For a change...

Am avut sărbători cu un copil răcit, am avut sărbători cu doi copii răciţi, ba chiar cu amândoi copiii răciţi şi amândoi adulţii anchilozaţi, cu gâtul şi, respectiv, mijlocul înţepenite. Aşa că versiunea de Crăciun 2010, cu mine posesoare de "reţetuţă" (cum mi-a zis farmacista) pe care scrie diagnostic "laringo-traheo-bronşită" e aşa, o alternativă de schimbare, un fel de... for a change.

Ceea ce a debutat ca o banală viroză, un "guturai", acum mai bine de două săptămâni - timp suficient ca să mă fac bine înainte de sărbători, credeam eu, a evoluat într-o laringită până la "silent" total, pentru ca ulterior să se complice cu o bronşită. Şi dacă în continuare m-aş mai ţine tare, consecventă principiului meu că antibioticele fac mai mult rău decât bine, probabil că aş risca să-mi petrec săptămâna de munte... la şes, la pat - de-acasă sau unde ţin ei bolnavii de pneumonie.

Aşa că am luat medicamentele de pe "reţetuţă", şi încep cu antibiotic şi alte siroape şi buline.

Diminutive hair-style-istice

Pe aceeaşi linie logică, de data asta de interpretare lingvistică, am altă întâmplare de povestit.
Recent, am fost la coafor cu fetele să le taie bretoane, că deja mâncau din ele şi nu vroiau defel să îşi ţină părul strâns în cozi.
Roxi vorbea cu coafeza, singura la care merg de vreun deceniu - ca să-l parafrazez pe nenea Spirache din Titanic Valsul lui Muşatescu, m-am tuns de cinci ori la ea în răstimpul ăsta! Şi-i zice să-i taie o şuvă.
- Ce să tai?
- O şuvă.
- O şuviţă, vrei să spui?!
- Nu, că şuviţa e mică, cum e linguriţa faţă de lingură. Asta e mare, deci e o şuvă.

Boieri de viţă logică

Domnule Djuvara, dac-ar fi să ne luăm după fii-mea, ar trebui să inventaţi o sub-ramură a boierimii româneşti care să ne cuprindă şi pe noi.
Ieri, fii-mea cea mare zice:
- Mami, noi suntem boieri?
- Nu, Roxi, de unde ţi-a venit asta?
- Păi ai zis că nu le deschidem colindătorilor care vin aşa devreme, să creadă că nu suntem acasă. Şi colindul spune: "Am plecat să colindăm / Dar boierii nu-s acasă..." Înseamnă că noi suntem boieri!
Şi nu poţi să spui că stă rău cu logica, nu?

A şterge sau a nu şterge praful? Aceasta-i întrebarea!

Tocmai mă îndeletniceam cu ştersul prafului de pe mobilă, activitate pe care o amân mereu cât pot de mult. Şi chiar şi atunci când o fac, uite la ce mă duc cu gândul şi ce-mi sună în urechi: "poemul" (sau nu ştiu cum să-l numesc) "Şterge praful dacă trebuie".

(Autor necunoscut)

Şterge praful, dacă trebuie, dar oare n-ar fi mai bine
Să pictezi un tablou sau să scrii o scrisoare,
Să coci o prăjitură sau să plantezi o sămânţă,
Cântărind diferenţa între a vrea şi a avea nevoie?

Şterge praful, dacă trebuie, dar vezi că nu prea e timp,
Când sunt râuri în care sa înoţi şi munţi pe care să te caţeri,
Muzică de ascultat şi cărţi de citit,
Prieteni de iubit şi viaţă de trăit.

Şterge praful, dacă trebuie, dar lumea e acolo, afară,
Cu soarele în ochii tăi, cu vântul prin părul tău,
O fulguială de zăpadă, o răpăială de ploaie.
Această zi nu se va mai întoarce niciodată.

Şterge praful, dacă trebuie, dar ţine bine minte:
Bătrâneţea va veni şi ea nu e întotdeauna blândă.
Iar când va fi să te duci, şi va trebui să te duci o dată şi-o dată,
Tu, chiar tu însuţi, vei lăsa în urma ta mult praf.

Nici nu pot să vă spun cât de multe ore, nenumarate, mi-am petrecut FĂCÂND CURĂŢENIE!
Obişnuiam să petrec 8-12 ore pe zi ÎN FIECARE weekend, ca să mă asigur că totul este perfect "în caz că vine cineva".  Apoi mi-am dat seama într-o bună zi că nimeni nu mai avea să vină! Erau cu toţii afară, trăindu-şi viaţa şi distrându-se!
Acum, când vin oameni la mine în vizită, nu simt deloc nevoia să justific "starea" în care se prezintă casa mea. Ei sunt mult mai interesaţi să afle ce am mai făcut pe când eram plecat, trăindu-mi viaţa şi distrându-mă. 

