Locuinţa mea de vară e la ţară

Regal culinar pescăresc

Marca tanti Axenia. Şi se zice că peştele nu îngraşă. Poate la o masă, dar 8 zile a câte 2 mese de bucate pescăreşti pe zi, asta e altă mâncare de peşte. "Burta de peşte" există, am venit mai graşi cu câteva kilograme fiecare. Poate şi pentru că peştele cere (bere, vin) să înoate în burtă :)

Anonimul de la Sf Ghe

versiunea ham-ham.

De prin Deltă adunate

Câteva fotografii din Delta Dunării, 3-11 august 2009.
- Văcuţele încă beau apă de mare, că tot nu e sărată, ca în alte locuri, din cauza Dunării care se varsă în apropiere.
- Au apărut şezlongurile şi la Sfântu Gheorghe. Cică anul trecut nu erau.
- A apărut şi un trocarici la Sfântu Gheorghe, care anii trecuţi nu era. Pe bune, aşa se numeşte, vă arăt biletele dacă nu mă credeţi!
- Relaxare totală în cel mai fin nisip.
- Marea cu valuri mari, mini-tsunami de Marea Neagră, în ziua de după cutremurul de falii marine (geologii să mă tragă de urechi pentru aberaţia pe care am scris-o aici).

Burta de peşte

Urmează - când m-oi învrednici s-o scriu - povestea zilelor din Delta. Şi pozele aferente.

Nu tot ce zboară e Malev

Nici măcar avionul nostru de la ora 18.10. L-au anulat aşa, „ungureşte”, cum se exprima total contrariată o româncă în aeroport: „numai la ei se poate întâmpla aşa ceva”. Aşa că am mai petrecut cinci ore pe tărâm unguresc – printre Internet şi Duty Free, cina de 3.000 de forinţi plătită de Malev şi nişte copilaşi foarte agitaţi şi deci foarte plângători – a fost momentul în care n-am mai regretat că nu-s şi fetele cu noi.
Am ajuns în Otopeni pe la 2.30 noaptea.
Cam aşa a fost vacanţa noastră singuri 4 zile la Budapesta.
Când am povestit unei prietene că ne cam plictisisem acolo şi abia aşteptam să ajungem la fete, că mi-era dor de ele, a părut rupt dintr-un alt film.

Omul sfinţeşte locul... "magyar-orszag"

Vineri am înfruntat canicula plimbându-ne cu Cati şi Paul prin Hosok Tere – castele, iarbă verde, statui, muzee, răţuşte... tot tacâmul. A, şi mulţi turişti în Double Deckere şi cu rişca şi în pâlcuri organizate şi în cete dezorganizate. Click-click făceau blitzurile, click-click stânga şi dreapta.
Cati şi Paul pornit spre Oradea, noi spre centru. Apoi i-am vizitat pe „ungurii” Paul şi Neli Nagy la ei acasă – după ce cu o seară înainte îi convinsesem să-şi schimbe planul şi să rămână şi vineri în Budapesta, în loc să meargă acasă, la Arad.
Dar sâmbătă chiar am rămas singuri în Budapesta. Prieteni pe-acolo nu mai avem alţii, locurile le ştiam, le aveam în multe variante de poze, primăvara, toamna, iarna, le-am mai tras şi în variantă digitală, am făcut şi shopping prin Westend (sper disperarea şi durerea de picoare ale lui Cosmin) şi am decis că nu are niciun farmec Budapesta în ziua de azi, pentru noi. Ce-a fost, a fost. A fost frumos pentru că eram tineri, n-aveam nicio obligaţie, niciun stres, poate unele lucruri erau, obiectiv vorbind, mai bune (de exemplu, gulaşul de la scoţi şi buza sor, kerek szepem). Pentru că eu eram studentă şi Cosmin lucra, pentru că băteam toate străduţele când aveam chef, cu bicicleta, pe jos, cu BKV-ul aşa de bine pus la punct... etc.
Aşa că am petrecut ziua de duminică, de altfel, şi destul de friguroasă, aşteptând ora de plecare spre aeroport, în timp ce ne plimbam pe malul Dunării.

