Update la sănătate

Ieri, duminică, am ajuns în sfârşit la control la medicul de la spitalul Floreasca, unde am fost internată - am povestit eu aici.

INR-urile, adică monitorizarea acelei valori date de anticoagulant vitezei sângelui, sunt bune, în sensul că anticoagulantul nu m-a făcut să dau în extrema cealaltă, să am sângerări masive etc.

Însă ecografia doppler de membru inferior (cel care fusese afectat de tromboză până sus, la vena iliacă şi cavă), ecografie pe care am făcut-o acum vreo 10 zile, arată că vindecarea mea este lentă. Eu adăugam, optimistă, celor care mă întrebau, că mă vindec lent, dar bine, cu accentul pe a doua parte. Doctorul însă se pare că nu îmi împărtăşeşte neapărat optimismul, el pune accentul pe "lent". Şi anume, mai lent decât trebuie, mai încet decât se aştepta să fie după aproape 2 luni de la internare.
Tromboza există încă, trombii există încă, anticoagulantul îşi face el treaba, potenţat şi de restul medicaţiei, însă se pare că tot e mult prea lent, pericolul nu a fost înlăturat cu totul.

Asta înseamnă:
1. că vindecarea cu totul va dura mai mult decât estimase iniţial (6-12 luni, mi-au spus la externare)
2. că s-ar putea să rămân dependentă de anticoagulant cam toată viaţa
3. că trebuie să fac nişte investigaţii de hemofilie ca să vedem care e de fapt cauza întregului proces, iar dacă se va dovedi (cel mai probabil aşa este) că am o problemă de coagulare moştenită genetic, să fim pregătiţi, că avem copii, ba încă fete, care vor moşteni predispoziţia mea.

Aşadar, vorba poveştii, înainte mult mai este.

Cum să slăbeşti... în flashuri

Fac parte din categoria (destul de subţire, cred) femeilor care nu şi-au pus niciodată problema unei liposucţii. Nu sunt vreo slăbănoagă, nici pe departe, am destule zone care ar necesita ceva ajustări, ca să spun doar atât. Deşi mi-ar plăcea să scap de câteva kilograme în plus, deşi ţin cântarul aproape şi îl folosesc periodic pentru a mă asigura că nu am depăşit nişte limite auto-impuse, totuşi mă simt destul de bine în pielea mea. Iar acolo unde nu mă simt bine în pielea mea, nu grăsimea e de vină, ci totul mi se trage de la cap, de la auto-cunoaştere, de la auto-valorizare, auto-control ş.a.m.d.

Am avut şi ceva noroc, cred. La prima sarcină am luat 13 kilograme, din care am dat jos 7 la naştere. La a doua sarcină am luat doar aceste 7 kilograme din nou, şi le-am dat jos la naştere. Deci am şi acum cele 6 kilograme în plus faţă de cum eram înainte de sarcini. Cât despre centimetri - da, şi aici ar fi ceva de lucru.

Am ţinut şi eu diverse variante (mai light, e drept) de regim alimentar. Nu diete drastice de înfometare, ci doar regim de mâncare mai sănătoasă, mai fără carbohidraţi. Dar nefinalizate şi repede abandonate. Am încercat să fac sport, deşi nu sunt de felul meu prea sportivă - cu Aqua Gym continui încă, dar alandala, fără un program strict, iar de alergat m-am lăsat după prima săptămână (acum mă bate gândul să mă reapuc, pentru că mă simţeam foarte bine după alergat, dar să vedem dacă mă ţine şi piciorul recent bolnav).

Aşa că una peste alta şi ca să scurtez povestea, am fost foarte bucuroasă (şi curioasă, recunosc) să onorez invitaţia Anei de la Mamica Urbană care a organizat, împreună cu Replica Vedetelor Events, o întâlnire cu mămicile bloggeriţe. De data asta, subiectul s-a pliat pe tema modelării corporale şi am asistat la lansarea tehnicii Liposonix, la Silhouette, Centre de Slăbit şi Înfrumuseţare. Pe scurt, aparatul ce foloseşte această tehnică emite nişte flashuri speciale de ultrasunete pe zonele delimitate ca necesare a fi spuse micşorării în centimetri.

La Silhouette am asistat la o demonstraţie live pentru a vedea cum funcţionează Liposonix.

Dacă e dureroasă tehnica? Da, dar depinde de zona pe care se lucrează şi de pragul de durere al fiecăruia.

Dacă are contraindicaţii? Da. Eu, de pildă, nu pot beneficia de această tehnologie pentru că tratamentele cu anticoagulante, alături de sarcină, alăptare, şi încă vreo 2-3 lucruri, fac această tehnică contraidicată în situaţiile respective.

Dacă este scumpă? Nu ştiu să zic, pentru mine e scumpă, dar poate că pentru alte doamne, beneficiare de ţesut adipos încăpăţânat, merită. Cât? 75 de euro per flash.

Potrivit reprezentanţilor Silhouette, tratamentul efectuat cu acest aparat este echivalentul unei liposucţii nechirurgicale, ce elimină grăsimea fără a fi nevoie de bisturiu, ci doar de o singură şedinţă!

"1 tratament - 1 ora - 1 măsură mai puţin", aceasta este deviza Liposonix, care acţionează prin ultrasunete de mare intensitate, HIFU (high intensity focused ultrasounds), cu efect de distrugere a celulei adipoase.

Lili Ţicu, Managerul Silhouette, Centre de Slăbit şi Înfrumuseţare, a fost alături de invitatele bloggeriţe pe tot parcursul evenimentului şi ne-a spus că în timpul tratamentului nu se folosesc alte produse. Aparatul are rolul de a distruge definitiv celulele grase şi obţinem o scădere de 1-2 măsuri la haine.

