Amintiri din anii ăia: copii la coadă

Anii de dinainte de 1989 au fost grei pentru toţi, cu lipsuri de toate felurile - alimente, electricitate, jucării, rechizite.. etc. Dar parcă pentru unii dintre noi, a fost mai greu decât pentru alţii. În cazul meu, se adăuga situaţia specială grea din familie. Noroc că o am pe mama mea cea puternică, care pe-atunci s-ar fi luat la trântă şi cu munţii pentru copiii ei!

Într-o zi normală din timpul săptămânii, venind de la şcoală am găsit la alimentara de peste drum de şcoală... mălai. Sau salam. Sau unt. Sincer, nu-mi amintesc ce aliment, care lipsea de obicei din galantare, se vindea chiar în acea zi. Am stat împreună cu sor-mea la coada formată imediat, ne-a venit rândul, dar vânzătoarea a refuzat să ne vândă marfa, pe motiv că suntem minore. Am plecat spre casă - la maxim 10 minute pe jos de acolo şi i-am povestit mamei tărăşenia. Îmi amintesc ca ieri cum a scos ea mâinile pline de spumă din maşina de spălat rufe Albalux 9, le-a şters de fusta de pe ea, şi-a pus nişte sandale în picioare, ne-a apucat de câte o mână pe mine şi pe sora mea mai mică şi ne-a dus aproape pe sus până la magazin. Noi ne cam speriasem, credeam că am făcut noi ceva rău, nu înţelegeam cu ce greşisem. Ea tot bombănea ceva, dar nu pricepeam defel ce s-a întâmplat.

Ajunse la magazin, s-a proţăpit în faţa vânzătoarei şi a pus-o să-i repete de ce nu a putut să ne vândă alimente.
- Pentru că sunt minore, nu dăm salam la minore!
- Atunci luaţi-le dvs. Hai, luaţi-le, făcea mama, şi ne împingea spre vânzătoare. Luaţi-le şi creşteţi-le dvs. până la majorat.
Noi aproape că începusem să plângem, ne speriasem rău:
- Mamaaaa, dar nu vrem să mergem cu tovarăşa vânzătoare! Mamaaaa... nu ne da!
- Lasă, mamă, că eu n-am cu ce să vă cresc, că n-am timp să stau şi la coadă, după ce vin de la serviciu şi spăl şi vă fac mâncare... Să vă crească tovarăşa vânzătoare până la majorat!

Şi uite aşa, din ziua aceea, puteam să stăm la coadă absolut la orice "băgau", că nu s-a mai luat nicio tovarăşă vânzătoare de noi!

Dileme crăciunistice

De câteva zile mă căznesc să explic copilului (ăl mare) ceea ce nici mie nu mi-e prea clar, stau călare pe site-uri de review-uri şi cercetez magazinele, gândurile, cunoştinţele şi sufletele, online şi offline. Dar abia când am citit azi-dimineaţă la Ada şi am comentat cu ea şi prietenii ei pe Facebook, am văzut că oamenii sunt diferiţi, copiii sunt diferiţi, dar dilemele sunt comune.

Aşa că am zis, ia să "fur" eu ideea, şi să îmi scriu dilema în jurnalul de FamILIE.

Roxana nu vrea decât un singur lucru de la Moş Crăciun, pentru care, pentru că e scump, îşi înfrânează orice altă dorinţă: vrea un Wii. L-a şi găsit, a venit ieri cu el în braţe să mi-l arate, în timp ce eu mă uitam pe la combine frigorifice la Domo. Acela costa 499 lei. Din care are o parte (probabil jumătate, nu ştiu sigur), primiţi cu nu-mai-ştiu-ce ocazie, cu care vrea "să îl ajute pe Moşu". Sigur, sunt ai ei şi ai Ilincăi, împreună, dar Ilinca are încredere în alegerea surorii mai mari, ca să zic aşa...

Problema mea este: merită? În epoca în care nu mai putem ţine pasul cu tehnologia (apropos - mie mi s-a spus că sunt demodată rău cu sistemul meu de operare XP pe laptopul care uruie ca moara când îl deschid!), un Wii va deveni istorie înainte să-l scoatem din cutie!

Şi dacă îi aduce Moş Crăciun un Wii, înţeleg că îi trebuie şi jocuri pentru el, care costa cam 100 lei bucata. Şi accesorii gen "remote", palete şi alte chestii. Că este cel mai "gesture controlled" joc, se ştie. Când o să aibă timp să se joace cu el? căci nici de altele nu prea are timp... Acum abia dacă adună 2 ore puse cap la cap pe săptămână de desene, tabletă sau alte electronice. Nu că ar fi rău, apucăm să jucăm un Boardgame cel puţin, lucrăm la gherghef, dacă e frumos ieşim în parc... 

Soţul zice să-mi imaginez că îşi doreşte ceva cu totul imposibil de adus, atunci ce aş face? Atunci sigur i-aş zice NU şi i-aş explica frumos că nu se poate. Dar când poţi să faci un efort (mare, dar îl faci), cum e?

Sau, tot pe lista pentru Moş Crăciun iniţial au fost Furby sau o Zână care zboară singură, preţurile fiind de circa 300 şi circa 200. La astea am găsit argumentul că am depăşit vârsta şi altele asemănătoare şi au înţeles.

Parcă văd că dacă îi aduce Moşu' Wii, se va juca puţin cu el şi apoi va zăcea încă o cutie inutilă prin casă. (şi mi-e ciudă că aş putea face altceva mai util cu banii ăia, care nu ne dau afară din casă) Dacă nu îi aduce, o să mă simt vinovată că nu i-am îndeplinit dorinţa. Dacă o conving să-şi dorească altceva, nu va ajunge frustrată?

Din aceste dileme nu putem ieşi. Help, help, heeeelp! 

Voi cum faceţi cu copii de 8 ani (şi 6 cea mică)? Ce le aduce Moş Crăciun? Cum trec ei peste frustrarea de a fi cerut ceva şi a primi altceva?

Dear Diary,

Dear Diary,

I'm very sorry for bothering you...

Bun venit pe lume!

La noi în ţară, un copil mai mic de un an moare la fiecare 5 ore! Şocant, nu-i aşa?

Tot la noi în ţară, un sfert din femeile însărcinate vin la medic doar atunci când nasc, un număr destul de mare de femei vin o singură dată pe parcursul sarcinii. Femeile preocupate de sarcină şi naştere reprezintă o minoritate, nu aceasta este imaginea în România, ci cea care le înfăţişează pe femei la medic rar şi haotic. Aceasta ar putea fi una dintre cauzele mortalităţii infantile.

La noi în ţară, există un mare deficit de personal medical în sistemul de sănătate, asistentele nu sunt suficiente şi sunt prost plătite, moaşelor nu le este pe deplin recunoscut statutul etc. Aceasta ar putea fi o altă cauză a mortalităţii infantile.

Dar cea mai importantă cauză a mortalităţii bebeluşilor este naşterea prematură, determinând, potrivit statisticilor, mai mult de un milion de decese la nivel mondial. Cauzele incidenţei prematurităţii nu sunt cunoscute. Se cunoaşte însă faptul că, dintre aceşti bebeluşi, 75% ar putea fi salvaţi cu ajutorul echipamentelor performante.

Acestea au fost o parte din concluziile discuţiilor în cadrul întâlnirii între Salvaţi copiii şi mămicile bloggeriţe la Maternitatea Cantacuzino săptămâna trecută.

Campania "Bun venit pe lume", iniţiată de Salvaţi copiii doreşte pe de o parte să facă cunoscute riscurile la care se supun, pe ele însele şi sarcina, femeile care nu vin la medic, să le conştientizeze, să informeze; iar pe de altă parte, să strângă fonduri cu care să doteze maternităţi.

Diferenţa dintre un copil născut prematur care supravieţuieşte şi unul care moare stă deseori în rapiditatea cu care prematurul este pus la incubator, acest uter extern; constă chiar în disponibilitatea acestor incubatoare în spital, în existenţa acestora. De aceea, această campanie urmăreşte strângerea de fonduri pentru dotarea cu incubatoare a 25 de maternităţi, pentru a ajuta astfel la prevenirea mortalităţii infantile. Campania este la a doua ediţie, la prima fiind dotate cu incubatoare 15 maternităţi.

Donaţiile se pot face fie prin SMS la 8833; fie prin "achiziţionarea" simbolică a unui body. Pe site-ul Salvaţi copiii au fost "atârnate" pe umeraşe 1900 de body-uri, cifră simbolică, egală cu numărul de copii care au murit în anul 2011; fiecare body simbolizează astfel un bebeluş care nu a mai apucat să îl folosească.

Campania "Bun venit pe lume" se desfăşoară în perioada 18 octombrie 2013 - 15 ianuarie 2014. Şi tu poţi scădea numărul copiilor care mor în România.

La finalul evenimentului la care am participat, am personalizat şi eu un body pentru susţinerea campaniei, cu ajutorul Anei Maria de la Ilik'Art. Am vrut să desenez modelele decorative ale unei ii tradiţionale româneşti (parţial, şi pentru că am în minte ideea că mediul rural cunoaşte mai bine fenomenul mortalităţii infantile).

Vă invit să personalizaţi şi voi, virtual, pe www.salvaticopiii.ro/bunvenitpelume, un body pe care să îl luaţi acasă. Veţi găsi acolo descrisă procedura de donaţie online şi veţi putea reduce numărul bebeluşilor care mor înainte de 1 an.

Primul Nobel pentru literatură decernat unei femei: Selma Lagerloff

Google marchează astăzi prin imaginea de mai sus 155 de ani de la naşterea scriitoarei suedeze Selma Lagerloff. 

Spre ruşinea mea, ştiam doar vag cine a fost doamna aceasta până anul trecut de Crăciun, când prietena mea şi mama finuţului nostru C. le-a oferit cadou fetelor o carte scrisă de autoarea suedeză. "Cartea de Crăciun" se numea cartea, şi am savurat-o eu înaintea fetelor. Este una din acele cărţi care probabil că le plac copiilor dintr-un motiv, dar noi o vedem cu ochii adultului, şi ne place din alt motiv.

sursa foto

Despre Selma Lagerloff puteţi găsi informaţii pe net (de exemplu, aici), dar mi se pare fascinant şi respectabil (poate şi puţin pro-feminist aşa...:) că ea a fost prima femeie care a primit premiul Nobel pentru Literatură - în anul 1909 se întâmpla acest lucru. În plus, ea a fost şi prima femeie admisă în Academia Suedeză în anul 1914.

