproape ruginise în spatele blocului şi o tulesc să mă văd cu lumea în oraş. Îmi înregistrasem de pe un CD pe o casetă, Billy Idol "pentru condus". Nu că ar fi avut Dacia mamei casetofon auto, la halul în care se fura din Dacii, ne-au luat oglinzile de câteva ori, capacele, benzina... etc. Dar aveam eu un casetofon portabil cu căşti, îl ţineam pe scaunul din dreapta, la maxim, şi se auzea foarte bine când erau bateriile noi. Şi dă-i cu "Rebel Yell", şi dă-i cu "Dancing with Myself"...

Taman când urlam mai cu spor singură în maşină "Speeeeed, give me what I neeeeed", fac dreapta pe după Universitate, cu incomprehensibila viteză de vreo 10-20 la oră, că doar ce pornisem de la semafor, mă strecor printre 2 valuri de pietoni care circulau pe bulevard, că acolo ştiţi, vin într-una pietoni, şi pe verdele lor, şi pe verdele şoferilor. 

Dar nu ajung decât doi paşi mai încolo, că mă opreşte organu'. Permisul şi talonul vă rog, "Speeed", se aude de pe scaunul din dreapta, îi prezint poliţaiului actele, "give me what I neeeeed". 

sursa foto
Ăsta nici una nici două, că să-mi ia permisul pe neacordare de prioritate pietonilor blablabla. "White lightning"... Eu că nu, el că da... De pe scaunul din dreapta "Speeeed", şi poliţaiu' izbucneşte: Da' ce rage ăla aşa? Dacă îl opriţi să ne înţelegem şi noi, vă dau permisul înapoi! Mă tenta rău de tot să fiu vitează şi să-l las să se spele pe cap cu permisu' meu, cum să îl pun eu pe Billy să tacă? Dar ştiţi, "Speeed" nu prea merge pieton pe trotuar... 

Aşa că l-am oprit (pentru moment), şi asta am considerat-o şpaga plătită ca să-mi recuperez actele :) De-atunci nu m-a mai oprit niciun poliţai niciodată (sau în orice caz, nu pe motive reale, ci doar control de rutină). Iar anul ăsta fac 20 de ani de când sunt posesoare de permis!

Deci, într-un fel, pot să spun că Billy Idol îmi poartă noroc. Şi în ziua de azi mi se pare "muzică de condus", muzică energică şi nu-mi lipseşte din maşină. Well... când sunt singură sau dacă reuşesc să opresc Bear Collection sau poveştile audio cu Sofia şi Frozen :)



Notă: Ieri am răspuns la provocarea Bogdanei referitoare la concertul Billy Idol. Mi s-a părut o poveste care merită povestită, şi pe care o ţineam de mult în mine. Aşa că am zis să nu se piardă printre comentariile la articolul Bogdanei, şi am rescris-o şi aici, pe blogul meu propriu şi personal.

Indiferent dacă voi câştiga sau nu concursul Bogdanei, eu la concert tot aş vrea ajung! Chit că ne refacem planurile de vacanţă în funcţie de asta (ceea ce n-ar fi o premieră, de când au început să vină formaţii şi artişti cunoscuţi şi junduiţi pe la noi, ne tot schimbăm datele de plecare, de întoarcere, de dus copiii la ţară la mama, de luat de acolo... Doar cu zilele lor de naştere nu am făcut concesii şi mereu am fost cu ele, pe principiu că niciun artist nu-i mai mare decât fetele noastre! :)) )

Later edit: şi am câştigat concursul!! Iupiiii!! Mergem la Billy Idol cu invitaţie! Vă mulţumesc vouă, cititorii mei (şi/sau ai Bogdanei) care aţi votat povestea mea!