Nici gulaşul nu mai e ce-a fost

Cum am ajuns, am tras „la scoţi” – id est, restaurantul cu specific irlandez Sir William, ţinut de un kurd în Budapesta şi la care serveşte la masă o româncă din Ardeal. Şi unde mâncam eu pe vremuri cel mai bun gulaş din Budapesta. Ei bine, cu amintirea aceea voi rămâne, căci între timp cred că au schimbat bucătarul, sau reţeta, sau ingredientele, căci nu am mai recunoscut gustul.
A, şi nu mai au nici Pilsener Urquell! Iar la Paris Texas şi Pink Cadillac au scumpit şi au rărit tot, inclusiv pizza mea preferată cu usturoi şi porumb, berea de grâu „Buza Sor”.

BB King is the king, indeed!

BB King a cântat excepţional, a făcut show, se citea pe el şcoala americană şi cele câteva decenii de rege al blues-ului. Chiar şi aşa, la cei 83 de ani ai lui! A cântat stând pe scaun – am înţeles că nu e prima oară. Dar a fost electrizant. Dialoguri cu publicul, feed-back, dans, glume, show.
Şi nici Susan Tedeschi, din deschidere, n-a sunat rău – zic eu, care-s total necunoscătoare în domeniu.

A, să nu uit: "ceremonialul" de intrare în sala de spectacole. Deşi ne plimbasem cu aparatele de fotografiat după noi, când am pornit spre concert am trecut pe la hotel şi le-am lăsat, pentru că ştiam că nu e voie cu ele şi ne era teamă să nu ni le confişte la percheziţia de la intrare, aşa cum fac la Bucureşti la concerte. Ei bine, nu! Adică NU se face percheziţie la intrare. E total inuman şi nedemn să iei la pipăit oamenii care au plătit bilete ca să asculte o muzică de calitate! NU se confiscă aparatele de fotografiat sau filmat. În fond, cele profesionale nu se pot ascunde într-o poşetă, iar reprezentanţii publicaţiilor şi televiziunilor au avut locul lor pentru filmat şi pozat primele melodii ale starului. Numai că NU este permis să filmezi aşa, ca neam-prost, tot concertul, pentru uz personal. Nişte bodyguarzi severi aveau grijă să te atenţioneze dacă săreai calul. Deci pentru câteva poze nu-i deranja blitzul, dar dacă te întindeai mai mult, venea Bodyguard Baci şi-ţi zicea că „Tilos!” sau aşa ceva.
Aşa că, din păcate, nu pot ataşa o poză făcută de mine la concert...