În plus, potrivit doamnei Lili Ţicu, tratamentul stimulează şi producerea de colagen nou. După şedinţa cu Liposonix, ţesutul de la suprafaţă capătă cu 30% mai multă fermitate datorită ultrasunetelor. Efectul final se va vedea după 8-12 săptămâni de la şedinţă (de atât timp are nevoie corpul pentru a metaboliza grăsimile distruse), iar lunar se va face o evaluare la medicul specialist Silhouette pentru constatarea rezultaltelor. Pe aceeaşi zonă se poate lucra după 3 luni, dacă mai este cazul. Aparatul are capacitatea de a distruge până la doi centimetri de ţesut adipos. Tratamentul Liposonix se aplică pe zonele în care ţesutul adipos (încăpăţânt) nu cedează altor metode de slăbit şi remodelare corporală.

Mulţumiri partenerilor evenimentului Vavian Pharma şi Top Line pentru cadouri. 

Fiică-mea Roxana a observat că pe ceasul primit cadou cifra 4 roman este indicată IIII, în loc de IV. Aşa că mi-a dat o temă, trebuie să studiez fenomenul, presupun că aceasta e o practică la ceasuri, căci am mai observat şi la alte ceasuri cu cifre romane că folosesc această notare.

Fericirea mâinilor murdare

Din seria, ce pot face două mâini dibace, azi am plantat primele mele muşcate în jardiniera de la geam!

Le-am achiziţionat în tăviţă de 10 bucăţi (erau 9, nu le-am numărat la magazin şi am luat ţeapă) de la un magazin de specialitate - unde una vezi în pliantul de prezentare, şi anume multe multe tipuri din cele mai frumoase flori, şi alta găseşti la faţa locului, şi anume doar 2-3 chestii uscate, neînflorite sau deja trecute, şi unde doar cele mai scumpe erau mai bine reprezentate.

Nici ale mele nu au avut flori, doar una singură, de fapt, dar sper să înflorească şi celelalte.

Cine practică grădinăritul ăsta de ghiveci, măcar, dacă nu la scară mai mare, ştie că nu e mare lucru să scoţi din tăviţă câteva flori şi să le plantezi în ghiveci sau jardinieră, să pui pământ şi să le uzi. N-o fi mare lucru când faci asta natural. Dar când mereu mi se usucă plantele, sau se îneacă, ale mele nu înfloresc, nu ştiu ce sol şi ce lumină le trebuie, când eşti începător şi nu ştii dacă ai ales pământul care trebuie, dacă le-ai udat suficient, e mare lucru să pui 3-5 fire de muşcate!




Însă altceva vroiam să vă povestesc - despre senzaţia pe care o ai când îţi îndeşi mâinile în ghiveci, când aşezi tu pământul pe lângă floare, când îl plămădeşti... senzaţia aceea a lucrului făcut de tine, a murdăriei de pe sub unghii (data viitoare voi folosi mănuşi, totuşi). Care vine la pachet cu senzaţia că ţi se goleşte mintea, nu mai există probleme, nu mai există temeri şi tot ce ai de gândit este cum să aşezi floricica aia cât mai corect, să-i fie ei cât mai bine, să se prindă şi să înflorească. Priceless, credeţi-mă!

Nu ştiu cât grădinărit o să fac eu la viaţa mea, dar măcar pentru senzaţia asta o să mă mai vedeţi cu mâinile murdare de pământ din când în când.

Foto: primele mele "opere de artă": Kalanchoe şi Muşcată albă, Muşcată roşie şi Gardenia (acum fără flori, dar plină de bobocei) adusă din Grecia (am şi o Hortensie adusă tot din Grecia, a suferit mult săraca, era mare-mare, cum n-am văzut la noi nicăieri, dar s-au uscat 2 din cele 3 fire, nici al treilea nu mai are floare, dar sper să înflorească afară), şi jardiniera cu muşcate mici de la fereastră.

Recomandare: workshop de dans contemporan pentru neprofesionişti

Am primit o recomandare din partea Teatrului Odeon, pe care mă grăbesc să v-o împărtăşesc, ca pe o frumoasă posibilă activitate, de data asta, pentru mămici, poate şi tătici: workshop intensiv de dans contemporan pentru neprofesionişti ai dansului, susţinut de Răzvan Mazilu - guest teacher Nadar Rosano (Israel). Anunţul respectiv sună cam aşa: 

Nu trebuie să fii dansator profesionist ca să îţi placă dansul contemporan şi să vrei să-l practici. Nu contează nici limita de vârstă, nici dacă ai dansat vreodată în faţa oglinzii, deşi ştim că ai făcut-o. E de ajuns să vrei să încerci, să experimentezi şi să-ţi depăşeşti limitele şi vei vedea că dansul te ajută să gândeşti liber, să comunici, să îţi descoperi şi să-ţi iubeşti corpul şi să te orientezi în spaţiu.

Ce poate fi mai frumos decât să te joci, să îţi îmbogăţeşti fantezia şi starea ludică, sporindu-ţi încrederea în tine şi în capacităţile tale, cunoscând în acelaşi timp oameni pasionaţi şi dornici de exprimare la fel ca tine?

Vino în lumea dansului contemporan şi ai grijă, s-ar putea să te placem şi să te vrem cât mai mult alături de noi. Într-un spectacol de dans!