Daca încă nu v-aţi dat seama, vă rog să fiţi atenti la acest sfat: Viaţa e scurtă. Bucuraţi-vă din plin de ea!
O casă devine un cămin atunci când poţi scrie "Te iubesc" pe praful de pe mobilă.

Finalul, deşi nu mai e în strofe, aparţine şi el autorului necunoscut, eu aşa am găsit mereu poemul, cu tot cu finalul înălţător, nu este scris de mine, care nicidecum, niciodată nu am petrecut 8-12 ore în fiecare week-end făcând curăţenie. 

Puişorul moţat

Azi i-am strâns Roxanei părul într-un moţ în frunte ca să-i pot spăla faţa de desenul fluture pe care i l-au făcut spiriduşii moşului ieri, la petrecerea de la serviciul bunicului, căci aseară n-am vrut s-o spăl la lumina lumânării şi cu apă rece.

Ei bine, cu moţul acela în frunte, cu părul prins în stil "palmier", Roxana la 5 ani şi 4 luni seamănă foarte bine cu Roxana la 2-3 ani. Şi atunci, glumiţele ei, săritul într-un picior, vorbitul peltic, ţopăiala când stă în faţa mea şi-mi povesteşte ceva, de trebuie s-o urmăresc cu privirea lift, sus-jos, sus-jos, întrebările ei "stupide", faptul că poceşte intenţionat cuvintele, găselniţele de jocuri aiurite... toate copilăriile astea nu mi se mai par atât de deplasate, atât de copilăreşti, ci destul de potrivite cu vârsta ei!

Constat că am tendinţa (în continuare, de când s-a născut sora ei tot am tendinţa asta) s-o consider mai mare decât este, mi se pare că se prosteşte aiurea, că ar trebui să fie mai matură, să vorbească din DEX, eventual...

Aşa că m-am hotărât! De azi  îi prind părul doar "palmier"!

Pană de curent.

Aseară s-a oprit curentul. Pană. "Bulevard bucureştean în întuneric", titrează ziarele. "Ca pe vremea lui Ceuşescu", discută între ele babele.
Iar eu am realizat că în fatidicul an 2010, nu poţi face nimic fără curent electric. Şi că lampa cu gaz a bunicii ar fi fost bună, dac-o aveam!
Păi să vă zic.
Pregăteam cina, în ideea să mâncăm înainte de "În Derivă" - ăsta e un fel de reper temporar, ne aranjăm treburile serii în funcţie de ora lui de începere, stăm agăţaţi de 20.30, cu "înainte de" şi "după". Şi s-a făcut întuneric.
Am încăzit mâncarea - noroc că avem plită pe gaze, nu electrică, că mai mâncam şi răcituri! Apoi, Ikea să trăiască, şi curiozitatea copiilor care m-au convins să luăm nişte lumânărele parfumate, plus o ghirlandă de steluţe care se aprind cu baterie au asigurat romantica cină de ... 17 decembrie.
Centrala de apartament nu funcţionează când e curentul oprit, deci era şi frig, pe lângă întuneric. Laptopul are el autonomie câteva ore, dar cel mult am fi putut să vedem un film, că routerul wireless e tot pe curent electric.
Ce puteam să mai facem? Am luat temperatura copilului la lumina lumânării, i-am dat Panadol şi până la urmă, ne-am băgat în pat, deşi nu era nici 9 seara.
Pe la 1 noaptea m-au trezit lumina, că uitasem să sting becul fără vlagă, şi centrala care vuia să readucă căldura în casa noastră...

Aşa că vă adresez o întrebare: ce (mai) poţi face în 2010 (aproape 2011) fără curent electric?

Copiii spun lucruri plăcute

Ilinca, într-o zi:
- Mami, eu azi la grădiniţă am visat că tu erai cea mai bună mămică!
Tot ea, în altă zi:
- Mami, eu azi la grădiniţă am visat că tu erai o frumoasă şi-o delicată!
Păi cum să nu te topeşti de drag când eşti aşa de apreciată de copil, chiar şi la nivel oniric! (asta ca să nu intru în chestiuni freudiene cu semnificaţia viselor, da?)
Azi dimineaţă nu mi-a zis decât că vrea să-i treacă febra ca să meargă şi ea după-amiază la Moş Crăciun la grădiniţă! Şi eu nădăjduiesc la fel!

Sorcova vesela - the new milestone

Update la postul de ieri: a ieşit bine vestuţa! E bună pe copil!
OK, e cu mijlocul cam gol, e chiar un ilic, trebuie s-o desfac şi s-o mai lungesc puţin, dacă nu se lungeşte la spălat (se lungeşte la spălat? cine ştie?). Dar în lărgime e bună, e încheiată bine, azi chiar i-a admirat-o doamna la grădiniţă.