Monday, March 10, 2014

Aventurile lui Hermann ... în faţa copiilor

Am fost cu fetele la Aventurile lui Hermann, în sfârşit, după lupte seculare care au durat... cam de când am aflat eu de la Mira că Lumea lui MOMO a realizat acest spectacol şi până ieri. În timp ce mă uitam la spectacol, de pe un scăunel haios de la Clubul Ţăranului Român, îmi tot veneau în minte diverse gânduri, din care am desprins concluzia că nu e chiar o joacă de copii să faci spectacole... pentru copii! Mi se pare extrem de greu să găseşti limbajul de dincolo de cuvinte cu care să te adresezi unor copii de vârste diferite - erau acolo copilaşi de-abia mergători (deci pe la 1 an), şi până pe la 8-9 ani; şi cu gusturi diferite - gusturile copiilor se educă, dar nu puteţi nega acele lucruri, care ţin de chimie dacă vreţi, acel ceva care-ţi place sau nu fără explicaţii!
Urmăriţi pe B24Kids când se joacă Hermann şi mergeţi să-l vedeţi.
Există o restricţie de vârstă şi sex a actorilor. Astfel, băieţelul de 10 ani Hermann din poveste este jucat de o actriţă în jur de 30 de ani, după umila-mi estimare. Însă actriţa (Toni Zaharia) s-a descurcat nu onorabil, ci excelent! Până la finalul piesei aş fi jurat că am văzut un băieţel de 10 ani!

Apoi s-a cam dus vremea spectacolelor pentru copii din vârful scenei - şi al buzelor actorilor. Acum interactivitatea este la rang de cinste. Iar aceasta este destul de greu de obţinut. Deci să vedem: avem în sală o gaşcă neomogenă de copii, din medii diferite, başca aflaţi alături de părinţi deci "cenzorii", la teatru deci într-un mediu străin. Însă dacă reuşeşti să îi citeşti, să le captezi atenţia şi să le adresezi întrebările potrivite, glumele potrivite, poţi să fii sigur că i-ai cucerit. Aşa cum a reuşit Hermann ieri, împreună cu Clara Flores, actriţa care juca pe rând rolul mamei, al omului de la circ, al bătrânei şi altele. Copiii le-au mâncat din mână... la propriu, căci la un moment dat, personajele au coborât de pe scenă şi au împărţit copiilor morcovi.

Poate ar trebui să scriu şi despre ce aş mai fi văzut eu personal acolo...
Păi, m-a deranjat un pic ritmul poveştii. Le-am întrebat pe fete şi se pare că la nivelul lor nu a existat problema asta, însă mie mi s-a părut că parcă totul merge prea repede, acţiunea era înfăţişată într-o viteză prea mare, treceau de la una la alta imediat, iar actriţa are şi darul de a vorbi foarte repede. O fi din cauză că îmbătrânesc eu, sau tineretul ăsta face totul muuult mai repede decât "pe vremea mea" :)

Apoi personal, dacă aş fi fost copil, mi-ar fi plăcut un decor acolo, chiar şi minimalist, în schimbul niciunui decor. Dar din nou fetele mi-au spus că aşa au putut să-şi imagineze ce decor vor, şi poate pe asta au mizat şi realizatorii spectacolului - câţi copii în sală, atâtea versiuni de decor imaginate de ei!


La final apare în scenă şi cartea care stă la baza spectacolului: "Lungul drum către Santa Cruz", de Michael Ende. Este un drum asumat al Lumii lui MOMO de descoperire a cărţilor prin teatru. Pentru că, aşa cum se încheie spectacolul, "Fiecare din noi are de dus un mesaj secret şi de făcut un drum lung".

Şi când mă gândesc că exact pe drumul spre teatru, la radio era emisiunea "Spectator de sacrificiu", iar eu m-am gândit că asta sunt şi eu atunci când merg cu fetele la piese pentru copii, un spectator de sacrificiu. Nici vorbă! M-am distrat de-adevăratelea şi am petrecut o oră frumoasă în compania lor. Mulţumim, Mira şi Lumea lui MOMO!

Sunday, March 9, 2014

8 martie: concert cameral... în camera copiilor

De ceva vreme, nu prea multă, fetele mele studiază câte un instrument muzical. A se citi "studiază" ca o înlocuire a expresiei "merg o dată pe săptămână la o şcoală particulară de muzică", nu ca "repetă zi de zi partiturile şi fac game şi arpegii până la epuizare". Nu şi-ar dori nici ele, nici eu, a doua variantă. Avem însă ureche muzicală cu toţii şi ne place muzica. Dar nu suntem din cei care au moştenit pianul cu coadă în casa de arhitectură interbelică (familiile noastre sunt de o sănătoasă sorginte rurală, unde numai de pian nu avea loc mamaia lângă grajdul vitelor!)

Dar una peste alta, uite că ceva-ceva s-a prins de ele, oricum ceva mai mult decât de mine, care nu ştiu nici pian şi nici chitară. Şi nici vreun alt instrument, for that matter, căci cele câteva luni de vioară pe care le-am făcut eu acum 30 de ani au fost ... ceea ce azi am numi "epic": ştiam şi le mai ştiu încă notele muzicale pe coardele viorii, dar cântam cu toţii (că eram mai mulţi colegi de suferinţă) de pe caiete pe care scrisesem "do-re-mi-fa-sol-sol-la-la-sol" (adică "o vioară mică de-aş avea", pur le coneseori).