Perioada: 31 martie – 6 aprilie 2013
31 martie – 2 aprilie : Nadar Rosano
3 – 6 aprilie : Răzvan Mazilu
Orele: 20:00 – 22:00
Locaţia: The Ark (Str. Uranus, nr. 150)
Cost curs: 450 lei

Înscrierea devine validă numai după achitarea taxei de curs.
Informaţii şi înscrieri: ralucaelena.rogoz@tailoredpr.ro / 0732.806.298

Răzvan Mazilu este artistul complet care a impus şi popularizat dansul contemporan şi teatrul - dans, în rândul marelui public, pe scenele din România. De la dans contemporan la teatru, de la musical la clasici, de la cabaret la tango, regizor, dansator, coregraf sau scenarist, Răzvan Mazilu alternează stiluri şi ipostaze diverse, rămânând însa loial propriei sale naturi - aceea a unui artist autentic.

Coregraful Nadar Rosano (Israel), guest techer al acestui workshop, este prezent în România pentru realizarea, alături de Răzvan Mazilu, a unui proiect ce va vedea lumina rampei la sfârşitul lunii aprilie.
Nadar Rosano este dansator şi coregraf independent, stabilit în Israel. Creaţiile sale au fost prezentate în Spania, Lituania, Cirpu, Israel, Coreea, Portugalia, Germania, Polonia, Olanda, Bulgaria și Serbia. 

Ca pedagog, predă workshopuri de tehnici speciale și de dans contemporan în Israel, Spania, Lituania, Elveția, Portugalia, Cipru, Germania, Statele Unite și Polonia.

O dimineaţă de sâmbătă la Miko Kids

Sâmbăta trecută am fost cu copiii la o dimineaţă de veselie la Miko Kids, împreună cu alte mămici bloggeriţe şi copiii lor. A fost o bună ocazie pentru mine să mai socializez cu fetele pe care pe unele le cunoşteam deja şi în viaţa reală, pe altele doar în online, iar pe altele deloc până acum. Ba mai mult chiar, le-am cunoscut pe toate în frumoasa ipostază de mămici de bebei mai micuţi şi mai măricuţi.

Copiii au fost împărţiţi în două grupe, după vârstă: de la 8 luni la 3 ani, şi respectiv, de la 3 ani la peste 5 ani, unde au intrat şi preşcolăriţa Ilinca, dar şi şcolăriţa Roxana. 

Fetele mele - mai mult Ilinca, ea e mai aplecată spre activităţile astea de decupat şi lipit - au fost bucuroase să decoreze o broscuţă ţestoasă. Dar alţi copilaşi au realizat şi leuţi, crocodili... Este vorba de cursul de Arts&Crafts, oferit de Miko Kids, o activitate ce se întinde pe 30 de minute. În cadrul acesteia, copiii sunt iniţiaţi în arta decorării cu hârtie creponată sau texturată, bile, aţe, autocolante, frunze, pene, boabe, seminţe. Acest curs include diverse activităţi ce presupun folosirea hârtiei, a creioanelor colorate, a pensulei şi a tuburilor de pictură etc. Prin participarea la acest program, copilul îşi dezvoltă simţul frumosului, al bunului gust, vedere artistică asupra creaţiei, în general. 

În partea a doua, fetele au intrat într-o "horă" de dans şi joc colorat. Pentru a-şi elibera energia, copiii au trecut apoi la Disney Creative Dance. Sub îndrumarea unui profesor, copiii au dansat pe teme specifice pentru vârsta lor, cu ajutorul diferitelor materiale - eşarfe, pampoane etc. 

În acelaşi timp, pentru grupa mică, distracţia a început cu Learn with Music, un program special adus din Statele Unite ale Americii, care oferă copilaşilor şi părinţilor lor un curs de limba engleză prin muzică, joc şi mişcare. Programul Learn With Music a fost adus din SUA de Daisy (Dana Toma). La Miko Kids, ora de muzică are loc o dată pe săptămână şi se desfăşoară pe parcursul a 10 săptămâni. Orele se desfăşoară pe grupe de vârste, de la 3 luni la 4 ani. Copii participă împreună cu părinţii la cursuri. Mai multe detalii despre Learn with Music puteţi afla de aici. 

Pentru cei mici, dimineaţa de sâmbătă a continuat cu ora de Gym. Miko Kids oferă ore de sport pentru copii, începând de la vârsta de 18 luni până la 7 ani. Acestea includ exerciţii speciale spre dezvoltarea interacţiunii de grup, coordonării, încrederii în propria persoană, echilibru şi spirit de echipă. Programul de gym se împarte în trei categorii: 1. Jocuri de mişcare şi dezvoltare a echilibrului, pentru copii cu vârsta între 1,8 luni şi 3 ani; 2. Mişcări de combat, pentru copii cu vârsta de 3 -7 ani; 3. Gimnastică, pentru copii cu vârste între 3 şi 7 ani.

Cam aşa arată o dimineaţă la Miko Kids.
Cadourile au fost oferite de Vavian Pharma, Orly, La Roche-Posay, Acvatic Bebe Club, iar băuturile răcoritoare de către Soda Stream.

Alături găsiţi câteva fotografii realizate la faţa locului de Cristian Şuţu – Foto Union. Iniţial vroiam să pun şi poze făcute de mine, dar după ce le-am văzut pe ale profesionistului, am zis că pot să mă fac de râs cu pozele mele lipsite de calitate cu altă ocazie, acum vi le prezint doar pe ale lui - dintre care le-am selectat doar pe cele cu noi, eu şi fetele.

Mulţumesc Anei de la Mămica Urbană pentru invitaţie, Miko Kids pentru dimineaţa plăcută, tuturor pentru cadouri - din care mare parte le dau mai departe, unor copii mai mici.