Budapesta, iulie 2009

După 5 ani de la „retragerea trupelor” din Ungaria, Anca şi Cosmin au decis să facă o vizită de remember în capitala maghiară. Pentru acurateţea istorică a datelor, nu era prima vizită de acest fel. Precedentele s-au întâmplat în 2005, la vreo 8 luni după naşterea Roxanei, şi 2007, cu vreo 4 luni înainte de naşterea Ilincăi, care fete au întregit trupele Ilie-şti. Dar fetele nu ne-au însoţit nici în această vizită la Budapesta.
Aşa că sub pretextul şi cu bucuria concertului BB King din 16 iulie 2009, am purces la drum.
Drumul cu avionul la plecare – OK. Am făcut o mulţime de poze din avionul tip Bombardier, care nu zboară decât la maxim aproape 8.000 metri altitudine, aşa că priveliştea a meritat să renunţ la lecturi plictisitoare pe parcursul drumului de o oră şi 10 minute.
De la aeroport la hotel am preferat varianta „low cost”: cu autobuzul 200E până Kobanya Kispest, la capătul metroului albastru, cu care am continuat drumul până la 5 minute de hotel, la Kalvin Ter. Cu totul – 300 forinţi per călătorie biletul de BKV şi vreo 50 de minute.
By the Way – au schimbat sistemul de control al biletelor. Nu te mai aşteaptă la ieşirea din metrou, ci ca să încurajeze plătitul călătoriei, cred, cam 3 controlori aşteaptă imediat după punctul de perforat biletul, ca tu să-i vezi, perforezi şi apoi le arăţi biletul. Asta dacă n-ai abonament, fireşte. Deci ideea nu e „te-am prins, te-am ars!” Ideea e „mă vezi, perforează, şi astfel călătoria ta e plătită, BKV-ul înfloreşte, toată lumea e fericită!”
La Kalvin Ter e şantier, se construieşte metroul 4, aveam să aflăm ulterior. Iar hotelul ales de noi primea cu drag tot zgomotul şantierului. Am ales hotelul Ibis de pe Raday. Dacă tot am mâncat şi am băut ani de zile (respectiv Cosmin 5 ani şi eu 1 an) pe Rady, să şi stăm acolo unde aveam „cartierul general”.
De altfel, pe multe zone din Budapesta le-a prins „turistiada” în şantier şi e destul de greu de parcurs câte un traseu sau – atenţie! – de făcut poze fără indicatoare de şantier sau fără şantierul în sine în faţa obiectivelor turistice. Vei avea poze gen „Basilica după gardul de sârmă”, „Bastionul pescarilor după macara” şi „Parlament în renovare”.

Plajele din Pelion

Am vizitat mai multe plaje şi fireşte că frustrarea din prima zi a fost înlocuită cu o profundă admiraţie pentru acele locuri, transformată în regretul că trebuia să plecăm, pe măsura ce se apropia sfârşitul vacanţei. Am încercat să fac un top al preferinţelor, dar nu ştiu care plajă ar trebui să ocupe primul loc.
Poate Milopotamos, cu cele două plaje legate printr-o stâncă pe sub care se trecea ca pe sub o arcadă. Sau poate Agia Saranda, plaja de departe, lungă, cu nisip, străjuită de stânci şi statuia sfintei care dă numele plajei, cu peştera săpată natural în stâncă şi unde peştii înotau liberi printre picioarele noastre. Sau poate Kalamaki, cu totul şi cu totul specială, ca un tărâm cu multe ochiuri de apă pe stânci, unde ne-a dus localnicul bărbos Odiseea şi prietena lui Danae (despre ei aş scrie un capitol întreg – cum e să mergi în Grecia, pe tărâmuri legendare, şi să fii invitat şi tratat în buna ospitalitate greceastă, cea tradiţională nu cea turistică, acasă la ei de Odiseea şi Danaida lui? Nu sună de poveste?)
Poate Fakistra, unde din păcate ne-am dus într-o zi de week-end şi era plin de localnici, dar altfel o plajă unde se coboară cu piciorul de la şosea, printr-o pădure de munte, şi unde dacă strigi se aude ecoul până sus, pe şosea. Sau poate Labinou, o plajă mică-mică, frumoasă-frumoasă, dar unde deja au ajuns şezlongurile – cine are nevoie de ele, când stâncile calde îţi permit să te întinzi pe ele ca o sirenă când ieşi din apă?
Nici Agias Ioanis şi Papa Nero n-ar fi de lăsat la urmă dacă însă n-ar fi atât de turistice. Şi nici Damouchari, locul în care am stat, nu-i de lepădat. Plaja era doar cu pietre, dar fetele au reuşit să găsească o limbă de nisip, cât să-şi exerseze lopeţelele de plastic.

Din vacanţă adunate

Românul s-a născut poet şi grecul – peşte

Grecii aveam să constat au aşa o naturaleţe în ce priveşte marea! Parcă s-au născut în ţara cu atâtea sute de mii de kilometri de ţărm maritim atât pentru mers, cât şi pentru înotat. N-aş putea spune că am decelat vreun stil de întoat care să mă impresioneze prin acurateţea elementelor. Însă toţi înotau. Şi înotau simplu, natural, aşa cum mergeau sau vorbeau sau mâncau.
Poate că remarcile astea vin şi din frustrarea mea de a nu şti să înot, provocată mai ales de frica de apă. Dar poate e şi ceva adevăr obiectiv în asta.