Dar de când au început această corvoadă plăcută întru studiul muzical şi până acum doar m-am chinuit să pricep şi eu, că ele pricep de la profesori la şcoală, ce-i cu gamele şi sol, şi fa, şi corzile de chitară, şi note cu mâna stângă şi dreaptă... etc. Cu fiecare pe rând. Abia acum au de învăţat acelaşi cântec amândouă, una pe pian, şi alta pe chitară. Drept pentru care, azi dimineaţă, din cea mai proprie iniţiativă, s-au închis în camera lor şi... au repetat cântecul! Este vorba de fragment din Oda bucuriei, din Simfonia a 9-a de Beethoven.
După care m-au chemat la reprezentaţie, cadou de 8 martie.
Surorile Do şi La, cum s-au înţeles ele două din priviri, cum se aşteptau una pe alta când mai greşeau câte o notă, cum mi-au făcut reverenţa de început şi de final... Priceless, vă zic!


Vă las cu poza care a făcut câteva zeci de like-uri pe Facebook - se pare că am ceva prieteni melomani :) Vă mulţumesc, prieteni!

(Dacă mă prind cum se face, poate pun aici şi filmuleţul cu cântecul în duet)

Saturday, March 8, 2014

Oscar şi lectura nu prea roz


M-am bazat pe fler, şi flerul mi-a dat (din nou) peste nas. După titlu, credeam că Oscar şi Tanti Roz a lui Eric-Emmanuel Schmitt e o chestie aşa, amuzantă şi drăguţă, poate un pic neserioasă... Un băiat pe nume Oscar şi o doamnă Rose, transformată de traducător probabil în Roz.

Başca ştiam că s-a adaptat o piesă de teatru la noi după această carte, dar nu am urmărit fenomenul (teatral) ca să nu-mi stric plăcerea lecturii, căci niciodată nu mă uit la un film/piesă de teatru înainte de a citi cartea! Chestie de bibliofilie, defect profesional, sau nu ştiu.

Aşa că azi, de 8 martie, am purces la ceea ce credeam eu că va fi "o lectură uşurică".
Da' de unde!
Da, am citit-o în vreo 2-3 ore, e-adevărat. Însă subiectul este unul cât se poate de serios, poate prea serios.
Un băieţel pe nume Oscar, bolnav de cancer, trăieşte într-un spital, unde singura persoană care îl înţelege şi care îi poate oferi confortul ultimelor zile din viaţă este cea pe care el o numeşte tanti Roz.

Forma cărţii este aceea a unor scrisori pe care băiatul de zece ani i le trimite lui Dumnezeu. Nu strâmbaţi din nas, ateilor, căci e bun şi Dumnezeu la ceva. De exemplu, pe Oscar întreprinderea epistolară către Cel De Sus l-a ajutat să îi poată ajuta, tot el, la rândul lui, pe cei dragi, să înţeleagă fenomenul morţii ca parte din viaţă. Iar Tanti Roz l-a provocat la un joc în care şi-a trăit în 12 zile, profund, zeci de ani din viaţă.