Dust if you must. Despre cum să (nu) faci cureţenie de Crăciun. Or ever!

Se apropie Crăciunul. Nu, nu, nu despre brăduleţ sau bomboane vreau să vă povestesc. Crăciunul e şi acea vreme în care, de fapt înainte de care, ne punem problema... curăţeniei de Crăciun.
Şi momentul în care îmi amintesc, invariabil, de poezia:

Şterge praful, dacă trebuie

Şterge praful, dacă trebuie, dar oare n-ar fi mai bine
Să pictezi un tablou sau să scrii o scrisoare,
Să coci o prăjitură sau sa plantezi o sămânţă,
Cântărind diferenţa între a vrea şi a avea nevoie? 

Şterge praful, dacă trebuie, dar vezi că nu prea e timp,
Când sunt râuri în care să înoţi şi munţi pe care să te caţeri,
Muzică de ascultat şi cărţi de citit,
Prieteni de iubit şi viaţă de trăit. 

Şterge praful, daca trebuie, dar lumea e acolo afară,
Cu soarele în ochii tăi, cu vântul prin părul tău,
O fulguială de zăpadă, o răpaială de ploaie.

Această zi nu se va mai întoarce niciodată. 
Şterge praful, dacă trebuie, dar ţine bine minte
Bătrâneţea va veni şi ea nu e întotdeauna blândă.
Iar când va fi să te duci, şi va trebui sa te duci odată şi-odată,
Tu, chiar tu însuţi, vei lăsa în urma ta mult praf.

Şi pentru că mi se părea cam şchioapă rima poeziei, chiar şi pentru secolul 21, am căutat şi în engleză şi da, e tradus din engleză. Iată şi originalul:

Dust If You Must
by Anonymous

Dust if you must, but wouldn't it be better
To paint a picture, or write a letter,
Bake a cake, or plant a seed;
Ponder the difference between want and need?

Dust if you must, but there's not much time,
With rivers to swim, and mountains to climb;
Music to hear, and books to read;
Friends to cherish, and life to lead.

Dust if you must, but the world's out there
With the sun in your eyes, and the wind in your hair;
A flutter of snow, a shower of rain,
This day will not come around again.

Dust if you must, but bear in mind,
Old age will come and it's not kind.
And when you go (and go you must)
You, yourself, will make more dust.

Muzica pe pâine? Muzica din faşă!

Întâlnirea cu muzica de săptămâna trecută la invitaţia Anei de la Mămica Urbană mi-a prilejuit introspecţii în primii mei ani de mămicie. De fapt, contactul copiilor mei cu muzica a început încă din burtică - ascultam mult muzică, citisem şi eu că le-ar face bine bebeluşilor încă nenăscuţi, mie îmi place muzica, aşa că m-am gândit că rău oricum n-are cum să facă nimănui.

Apoi aflasem (cred că de pe un forum de mămici) de DVD-urile educative Baby Einstein şi am reuşit să mi le procur pe toate şi să i le pun Roxanei. Că după aceea am auzit, aşa cum se întâmplă legat de orice, şi păreri diametral opuse, care blamau "pusul copilului la TV atât de mic", chiar dacă la Baby Einstein, asta e altă discuţie! Eu am preferat să păstrez o măsură în lucruri şi am continuat ceea ce mi s-a părut că îi face bine.

Roxana a ascultat şi văzut Baby Einstein de când încă nu putea să stea în funduleţ, o ţineam eu în braţe şi ea asculta fascinată acorduri de muzică clasică, aranjate astfel încât să poată fi cuprinse de urechile bebeluşilor. Pentru cine nu le cunoaşte, acele DVD-uri sunt menite să iniţieze copiii în tainele muzicii, dar şi ale ritmurilor de tot felul, le prezintă mici acţiuni cu jucărioare şi chiar noţiuni expuse în alte limbi ale pământului - pentru ca urechea aceea cu care se nasc copiii, "dispusă" să înveţe orice limbă, inclusiv chineza sau araba, să nu se piardă.

Apoi am mai achiziţionat şi ale CD-uri cu muzică şi fel de fel de ritmuri în special în limba engleză, pe care le ascultam şi cântam împreună peste zi şi la culcare. Şi am observat că Roxanei îi plăceau, îi plăcea interacţiunea cu muzica, o liniştea să adoarmă pe muzică. A fost mereu un copil sociabil, poate tot datorită muzicii, nu ştiu. Acum prinde foarte uşor engleza, cu tot cu gramatică.

Mă apucă nostalgia când îmi amintesc cum spunea ea că vrea să asculte "Atofofan" - în traducere: (A cat came fiddling) "out of a barn" sau "Mami, pune tuincă tuincă Osana" - aţi recunoscut desigur celebrul "Twinkle Twinkle"! :) Dacă plecam undeva şi uitam CD-urile cu muzică acasă sau nu aveam la ce să le ascultăm, era bună şi cartea cu cuvintele în limba engleză, pe care urmăream cântecul şi imaginile, dar cântam eu - vocea mamei e cea mai frumoasă pentru urechile bebeluşului, nu? :)
Acum, la 8 ani, Roxana şi-a exprimat foarte clar şi româneşte dorinţa de a merge la concert... la Scorpions :)

Am repetat lucrurile şi la al doilea copil, la Ilinca, însă mai puţin, pentru că atunci deja Roxana era mai mare şi avea şi alte nevoi şi solicitări, iar Ilinca încerca (şi la fel face şi acum) să ţină pasul cu ea, ceea ce însemna că mai "ardeam din etape". Însă "dansam" (dacă dans se poate numi ţopăiala noastră pe ritmuri muzicale) împreună prin casă, mai ales în lungile zile de iarnă, când nu stăteam aşa de mult pe-afară. Filmuleţele pe care le-am înregistrat pe-atunci cu ele sunt un deliciu (desigur, atunci când nu mă fac să cad în butoiul cu melancolie după picioruşele alea dolofane şi dansatoare).

Asta se întâmpla aşadar începând cu anul 2005. Nu ştiam de grupuri de muzică şi mişcare pentru copii, şi de altfel, cred că nici nu existau la noi astfel de iniţiative.
Acum însă există şi sunt foarte apreciate. Aş merge şi eu cu copiii mei acolo - dacă am avea timp şi dacă nu am părea nişte uriaşi printre cei de acolo. Căci sunt recomandate copiilor între 4 luni şi 4 ani.

Este vorba de acele "Music classes" ţinute de Dana Toma, desfăşurate sub numele generic de "Learn with Music". Mai venisem noi în contact şi cu altă ocazie (despre care am povestit aici) cu aceste lecţii de muzică, ritm, mişcare şi socializare ale lui Daisy şi ştiu că le-am apreciat încă de atunci. Dana a lucrat în acest domeniu vreme de 10 ani în Statele Unite şi a adus franciza în România, pentru ca şi copiii români să se poată bucura de aceste lucruri.

Iuliana Sgârcitu şi Dana Toma

 Ce puteţi face însă dacă aţi depăşit, ca şi noi, vârsta pentru Learn with Music sau în continuarea acestor lecţii? Începând de la 4 ani puteţi urma cursurile şcolii de muzică ArioDante, potrivit dnei directoare Iuliana Sgârcitu. Dânsa a expus la evenimentul la care am participat săptămâna trecută o parte din beneficiile muzicii. Dintre acestea amintesc:
- muzica dezinhibă
- muzica formează urechea muzicală
- muzica educă ritmul, care reprezintă scheletul pe care se clădeşte muzica
- muzica e responsabilă cu coordonarea membrelor concomitent cu văzul şi auzul
- muzica stimulează concentrarea pe termen lung
- muzica e "înrudită" cu matematica - învaţă noţiuni de sfert de timp, jumătăţi de timp etc.
- muzica ajută la autocunoaştere, stăpânire de sine, autocontrol - deci pe plan emoţional
- muzica dezvoltă creativitatea şi sensibilitatea

După cum am arătat, mie îmi era evident că muzica nu poate decât să facă bine, pe termen scurt, mediu şi lung, chiar dacă nu ştiam exact s-o pun în cuvinte. Ceea ce am auzit la acest eveniment, precum şi experienţa personală a Anei Nicolescu cu Măriuca şi muzica, mi-au întărit şi mai mult covingerile şi mi-a confirmat că, instinctiv oarecum, am procedat bine când erau fetele mele mai micuţe. Şi că trebuie să continuăm să ascultăm muzică, măcar, dacă nu şi s-o cântăm.

Închei cu argumentul hotărâtor în favoarea muzicii: evenimentul desfăşurat sub titlul "Tu îţi ajuţi copilul să descopere lumea prin sunete?" a fost presărat cu câteva frumoase momente muzicale - cântate la pian şi voce de unele dintre elevele şcolii ArioDante. La finalul unuia dintre momente, când s-a oprit muzica şi s-a auzit liniştea, un bebeluş care sugea liniştit la sânul mamei în sală, a izbucnit în plâns supărat că nu mai aude muzică! A fost un moment de genul acela quod erat demonstrandum!

Şi de fapt acum închei cu menţiunea că evenimentul a avut loc în cadrul foarte frumos şi prietenos al Bibiliotecii Metropolitane Bucureşti - sediul din str. Tache Ionescu, aşa că am profitat de ocazie ca să-mi mai împlinesc un vis: să le fac copiilor (şi mie) abonament la biblioteca metropolitană! Aflaţi că au catalogul online, că au un bogat fond de carte pentru copii la filiala Ion Creangă (din Pţa Amzei) şi că aveţi acces cu acest abonament la toate filialele. O bilă albă pentru Biblioteca Metropolitană! Bilă neagră - că au atât de puţine filiale, dar suntem optimişti!

