Telegramă 2

Sună telefonul:
- Ce faci?
- Ce să fac? La birou... - zic, ştergându-mi mâinile pe şorţ în timp ce ieşeam din bucătărie :)

Ca să nu se spună că doar mă plâng atunci când mi-e greu, când sunt în culmea depresiei, vă anunţ că azi nu sunt deloc deprimată, mă bucur de tot ce mi se oferă, mă bucur de cartea pe care am putut s-o citesc azi-dimineaţă la uşă la dentist, sunt fericită că îmi iau eu însămi copiii de la şcoală şi grădiniţă, mă consider fericită că pot să fac ciorbă şi o prăjitură pentru familie, eu, cu mâinile mele, în bucătăria mea, la ora 14.00, iar nu noaptea, după o zi lungă petrecută în stresul vreunui birou!

Şi nici măcar nu am refăcut analizele, mâine mă gândesc să merg să le fac pe cele uzuale, ca să văd dacă e ok după ce mi-a mărit doctorul doza de anticoagulant. De analizele celelalte, mai complexe, încă nu m-am ocupat.

Cât de ciufută mai sunt şi eu! Cine să-mi mai intre în voie?!

Telegramă 1 (presimt că vor fi mai multe)

În zile ca azi, mă bucur că nu mai fumez: cred că aş fi terminat un pachet în 2-3 ore!

stuff

Care-i diferenţa dintre acceptare şi nesimţire?
Adică, până unde spui că accepţi tot ce vezi în jur şi de unde nu te mai interesează, nu îţi pasă de ce e în jur?
Unde pot să învăţ şi eu să fiu nesimţită? Se ţin cursuri de nesimţire pe undeva? Că m-aş înscrie...
Să nu îmi pese, pur şi simplu, de părerea celorlalţi despre mine, chiar dacă sunt oameni la care ţin.
Şi cum identifici depresia? Cum o combaţi? Când te opreşti din plâns? Şi cum? Ce te face să te opreşti din plâns şi să nu te porneşti din nou la primul impuls?

The show must go on!

*post salvat din drafts, unde l-am scris acum vreo 3 zile. mai precis, vineri 10 mai, după ce am văzut rezultatul mai prost decât până acum la analizele pentru dozarea anticoagulantului.

Nu ştiu ce să scriu, cu ce să încep...

Ce să spun?
Că m-am făcut bine? Nu e chiar aşa. O voi duce cu mine toată viaţa.
Că sunt foarte bolnavă? Din fericire, nici aşa nu e.
Că mi-e frică în permanenţă? Că trăiesc un fel de atac de panică extins pe zile şi săptămâni în şir? Da, e mai aproape de adevăr.
Am momente când reuşesc să zâmbesc, să râd, să mă bucur că trăiesc, să îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să trec de acel moment de cumpănă din viaţă. Şi momente când mi se pare că toată zbaterea mea e în zadar, că doar mă prefac că duc o viaţă normală, când în realitate numai normală nu e. Şi mă doare că îmi doresc mult, enorm de mult, să petrec clipe fericite cu copiii mei, dar simt că deşi sunt fizic lângă ele, nu sunt de fapt cu ele.
Ştiu, sună egoist şi meschin să pomenensc de (micile) eforturi pe care trebuie să le fac.

Partea proastă e că nu găseşti decât frânturi de răspunsuri la întrebările medicale.

Văd că ultima postare aici este de pe 25 martie, când spuneam că am fost la control la spital. Atunci, medicul de la spital a propus să facem nişte analize mai amanunţite de hematologie să vedem de ce merge aşa greu vindecarea. Numai că nu s-a mai concretizat nimic. Mi-a zis să-l sun marţi. Marţi mi-a zis să-l sun miercuri că e după gardă şi nu a avut timp să ia legătura cu nutştiuce medic. Miercuri mi-a zis că pot să vin vineri la spital? Şi să-l mai sun joi. Joi nu mi-a răspuns la telefon. Iar eu am hotărât că nu pot lăsa timpul să treacă aşa, fără să fac nimic altceva decât să dau telefoane unui medic ocupat. Aşa că marţea următoare am mers la alt medic, un profesor chirurg cardio-vascular. Care m-a trimis la angio-CT şi analize de hematologie referitoare la hipercoagulabilitate, m-a pus să port ciorapi de compresie şi mi-a modificat uşor tratamentul (nu şi anticoagulantul, care era bun).

Ciorapii de compresie - ca să încep cu cea mai uşoară parte - costă (2 perechi, ca să le port alternativ) cam cât un salariu de român normal perechea. Dar despre ei sper să mă adun şi să scriu într-o bună zi mai multe, despre compresie şi cum funcţioneazăp, căci am citit mult de-atunci şi consider că trebuie să se afle şi pe la noi ce alţii ştiu de mult.