 

Sărbătoarea copilăriei. Arta figurativă a lui Mark Lovett

Articol de Claudia Moscovici, postromanticism.com

Traducere din limba engleză de Anca Cristina Ilie

Articolul original poate fi citit aici

"Lady Bug". Sursa foto

Mi se pare de-a dreptul extraordinar faptul că sărbătorim prin artă evenimente istorice importante, comemorăm eroi de război, autori şi lideri politici, şi cu toate astea, sărbătorim foarte rar prin intermediul artei ceea ce este cel mai important pentru majoritatea dintre noi: viaţa familiei noastre şi pe copiii noştri. În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, reprezentarea copiilor în artă era de obicei delegată pictorilor femei (dintre care cele mai cunoscute nume sunt Mary Cassatt şi Berthe Morisot), sau copiii erau înfăţişaţi în tonalităţi neliniştitoare de sexualitate, aşa cum este cazul operelor controversate ale lui Balthus. 

"Red Cap Girl". Sursa foto

Reprezentant al artei figurative, pictorul Mark Lovett sărbătoreşte în frumoasele sale tablouri şi fotografii ceea ce contează cel mai mult pentru majoritatea covârşitoare dintre noi: copiii. Mark Lovett înfăţişează copii, în special fete, în perioada (între 3 şi 12 ani) când sunt destul de mari ca să aprecieze activităţile în familie, şi totuşi destul de mici ca să se bucure de compania părinţilor lor.

"Ellie and Sophie in the park". Sursa foto.

Subiectul familie şi copii este unul intrinsec personal, aşa că am să introduc aici o observaţie personală, care reprezintă, parţial, motivul pentru care sunt atât de impresionată de arta lui Mark Lovett. Îmi amintesc cu mare duioşie de multele activităţi pe care împreună cu soţul meu, le făceam cu copiii noştri, Alex şi Sophie, când erau mai mici: livezi de meri, excursii la grădina zoologică, muzee, expoziţii renascentiste, tabere pe teme artistice, cercetaşi, drumeţii şi vacanţe în atât de multe locuri frumoase din lume. Copiii şi veselia lor, acea "joie de vivre" a lor, ne-au adus o mare plăcere şi ne-au dat un sens vieţii.

Pentru că această parte a copilăriei şi vieţii de familie durează aproximativ zece ani, e uşor să capeţi falsa impresie ca va dura veşnic. Şi totuşi, ca tot ce este frumos în viaţă, este efemeră şi trece. Pe măsură ce cresc copiii, puteţi să retrăiţi prima lor copilărie şi bucuria pe care au adus-o în familia voastră, în inima voastră doar în amintire şi, dacă sunteţi norocoşi, în opere de artă importante, precum cea creată de Mark Lovett.

"Pas de Deaux". Sursa foto

Mark Lovett a absolvit Universitatea din Maryland, unde a studiat pictura figurativă şi portretul la Nelson Shanks' Studio Incamminati în Pennsylvania şi The Art League School din Alexandria, Virginia, SUA. Aşa cum puteţi să vă daţi seama dacă priviţi picturile sale realiste, Mark găseşte inspiraţie la vechii maeştri. Este influenţat în special de lucrările de Bouguereau, Sargent, Renoir şi Monet. El foloseşte multe din tehnicile lor, mai ales atunci când îşi înfăţişează subiectele în manieră realistă. Însă în cele din urmă, ca toţi marii pictori, el are propriul său stil unic.

Lucrările lui Mark înfăţişează copiii în manieră nesentimentală, însă care, cu toate acestea, evocă cele mai bune experienţe pe care le-au avut majoritatea dintre noi în viaţa de familie. Are tendinţa să folosească pentru fundaluri tuşe îngroşate, în timp ce figurile în sine - copiii - sunt zugrăviţi foarte delicat, cu o atingere ce păstrează caracteristicile şi expresiile individuale ale acestora.

"Spring in Fall". Sursa foto

Aşa cum puteţi vedea pe site-ul web, http://www.marklovettstudio.com/, Mark a câştigat numeroase premii, printre care: în 2006 Concursul de portrete organizat de Portrait Society of America Children; în 2005 câştigător al MD Annual Art Show şi Rockville Art League Show. Lucrările sale au fost prezentate în numeroase reviste, printre care se numără în Washington Spaces Magazine în 2007 şi 2006; Who's Who of Strathmore Worldwide 2007-2008; Preview Magazine Art Expo, NY 2007; pe coperta revistei Strathmore Aplause 2006;Art Business News Magazine 2006 şi 2005. Puteţi vedea lucrările sale în primul rând în studio-ul picorului, MarkLovettStudio, precum şi în mai multe galerii din Statele Unite ale Americii şi Europa, inclusiv în prestigioasa galerie Galerie Pierre din Franţa (http://about.me/GaleriePierre). 

Datorită talentului şi lucrărilor lui Mark Lovett, putem sărbători cei mai distractivi şi mai memorabili ani ai copiilor noştri prin artă, la fel ca în vieţile şi în cele mai dragi amintiri ale noastre.

Viaţa, cum e ea: pe un peron

"(...) viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte... un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren... eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră... altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar... alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren... (...) în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi". (Octavian Paler, Viaţa pe un peron, Editura Corint, p.128)

În Viaţa pe un peron, Octavian Paler aduce un personaj - am zice anonim, pentru că nicăieri nu-i dă un nume, care vorbeşte la persoana I, lucru care ne permite să ne identificăm foarte uşor cu el. Acesta ni se adresează mereu la persoana a II-a plural, conferind un caracter confesiv, ca de jurnal, scrierii.
Putem, aşadar, fi oricare dintre noi pe peronul uitat de lume şi de timp. Pe peron suntem chiar noi, noi toţi.