Miracolele se întâmplă... cu ajutorul oamenilor

Prietena mea medicul pediatru Liliana Pârlea ne transmite veştile bune atât de aşteptate, în cazul micuţului David. Iată mai jos mesajul ei:

"Nu vă ascund că abia aşteptam să pot să vă trimit acest mesaj. Astăzi, după 1 luăa fără 4 zile, micuţul David s-a întors acasă. (...) Iarăşi nu vă ascund că am trăit nişte momente emoţionante. Aproape întreaga familie l-a aşteptat: tatăl, bunicul, mătuşa şi unchiul. Nu mai conteneau cu mulţumirile că noi toţi am avut încredere în copil mai mult decât au avut ei. Nu mai aveau cuvinte şi emoţiile îi copleşiseră pe rând pe toţi. 

Cea mai mare parte a misiunii noastre s-a consumat. Momentan aşteptăm factura de la spitalul din Bruxelles pentru cheltuielile care nu sunt prinse în formularul E112. (...)

Vă mulţumesc încă o dată pentru tot ce aţi făcut. Şi vă mulţumesc, mai ales pentru că astăzi am reuşit să demonstrăm multor persoane extrem de reticente la acţiunea noastră iniţiala că dacă oamenii se mobilizează şi au încredere în Dumnezeu, miracolele există."

Aşadar, totul e bine când se termină cu bine! 

Iată şi câteva fotografii cu micuţul David înainte de operaţie, făcute pentru paşaport, şi ieri la spital, unde au mers direct de la aeroport ca să mulţumească tuturor pentru ajutor.

Noutăţi bune despre David, micuţul luptător

Continui să vă scriu din partea dnei doctor Liliana Pârlea, prietena mea. Micuţul David, despre care vă scriam, a fost operat în Belgia pe 18 octombrie. 

"Intervenţia a durat în jur de 9 ore, totul a decurs conform planului şi a fost un succes. Urmează o perioadă de recuperare, în care micuţul va mai rămâne intubat 5-6 zile, sedat, şi în care inima lui va avea timp să se obişnuiască cu noua structură şi să înveţe ce are de făcut. Apoi, încet-încet va rămâne cu medicaţie din ce în ce mai puţină şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, peste aproximativ 1 luna va reveni acasă.

Ar trebui ca în acest moment să încep să mulţumesc unor oameni deosebiţi care au făcut ca acest lucru extraordinar să se întâmple şi ca această viaţă să nu fie pierdută datorită indiferenţei. Lista este lungă şi mi-e teamă că dacă nominalizez, voi uita pe cineva. Aşa că vă mulţumesc tuturor, de la doctori până la persoanele fără legătură cu actul medical, pe care nu le cunosc, dar care au ales să ajute. 

Voi reveni în cursul zilelor următoare cu informaţii noi legate de acest caz. 

Vă mulţumesc,

Liliana Pârlea"

Ieri am primit încă un "update" despre "micuţul nostru luptător", cum îl numeşte dna doctor Pârlea.

"În seara aceasta am vorbit cu mama lui, care mi-a confirmat ceea ce ştiam de joi (24 octombrie, n.m.) de la unul din medicii de acolo - şi anume că a fost detubat de luni (şi nu miercuri-joi cum ni se spusese iniţial, ) semn că lucrurile au evoluat bine. Momentan face "kinetoterapie respiratorie" - adică medicaţie în aerosoli şi mai primeşte oxigen prin canule nazale, însă foarte puţin, cantitatea reducându-se treptat în fiecare zi.

Mama lui petrece tot timpul cu el - lucru extrem de benefic pentru relaţia lor. În seara asta mi-a spus că nu se simte bine să-l lase singur nici când pleacă să mănânce - ia masa repede şi se întoarce la el. Este un lucru extraordinar, ţinând cont de istoria lor, pe care o cunoaşteţi prea bine.

Lucrurile înaintează pe zi ce trece în direcţia bună. Parcă mă şi văd cum vă scriu că urmează să se întoarcă în ţară în câteva zile:)

Vă mulţumesc pentru răbdare şi pentru implicarea voastră, încă o dată.

Liliana Pârlea"

Traumele din viaţa noastră şi cum să trăim cu ele

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la copilăria mea de după ce a murit tata, parcă mă umplu şi acum de ... un sentiment ce aduce cu ură, şi mă cuprinde o stare indescriptibilă de nervi. Sunt geloasă pe toţi cei care au cui spune "tată". Am trecut de mult de autocompătimire, nu-mi mai vine să plâng că tata nu m-a văzut niciodată cu coroniţă pe cap la sfârşit de an şcolar (pentru că a murit chiar înainte de a începe eu şcoala), sau că nu m-a văzut mireasă. Îmi vine să urlu că nu ştiu să fiu suficient de echilibrată, pentru că sunt convinsă că echilibrul e atunci când creşti cu ambii părinţi alături. Este ceea ce vă mai povesteam eu că simt ca şi cum aş fi crescut cu o singură aripă. Una bună, una trainică. Dar una singură.

De fapt, copilăria mea se împarte în "înainte" şi "după" această traumă. Din "înainte" nu am prea multe amintiri, eram mică, tata a murit când eu aveam doar 7 ani. Iar "după" este ... total atipic faţă de orice ştiţi că trebuie să fie o copilărie. Da, am avut jucării, am fost la filme pentru copii şi am fost premiantă la şcoală. Dar am crescut în "casa cu trei fete" (mama, eu şi sora mea) într-un climat mai special.

Ăsta a fost primul gând şi aceasta prima traumă care mi-a venit în minte când am primit invitaţia la evenimentul "Fii bine cu tine", despre care aţi citit probabil şi la Bogdana. Traume diferite, dar tot traume. Adică acele experienţe neplăcute din viaţa noastră despre care de obicei, nu se vorbeşte. 

Deci nu, cred că eu NU mi-am depăşit trauma. Dovada - sentimentele pe care vi le-am descris mai sus. Am învăţat să trăiesc cu ea, aşa cum înveţi că sub covor ai ascuns un pahar şi eviţi acel loc, nu calci pe el ca să nu spargi paharul. Însă din când în când "trauma mea" tot îşi mai arată colţii în diverse ocazii parşive.

Aşa că eu una, sunt foarte curioasă ce voi afla de la conferinţa pe tema traumei. Până atunci, vă las mai jos cu comunicatul de presă ce anunţă evenimentul. Şi poate ne vedem acolo sâmbăta viitoare, ce ziceţi?

Fii Bine cu Tine – trauma psihică nu înseamnă o sentinţă la nefericire

Institutul pentru Studiul şi Tratamentul Traumei (ISTT) anunţă organizarea conferinţei Fii Bine cu Tine, în data de 2 noiembrie 2013, la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea din Bucureşti. 

Evenimentul este parte a Conferinţei Naţionale de Psihotraumatologie, ediţia a II-a, şi va avea tema Fii bine cu tine în cuplu, în familie, cu copiii. Sunt invitaţi să participe toţi cei care îşi doresc cunoaştere ştiinţifică de calitate, în termeni ce pot fi înţeleşi şi, mai ales, aplicaţi ulterior în viaţa lor.

“Viaţa multora dintre noi cuprinde şi experienţe dificile sau traumatizante, cum ar fi conflicte, separări, abandon, neglijare sau, cele extreme: decese, accidente, catastrofe naturale, războaie. Urmele acestora par de multe ori invizibile, dar sunt reflectate în blocaje, nereuşite, durere sufletească sau exagerări în diverse zone ale vieţii de zi cu zi. Atunci apare suferinţa şi senzaţia că trebuie să „rupem” din noi ca să ne putem descurca” - afirmă Diana Vasile, Preşedinta Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei (ISTT). 

Deşi este un subiect despre care în general nu se vorbeşte, se estimează că peste jumătate din problemele emoţionale şi psihice ale oamenilor au legătură cu traumele, aşa cum le-am descris mai devreme. 

„Ne dorim să transmitem un mesaj clar: trauma psihică în sens larg este o experienţă pe care peste 70% din populaţia adultă a acestei planete o trăieşte sau a trăit-o. Este parte din viaţă, dar nu înseamnă o sentinţă la nefericire. Consiliem la ISTT oameni care au trecut prin acest tip de experienţe, aşa că ştim că efortul de a se angaja în terapie merită, pentru că viaţa după traumă poate fi mai plină de sens, aduce un plus de cunoaştere de sine, de putere şi vitalitate”, spune Diana Frazzei, vicepreşedintă a ISTT.

ISTT a iniţiat conferinţa Fii bine cu tine pentru a oferi oamenilor prilejul de a descoperi cum să-şi facă viaţa mai bună colaborând cu psihologi specializaţi în lucrul cu trauma. Fiecare persoană din sală va putea înţelege cum trauma afectează viaţa,  va afla despre moduri în care poate limita impactul ei, ce influenţă pot avea experienţele traumatice timpurii în relaţia cu partenerul de cuplu, sau cum poate creşte în copiii săi capacitatea de a face faţă încercărilor vieţii.

La conferinţa Fii Bine cu Tine publicul va întâlni cu 9 psihologi experimentaţi care vor conduce 2 sesiuni plenare interactive şi 6 ateliere de lucru. 

Conferinţa va fi deschisă de Bogdan Cezar Ion cu prelegerea Podul de piatră s-a dărâmat şi va continua cu o serie de 6 ateliere desfăşurate în paralel, două câte două.

În prima sesiune de ateliere, participanţii vor putea afla alături de Ovidiu Roșca despre Cum ne putem proteja copiii de traume pe internet, sau despre cum funcționează dinamica unei familii, alături de vicepreședinta ISTT, Carmen Ragea (Dominoul sufletesc al familiei). Apoi, Cătălin Nedelcea și Iulia Ciorbea vor investiga împreună cu participanții Cât de greu atârnă bagajul trecutului personal în relația de cuplu?, iar împreună cu Irina Țepuru părinții vor învăța să comunice cu copiii foarte mici (La o șuetă cu bebelușul tău). În cea de-a treia serie de ateliere, Anca Hașegan va explora moduri în care relația cu mâncarea este influențată de trauma personală, abordând tema Terorismul alimentar în familie, iar Iulia Lăzărean va prezenta exemple despre cum poate psihoterapia să ajute copiii cu dificultăți de învățare și cât de important este ca familia să facă echipă bună cu terapeutul.

