Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

După încă o criză (de nervi) cu fiica mea pre-adolescentă (11 ani), mă ridic, îmi oblojesc rănile, adun muniţia rămasă risipită pe jos, şi purced din nou la documentat. Să caut, să citesc, un articol, încă unul, o carte, încă una...

sursa foto: Pixabay.com

Să-mi sondez memoria, cum am fost eu? Amintirile mele din adolescenţă sunt destul de proaspete, pentru că 1. au fost lucruri destul de puternice, şi 2. nu e chiar aşa de mult de-atunci. "Pe vremea mea", maică, adolescenţa aia începea şi ea pe la ... nici nu mai ştiu, 16 ani? Oricum, nu 10-12!

Şi zic, hai să vă împărtăşesc şi vouă unul din aceste articole, că tot îmi place: 1. să citesc (în engleză, de preferat), 2. să traduc (din engleză în română), 3. să-mi imaginez că şi cititorii mei au copii adolescenţi, şi 4. să scriu texte cu punctuleţe d-astea organizatorice :)

Articolul se numeşte: Am ajuns în iad şi-napoi cu fiica mea adolescentă şi a fost scris de Julie Burton pe Scary Mommy (aici găsiţi articolul original)

Fetiţele sunt atât de dulci şi iubitoare, atât de adorabile. Şi imediat, fast forward 10 ani mai târziu şi dintr-o dată... nu mai sunt.

Adolescenta tipică e ceva de genul ăsta: poate fi dulce şi bună; te iubeşte şi crede că eşti cea mai bună (mai ales dacă-i dai răspunsul pe care vrea să-l audă). Şi apoi, cât ai pocni din degete, (de obicei când răspunsul e "nu"), te urăşte. Jură că nu va mai vorbi niciodată cu tine; îşi doreşte să fi avut alţi părinţi, părinţi care să “înţeleagă”; îţi spune că faci totul greşit, că nu te pricepi să fii părinte, că n-o înţelegi, şi că dacă o asculţi pe ea, totul va fi bine. Ştie ce face, şi dacă doar te dai la o parte şi laşi în pace, o să fie bine.

Şi o fracţiune de secundă, crezi că poate are dreptate.

Te îndoieşti de tine, ca părinte şi ca persoană: “Ce-am făcut?!” Te întrebi dacă într-adevăr te califici pentru jobul ăsta. Ştii că trebuie să fii puternică, dar te simţi foarte, foarte slabă - aproape copleşită - dar nu poţi să o laşi să te vadă astfel. Nu poţi să arăţi niciun semn de vulnerabilitate sau şovăială pentru că ştii ce va face cu asta! Va lovi! Şi va lovi în tine încă o dată, explicând cu incredibilă dicţie că dacă nu ajunge să meargă la concertul la care merg toţi prietenii ei (fără un însoţitor adult), viaţa ei cu siguranţă se va destrăma. Va pierde cel mai important eveniment din viaţa ei şi nu va mai fi niciodată invitată la altă adunare socială în clasele mici sau mari de liceu. Prietenii ei o vor tachina că părinţii ei sunt supra-protectori, şi nu vor vrea să mai vină acasă la ea aşa că ar putea la fel de bine să nu mai meargă la şcoală, pentru că tot nu va avea prieteni! Şi-ţi aminteşte din nou că “ESTE NUMAI VINA TA!!! Şi ţi-am spus că te urăsc şi că îmi distrugi viaţa?!”

Fiica mea (a autoarei articolului citat, n.m.) are 19 ani acum şi e la colegiu, şi nu vă mint, n-am fost sigură că voi supravieţui anilor ei de adolescenţă.

Bătăliile permanente, ameninţările, ţipetele (da, ţipetele), luptele de putere, la fiecare din ele îmi promiteam, din nou şi din nou, că nu mă voi implica, aproape că m-au pus la pământ. Mi-a testat fiecare centimetru al fiinţei mele la cel mai profund nivel posibil. A ştiut unde-mi sunt butoanele, şi nu s-a temut să le apese. Nicio piatră nu a rămas ne-întoarsă pe dos înlăuntrul meu când mă chinuiam să supravieţuiesc anilor adolescenţei ei, lăsându-mă cu întrebarea permanentă: “Al cui copil este ăsta? Nu poate să fie al meu”.

Dar stai aşa, înainte să te repezi la dulapul cu băuturi spirtoase din casă, chiar acum, îţi ofer darul previziunii: Va trece şi asta.

Fiica mea şi eu avem în prezent o relaţie puternică, sănătoasă, plină de iubire şi respect - o relaţie la care cu siguranţă eu am sperat şi pentru care m-am rugat, dar de multe ori m-am îndoit că ar fi posibil. Această relaţie e una dintre cele mai puternice relaţii din viaţa mea şi n-aş putea fi mai recunoscătoare pentru ea.

E un dans continuu pe care-l fac mamele şi fiicele lor, mai ales în timpul anilor adocescenţei (mamele şi fiii dansează şi ei, dar pe o muzică uşor diferită). Ce mi-am dat seama în legătură cu acei ani tumultuoşi cu fiica mea e că mare parte din împinsul şi trasul care s-a întâmplat în acei ani a fost esenţial pentru crearea relaţiei pe care o avem astăzi

Nu-i uşor să creşti fete, iar dificultăţile ating cote maxime în timpul adolescenţei. Dar (şi acesta este un important “dar”), fiica voastră va creşte şi o vei lăsa să plece şi cel mai probabil, se va întoarce la tine. Poate altfel decât te-ai fi aşteptat, dar să sperăm că într-un fel care se simte conectat, puternic şi plin de iubire şi respect reciproc.

Şi totul va fi meritat efortul.

Sfârşitul articolului.
Acuma, dacă stau să mă gândesc, e mai mult un "sneak preview", un "spoiler alert". Pentru că recunosc, sunt altele între noi deja, dar încă nu e cearta aia înfocată rău, cu reproşuri şi "I hate you".

Da, s-a supărat că am certat-o, da, după aceea am avut momentul de îndoială "dar dacă nu-s o mamă bună pentru ele?" Le-am şi spus că nu pot să fiu mama aia care le permite orice, sunt o mamă rea, şi le-am poftit să-şi caute altă mamă. Aia mare, cu care aveam discuţia, n-a comentat, cred că se şi imagina mergând la piaţa de mame să cumpere alta. Aia mică în schimb, care se bagă ca musca-n lapte în luptele astea de hegemonie, a venit plângând că ea mă iubeşte şi nu vrea altă mamă! Îmi venea să-i zic să mai aştepte 2-3 ani şi ia să vezi ce-o să vrea alta!

Dar, ca să închei în nota optimistă a articolului tradus, va trece şi asta. Sperăm să mai rămână ceva  în noi până atunci!