Simbolică prin excelenţă, cartea lui Paler reiterează câteva din emblemele imaginarului său: gara, deşertul, mlaştina. În plus, în fuga lor, a lui şi a ei, a celor doi protagonişti ai cărţii, fuga de ei, dresorii şi câinii, vedem un ascuns protest împotriva comunismului în timpul căruia autorul scria cartea (apărută în 1981, în plin totalitarism şi negru ceauşism).

Şi vă las cu încă câteva citate:

"Una din prejudecăţile lumii noastre este nevoia de a pune etichete, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat." (idem, p. 130)

"Dar, poate că între dragoste şi luptă nu e nici o deosebire. Dragostea e luptă între două suflete şi între două trupuri în care uneori nu e nici un învingător, alteori nu e nici un învins. (...) Moartea pune capăt şi iubirilor şi luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit şi cu cât a luptat." (idem, p. 134)

"(...) lumea e plină de semne. Ne uităm la o bucată de cer, la o pasăre, ascultăm un cuc cântând, şi nu ne trece prin cap că toate acestea sunt, poate, hieroglife ale naturii pe care nu le înţelegem. Tot ce ne îconjoară e format din hieroglife. Ele există şi aşteaptă un Champollion care să le dezlege. Dar oamenii nu prea au chef să devină Champollion. Lor le e mult mai simplu să spună despre un nor că e un nor şi despre o cioară că e o cioară. De ce să se mai complice? La ce foloseşte? Ca să dezlegi hieroglife, trebuie să renunţi la o parte din viaţă. Şi trebuie să alegi. Îţi trăieşti viaţa sau o înţelegi? Una din două. Nu poţi, se pare, să le ai pe amândouă în acelaşi timp." (idem, p. 138)

În această din urmă idee eu, personal, văd chintesenţa filosofiei, a exegezei şi hermeneuticii, dar mai cu seamă justificarea unui stil de viaţă ales de practicanţilor acestor domenii: nu poţi să îţi trăieşti şi să îţi şi înţelegi viaţa, în acelaşi timp. Trebuie să faci o alegere: fie trăieşti, "cum se trăieşte", fie cauţi, cercetezi, explici, comentezi, filosofezi, scrii, analizezi...

Cum să fii părinte mai bun (1)

Mereu vrem să fim părinţi mai buni. Şi pentru asta, căutăm tot felul de surse de informare. 

Pentru mine, una dintre surse este site-ul Dr. Laura Markham, Aha! Parenting. Aici am găsit câteva sfaturi pentru a putea deveni un părinte mai calm, mai răbdător.

Articolul Dr. Laura Markham numit "Cum să fii un părinte mai bun" începea cu un fragment dintr-o scrisoare adresată de o cititoare:

"Dragă Dr. Laura Markham, 

În noul an doresc să fiu mai răbdătoare. Dar când am comunicat familiei mele această hotărâre, ei mi-au amintit că am luat aceeaşi hotărâre şi anul trecut. Simt că am eşuat lamentabil, chiar dacă sunt conştientă că am devenit o mamă mai bună decât eram anul trecut". 

- Christina
Autoarea articolului ne sfătuieşte să nu intrăm în panică, dacă se întâmplă să ne identificăm cu semnatara acestei scrisori. Asta nu înseamnă, scrie Markham, că ai eşuat lamentabil. Înseamnă că mergi în direcţia bună şi că nu eşti perfectă încă. (Şocant, nu-i aşa?) 

"Vestea proasta este că nu vei fi perfectă nici în acest an. Vestea bună este că nici nu trebuie să fii! Copiii nu au nevoie de perfecţiune din partea părinţilor lor. Ei au nevoie de părinţi care îi acceptă cu toate imperfecţiunile lor, au nevoie de nişte părinţi care să le fie modele de compasiune şi respect, părinţi care îi iartă şi se reconectează cu ei atunci când lucrurile nu merg bine - aşa cum se întâmplă inevitabil.

Este o muncă dificilă, pentru că trebuie să ne corectăm singuri. De aceea hotărârea de a fi mai calm, mai răbdător funcţionează foarte rar. În timp ce strângi din dinţi ca să-ţi păstrezi cumpătul, deja intri tiptil în starea de stres de tip luptă sau fugi."

Însă Laura Markham este de părere că, dacă vrei să devii un părinte mai calm - şi o persoană mai fericită - acest lucru este foarte posibil. Ea ne oferă 5 sfaturi sub forma unor hotărâri de urmat, care să ne fie sprijin în atingerea acestui ţel.

1. Ai grijă de tine însuţi şi rămâi în centrul atenţiei ca să poţi fi părintele fericit, răbdător, susţinător pe care îl merită copilul tău. 

Asta înseamna să integrezi în viaţa de zi cu zi cultivarea de sine: Mergi mai devreme la culcare seara, ca să fii mai odihnit, mănâncă mai sănătos, ca să îţi menţii starea bună de spirit, transformă orice voce interioară negativă în încurajare şi încetineşte ritmul ca să te poţi bucura de viaţă. Cel mai important, angajează-te să ai grijă de tine însuţi. Când emoţiile îţi sunt date peste cap, eşti în poziţia de "luptă sau fugi", iar copilul ţi se pare inamicul public numărul 1. Calmeză-te înainte de a te ocupa de copil.

2. Iubeşte-ţi copilul şi arată-i-o des. Un lucru ştim sigur despre dezvoltarea copiilor, şi anume că cei care se simt iubiţi şi apreciaţi prosperă. 