În încheiere, Diana Vasile, președinta ISTT,  va prezenta Aventura lui Împreuna cu Separat, sau despre cum putem să împăcăm două nevoi aparent contradictorii.

Conferința Fii Bine cu Tine are loc sâmbătă, 2 noiembrie, la sediul Facultății de Psihologie și Științele Educației (Șoseaua Panduri nr 90). 

Înscrierile se pot face online, la numărul de telefon 0735 226 936 sau la conferinta@psihotrauma.ro. Tariful este de 120 de lei.

Fii Bine cu Tine este un eveniment din cadrul Conferinței Naționale de Psihotraumatologie, organizată de ISTT și aflată deja la cea de-a doua ediție. Mai multe informații despre Conferința Națională de Psihotraumatologie, Conferința Fii Bine cu tine și despre ISTT pot fi găsite la www.psihotrauma.ro

Despre Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT)

ISTT este o asociație profesională interdisciplinară înființată în anul 2010 care își propune să promoveze cunoștințe despre traumele psihice și să ofere ajutor psihologic celor care au nevoie de el. Concentrându-se pe profesionalism, colaborare și eficiență, echipa de psihologi care susține și dezvoltă acest institut are convingerea că traumele psihice reprezintă mult mai mult decât perioade de durere sufletească și suferință emoțională; trauma psihică este o importantă sursă de învățare și de evoluție personală. Pentru mai multe informații despre ISTT, accesați www.psihotrauma.ro sau https://www.facebook.com/IsttTratamentulTraumei

Michael Thompson, la o lună

O lună s-a scurs de când Michael Thompson ne-a vizitat şi ne-a vorbit, ne-a luminat şi nu ne-a judecat rolul de părinţi. Dar deşi o lună plină cu de toate s-a scurs de-atunci, mie încă îmi răsună în urechi unele din vorbele lui. Am luat parte doar la o secţiune (din cele patru) ale conferinţei, dar foarte folositoare. Şi anume, la cea în care ne-a vorbit despre "Creşterea unor copii responsabili" (How to raise responsible children) şi, respectiv, "Presiunea pe copil" (The pressured child).

1. De-o pildă, aud şi-acum îndemnul de a nu pune presiune pe copilul şcolar. Aş putea spune că acesta a fost cel mai mare câştig al meu, după conferinţă. Am realizat că ar putea fi adevărat ceea ce mi-a mai spus şi alteori soţul (dar eu ziceam atunci că doar mă contrazice, nu vrea să îmi acorde susţinerea în creşterea şi educarea copiilor noştri etc). Şi anume - că poate nu tuturor le place să înveţe aşa cum mi-a plăcut mie (şi îmi place încă). Adică, să tocesc, să exersez, să tind spre performanţă în orice fac. Zice soţul că ai noştri copii cu siguranţă sunt plămădiţi din aluat genetic de la mine, dar şi genetic de la el, dar şi personalitate proprie, împrumuturi de la vremurile în care trăim, de la prieteni... etc.

Iar Thompson a spus-o chiar aşa: "Not everybody likes school!"
În plus, mulţi adulţi cred că şcoala e o pregătire pentru viaţă. Dar nu este. Copilul dvs. deja îşi trăieşte viaţa "as we speak"!

Acum e momentul să vă povestesc ceea ce i-am povestit exaltată şi Siminei (că se nimerise lângă mine, aşa că a trebuit să mă asculte), imediat după ce mi s-a produs această reveleaţie:
în şcoala generală fiind, eu şi soţul meu colegi de clasă, pe el şi încă unul tot înalt îi trimitea profesoara de geografie la cabinetul de hărţi să o aducă pe cea potrivită pentru lecţia de zi. Şi nu de puţine ori se întorcea aproape de sfârşitul orei, lac de transpiraţie după un bun joc de fotbal în curtea şcolii, şi mai şi făcea pe niznaiul că n-a găsit harta, că nu era acolo, poate au luat-o cei de la altă clasă. Iar eu, o adevărată Hermione Granger avant la lettre, dădeam ochii peste cap furioasă: câtă incompetenţă! cum să nu găseşti o hartă? inadmisibil!
Şi cu toate astea, nu a ajuns un derbedeu, cum aţi putea crede, ci conduce cu succes echipe mari de programatori şi "testatori" de software pentru telecomunicaţii.

Oricum, cu fetele noastre nu se pune problema: Roxana tocmai ce ne-a adus zilele trecute testele de evaluare acasă la semnat: toate cu FB cu felicitări. Iar Ilinca ... mă rog, nu ştiu eu cum s-o fac să ţină minte zilele săptămânii în ordine, însă face cele mai frumoase potriviri de culori şi asortează hainele într-un mod unic. Dar ce de cicăleală îi e dat Roxanei să audă de la mine! Acum, după momentul Michael Thompson în viaţa mea, cred că am reuşit să mă mai temperez. Şi oricum, niciodată nu i-am cerut să fie prima din clasă, cea mai cea la toate materiile. Ar fi o presiune prea mare, pe care am înţeles-o de mult.

Michael Thompson spunea, glumind, că 50% din copii sunt în a doua jumătate a clasei, iar părinţilor pur şi simplu nu le vine să creadă! Explica apoi că trebuie să găseşti un alt fel de a privi lucrurile. Nu toţi copiii vor ajunge premianţi, ceilalţi trebuie să găsească o cale de a trece prin şcoală. Şi să-şi descopere celelalte calităţi existente şi care vor face din ei oameni. În opinia lui, cea mai mare presiune a copilului este anxietatea părinţilor! Nu trebuie să uităm asta! Şcoala nu este o competiţie. Există şi "connection" - prietenii, "recognition" - abilităţi, creativitate. Unii pot avea probleme de învăţare, dar pot fi buni atleţi. Trebuie să fie ceva ce le place. Sunt multe feluri prin care poţi să treci cu succes prin şcoală.
Ca părinţi, avem datoria să înţelegem ce le place şi cât de mult, când apare presiunea şi nu le mai place ceea ce fac.

2. Ba nu, cel mai mare câştig al meu ascultndu-l pe Michael Thompson a fost când acesta a întrebat bărbaţi din audienţă la ce moment au început să devină independenţi, auto-suficienţi, responsabili, iar răspunsurile arătau că toţi, absolut toţi bărbaţii (tătici, de altfel) recunoşteau că au devenit responsabili, adulţi cam după vârsta de 20-25-30 de ani, unii nici acum, alţii aproape... deci variaţiuni pe aceeaşi temă: târziu. Din nou Hermione ţipa în mintea mea: What??? Păi eu la 4 ani mă jucam în spatele blocului şi aveam grijă şi de sora cu un an jumate mai mică, la 7 ani mergeam la şcoală cu cheia de gât şi îmi încălzeam mâncarea la aragaz, la 9 ani mă certam cu babele la cozile la carne şi mălai... şi aşa mai departe. Cum adică, nu înţeleg eu ce vrea să întrebe? La ce se referă?

Vă spun sincer, chiar am avut un moment în care mi-am pus la îndoială înţelegerea limbii engleze sau a conceptelor la care făcea referire Michael Thompson.
În momentul în care a întrebat însă şi o femeie din sală, o mămică, acelaşi lucru, lucrurile s-au limpezit: femeile se responsabilizează mult mai devreme decât bărbaţii. De când eşti responsabilă? since ever!, a răspuns mămica. Daa! Şi eu la fel!
Quod erat demonstrandum - vroia să spună expresia de pe faţa lui Thompson.

Iar în mintea mea au apărut brusc 1000 de certuri cu soţul în cei 8 ani jumate de căsnicie şi alţi vreo 3 de prietenie înainte. Eu mereu îl făceam "iresponsabil" - şi când colo, supriză! chiar este! Cu acte în regulă!
Mi-am amintit chiar începuturile, un episod la Budapesta, încă nu locuiam acolo împreună, eram doar într-o vizită prin 2002 cred, într-o seară, veneam de prin centru şi trebuia să traversăm un bulevard mare spre HEV (trenul lor care merge la periferii, poate ştiţi), C. a pornit să traverseze - neregulamentar, fireşte, dar şi fără să se uite măcar în urmă dacă vin şi eu, că nu prea ştiam obiceiurile şoferilor unguri, adică dacă opresc sau preferă oricând să dea peste nişte românaşi. Nimic. a pornit-o şi s-a mai oprit pe celălalt trotuar. Unde în fine am ajuns şi eu şi i-am strigat că are nişte "apucături de burlac".

3. Ba nu, cred că cel mai mult am câştigat atunci când Michael Thompson a explicat cum stă treaba cu disciplina. El spunea că 50% din disciplină constă în a şti ce vrei, să nu te bâlbâi, să nu negociezi cu soţul de faţă cu copilul ce trebuie făcut, sau să îi ceri copilului un timp de aşteptare ca să te consulţi cu soţul/soţia, dar apoi să nu mai revii. Apoi trebuie să fii consecvent. Apoi trebuie să existe nişte consecinţe.

N-am putut să fiu de acord 100% cu ce am auzit. De pildă, în "The final stage of parenting is accepting your child as an adult" eu văd: da, aşa e, dar... uită-te la familiile (tradiţionale, ale părinţilor noştri) de la noi, unde copilul e copil câtă vreme îi trăiesc părinţii. Numai eu ştiu câteva exemple de tipul acesta, unul din ele chiar la mine în familie (sor-mea de 37 de ani nu e adult, e copilul mamei, căci locuieşte încă cu ea, împreună cu cei doi copii ai ei, care apar cumva pe aceeaşi treaptă, sunt toţi 3 copiii mamei.. e complicat şi nu vreau să intru în detalii, doar semnalam lucrurile).

Apoi, nu sunt de acord că în practică lucrurile stau chiar aşa de "răftuite" ca în teorie, familiile nu pot fi 100% doar de un fel sau altul, sunt o combinaţie de autoritate şi permisivitate, de democraţie şi negociere... etc.