Angio-CT - adică o tomografie computerizată cu substanţă de contrast pe venă, costă şi asta mult (mult de tot), dar e utilă, n-o faci în fiecare zi, dacă am decis că merg pe mâna medicului, trebuia s-o fac şi aşa mai departe.  Şi investigaţia (una dureroasă, by the way) a demonstrat că am avut un mare noroc: am avut embolie pulmonară - adică un cheag de sânge format într-o vena din abdomen a migrat până în zona pulmonară. Dar din fericire, marele meu noroc e că nu a obturat complet, ba chiar s-a retras (după acele zile şi nopţi de dureri crâncene, pe care mi le amintesc şi acum până în cea mai mică celulă) într-o zonă nepericuloasă, într-un lob "calm". Pe venele membrului inferior cheagurile se resorb şi ele treptat pe pereţii venelor, nu dispar de la sine. Iar "treptatul" ăsta durează mult, nu ştiu încă cât de mult.

Analizele de hematologie - am făcut o parte, câte am găsit într-o primă fază. Marţi, pe 14 mai, o să le vadă medicul, însă am înţeles că nu sunt aşa de concludente acum, cât sunt sub tratament cu anticoagulant.

Doctorul acesta la care m-am transferat mi-a spus o vorbă la prima consultaţie la el. A spus: asta e o boală pe care o tratează multe discipline medicale, şi niciuna nu o tratează bine.
Citind eu mai apoi tot ce mi-a picat în mână despre ce înseamnă coagularea sângelui, şi mergând şi la medicul de familie, şi la ginecologul cu care am născut-o pe Ilinca, am înţeles că are mare dreptate să afirme asta!
Cardio-vasculare - da, are legătură, că pe vene vine sângele care alimentează inima.
Obstetrica - da, are legătură, că în sarcini se declanşează de obicei efectele mutaţiilor genetice de factori de coagulare - există un întreg pomelnic cu acestea, care se descoperă (sau nu, depinde peste ce obstetrician dai) în sarcini.
Hematologia - da, are legătură, căci de compoziţia chimică a sângelui depinde coagularea lui mai lentă sau mai rapidă.

La mine se pare că se coagulează foarte repede sângele pe vene, există o tendinţă de hipercoagulabilitate. E normal să se coaguleze, e o tendinţă naturală a corpului de a coagula sângele care curge şi asta ajută la vindecarea rănilor. Însă normal e să se coaguleze cu o anumită viteză. Dacă la mine această tendinţă e genetică sau nu, încă nu ştiu.
Dar după părerea celor doi medici (cardio-vascular şi ginecolog), s-ar părea că nu este genetic, pentru că s-ar fi "deconspirat" la prima sarcină, sau dacă nu la prima, măcar la a doua. Dar eu nu am avut niciun fel de problemă cu edeme, tensiune de sarcină, flebite sau altceva în sarcini.
La mine se poate să fie o hipercoagulabilitate dobândită şi TEP-ul (în termenii lor, medicali, prescurtarea de la Trombo-embolie pulmonară) să se fi declanşat din cauza unui cumul de factori:
- stază pe picior, din cauza compresiei clăparului la schi (greşeală de începător, dar la 37 de ani costă!)
- stat în picioare mult, tensionată (tot de începător)
- frig la altitudine
- hidratare insuficientă şi necorespunzătoare
- anticoncepţionale (deşi doza de estrogeni era foarte mică la ce luam eu)
- fumat (deşi la 3-4 ţigări pe zi medicii nu prea te socotesc fumător, dar asociat cu restul factorilor, a fost destul)
- supărare mare (în venă se produce un fenomen al cărui nume îmi scapă acum atunci când intervine o supărare mare, cum ar fi o veste proastă, o ceartă cu cineva, sau faptul că te abţii să-i spui cuiva că te-a supărat, oboseală şi stres etc)
- poate şi alţi factori la care nu m-am gândit până acum

Medicul spunea că dacă se repetă fenomenul, tromboza, embolia, orice, intervine chirurgical şi îmi pune un filtru pe vena cavă, ca să nu mai ajungă cheagul spre organele vitale.

Teama pe care o simt des este de genul: ok, dacă mai fac o dată, dar cum va fi? oare va fi la fel, ca să ştiu să recunosc simptomele? dacă vor fi altele? dacă se va duce cheagul direct la cap şi voi cădea secerată fără să ştiu ce m-a lovit?

Şi nu mai ştiu ce să scriu. Oricum, am scris ca să mă eliberez, în parte...

*Şi gata, închei postarea scrisă într-o (altă) cădere depresivă vineri şi mă pregătesc să merg la controlul lunar. Wish me luck!