Asta nu înseamnă că toţi copiii care SUNT iubiţi prosperă. O mulţime de copii ai căror părinţi îi iubesc nu reuşesc să prospere. Copiii care prosperă sunt cei care se SIMT iubiţi şi apreciaţi pentru ceea ce sunt. Fiecare copil este unic, aşadar este nevoie de abordări diferite pentru ca acel copil să se simtă înţeles şi iubit. Treaba dificilă pentru noi, ca părinţi, este să ne acceptăm copilul, aşa cum este el - şi să-l apreciem pentru că este cine este. Care este secretul pentru asta? Încearcă să vezi lucrurile din perspectiva lui, foloseşte ochelari optimişti şi sărbătoreşte fiecare pas făcut în direcţia corectă.

3. Rămâi conectat. Copiii cooperează şi ne "urmează" comenzile doar atunci când se simt conectaţi. 

Dar au loc şi despărţiri normale (de exemplu, dacă mergi la serviciu), aşa că trebuie să te reconectezi în mod repetat. Nu uita că timpul de calitate înseamnă conectare, nu dăscălire şi cicălire. Îmbrăţişează-ţi copilul la prima oră a dimineţii şi atunci când trebui să îţi iei la revedere. Când vă reîntâlniţi mai târziu în timpul zilei, petrece cincisprezece minute concentrat exclusiv asupra copilului. (Ce altceva mai bun ai de făcut în acele 15 minute? Ascultă, compătimeşte, îmbrăţişează, râzi, joacă-te, empatizează şi ascultă şi mai mult.) 

 Opreşte lucrul înainte de cină, ca să îţi poţi dedica seara familiei. Luaţi cina împreună. Staţi puţin de vorbă şi hârjoniţi-vă în linişte la ora de culcare cu fiecare copil în fiecare seară.

4. Nu uita că eşti un model pentru copil. 

Vrei să creşti copii care să rămână săritori şi respectuoşi chiar şi la adolescenţă? Respiră adânc şi vorbeşte-le respectuos. În fond şi la urma urmei, copiii învaţă de la noi, suntem modelele lor. Dacă noi nu ne putem gestiona propriile emoţii, nu ne putem aştepta de la copii să înveţe să le gestioneze pe ale lor. Nu este întotdeauna uşor atunci când eşti furios, aşa că ţine minte mantra aceasta: "Tu eşti modelul, nu o lua personal", şi "O să treacă şi asta!"

5. Abordează nevoile şi sentimentele din spatele comportamentului copilului. 

Dacă ţipatul sau pedepsirea copilului pentru purtarea lui ar fi fost eficiente, atunci ar fi funcţionat deja. Toate "năzbâtiile" reprezintă un steag roşu că el are nevoie de ajutorul tău ca să-şi proceseze emoţii importante sau să-şi satisfacă nevoi neîmplinite. Odată ce îi abordezi sentimentele sau nevoile, comportamentul lui se schimbă. Părinţii care redirecţionează furia copilului în loc să-l pedepsească ("Poţi să arunci cu mingea afară, în parc"), şi setează limitele în mod empatic ("Eşti supărat şi trist, dar noi nu lovim. Încearcă să foloseşti cuvintele ca să-i spui fratelui tău cum te simţi") cresc copii auto-disciplinaţi, care DORESC să coopereze.

În încheiere, Dr. Laura Markham este de acord că, "Desigur, copilul va mai face greşeli, şi la fel şi tu. Nu există părinţi perfecţi, nici copii perfecţi, şi nici familii perfecte. Dar există familii care trăiesc în dragoste, familii în care toată lumea înfloreşte. Singurul mod de a crea acest tip de familie este de a face alegeri zilnice care să te conducă în direcţia respectivă. Nu e magie, doar o muncă dificilă de a rămâne pe calea cea dreaptă.

Aşa că nu te îngrijora dacă iei aceleaşi hotărâri în fiecare an. Asta înseamnă doar că te menţii pe drumul cel bun alegând, iar şi iar, că iei măsuri pozitive în direcţia corectă. Înainte să îţi dai seama, ai să te găseşti într-un peisaj complet nou. Parentingul, în fond, este o călătorie - nu o destinaţie", conchide autoarea articolului.

(Sursa articolului citat poate fi găsit aici. Traducere din limba engleză de Anca Cristina Ilie)

Unde dai şi unde crapă... talentul

În urmă cu câteva zile, s-a organizat un concurs de pictură la o şcoală particulară, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar. Au fost selectaţi câţiva copii din grădiniţă ca să participe, bazat şi pe faptul că acel concurs avea să aibă loc într-o zi de sâmbătă, iar părinţii de obicei au alte programe dinainte stabilite pentru week-end, nu sunt neapărat dispuşi să meargă la concurs de pictură cu plozii. Dar eu, ca şi alţi vreo 14 părinţi din grupa ei, am înscris-o pe Ilinca - proba de selecţie de la grădiniţă a fost chiar acea planşă cu numele "Chipul mamei" despre care v-am mai povestit. Căci tema concursului urma să fie tot ceva legat de Mama, cea mai minunată - sau aşa ceva.

În ziua respectivă (sâmbătă), Roxi a zis că vrea să meargă şi ea, chiar dacă era foarte posibil să nu o lase şi pe ea să participe, bănuiam că este organizat doar pentru copii de grădiniţă, de maxim 6 ani. Însă concursul se adresa şi copiilor de clasele I şi a II-a, aşa că am putut să o înscriu şi pe ea în concurs plătind taxa de participare la faţa locului.