Dar sunt de acord (sau vreau să fiu, căci n-am ajuns încă mamă de copii adolescenţi, mă pregătesc, mai ales sufleteşte) că cei mai responsabili copii în adolescenţă sunt cei care au primit cel mai mult "supportive control", susţinere în ceea ce fac, ascultare. Sunt de acord că în disciplină, consecinţele nu trebuie să fie reacţia ta emoţională - "mă enervezi dacă mai faci asta", "mă superi", "uite, plâng" - nici eu nu puteam să sufăr "şantajul emoţional", cum îi spuneam eu mamei atunci când se întâmpla să ne spună (şi pe bună dreptate, zic eu acum, ajunsă la rândul meu mamă) că o enervează ceva din ce făceam, că n-are timp de noi şi ne repezea... etc.

Tot la capitolul disciplină, un sfat pe care îl dă Thompson bun pentru consecinţe este să-l pui pe copil să-şi aleagă "pedeapsa". Ai să fii uimit să constaţi că el îşi percepe fapta ca mult mai gravă decât este şi propune o pedeapsă grea. Am încercat şi eu să fac asta, dar nu m-au prea luat în serios şi de fapt, eu sunt şi destul de "control freak" ca să nu decid eu asta :)
Uneori le cerem copiilor ceva (să-şi facă curat în cameră, de exemplu) pentru că pentru noi lucrul acela valorează mai mult decât pentru ei. Şi nu va valora pentru ei mai mult doar pentru că îi forţăm să facă asta.

4. Poate că cel mai mare câştig al audierii lui Michael Thompson stă în felul în care am înţeles că pot să îmi responsabilizez copiii: retragi controlul puţin câte puţin. În cazul nostru concret, mai întâi (adică tot anul trecut, când Roxi era în clasa I) stai lângă el când îşi face temele. Apoi doar i le controlezi după ce le face (în faza asta suntem acum). Apoi îl laşi să meargă la şcoală cu ele aşa cum le-a făcut, fără să le mai controlezi şi să le corectezi. Este momentul în care copilul va înregistra un regres. Dar e al lui şi de acolo îşi va lua avânt mai sus ... singur!

Trebuie să poţi să înţelegi că, atâta vreme cât ştie să butoneze tastele unui calculator ca să se joace, înseamnă că poate să apese şi butoanele maşinii de spălat rufe, are capacitatea să înţeleagă.

În concluzie, a creşte copii este cea mai dificilă şi mai nesigură meserie din lume!, spune Michael Thompson. I cannot agree more! :)

Micuţul David pleacă la operaţie!

Mulţumiri tuturor celor care aţi făcut acest lucru posibil!

Iată mesajul doamnei doctor:

Avem veşti bune, de fapt foarte bune!

Sâmbătă discuţia cu părinţii a decurs foarte bine, domnul Dr Alexandru Cornea - un profesionist desăvârşit - ne-a ajutat enorm convingând familia Anghel de ceea ce trebuie să facă. Aşadar, astăzi (ieri, luni 14 octombrie - n.m.) avem paşaport, declaraţii notariale şi o familie nerăbdătoare să opereze piticul.

Eroul zilei de azi se numeşte Cosmin Petrescu. Cosmin, nu ştim prin cine a ajuns la tine acest mesaj însă îţi mulţumim din nou atât ţie, cât şi prietenilor tăi pentru tot efortul şi rezultatele de astăzi.

În cursul zilei de maine (marţi, 15 octombrie - n.m.) vom definitiva rezervările la Tarom pentru zborul de joi dimineaţă către Bruxelles.

Biletele pentru David (el ocupă 8 locuri!) şi cei 3 însoţitori (o mămică şi doi medici) vor costa sub 1.000 Euro - Cosmin ne-a obţinut atât preţuri, cât şi condiţii extraordinare de zbor.

Plecăm la Bruxelles şi nu la Massa, pentru că dl Dr Cornea ne-a facilitat acceptarea clinicii de acolo şi pentru că părinţii preferă această destinaţie - au în zonă o cunoştinţă sau rudă care îi poate ajuta.

David e în continuare stabil şi la cum arată lucrurile în momentul de faţă, sperăm să îl putem transporta fără incubator şi cu suport de oxigen administrat prin prongsuri nazale.

Extrasul de cont de vineri arăta că s-au strâns circa 6.500 Euro. E nemaipomenit şi, având în vedere costul nesperat de mic al transportului, e mai mult decât suficient.

Vă mulţumim din nou pentru solidaritate şi vă sfătuim să opriţi deocamdată eventuale alte donaţii.

Liliana Pârlea

Veşti bune şi obstacole pentru micuţul David

Vă ţin la curent cu situaţia lui Gabriel-David de la Filantropia. Redau mesajul de la medicul Liliana Pârlea:

"Salutare din nou!

Astăzi (vineri 11 octombrie) a fost o zi lungă... 

Avem veşti bune, dar şi ceva obstacole de depăşit.

Am primit atât pe email, cât şi telefonic, OK-ul clinicii din Massa (Italia)!

Citez din mesajul domnului doctor Bruno Murzi (directorul acestei clinici):

"Carissima  Dottoressa , grazie per presentarmi il caso di questo piccolo bambino . Penso sia possibile una correzione in un singolo intervento , anche se considerando la patologia dell'arco aortico bisogna considerare la possibilità di un 20% di reintervento futuro .Certamente avrei bisogno di vedere le immagini , ma dal vostro ottimo report mi sembra di poter dire che sia possibile una correzione completa .  Noi possiamo prendere il bambino con il modello E112 e , se voi volete trasferircelo , vi faremo avere una lettera di accettazione urgente in modo che il bambino possa venire già la prossima settimana ."

Pe scurt, dânşii sunt de acord să primească şi să opereze copilul, iar şansele de a corecta complet problemele chiar dintr-o singură intervenţie par a fi mari. Am trimis cererea noastră oficială către domnul doctor şi aşteptăm scrisoarea dânsului de acceptare.

Tot astăzi ne-a vizitat la Filantropia şi domnul doctor Alexandru Cornea de la care aşteptam ieri o vizită în vederea acceptului de la Bruxelles. În urma examinării copilului, dl Dr Cornea ne-a oţtinut ok-ul şi pentru această variantă.

Starea lui David e în continuare stabilă. De dimineaţă a fost detubat, momentan respiră singur, ajutat de oxigen furnizat prin canule nazale.

Tot în seara aceasta am primit veşti bune şi câteva variante posibile (şi mai ieftine!) de transport, pe care urmează a le analiza şi discuta în continuare cu domnul Cosmin Petrescu (pilot voluntar în cadrul Asociaţiei Piloţilor Umanitari din România) căruia îi mulţumim din nou şi pe acestă cale.

Partea cea mai neplacută şi surprinzătoare pentru mulţi dintre noi este că deocamdată nu avem sprijinul total al familiei copilului în acest demers. Se pare că dânşii au fost informaţi prin diverse canale ca paşii de urmat ar fi mult mai dificili şi imposibil de susţinut având în vedere situaţia dânşilor financiară. Pe scurt, se tem de necesitatea a multiple intervenţii (eventual transplant) şi eventuală invaliditate - teorie nesusţină clinic deocamdată (a se vedea şi mesajul primit din Italia).

Sâmbătă dimineaţă urmează a ne întâlni cu părinţii lui David şi cu dl Dr Cornea. Dânsul le va explica exact procedura şi sperăm să înţeleagă şi să deblocăm situaţia luni dimineaţă cu eliberare de paşaport şi declaraţii necesare călătoriei.

Vă mulţumesc şi vă ţin la curent cu ce progrese mai facem.

Liliana Parlea
0723 337830

liliana.parlea@gmail.com

Aseară ţi-am luat ... ciorapi

De ieri sunt fericita posesoare a încă 2 perechi de ciorapi medicinali de compresie! Ura, aşteptam comanda asta de vreo lună! Scumpi ca naiba, dar nah, ce să faci dacă sunt şi foarte necesari?!

Dar ce sunt ciorapii de compresie şi de ce îmi sunt ei necesari mie?
Datorită (sau "din cauza", în cazul meu) gravitaţiei, când stăm în picioare, sângele se duce în jos. Când mergem, muşchii pompează sângele şi îl trimit înapoi în sus, în circuitul sangvin normal, spre inimă. Vorba aia, mersul pe jos face piciorul frumos! :)

Ei bine, atunci când ai avut o problemă la picioare (cum am avut eu tromboza venoasă profundă, iar acum am acest sindrom post-trombotic, cu hipercoagulabilitate), sângele nu se duce în sus, înapoi în circuitul normal la fel de repede ca la un om "normal", ci trebuie un pic ajutat. Iar aceşti ciorapi de compresie asta fac: acţionează ca o pompă asupra venelor, trimiţând sângele în sus.

Şi aceşti ciorapi speciali sunt pe mai multe grade de compresie: de la compresie zero, adică preventiv (paranteză: ştiaţi că în ţările mai civilizate decât a noastră, aceştia sunt purtaţi obligatoriu de către stewardese, piloţi, coafeze, chelneri şi alte meserii cu risc de tromboze? atât bărbaţi, cât şi femei? şi mai ştiaţi că aceste ţări suportă financiar, prin sistemul medical de stat, plata acestora?), apoi gradul I de compresie (necesari mai ales în caz de varice, deci probleme ale venelor "exterioare"), gradul II de compresie (necesari după tromboze sau intervenţii chirurgicale cu risc de apariţie a trombozelor) şi chiar gradul III de compresie. (Nu ştiu dacă există cu compresie şi mai mare)

Acum, pentru că eu am rămas cu o estetică uşor inegală a picioarelor - ca să numesc eu frumos faptul că am un picior mai subţire şi unul mai gros, deşi e doar puţin vizibil acest lucru - medicul mi-a prescris compresie II pe piciorul sănătos (cum port de 6 luni deja) şi compresie III pe piciorul afectat, pentru a-l aduce la dimensiunile normale. Aşa că a trebuit să-mi cumpăr 2 perechi, cu bandă adezivă, ca să-i combin, câte unul de fiecare :)

Şi sunt scumpi pentru că sunt calitate nemţească, dom'le! Şi au în compoziţie ceva de care n-am nici la maşină: "clima confort" îi zice. Adică ţin răcoare vara (şi aşa e, vă spun, sunt groşi ca ciorapii cu 80 DEN, dar i-am purtat proape toată vara fără să mor de cald) şi căldură iarna.