Orice aş mai spune despre carte parcă nu reuşesc să-i surprind esenţa, pentru că esenţa stă în text, de fapt. Dar pe de altă parte, am simţit imediat nevoia să aştern aici câteva rânduri, mai mult fără vorbe.
Chestie de antrenament, Oscar, băiete, a zis Tanti Roz, cu cât încasezi mai mulţi pumni, cu-atât poţi încasa mai mulţi. Totul e să-ţi păstrezi nădejdea.
... dacă-mi pierd timpul cu ce cred toţi tâmpiţii, când să mai găsesc vreme să aflu ce gândesc oamenii deştepţi?
...viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi.
...citim adesea din Dicţionarul medical. (...) Eu nu m-am uitat decât după cuvintele care mă interesează: „Viaţă“, „Moarte“,„Credinţă“, „Dumnezeu“. Şi închipuie-ţi, n-ai să mă crezi poate, dar nu erau acolo! Fireşte, dac-ar fi s-o luăm aşa, e o dovadă că nici viaţa, nici moartea, nici credinţa şi nici tu nu sunteţi nişte boli. Ceea ce e deja o veste bună. (...) - Am impresia, Tanti Roz, că în Dicţionarul medical n-au băgat decât chestii speciale, probleme pe care le pot întâmpina unii şi alţii. Dar lucrurile care ne privesc pe toţi,Viaţa, Moartea, Credinţa, Dumnezeu au fostl ăsate de-o parte.(...) - Întrebările cele mai interesante rămân şi vor rămâne întrebări. Ele întreţin misterul. Fiece răspuns trebuie precedat de „poate că“. Doar întrebările neinteresante pot căpăta un răspuns definitiv.-Vrei să spui că la „Viaţă“ nu există soluţie?- Vreau să spun că la „Viaţă“ există mai multe soluţii, prin urmare ea n-are soluţie.- După mine, Tanti Roz, singura soluţie la viaţă este să trăieşti.
Nu ştiu dacă versiunea lecturată de mine pe scribd (aici, pentru cei interesaţi), de la Humanitas Fiction, în traducere din limba franceză de Paola Bentz- Fauci este cea mai bună - căci am citit în primă instanţă fragmentul de le elefant.ro, apărută tot la Humanitas fiction, în traducerea Marieva Cătălina Ionescu. Înţeleg că există şi audio-book, în lectura inegalabilului şi regretatului Florian Pittiş. 
Iar piesa de teatru, în regia lui Chris Simion, se joacă la Bulandra, unde sunt programate de altfel următoarele reprezentaţii pe 15 şi 16 martie a.c.

Că veni vorba - o altă carte la care m-a păcălit, oarecum, titlul este chiar a lui Chris Simion, Ce ne spunem când nu ne vorbim. Nu că n-ar fi ok cartea, însă mă aşteptam la altceva - în ultima vreme constat că îmi fac păreri preconcepute, fie într-un sens, fie în altul, despre lucruri, şi realitatea mă ia prin surprindere, to say the least. 
Cartea lui Chris Simion este scrisă sub forma unui luuung schimb de email-uri între două persoane, el şi ea. Nici formal, nu pot spune că-mi place foarte tare. Însă şi "materia" este un pic prea... închegată, prea densă pentru o aştepare la poarta şcolii, cum era cazul când am început eu cartea acum o săptămână, şi de aceea am şi lăsat-o deoparte deocamdată, fără s-o termin. Bine, nu am terminat-o şi pentru că eu aşa citesc de fel, las una începută, iau alta, citesc un capitol, trec la alta, revin la prima, apoi la a doua... şi tot aşa. Acum am "pe rol" 2 trilogii din care am citit doar primul volum la fiecare, şi alte 2-3 cărţi pe diverse teme şi în diferite stadii de parcurgere.

Friday, March 7, 2014

7 martie - telefonul, acest "rău necesar"

Pe 7 martie 1876, Alexander Graham Bell primea brevetul pentru o invenţie pe care el o numeşte telefon. Telefonul a micşorat literalmente distanţele. De altfel, etimologic denumirea telefonului desemnează transmiterea sunetului (phonos, din limba greacă) la distanţă (tele).


Au trecut 138 de ani de-atunci până la momentul în care nu mai putem trăi fără telefon. De la telefonul cu roată pe care copiii noştri de l-ar vedea, nu ar şti la ce foloseşte, la telefonul cu taste, de la cel mare şi greu, la telefonul cu antenă, şi până la cel cu touch screen şi o mie de funcţii asociate.

Iniţial, telefonul transmitea vocea umană, pentru ca acum, datorită reţelelor folosite, să poată transmite şi alt fel de "pachete" - mesaje scrise, fotografii, conţinut video. În România, telefonia ajungea în 1881, deci la doar 5 ani de la descoperirea instrumentului telefon. Prima reţea telefonică a fost instalată în Transilvania, iar doi ani mai târziu şi la Bucureşti.


La noi la ţară, copil fiind, dacă vroiai să iei legătura telefonic cu cineva, trebuia să apelezi la bunăvoinţa uneia dintre cele vreo trei familii din sat care aveau telefon fix: învăţătorul, primarul şi mi se pare că preotul. Dar şi de data aceasta am sărit peste etape, aşa că atunci când au apărut telefoanele mobile prin sat, nimeni nu s-a mai gândit să-şi instaleze telefon fix. Ba mai mult, odată cu apariţia reţelelor de telefonie integrată cu cablu şi Internet, nici telefoanele fixe de la oraş nu prea au supravieţuit.