Şi, surpriză, nu s-a ales numai cu o după-amiază "pictată", cum mă aşteptam - mă bucuram că au participat, că am putut să fac altceva decât de obicei, că au avut ocazia să picteze etc. Mai mult, Roxana a luat, cu totul şi cu totul pe neaşteptate şi nepregătite, o frumoasă menţiune! Adică premiul 4, cum a trebuit să le explic. Premiu care nu se recompensează cu altceva decât o diplomă, but still...

Fireşte că deşi umblu toată ziua cu aparatul foto în geantă, chiar în acea zi l-am uitat acasă şi am fotografiat lucrările lor cu telefonul mobil - unul de foarte veche generaţie şi cu calităţi foto îndoielnice. Dar calităţile picturilor sunt evidente, totuşi, nu-i aşa? :) ;)

Autor: Roxana, 7 ani jumate.

Autor: Ilinca, 5 ani jumate.

Sincer, nu aştept un răspuns, eu sunt mândră de fetele mele şi de realizările lor indiferent de orice opinie super-calificată mi-ar descrie lipsa oricăror calităţi artistice în cele două picturi ale lor.

De ziua ta, mămico...

Acum câteva zile, mergând s-o iau pe Ilinca de la grădiniţă, ea a venit fuga spre uşă şi mi-a strigat:

- Mami, azi am pictat chipul mamei... - s-a oprit brusc, văzându-mă: Mami, dar tu te-ai tuns şi te-ai făcut blondă!
Apoi s-a întors spre doamna educatoare:
- Doamna, îmi mai daţi o foaie, vă rog?
Şi am aşteptat pe hol până a pictat din nou chipul mamei, de data asta, cu părul mai scurt şi mai deschis la culoare decât în prima planşă pictată.

Azi dimineaţă mi-a dat cadou această pictură (vezi pictura şi o poză făcută cu telefonul chiar în ziua în care m-am tuns - aşa-i că asemănarea este izbitoare? Ha-ha-ha!), alături de o felicitare confecţionată cu mânuţele ei, tot la grădiniţă.

Plus o poezioară pe care ne-au trimis-o, de fapt, doamnele educatoare. Iacăt-o, sub titlul "Sfaturi folositoare pentru mame iubitoare". (nu-i cunosc autorul, sorry).

Mamă!

Să nu-mi dai tot ce-ţi cer, te rog frumos,
Chiar dacă ştii că poţi, chiar dacă ai,
Fiindcă uneori sunt curios
Să-ţi cer, doar ca să văd cât poţi să-mi dai!

Când îmi promiţi un premiu, nu uita
Că mie tot la el o să-mi stea gândul...
Şi dacă tu te-ai răzgândit cumva,
Mă pedepseşti că nu-ţi respecţi cuvântul!

Să nu-mi spui niciodată că doar eu
Sunt mai puţin ca prietenii şi fraţii
Finndcă o să cred, în drumul meu,
Că nu pot fi la fel de bun ca alţii!

Când vreau să fac un lucru,cât de mic,
Încurajează-mă de la început,
Iar dacă se întâmplă să îl stric,
Nu mă certa că sunt nepriceput!

Te rog, să nu faci tot în locul meu!
Mai lasă-mă să fac şi eu ce ştiu,
Pentru că altfel o să-mi fie greu
Să mă descurc în viaţă, mai târziu!

Când am curajulsă-ţi mărturisesc
Ce mă frământă şi ce temeri am,
Ascultă ce îţi spun şi ce gândesc
Nu te uita la ceas şi nici pe geam!

Dă-mi sfatul tău cel bun şi înţelept,
Aşa cum te pricepi, aşa cum ştii
Şi nu-mi răspunde-atunci când îl aştept :
"N-am timp de fleacuri şi copilării!"

Dacă ţi-e greu să faci ce te-am rugat,
Atunci când singur voi putea porni
Pe drumul vieţii mele mult visat,
Întreabă-te: ce om voi deveni?

Finanţele, pe mâna copiilor

Dacă nu aţi ajuns încă la expoziţia-eveniment Fabuloasa lume a banilor, sfatul meu este să nu o rataţi! Se află în Muzeul Naţional de Istorie a României şi se mai poate vizita până la sfârşitul lunii aprilie, în fiecare zi de miercuri până duminică, între orele 9.00-15.30, după cum v-am anunţat şi în Agenda culturală a copiilor.

Eu personal o consider expoziţie-eveniment, pentru că nu e deloc o simplă expoziţie, sunt prea puţine lucruri expuse, pur şi simplu, în căsuţe de sticlă, cu eticheta explicativă alături. Eveniment este, pentru că eu, cel puţin, nu am văzut un astfel de mod de a expune şi explica lucrurile până acum. Este interactivă prin excelenţă. Totul se atinge, se pipăie, se miroase, se încearcă, se lucrează, se produce... la faţa locului, de către vizitatori.

Nu cred că păcătuiesc prin divulgarea vreunor secrete ascunse ale expoziţiei dacă vă povestesc - aşa, ca să vă fac poftă - că la intrare vizitatorii primesc un card, pe care îl vor folosi în lumea banilor în care intră. Apoi aceştia pot să-şi producă bani, să-i investească, să-i înmulţească, să-i cheltuie, îşi însuşesc cunoştinţe pentru care pot obţine alţi bani pe card, se odihnesc în locuri special amenajate, unde ascultă poveşti despre bogăţie şi sărăcie, se întâlnesc cu regele Midas... şi multe alte lucruri interesante pe care vă las să le descoperiţi singuri.