Îngeraşul de la Filantropia aşteaptă încă ajutorul nostru

Revin cu informaţii actualizate legate cazul copilaşului de la Filantropia despre care vă mai scriam aici, informaţii furnizate de prietena mea, medicul Liliana Pârlea:

1. starea copilului este stabilă, permiţându-ne să încercăm trecerea progresivă de la ventilaţie mecanică (ventilator) la respiraţie parţial asistată (pentru a-l pregăti pentru eventual transport cu avion de linie).

2. clinica din Israel a răspuns: din păcate pentru noi, întreaga echipă este plecată în Tanzania unde operează în regim de voluntariat

3. clinica din Germania ne-a anunţat că medicul nostru de legătură (dr. Săndică) este plecat la un congres pentru cel puţin o săptămână

4. aşteptăm răspuns de la o clinică din Massa (Italia)

5. tot în Italia am luat legătura şi cu un medic gastroenterolog de la centrul de transplant Pisa (pe care o cunoaştem în persoană), ce urmează a distribui raportul medical colegilor săi de specialitate pentru eventuale alte sugestii de clinici

6. urmează să cerem ajutor logistic (tot în direcţia găsirii unei clinici dispuse să opereze) şi altor asociaţii filantropice cu experienţă în zona de cardiologie pediatrică

7. aşteptăm şi vizita unui chirurg cardiolog pediatru cu conexiuni la o clinică din Bruxelles ce urmează a-l evalua personal pe David Gabriel

8. până joi la prânz (10 octombrie, n.m.) se adunaseră în cont circa 23.000 RON (aprox. 5.200 EUR) - vă mulţumesc din suflet pentru generozitatea şi rapiditatea cu care aţi acţionat!

9. din păcate, familia copilului trece printr-o perioadă foarte grea şi oscilantă, neştiind cum sau dacă să continue eforturile - informaţiile pe care le-au primit din RO au fost copleşitoare pentru ei, iar lipsa oricărui tip de răspuns din afară nu ajută deloc.

Vă stau la dispoziţie în continuare (la telefon sau email) pentru detalii adiţionale şi-mi cer scuze anticipat dacă răspunsurile pe email nu vor fi extrem de rapide.

De asemenea, în cazul in care aveti alte idei/piste ce ne-ar ajuta la gasirea mai rapida a unei clinici potrivite, va rog sa mi le comunicati.

Multumesc din nou, 

Liliana Parlea
telefon: 0723.337.840

liliana.parlea@gmail.com

Weekend cu prichindei şi prichinduţe

Ştiută fiind pasiunea Roxanei pentru personajul Habarnam şi ceilalţi prichindei din seria lui Nicolai Nosov - are toate cele trei volume, pe primul rămas moştenire de la mine, din 1985, le-a citit pe primele două şi l-a început deja pe al treilea, a savurat piesa de teatru omonimă de la Odeon -, ne-am bucurat să aflăm că Studio Creativ organizează un atelier de ilustraţie de carte pe această temă. Şi cum vroiam de mult s-o cunoaştem pe Doina Anghel, coordonator de proiect, adică autoarea frumoaselor ateliere şi cursuri de creativitate pentru copii, am purces la fapte. Aşa că ne-am înfiinţat sâmbătă de la ora 15.00 şi duminică de la ora 11.00 la Cărtureşti Verona, locul de desfăşurare al atelierelor. Alte ateliere şi cursuri organizate de Studio Creativ sub îndrumarea Doinei şi a altor profesori au loc la sediul propriu din Bd. Ferdinand, aşa cum aflaţi de pe site-ul B24Kids.

Ce mi-a plăcut la atelier:
- mulţi dintre copii se cunoşteau deja, sunt clienţi fideli ai cursurilor şi atelierelor, şi s-a creat o frumoasă prietenie între ei
- chiar şi cei mai noi, care nu se cunoşteau, au fost foarte repede integraţi de ceilalţi, atmosfera generală a fost una de relaxare, de stat la poveşti şi lucrat în tihnă (total diferit de stresul unei ore "normale" la şcoală)
- atelierul nu este doar de "pus pe hârtie" ceva, de mâzgălit ceva, cu sau fără temă, ci este unul o combinaţie de lectură, discuţii despre carte, şi tehnici de desen şi pictură. Deci, aici se şi citeşte, şi Doina, şi copiii (care ştiu să citească) au citit fragmente din cărţi
- copiii sunt puşi să ia decizii, trebuie să aleagă ei singuri ce pasaj sau ce scenă sau ce lucru anume din carte vor să ilustreze. Şi imaginaţia lor nu are limite! :)
- la final, nu se ridică şi pleacă atunci când "a expirat timpul", ci formează un cerc pe jos, pe covor (mediul de la Cărtureşti permite apropierea în felul acesta) şi pe rând îşi prezintă lucrările: adică, vorbesc despre ce au lucrat, de ce au ales acea scenă, de ce au ales acele culori... etc. Şi am apreciat foarte mult că Doina a găsit câte un cuvânt de laudă sau chiar mai multe despre fiecare, a subliniat părţile bune ale fiecărei lucrări

Weekendul următor va fi Atelier de ilustraţie pentru Aventurile lui Pinocchio. Iar weekendul ce va urma copiii vor ilustra Aventurile lui Cepelică (Roxana trage tare s-o citească până atunci, Ilinca mă pune să le citesc seara din ea) Tot la Cărtureşti Verona, tot în 2 părţi, sâmbătă de la ora 15.00 şi duminică de la ora 11.00.
(Parcă aş merge cu Ilinca weekendul ce vine şi cu amândouă la ultimul atelier din seria aceasta...)

Vă las cu câteva poze de la atelier. Credit foto: Studio Creativ.

Prima lucrare a Roxanei, tehnica pastel şi tuş

Un îngeraş are nevoie de ajutor

Luaţi de vârtejul treburilor zilnice, uităm cât de fericiţi suntem că suntem sănătoşi şi avem copii normali şi sănătoşi. Dar poate fi şi altfel. Şi când primesc un mesaj ca acesta, îmi vine să-mi iau copiii la piept şi să strig: "Mulţumesc, Doamne!"

Redau mai jos (cu acordul expeditorului) mesajul pe care l-am primit în weekend de la prietena mea şi pediatra (de urgenţă, de multe ori) a copiilor mei, Liliana Pârlea, care ne solicită ajutorul legat de un caz medical al unui bebeluş de 2 săptămâni. Ajutor care poate veni de la noi, de la voi, fie financiar, fie prin a face cunoscut cazul. Veţi fi ţinuţi la curent dacă alegeţi asta.

Bună dragilor,

Pentru cei dintre voi care nu mă cunosc, numele meu este Liliana Pârlea şi sunt medic rezident pediatru la Spitalul Filantropia, secţia Terapie Intensivă Neonatală. Îndrăznesc să vă aduc la cunoştinţă cazul disperat al unui copil de 15 zile (astăzi - sâmbătă, 5 oct. - n.m.), a cărui viaţă atârnă de un fir de păr, aflat în secţia noastră spre îngrijire şi găsirea unei soluţii terapeutice.

Băieţelul a fost născut în provincie în urmă cu 2 săptămâni, greutate la naştere 4400 gr, Apgar 8. În prima zi după naştere a fost transferat în clinica noastră, unde în urma examenului clinic, a investigaţiilor de laborator şi nu în ultimul rând a ecografiei cardiace, i s-au pus următoarele diagnostice:

1. Dublă cale de ieşire VD (ventricolul drept).

2. Transpoziţie de mari vase.

3. Hipoplazie severă de arc aortic.

4. Coarctaţie severă de aortă

5. Canal arterial permeabil larg.

6. Defect sept arterial dublu orificial.

Pe scurt, este o malformaţie  severă, incompatibilă cu viata. Se poate interveni pentru corecţia acesteia, însă nu în România. În cazul unui succes al intervenţiei/lor, copilul are toate şansele să se dezvolte normal. La noi, singura clinică de Chirurgie cardiacă infantilă se află la Târgu-Mureş, iar ei nu au resursele/experienţa necesară abordarii unui astfel de caz. În momentul acesta, întreg personalul secţiei de Neonatologie caută clinici care să accepte cazul acesta.

Avem 2 piste: o clinică de chirurgie cardiacă din Germania şi una din Israel, amandouă cu extrem de multă experienţă legată de malformaţii cardiace infantile.

Principala problemă din acest moment care nu ne permite transportarea imediată a copilului este de natură financiară. Este nevoie de avion-ambulanţă care să poată transporta în condiţii de siguranţă copilul. Costul estimat al transportului este de cca 12.000 euro. Dacă va fi acceptat de clinica din Germania, vom încerca şi vom obţine certificatul E112 prin care statul roman suporta costul intervenţiei. Din păcate familia provine din mediul rural, 1 singur salariat, încă un copil de 12 ani sănătos – şi se află în imposibilitatea de a susţine financiar această cauză.

În concluzie, trebuie să ne mobilizam în 2 direcţii: să facem cunoscut acest caz şi să strângem sumele necesare.

Lucram la partea logistică, urmând a avea în cursul zilei de luni un cont al unei fundaţii care să ne ajute cu colectarea  donaţiilor noastre.

Vă rog un reply la mine cu adrese de e-mail adiţionale ale persoanelor care-şi exprimă interesul în a primi update-uri în legătură cu acest caz. Vă stau la dispoziţie pentru orice alte detalii (medicale sau logistice). Mă puteţi contacta la telefon 0723.337.840 şi/sau emailliliana.parlea@gmail.com .

Vă mulţumesc şi sper ca mobilizarea noastră să fie rapidă, întrucât starea copilului se poate deteriora de la o oră la alta.

Liliana Pârlea

0723.337.840 / liliana.parlea@gmail.com

L.E.: Ieri s-a stabilit şi un cont bancar în care se strâng bani pentr ajutarea acestui copilaş să ajungă să facă operaţiile care îi pot salva viaţa. Mesajul doamnei doctor Liliana Pârlea:

Revin cu informatii legate de modul de colectare.