Mai ţineţi minte primele modele de Nokia de la noi, supranumit şi "Nokia cărămidă"? Erau foarte... trainice, foarte "anti-şoc"! De câte ori nu cădeau - şi pentru că erau prea grele şi le mai scăpam din mână - şi nu păţeau nimic.

Primul meu telefon mobil a fost un Mitsubishi - mă lăudam că am telefon 4x4, pentru că până să-mi iau eu acel telefon, pe la finele lui 1999, credeam că Mitsubishi face doar maşini.


Sau conferinţele de presă de lansare a unor noi modele de telefoane mobile la noi în ţară - sau în lume... Ehe! Doar cine a participat la ele îşi aminteşte ce evenimente, adevărate spectacole mediatice, erau acelea! Cu fast, cu show, cu cântec şi cu "mise-en-place"... De exemplu, îmi amintesc o delegaţie undeva într-o locaţie la munte pentru lansarea unui Ericsson anti-şoc, cu aplicaţie de busolă. Organizatorii ne-au împărţit în echipe, ne-au dat câte un telefon d-ăsta pe mână şi ne-au pus să descoperim indicii, mergând pe firul indicat de busole. Era pe-atunci o adevărată provocare pentru piarişti şi publicitari să găsească noi moduri cât mai inventive de a promova modelele lansate.

Am pentru voi o propunere, un exerciţiu - de imaginaţie, măcar, dacă nu puteţi să-l faceţi şi "in real life": cum v-ar fi viaţa fără telefon? Cum v-aţi desfăşura activitatea? Ar fi posibil să supravieţuiţi o săptămână, o zi, o oră fără telefonul mobil? Hai, fără aplicaţiile de pe el îmi imaginez că e mai simplu. Dar fără funcţia primordială de "transmitere a sunetului/vocii", cum ar fi?

Tuesday, March 4, 2014

Ou sont les grand-parents d'antan?

Bunici gata să plătească ei câte 2 bone la un nepot, decât să îl crească ei.
Bunici plimbându-se singuri prin parc, în vreme ce copiii lor aleargă de la muncă la afterschool într-un suflet, ca să le recupereze nepoţii.
Bunici care afirmă că "e un coşmar" faptul că fiica lor tocmai a născut un copil, al doilea, şi spun oricui le ascultă că "îmi este foaaarte greu", de parcă pentru fiica acum lăuză ar fi mai uşor.
Bunici care se bucură că au un singur copil-nepot în grijă şi mai ales se bucură când e weekend şi nu trebuie să meargă deloc la nepot.
Bunici care-şi aşteaptă perechea de la piaţă ca să poată să se ocupe amândoi de un singur copil, şi acela destul de măricel.

Cam asta s-a întâmplat să întâlnesc în ultimele zile. Şi odată constatarea făcută, cu o neînţelegere a fenomenului ne-mpăcată, mi-am şoptit atunci în barbă că toţi aceştia ocupă ilegal funcţia de "bunici". Şi am exclamat a la Francois Villon: Unde sunt bunicii de-altădată?

Unde ne sunt bătrânii săritori? Care întinereau crescând nepoţi, care nu se dădeau în lături de la luat şi dus copii la şcoală, care dădeau în mintea copiilor-nepoţi şi le făceau toate poftele, chiar în pofida părinţilor... Care se jucau cu ei, îi lăsau să-i călărească şi se lăudau la toţi cunoscuţii cu perlele nepoţilor.

sursa foto
Soţul meu a crescut la ţară la bunici până la 6 ani, când a mers la şcoală. Eu însămi, împreună cu sor-mea, ne întâlneam în fiecare vară cu ceilalţi 8 nepoţi ai bunicilor în curtea acestora de la ţară. Verii noştri erau ceva mai mari ca noi, unii dintre ei terminaseră deja şcoala. Însă chiar şi aşa, tot bifam câteva zile pe vară cu toţi 10 pe capul bunicilor - care aveau în grijă şi gospodăria de la ţară, cu vaci şi găini, cu grădină de legume şi zarzavaturi, cu livadă cu meri şi pruni, ba chiar şi munca la câmp!