Kala!

O altă caracteristică a grecilor pe care am descoperit-o în Pelion este simţul artistic, aplecarea spre tot ce are o frumuseţe simplă, naturală. Florile, de exemplu. Nu lipsesc din nicio casă, de la niciun gard, din nicio gospodărie. Muşcate roşii şi roz, nu în ghivece, ci înalte cât un stat de om, leandru înflorit în trei culori diferite, trandafiri, begonii, în ghivece sau direct în pământ, mici sau de mărimea casei. Orice casă, oricât de simplă, pare un palat cu mii de ornamentaţii arhitectonice în spatele unei grădini de flori.
Apoi pietrele omniprezente. Totul e împodobit cu pietre, în general albe, tot ele au şi rol de delimitare între diverse zone. Casele sunt din piatră adusă direct din munte, cu acoperiş din dale mari de piatră, pe post de şindrilă şi cu rol de a ţine răcoare, curtea e pavată cu piatră frumos aranjată, iar treptele urcă din piatră.
Chiar artefactele sunt de o naturaleţe şi simplitate menită să te mişte. O etajeră este construită dintr-un ansamblu de lemne găsite pe ţărm, aduse de apă. Un alt ornament din lemn întruchipează un peşte.

Contraste

Ce nu mi-am imaginat măcar este ca în zone de o asemenea frumuseţe sălbatică să nu poţi face nudism. Nu sunt neapărat un fan al nudismului la 2 mai, pentru că ştiu că dacă vreau, pot, e permis, să fac plajă şi în costumul Evei. Însă în Grecia am simţit că mă doare burta cu slipul ud pe mine şi, ca întotdeauna, ceea ce era interzis ne tenta mai tare: să fim goi pe o plajă goală, pustie! De altfel, pe unele plaje costumele de baie erau singurele „textile” de acolo, singurele obiecte produse de mâna omului prezente pe plaja respectivă. Nu ştiu cum să interpretez asta.

Toate drumurile duc la Tsangaranda

Tsangaranda era un fel de localitate mai răsărită de prin partea locului: găseai acolo bancomat şi post de poliţie. Şi mai găseai un platan de muuulte sute de ani, cu un trunchi pe care probabil că o horă de vreo 10-20 de oameni ar fi putut să-l înconjoare. Fetele au preferat să-l escaladeze. Se plimbau pe ramurile lui ca pe bulevard! Tot aici am mâncat dulciurile lor tradiţionale, plăcinţele cu tot felul de umpluturi.

Muntele Pelion

Reşedinţa de vară a Zeilor Olimpului şi tărâmul magic al Centaurilor. Se ridică impozant deasupra Volos-ului, între golful Pagasitic şi marea Egee. Casa lui Iason şi a argonauţilor porniţi de aici pe mare în căutarea lânei de aur, Pelion te duce spre stânga, apoi spre dreapta, apoi în sus, apoi în jos, pe cărări altfel bine asfaltate, printre culmi la vremea asta înverzite, şi mai ales printre florile de tot felul, spre destinaţie.
Roxana a adormit într-un final în braţele mele, cu doar vreo douăzeci de minute înainte de mult-aşteptatul „arriving at destination – on right”. Ajunsesem la Damouchari! După 13 ore şi jumătate. Era 5.30 după-amiaza, eram ameţiţi de drum, storşi de vlagă, nu ne mai trebuia nimic.