IBAN: RO11 BRMA 0999 1000 4824 9736Banca Romaneasca - Sucursala Dimitrie PompeiuFundatia pentru Dezvoltarea Economiei Sociale

In cazul unui virament, va rog specificati urmatoarele:

• pentru Anghel David Gabriel
• o adresa de email la care puteti fi contactati - in cazul in care banii nu vor ajunge a fi folositi am vrea sa returnam celor interesati sumele donate

Multumesc!

Liliana Parlea 

De ce nu mai scriu pe blog

Am furat titlul ăsta, pentru că am vrut să mă apuc să scriu pe blog acum, şi mi-am dat seama că mi-ar trebui câteva zile de stat cu laptopul în braţe, fără să fac nimic altceva, ca să aştern pe hârtia asta electronică tot ce aş avea de povestit.

Păi să vedem ce am/aţi ratat şi cam despre ce vreau să scriu, la un moment dat:
- despre Moldova şi cât de frumoasă a fost plimbarea noastră prin ea, despre mănăstiri, cetăţi şi cazări, despre chei şi lacuri, despre ce ţară frumoasă avem, chiar aşa, locuită...
- despre ultimul film al lui Wong Kar Wai, The Greatmaster, pe care l-am văzut la o oră târzie de început de toamnă la cinema, despre un alt film de animaţie la care am fost cu copiii de ziua Roxanei, despre ziua Roxanei, despre ziua Ilincăi...
- despre prima carte pe care am citit-o a lui Haruki Murakami şi impresia puternică pe care mi-a lăsat-o, depsre alte cărţi citite în această vară...
- despre noi, în vizită de lucru şi joacă la Elefănţelul curios şi vesel...
- despre Skirt Bike de toamnă, primul la care a pedalat şi Roxana alături de mine, şi cum am câştigat amândouă premii la tombolă...
- despre conferinţele lui Michael Thompson în România şi ce părere mi-am făcut după sesiunea la care am participat, despre ideile lui privind parentingul şi cum ne pot influenţa acestea...
- despre şcoală, fetele mele sunt amândouă şcolăriţe acum, una în clasa a II-a, cu învăţătoare nouă anul acesta, cealaltă la clasa pregătitoare, cu tot ce înseamnă acomodarea...
.... şi aşa mai departe...

But truth is, când am puţin timp liber, printre dus la şcoală, luat de la şcoală copil 1, luat de la şcoală copil 2, dus la bazin pe fiecare pe rând, analizele mele periodice, făcut mâncare, făcut ordine... când am puţin timp liber zic, mă trezesc că pur şi simplu mă întind cu o carte în mână, sau doar îmi întind picioarele "post-tromobotizate" la orizontală.

Iar astăzi, acum, în scurt timp, mă duc să mai fac o ecografie doppler de membru inferior cu sindrom post-trombotic, wish me luck!

L.E.: am făcut azi ecografie doppler de control, la 8 luni de la evenimentul medical nefericit (despre care am mai scris aici şi aici). Voi merge săptămâna viitoare şi la medicul de chirurgie cardio-vasculară. Însă azi, după ecografia doppler, concluzia medicală este că sunt bine! Bine, nu de tot vindecată, ca şi cum n-aş fi avut nimic, însă trombii s-au redus mult în dimensiuni, structură şi prezenţă. Sunt pe drumul cel bun. Anticoagulantul, ciorapii de compresie şi medicina alternativă cu tincturi naturale, regimul alimentar şi de viaţă - toate cred că şi-au făcut efectul. Mergem mai departe!

La scăldat

- post salvat din drafts. sincer, nu mai ştiu unde vroiam să ajung, dar îl postez totuşi... poate îmi amintesc într-o bună zi :)) la cât de rar şi dezlânat scriu pe blog în ultima vreme, ce mai contează încă o introducere care nu duce nicăieri?! :))

Eram în clasa întâi când un antrenor de la Bazinul Naţional zis şi 23 august venea să ne ia de la şcoală, după ore, ca să ne ducă la un curs de iniţiere înot. După cursul respectiv ne aduceau şi înapoi la şcoală, de unde ne preluau "aparţinătorii". Pe vremea aceea, aceste cursuri erau oferite gratuit din mărinimia statului român. Vorbim de anul de graţie 1982. Toţi copiii din clasă mergeau - na, cine nu ar fi vrut să înveţe şi copilul lui să înoate, după ore, pe gratis. Mai puţin eu şi încă o fată - nu mai ştiu cum o chema, cred că nici nu a fost prea mult timp colegă cu noi, dar eu aşa îmi amintesc, că mai aveam încă o colegă de suferinţă în dorinţa mea arzătoare şi la fel de interzisă de a mă bălăci în apă. Motivul ei nu mi-l aduc aminte, aşa cum nu-mi aduc aminte nici numele ei. Motivul meu mi-l amintesc precis, m-a marcat, a continuat să fie cauza multor frustrări ale copilăriei mele: avusesem hepatită cu puţin timp înainte, cu internare îndelungată şi de una singură în spital.

De altfel, acesta fusese şi motivul pentru care eram cea mai mare din clasă. Deşi pe-atunci copiii mergeau la şcoală la 6 ani, eu avusese dispensă de la medic, ba chiar recomandare explicită să mai rămân un an în grădiniţă pentru a nu-mi obosi ficatul greu încercat de boală.

Mai era un motiv pentru care mama nu a vrut nici mai târziu să ne "dea la înot" nici pe mine, nici pe sora mea - o traumă din copilăria ei, când fratele ei mai mare, mândria ei şi a părinţilor lor, singurul băiat alături de cele trei fete, s-a stins înecat în Marea Neagră la prima lui ieşire de la liceu, de la Murfatlar, unde învăţa.

Şi zilele au trecut, anii la fel... M-am trezit prin clasa a şaptea că nu ştiu să înot. Atunci mi-am luat inima în dinţi şi, împreună cu o prietenă care ştia să înoate dar s-a dat neştiutoare ca să poată să mă însoţească, ne-am înscris la un curs de iniţiere la acelaşi bazin 23 august. Îmi amintesc metoda prietenei mele de a mă face să nu-mi mai fie teamă de apă: mă punea să-mi ţin respiraţia şi să merg pe la fundul apei, cu mâinile efectiv pe fundul bazinului. Tehnici de înotat şi de respirat nu prea am învăţat - dovadă că nici azi nu ştiu mai mult de-atât, şi am pierdut şi plăcerea aceea de a merge pe la fundul apei...

Roger Waters, 10 years after

În urmă cu mai bine de 10 ani, mai precis pe 15 iunie 2002, am asistat la cel mai măreţ, magnific, complex - nu concert, ci spectacol integral, de-a dreptul. Roger Waters pe Kisstadion, la Budapesta. Păstrez încă biletele drept amintire.

Ţin minte că evenimentul m-a frapat prin muzică (mărturisesc sportiv că nu ştiam toate cântecele, am făcut parte dintr-un grup din generaţia mea, la care Pink Floyd a prins doar pe alocuri, în sensul că personal, albumele mai digerabile le ştiam şi le ştiu încă pe dinafară, le ascult încă "în buclă", dar altele gen "Ummagumma" abia dacă le-am ascultat o dată şi am decis că nu îmi plac).

M-au frapat de asemenea, pentru că nu mai văzusem nicicând până atunci într-un concert, efectele luminoase şi vizuale, auzeam replici de jur împrejurul nostru, ca la o piesă de teatru "săraund"... Atunci am pus rezultatul miraculos la care am asistat pe seama măiestriei lui Waters şi a echipei lui, dar am socotit că un rol major l-a avut şi acustica micuţului ("kiss", nu?) stadion pe care s-a ţinut spectacolul.

Lumea cânta liniştită, totul se desfăşura foarte civilizat, nu ştiu cum să explic senzaţia... Acest lucru l-am pus pe seama Budapestei, care nu e Bucureşti, nu? Lumea e mai civilizată acolo, credeam, e obişnuită cu concertele de anvergură şi nu se mai impresionează aşa uşor. În realitate cred că spectacolul avusese darul de a scoate la iveală ce e mai bun în oameni, chiar şi în cei prezenţi ca spectatori.

Am rămas, de-atunci încoace, cu impresia că am asistat la o "once in a lifetime opportunity", o "performance" inegalabilă. Şi chiar că nu a fost egalată de niciun alt concert de-atunci încoace - şi slavă domnului că am văzut câteva, în mare parte concerte rock, dar şi câteva jazz şi pop.

Aseară am cântat, am plâns şi am aplaudat laolaltă cu cei aproximativ 50.000 de spectatori prezenţi la evenimentul unic. Am văzut din nou efecte vizuale spectaculoase, am auzit şi văzut avioane, mitraliere şi porci zburători, am simţit maxim! Şi în ciuda locului (adică să-ne-nţelegem, Piaţa Constituţiei nu e Kisstadion), s-a auzit bine, acustica a fost potrivită.

Şi nu, nu am scos telefonul să fac poze sau să filmez decât pentru o singură poză, cu mega-teacherul, pe care mă rugaseră fetele mele să-l pozez ca să-l vadă şi ele (le povestisem în linii mari ideea cu copiii şi profesorul).
Ba chiar am observat că erau muuult mai puţini decât la alte evenimente de gen cei care făceau acest lucru - semn că rugămintea lui Roger Waters de a nu diminua din efectele vizuale cu bliţurile a fost auzită. Din nou, acest spectacol a reuşit să scoată binele din oameni la suprafaţă şi, dacă nu exagerez, am văzut parcă altă lume, alţi români :)

Sincer, pe alocuri spectacolul mi s-a părut şi destul de... greu. Plin de semnificaţii (dintre care, unele poate trecute, la ele nu mai rezonează tinerii din ziua de azi), cu o retorică a imaginilor uneori întrepătrunsă cu textul, alteori mergând paralel cu acesta (sau poate doar paralel cu mine hahaha!). Un spectacol dens, plin, complex. Ca un iaurt grecesc cu 10% grăsime, faţă de cele degresate pe care le vedem de obicei - şi bine că le vedem, că înainte de căderea "wall"-ului, ce vedeam?!