Ştiu că fac reclamă gratis, însă nu mă pot abţine să nu laud iniţiativa sponsorului BCR şi a realizatorilor Fabuloasei lumi a banilor (conceptul cred că a fost importat dintr-o ţară din nordul Europei, după numele pe care le-am văzut la intrare în "caseta tehnică").

Expoziţia este recomandată copiilor cu vârste cuprinse între 7 şi 14 ani. Eu am fost cu amândouă fetele (iată-ne în pozele cu soarele de duminică, pe Calea Victoriei), şi mezina de 5 ani jumate, şi Roxi de 7 ani jumate. Pot să spun că într-adevăr, avertizarea pe care am primit-o la intrare, că Ilinca nu va pricepe mare lucru, a fost parţial îndreptăţită. În primul rând, pentru că ea nu citeşte, aşa că am citit mult eu, cu voce tare, ca să-i explic ei, care oricum nu a înţeles tot, dar cu ceva-ceva tot a rămas, i-a plăcut şi a povestit chiar şi colegilor la grădiniţă a doua zi. A ascultat însă singură poveştile despre sărăcie şi bogăţie, a învăţat ceva din ele, iar la final a donat din proprie iniţiativă copiilor săraci toţi banii strânşi în periplul financiar virtual - în vreme ce soră-sa a cheltuit o sumă similară virtuală pe nişte lux găunos frumos ambalat. (Trebuie să mai lucrez cu ele pe tema finanţelor, se pare).

Inteligenţa ciorilor, demonstrată ştiinţific

Se spune (auzită la radio, dar o redau şi pentru cei care nu cred că ascultă Radio România Actualităţi la 6.45 dimineaţa) că oamenii de ştiinţă au vrut să demonstreze inteligenţa ciorilor.

Şi le-au dat într-o zi mâncare într-un lung tub. Cioara femelă s-a chinuit să ajungă la mâncare, şi-a fabricat o unealtă, un fel de cârlig cu care până la urmă a reuşit să extragă mâncarea din acel tub. Deci, au conchis oamenii de ştiinţă, iată, cioara îşi produce unelte, este aşadar inteligentă, asemenea oamenilor din stră-vechime, care şi ei îşi produceau unelte pentru a face rost de hrană. Cioroiul mascul în toată vreme asta nu participa, stătea doar şi se uita, contempla munca asiduă a cioarei de a extrage mâncarea. El a intervenit doar  în momentul în care hrana a fost extrasă din tub... şi a furat-o de la cioara femelă şi a mâncat-o singur.

Morala: cine este, deci, mai inteligent? Femela sau masculul cioară?
Oamenii de ştiinţă încă mai dezbat pe tema asta.

Ura! Mi-am salvat neuronul!

Anul trecut pe vremea asta, ba chiar mai devreme, şi acum doi ani, şi cam tot timpul de fapt, de când am renunţat la un job cu loc de muncă fix şi m-am apucat de freelancing, mă plângeam că n-am de lucru, că or să-mi moară neuronii nefolosiţi etc. A urmat o perioadă plină de proiecte diferite, multă muncă cu capul şi cu creierul din el, deloc plictiseală.

Dar chiar de pe când mă plângeam eu aşa cu foc, o foarte bună şi frumoasă mămică, pe care o cunosc (deocamdată) doar virtual, îmi sugera să am răbdare, căci odată cu începerea şcolii de către copilul mare voi uita de plictiseală.

Acum sunt în poziţia de a-i da dreptate. Roxana a început şcoala, aşa cum ştiţi. Mai nişte semne grafice, mai nişte litere, mai nişte cifre până la 10, până la 30, operaţii cu ele, mai până la 100... Dar iată că treptat-treptat a trecut prin probleme care se rezolvă printr-o singură operaţie, şi a ajuns la cele care se rezolvă prin două operaţii. Unde... ne-am cam blocat. Acum, după un week-end de repetat la greu metoda parcă ne-am mai desţelenit. Dar la primul contact eram blocaţi rău.

Iar provocarea pentru mine la lucrurile de genul ăsta este şi metoda de explicat - şi aici am aplicat tot ce mi-a venit la mână şi la gură, beţişoare, desene, mulţimi, culori diferite etc., dar şi metoda prin care să mă abţin să-i dau direct rezultatul şi să trecem mai departe - ceea ce e destul de greu.

Nu înţeleg eu prea bine mecanismul, dar Roxi, la începutul anului, rezolva mintal probleme din astea, cu numere mai mici, e drept. Acum, cu metoda de calcul prin 2 operaţii, se blochează. De ce? Deja "school kills creativity"? Să nu intrăm în acest subiect, că dacă mă porniţi, nu mă mai opresc. Mai bine să ne "bucurăm" că neuronul meu e în perfectă stare de funcţionare şi că Roxi înţelege şi ea acum metoda şi chiar se bucură de asta.

Apoi, nu mi-ar strica, dacă ştiţi să-mi oferiţi, o metodă prin care să pot determina copilul să lucreze mai mult decât cele 2-3 exerciţii pe care le dă doamna ca temă pentru acasă. Mă bucur că doamna învăţătoare nu-i îndoaie cu temele, însă eu consider că nu e suficient 2-3 exerciţii sau 1 problemă când nu ai înţeles bine ceva. Cred că trebuie repetat. Ca la orice, şi la un instrument muzical, de exemplu, trebuie să exersezi ca să înveţi să cânţi, şi la sport trebuie să te antrenezi. Tot aşa şi la matematică... Nu? Ei, cum s-o fac şi pe ea, pe Roxana, să priceapă că e nevoie de mai mult, să fie mai cooperantă şi să nu începem cu o asiduă muncă de convingere orice aşezare la biroul de lucru?