Ne-au întâmpinat veseli nevoie mare prietenii noştri, familia Stoica. Ei erau deja acolo de vreo 10 zile şi ne-au dus mai mult pe sus, căci aproape că nu mai ştiam nici să mergem, la Victoria, care ne-a preparat „duo caffes eliniko metrio parakalo!” şi un pic întremaţi am purces să vedem marea. Cosmin şi-a luat şi slipul şi a făcut o baie, eu m-am mulţumit să mă uit doar la mare şi la fete şi să fac primele poze.
Eram un pic dezamăgită. OK, am bătut 1.000 de kilometri ca să ajung în pustietatea asta? Şi de ce sunteţi atât de entuziaşti, că nu e nimic de văzut decât nişte pietre pe mal – pietre? Adică plaja nu e cu nisip? Vai de picioarele şi spatele nostru! Şi cum adică asta e toată plaja? A, ăsta de la geamul nostru, unde răsare soarele, e portul pentru bărcile e pescari, plaja e cealaltă, păi nu e cu mult mai mare, şi e tot cu pietre!
Cam aşa gândeam atunci.

Roxana a început că ea vrea să ne întoarcem, că vrea la „Căsuţa Seacă”, adică la ţară la bunica şi a început să tot plece de lângă noi. La început eram stresaţi că pleca, apoi ne-a convins Tudor (dar şi Roxana, după ce i-am făcut hatârul şi i-am acordat încrederea asta) că n-are unde să plece. Damouchari e tot ce se vede: o singură tavernă deschisă la ora aceea, pensiunea la care stăteam noi, cea cu vedere la mare, şi încă două hoteluri şi trei tavene, toate închise încă. Toţi cei prezenţi pe-acolo deja se cunoşteau unii cu alţii. Erau două magazine mici, alimentare, şi concurente de altfel, unde găseai strictul necesar de mâncare şi nişte vederi. Taverna la care mâncam era a lui Apostolis, fratele Victoriei, proprietăreasa pensiunii noastre.
De altfel, ei doi, aveam să aflăm, avuseseră o bunică româncă. Un alt hotel din Damouchari, aflat acum în proprietatea altcuiva, purta chiar numele acestei bunici, Cleopatra, adusă de bunicul lor acolo, în Pelion. Iar magazinul era vegheat tot timpul de Pascalis, soţul Victoriei.

Grecia

În Grecia – parcă am fi intrat în altă lume! Dintr-o dată au apărut indicatoare atât în greacă, cât şi cu caractere latineşti. Cred că am fi nimerit cu ochii închişi destinaţia, darămite cu GPS şi o hartă a Greciei – una veche, căpătată de mine acum vreo 20 de ani de la un vecin care avea o agenţie de turism şi păstrată cu o sfinţenie demnă de o cauză mai bună! Pentru că fireşte că pe harta asta apăreau localităţi cu denumirile modificate (Koulata era Kula, Promachonas era Promahon, Serres era Sere etc.), iar unele drumuri nu apăreau deloc. De altfel, autostrada se construia chiar sub ochii noştri, la propriu, pe unele porţiuni am mers la ducere pe drum vechi, la întoarcere era deja autostradă, şi fireşte că GPS-ul ne tot arăta că mergem pe câmp şi ne căpiase cu „recalculating”.
Au început să-mi revină, încet şi sporadic, crâmpeiele de cunoştinţe de limbă greacă. Mai întâi la cititul diverselor inscripţii de pe marginea drumului, a indicatoarelor, a hărţilor. Am trecut pe lângă Salonic, apoi am coborât mai departe, pe malul mării Egee, pe drumul spre Atena. Am lăsat în urmă drumul care se făcea spre Halkidiki, la fel ca muntele Olimp, plajele de răsunet turistic Paralia Katerini, Platamonas – care de altfel nici nu apăreau pe harta cea veche, cu ecouri comuniste. La Larissa am cârmit la stânga, spre Volos. Acolo am mers mai mult pe malul mării, am trecut prin nişte staţiuni gen Mamaia şi Olimp, încă închise, îşi aşteptau cuminţi sezonul şi turiştii obosiţi la odihnă. Şi când credeam că nu mai putem de-atâta mers cu maşina, după ce Roxana mai înregistrare un episod (sau două?) de vomat, Ilinca mai schimbase un scutec (sau două?) pline de pipi şi alte produse, mai oprisem să mâncăm la o benzinărie pe lângă Salonic, în prezenţa altor români plecaţi la odihnă, când tot ce vroiam să aud de la GPS era „arriving at destination”, am început urcuşul pe serpentine! Ne aşteptau vreo 55 de kilometri de serpentine, la capătul a peste zece ore de drum! Serpentine „ac de păr”, serpentine fără parapeţi, cu indicatoare doar cu caractere greceşti, unde viteza maximă (legală, dar de fapt şi posibilă) era 40 km/h, şi asta în zonele mai bune!