Una peste alta, deşi mi-a plăcut foarte mult spectacolul de aseară şi poate că pe alocuri a fost mai bine făcut decât cel de acum un deceniu, pentru mine tot acela rămâne "de referinţă", drept cel mai mare, mai frumos, mai impresionant concert la care am participat până acum. Dar dacă ar fi să aleg doar pe cele din ţară atunci da, cel de aseară se califică :)

Casa verde

Atenţionare: postul acesta reprezintă tema pentru acasă pentru ultima şedinţă a cursului de scriere creativă. Faptul că apare aici este în primul rând o modalitate la îndemână de a transporta textul de acasă la sala de curs, text scris în format electronic acasă de această dată. A se percepe ca atare!

***

Casa verde

Mă cheamă Amalia, aşa cum au decis mama mea, Amina, împreună cu cele două surori ale ei, Adela şi Adina. Toată partea feminină din familia noastră primişte la naştere nume care încep cu A, ce ziceţi de asta?! M-am născut în ultima odaie a unei case întunecate din Timişoara. Am crescut printre mobile vechi şi cărţi în latină şi greacă veche, dar şi printre mumii umane. Toţi ai casei se aflau acolo de cel puţin de un veac. Şi nici după moartea lor nu sunt foarte sigură că au plecat, căci mai aud şi-acum şoapte albastre pe scară sau râsete sumbre în pod.

Povestea aceasta este despre mine şi despre iubitul meu, Marius. Doctorul Marius Drăgănescu, un eminent psihoterapeut din Capitală. Marius mi-a povestit o parte, iar restul l-am trăit împreună. Dragul meu Marius, pe mine şi doar pe mine mă iubeşte! Mi-a declarat, nu doar o dată, că eu sunt lumina ochilor lui! Da, lumea vorbeşte m-a sedus prin hipnoză, dar eu ştiu că ne iubim pe veci, aşa cum numai două suflete preche se iubesc...

Doctorul Drăgănescu a ajuns în oraşul nostru cu ocazia unui seminar. Urma să prezinte rezultatele studiului său referitor la influenţa pe care o pot avea stafiile în socio-umanul suburban. Cu alte cuvinte, îşi propusese să demonstreze ştiinţific că faptul că oamenii cred în existenţa stafiilor care le bântuie casele, ajunge să le influenţeze viaţa mic-burgheză de la marginea oraşului.

Marius a păşit pe lespezile gării din oraşul nostru pentru prima oară cu ocazia acestui seminar, venind cu trenul din Capitală. În dimineaţa sosirii, s-a trezit buimac. Îşi simţea capul greu, ca după o noapte petrecută în aburii alcoolului. Dar nu băuse decât o bere la plecare, ca să-l ajute să doarmă mai bine. Se gândea încontinuu la visul din acea noapte zgâlţâită de roţile trenului. Ce fusese cu visul acela? Trebuia să ştie să-l interpreteze, căci oniricul fusese o altă temă predilectă de studiu pentru el de-a lungul anilor, în cariera sa prestigioasă. În vis, construia o casă.... O cărămidă, încă una... Le aşeza singur una peste alta, aşa cum aşezi hainele în dulap, fără niciun ajutor. Cumva, o forţă cerească îi dădea forţa să înalţe edificiul pas cu pas. O casă nu foarte mare... Aşa, ajunge atât. Parcă putea, cumva, să controleze felul în care contruia casa, putea să decidă cum să arate. Avea să fie o casă confortabilă. Dormitoare... Bucătărie de vară în curte... Terasă... Şi la sfârşit, totul vopsit în verde, cu ghivece tandre de muşcate cârlionţate la ferestrele de la parter. Casa verde. Casa lui! Ce vis frumos, gândi. Păcat că s-a terminat... Interpretarea visului o lăsă pe altă dată, nevrând să strice vraja în care parcă plutea.

Conferinţa a decurs fără incidente. Studenţii şi colegii veniţi să-l audieze i-au pus multe întrebări la final, dar s-a descurcat foarte bine. Şi iată, contrar programării iniţiale, mai avea câteva ore până la plecarea trenului înapoi spre casă. Suficient timp ca să parcurgă oraşul în pas sprinţar.

O porni pe aleile din centru, printre hoteluri şi catedrale, şi se îndreptă cu pas hotărât spre periferii. Trecu de frontiera blocurilor şi ajunse pe străduţe mai late, apoi pe altele mai înguste, apoi pe unele doar simple alei, ce îi scoteau la iveală, ca din pământ, casă după casă, una mai frumoasă ca alta. O casă vopsită în roşu, cu etajul construit doar pe jumătate, o alta albă, cu multe flori colorate în toată curtea, o alta crem sidefiu, ca lumina blândă a dimineaţii strecurată printre obloanele unei case aflată pe malul mării... Deodată, rămase pironit locului, ca trăsnit. În faţa lui, în depărtare, se zărea o casă verde, cu cerdac şi muşcate creţe la parter. Era chiar casa din visul său. Porni în galop nebun spre ea.

Când ajunse în faţa casei, doctorul Drăgănescu întoarse capul: văluri străvezii şi albicioase acopereau acum oraşul în urma sa, în schimb, casa verde se desluşea clar de departe, cu acoperişul ei zvelt şi cenuşiu înălţându-se trufaş spre marele gol albastru al cerului. Zidul de piatră circular al casei, parcă fremătând într-o uşoară înfiorare, scotea fără încetare un vuiet, mereu acelaşi: Intră, intră!, un fel de căscat gutural.

Doctorul împinse porţiţa de la stradă şi intră în curte. Înăuntru era întuneric şi un miros intens, altul decât cel de pe stradă, ca şi cum ar fi existat acolo resturi de mâncare sau vreun cadavru putrezit şi atunci, din spatele casei lătră un câine. Poate că cineva îl privea chiar acum pe doctorul Drăgănescu prin deschizătura de la podul ce despărţea zidul casei de acoperiş, poate că două din luminiţele acelea zgomotoase din curte erau ochi de femeie, nu de licurici. Hei, dar unde îi era curajul? Străbătu în vârful picioarelor terasa de la intrarea în casă, privind în toate părţile. Câinele tot mai lătra undeva, departe.

Perdeaua fu trasă brusc la o parte şi din casă năvăliră mirosuri grele.

- Bună ziua, v-aţi rătăcit?, fu învăluit de o voce decrepită. O bătrână îl fixa cu ochi galbeni şi blânzi.

- Bună ziua..., răspunse fâstâcit. Da... probabil... adică, nu ştiu... Eu... vedeţi... nu ştiu...

A fost poftit în casă de cele două bătrâne care locuiau acolo, nonagenarele mele mătuşi, servit cu dulceaţă de trandafiri culeşi cu mâinile ei uscate de mătuşa Adela, şi cu apă rece, scoasă din fântâna din curte chiar de mătuşa Adina. Casa se înfăţişa şi pe dinăuntru la fel ca-n visul lui: odăi răcoroase, mobilă veche, cărţi în latină şi greacă veche pe toate rafturile de pe pereţi. A mâncat dulceaţa şi a băut apa, apoi a înţeles că vizita s-a terminat. A mulţumit pentru ospitalitate şi a plecat răvăşit, ca după o partidă de sex cu cascada Niagara însăşi.

Din ziua aceea, nimic n-a mai fost la fel pentru dragul meu doctor. Şi-a închis cabinetul de la Bucureşti, unde oferea consultaţii psihologice, şi-a vândut apartamentul din Capitală şi s-a mutat într-o cameră la un hotel din centrul Timişoarei. De-acolo venea în fiecare zi să le vadă pe mătuşile mele, aducându-le mici daruri: o sticluţă de lavandă, un pieptene bătut în pietre semi-preţioase, o vază de flori din cristal... Le-a câştigat repede încrederea, astfel că la întoarcerea mea din vacanţa de la Arad l-am găsit stabilit în casă. A fost dragoste la prima vedere, nici nu încape îndoială, nu mă iau eu după gura lumii...

Luna desenă pentru o clipă trei siluete, una zveltă, cu o cazma în mână, celelalte abia mişcându-se în faţa ei. Siliueta tânără eram eu, desigur. Nu mi-a fost deloc greu să le fac pe mătuşa Adela şi mătuşa Adina să alunece pe pojghiţa de gheaţă din faţa casei. Şi nimeni n-a bănuit vreodată că numai eu şi Marius am ştiut dinainte că mătuşile au ieşit pentru ultima oară să dea mâncare câinelui. Nu le-am atins pielea, nu vroiam să las urme în vreun fel. Uşor, doar o piedică uneia şi un brânci celeilalte a fost suficient ca să cadă pe gheaţă. Mătuşa Adela şi-a rupt gâtul căzând în tufa de trandafiri de dulceaţă, iar mătuşa Adina a picat direct în fântână. Mare tragedie, într-adevăr!

Înmormântarea a decurs firesc. În fond, cine să se fi aşteptat la alt final de la două bătrâne de vârsta lor? Poate doar faptul că au murit deodată ar fi putut să dea cuiva vreun motiv e reflecţie, însă cine să se mai gândească la două fosile umane, uitate oricum de decenii în casa cea verde?!

Da, casa verde... Casa noastră! Marius şi cu mine ne-am mutat în dormitoarele mari de la etaj. Am aruncat fireşte, mobilele vechi, cu miros acru de secole trecute, am aruncat şi perdelele care îşi fluturau poveştile arămii la geamuri, poveşti cu trăsuri şi cai vienezi... Totul e minunat acum în casa cea verde.

Doar Marius se plânge noapte de noapte că aude paşi. Odată l-am trezit pentru că se foia şi striga în somn ca un pui de găină dus la tăiere. Mi-a spus că le visase pe mătuşile mele alergând spre poartă, una cu mărăcini de trandafiri în păr, cealaltă ieşind pe brânci din fântână. A doua zi am găsit fire de păr alb ca neaua prinşi în trandafirii de lângă gard, iar pe ghizdul fântânii se odihnea cămaşa de noapte în care a fost înmormântată mătuşa Adina.

În altă seară Marius, a aşezat pe masă farfurii şi pentru mătuşi, pretinzând că ele se află în casă cu noi... Şi peste o oră am găsit mâncarea din farfuriile lor consumată. Casa noastră verde s-a transformat în casa cu stafii... Marius şi-a vazut astfel nu doar un vis împlinit, ci chiar două: căci acum locuim în casa verde visată de el, şi dispune de suficient material didactic pentru studiile cu stafii suburbane...