Iar azi... Se vorbeşte de contaminarea valorilor familiei, de polarizarea inversă a societăţii, de instituţii para-şcolare (after şi before school) care nu existau înainte vreme...
Chiar şi admiţând că părinţii nu ar mai pune osul la construirea capitalismului multilateral dezvoltat, că ar veni devreme acasă sau chiar ar lucra de acasă, sau chiar că nu ar lucra deloc, ci ar creşte copiii, tot au şi ei nevoie de un backup din vreme-n vreme, atât cât să-şi încarce bateriile.

Din aceste dileme socio-egoistice, oare când om putea ieşi?

Monday, March 3, 2014

Copil la concurs (de matematică?)

- Deci, eşti atentă, citeşti de două ori cerinţa subiectelor!
- Ai grijă la semne, nu pui minus în loc de plus sau invers!
- Nu te grăbeşti, nu trebuie să ieşi prima, dacă aveţi 2 ore la dispoziţie, stai 2 ore, dacă e nevoie!
- La subiectele mai grele, rezolvă-le din aproape în aproape, de la simplu spre complicat!
- La sfârşit te verifici, mai citeşti o dată toată lucrarea!
- Şi foloseşte ciorna! Nu te mai repezi să scrii direct pe foaia de concurs, rezolva pe ciorna, desenează-ţi grafic ceea ce trebuie să rezolvi la subiectele mai dificile!

Cu aceste sfaturi nepreţuite - adică, cicăleli care îi trec pe lângă urechi - a pornit Roxana la concursul Euclid ieri, duminică 2 martie, dis de dimineaţă.

Să ne înţelegem: după ce mă trezesc la 6.30 zi de zi, alerg la şcoală de vreo 2 ori pe zi, plus alte activităţi extraşcolare menite să acopere, măcar pe alocuri, lipsurile sistemului de învăţământ tradiţional şi dorinţa de perfecţionare a copiilor mei şi a părinţilor lor, de genul limbi străine, educaţie muzicală, sport pentru sănătate - deci după toate astea, plus alte activităţi casnice specifice meseriilor îngemănate pe care le personalizez, de mamă, femeie, nevastă şi ce-oi mai fi eu, pe lângă încercările timide de a mai fi şi un pic de om al muncii, din fericire freelancer - aşadar, nu eu am fost cea care a vrut să se trezească şi duminica devreme, pe motiv de concurs!

Eu doar am informat copilul în prealabil despre organizarea concursului - e drept, am "manipulat-o" puţin pentru că de alte concursuri nu am informat-o, doar cu o zi mai înainte a fost Arhimede, acum vreo săptămână sau două Năstăsescu - asta ca să le menţionez doar pe două de care ştiu eu, căci Smart, Cangur, Euroşcolar, Prichindel sau altele de acest fel nu se mai ţin în clasă şi şcoală din motivele cunoscute (profesorii fac grevă ca să protesteze până la extrem împotriva scandalurilor cu mita în şcoli, şi/sau nu le mai e permis de la inspectorate să le organizeze în şcoli, în timpul săptămânii, în timpul orelor). Şi chiar şi pentru Euclid am fost la o şcoală privată (care mi-a plăcut încă de mult, de când am mai fost pe acolo cu alte treburi, dar nu intru acum în detalii).

To make a long story short, copilu' a ales să meargă la Euclid. Cu toate că la prima etapă a luat doar vreo 73 de puncte (din 100), cu toate că nici pentru această etapă nu s-a prea pregătit, în sensul în care să fi rezolvat câteva teste specifice din culegerea specifică pe care i-am cumpărat-o (la sugestia învăţătoarei, care însă nu lucrează pe această culegere cu ei la clasă).

Şi apoi acasă, ne-a povestit ce a făcut, a rezolvat subiectele cu tac-su - eu nu am atâta răbdare, recunosc.

Mie în schimb, mi-a arătat mândră:
- Uite, mami, am folosit ciornă! Şi ne-a dat voie să o luăm acasă, uite!

Şi priviţi-o şi voi, că tare mi-s mândră de copilu' ista al meu:


Inutil să vă mai spun că a ieşit după numai o oră, timp în care a putut şi să deseneze toate astea, şi să scrie notele pe portativ la "Jingle bells"!
Să vedem rezultatele când s-or afişa, căci dacă e aşa cum am calculat noi, ar fi ceva mai bine decât data trecută, ca să spunem aşa.
Şi dacă nu le-ar fi dat ciornele acasă, n-ar fi ajuns aceasta în coşul de hârtii, în loc de dosarul meu cu suvenire din copilăria copiilor mei? :)))

Stop joc

După aproape 10 ani de Blogspot, mă opresc aici.