Continuare - Bulgaria

Şi a început aventura pe tărâm bulgăresc. Citisem pe Internet un întreg folclor, legat de traversarea Bulgariei. Despre „racheţii” care atacă maşinile, îi fac pe şoferi să oprească sub diverse pretexte, şi apoi le fură tot – şi cum să nu opreşti la niciun semn de pe margine, dacă nu e poliţie. Despre şoselele proaste, nesemnalizate, fără indicatoare şi borne kilometrice – şi cum să nu te abaţi de la drumul principal. Despre limitările de viteză şi poliţiştii bulgari plantaţi ca seminţele pe marginea drumului „la mica ciupeală” – şi cum să scapi de amenzi cu şpagă. Despre detectoarele de radar – care sunt permise, dar inutile în Bulgaria, şi nepermisă nici măcar deţinerea lor în Grecia. Despre ocolirea Sofiei, care dacă te rătăceşti, poţi să pierzi mult timp şi bine căutând să revii la drumul cel bun – şi cum să ţii drumul indicat de Via Michelin, un fel de centură a Sofiei. Şi aşa mai departe.
Din fericire, în realitate lucrurile au stat mult mai bine. Sau poate că eram noi pregătiţi de „spărgătorii de mituri” de pe Internet. De „racheţi” nu prea ne era frică, auzisem că au fost stârpiţi de UE. Drumurile sunt foarte bune, aşa de bune încât uiţi că nu e autostradă, ci drum naţional sau european. Dar ne-a amintit poliţistul care ne-a oprit că „nu autoban. Drum european. Maximal 90, nu 120”. L-a chemat pe Cosmin la maşina de poliţie şi i-a arătat pe aparatul de măsurat viteza că el condusese cu 112 km/h acolo unde era „maximal 90”, i-a spus că amenda pentru depăşirea vitezei este 200 de euro, dar nu se grăbea să scrie procesul verbal sau ceva. Cosmin ştia că poţi să scapi de amendă cu 5-10 euro, aşa că a încercat cu varianta mică. Poliţistul, acum şi în prezenţa colegului din maşina de poliţie, o ţinea întruna că „maximal 90, amenda 200 euro”, în semi-româneşte. Nu engleză, asta nu cred că poţi să auzi la poliţiştii bulgari. Cosmin a plusat cu încă 5 euro. Şi când poliţistul bulgar se pregătea să mai spună o dată placa, i-a închis gura cu încă 10, şi-a luat actele de la ei, căci i le-au întins, atât „costaseră”, şi a venit la maşină să ne continuăm drumul.
Am constatat că detectorul nostru de radar este inutil în condiţiile în care bulgarii foloseau un alt sistem radar, nu cu unde pe care să le poată detecta aparatul, ci cu un fel de „pistol” care înregistrează viteza maşinii când trece pe lângă maşina de poliţie oprită pe marginea drumului. Erau chiar ca ciupercile după ploaie: tot drumul presărat cu maşini de poliţie. Din fericire, şi maşinile care veneau din sens opus erau ca licuricii: tot ne făceau semn cu farurile când ne apropiam de o „zonă minată”, aşa că am reuşit să-i fentăm pe toţi până în Grecia.
Doar la Sofia, ei bine, am reuşit să pierdem drumul. Nici nu era prea greu, date fiind condiţiile pomenite. Ce centură a Sofiei? Nu era niciun fel de centură, era şosea prin Sofia, care chipurile ocolea centrul, pe la sud. Dar cumva, nu ştiu cum, am ajuns la nişte clădiri care, în sărăcia aia de Sofie, erau ceva mai răsărite, nişte sedii de bănci, chiar şi o statuie aurită cu un fel de kitch de îngeraş. Roxana ne anunţa din minut în minut că ea nu mai poate în maşină, că îi e rău şi că să oprim, spre disperarea şoferului şi multiplicarea nervilor lui, altfel de fier, dar acum supărat de rătăcire. Am oprit într-un fel de piaţă cu piatră cubică, încercând eu s-o liniştesc pe Roxana, am scos-o puţin din maşină să-i treacă răul, iar Cosmin să chestioneze GPS-ul încărcat cu harta Greciei, dacă cumva recunoaşte drumul spre Grecia, spre graniţă, orice ne-ar fi scos din încurcătură. Ne-am pus din nou în mişcare, Roxana a reluat refrenul, Cosmin a întrebat un taximetrist de ieşirea spre Grecia, ăla nu înţelegea nicio limbă şi în final ne-a arătat cu mâna o direcţie vagă. Am pornit, dar numai ca să ne oprim după câţiva metri să facem curat în maşină: Roxanei chiar îi era rău şi mâncase 5 sticsuri!
Apoi am găsit drumul şi am ieşit din Bulgaria într-un final. N-aş putea spune exact pe unde am trecut, şoseaua traversează câmpuri şi câmpuri, trece prin tunele săpate în piatra muntelui, ocoleşte cu măiestrie oraşele şi satele. În plus, n-aş putea enumera localităţile nici dacă aş vrea. Bulgarii cred că stau aşa de prost la capitolul geografie, încât nici Via Michellin, nici Google Maps nu au putut indica mai mult de 5 localităţi pe toată harta Bulgariei!
Când mă gândeam de ce oare nu au borne pe marginea drumului, mi-am amintit (vag, în frânturi şi cel mai probabil că e incorect) o istorioară (glumiţă) din facultate. Era ceva cu „borna”, care înseamnă „capăt”, „limită”, care este „limes”, in latină, dar noi am moştenit „limes” în termenul liman, vezi „a ieşi la liman”, şi probabil cuvântul „bornă” îl avem din slavă, adică şi din bulgară, adică ei or fi având o singură bornă în toată ţara, care arată capătul drumului, sfârşitul călătoriei, sau ieşirea din ţară!

Vacanţă în Grecia - plecarea

Startul: 14 iunie 2009

Ne-am trezit la 4 dimineaţa, am pus şi copiii adormiţi încă în maşina în care dusesem deja bagajele şi am pornit-o la lungul drum spre vacanţa în Grecia. Aveam multe stresuri: cum se vor comporta fetele pe drum – Via Michellin ne dăduse 13 ore. Să nu ne îmbolnavim pe-acolo – am luat o valiză de medicamente de tot felul, de diaree, de constipaţie, de febră, de alergii, de ciupituri, de urticarii, de tuse, de julituri... Plus antibioticul pe care mi-l dăduse mie doctoriţa ginecolog, însoţit de medicamentul care să mă ferească de efectele antibioticului, plus calciu tot de la ea.
Roxana făcuse febră 39,5 sâmbătă, şi avea gâtul roşu-roşu. Ilinca trăgea după ea nişte muci care parcă nu-i mai treceau. M-am gândit şi răs-gândit: să mergem? Să mai stăm o zi ca să vedem cum evoluează stările de sănătate ale fetelor? Dacă o să le fie mai rău? Unde găsesc eu acolo un medic şi cum mă înţeleg cu el? De unde iau medicamente, când totul se dă pe reţetă?
Însă la 4 dimineaţa, cu ochii lipiţi de somn, lucrurile nu păreau chiar aşa de rele şi am plecat.
Ilinca a continuat somnul în maşină, aşa cum ne aşteptam. Roxana n-a mai vrut să adoarmă atunci, ci abia după vreo trei ore.
Am ajuns la Giurgiu, am trecut podul peste Dunăre când răsărea soarele fix peste Dunăre, împrumutându-i pasteluri de culori din nuanţe roşietice.