Pe principiul "ce pot face două mâini (stângi) dibace", astăzi am de confecţionat o sorcovă pentru serbarea mezinei. Nu-i vorbă, avem una prin casă, din hârtie creponată, dar e tare turtită... Şi iarăşi aş putea să-i cumpăr una nouă copilului, dar ce, o sorcovă n-oi putea şi eu să fac?

Oi putea? Om vedea...

Later edit:

Am reuşit! Ilinca va avea sorcovă hand made, home made! Voila cum:

Mai întâi am desfăcut cu grijă hârtia creponată tuflită şi şifonată de pe sorcova veche - cu grijă, căci eram conştientă că dacă nu voi reuşi, va trebui s-o pun la loc tot pe aceea! Apoi am adus pe lângă mine tot felul de chestii la care m-am putut gândi: beteală, fundiţe de pus în brad, şerveţele colorate, scoci, foarfeci, chiar şi globuri şi carton colorat, alte beţe de lemn pe care le-am găsit prin debara, celofan colorat de învelit florile, rămas de pe la nişte buchete primite demult. Vă imaginaţi cum arată sufrageria. Şi nici nu mi-a plăcut nimic.
Deja socoteam care e cel mai apropiat chioşc de florărese unde sigur a putea găsi o sorcovă.
Apoi am găsit într-un sertar la bucătărie folia de făcut peşte în folie la cuptor, am luat o foaie şi am învelit cu ea beţigaşul. Apoi am tăiat vreo 3 betele de brad bucăţi mai mici - una argintie, una roşie simplă şi alta cu steluţe, pe care le-am strâns ca pe nişte flori şi le-am lipit cu scoci pe băţ. A ieşit ceva ce seamănă cu un brad în miniatură. E de efect, aşa, sclipicioasă cum e. Mă declar mulţumită!

Programul "casnica 2.0". Astăzi tricotăm în familie

În dorinţa de auto-depăşire continuă care mă caracterizează, mai aveam de făcut un pas înspre generaţia 2.0 de casnică: să mă apuc de tricotat! Ceea ce am făcut. Am început cu o vestă pentru Ilinca. Dacă-mi iese, s-a abonat şi Roxana, îmi tot aduce zilnic firele alese de ea să-mi amintească.

Mi se pare foarte dificil! Ce morfologie greacă? Ce fonetică istorică indo-europeană? Ce geopolitică, imagine publică, comunicare organizaţională? Ce History of Art sau Historiography? Toate au fost piece of cake la vremea lor! La un rând pe faţă un rând pe dos e marele "challenge" al vieţii mele!

Adică... OK, am ales un fir pe criterii pur cromatice, am pus ochiurile pe singurele andrele pe care le am, un număr de ochiuri aleator, măsurând pe spatele copilului-cobai, am mers un rând pe faţă, un rând pe dos... dar am constatat pe parcurs că trebuie să scad ca să intre mâinile... unde şi câte ochiuri? Că nu ştiu modele şi combinaţii de ochiuri, nu e mare scofală, oricum îmi plac lucrurile simple, nu cu alesătură. Dar cum să închei ca să se vadă frumos la final? Cu chiu cu vai, după ce am făcut şi-am desfăcut de câteva ori, am reuşit să termin un spate şi-o faţă, cu anchior şi scăzut la subraţ. Dar cum le însăilez? Că spatele nu e egal cu faţa. Şi cu ce fir, cât loc las să intre capul? Şi oricum mi se pare extrem de scurtă, parcă e un ilicuţ pentru Ilincuţ, nu o vestuţă pentru Ilincuţă!

Ştiu că era mai comod să-i cumpăr o vestă din magazin sau dacă vroiam hand-made găseam pe Internet gârle, ca să nu mai spun că însăşi mama are ceva mai multă experienţă în domeniu. Dar nu asta e ideea, aţi înţeles. Trebuia să fie "manu propria", ca să pot trece proba! Abia aştept s-o încerc pe copil diseară!

Cum am ajuns afon / Week-end ca la cartea... de bucate

Ingredientul nr. 1: câteva simptome ale unei viroze banale - nas înfundat, durere în gât, pe fondul insuportabilelor (de către mine) schimbări bruşte de temperatură de afară - joi.

Ingredientul nr. 2: febră musculară (am reluat joi exerciţiile fizice după ce la Kids Christmas Party-ul de miercuri am fost din nou întrebată dacă aştept al treilea copil) - vineri.

Ingredientul nr. 3: strigăte de încurajare din tribunele aflate pe partea cealaltă parte a bazinului la adresa copilului aflat la prima lui competiţie sportivă - strigăte care veneau după munca de lămurire ce a survenit plânsului de teamă de la început - sâmbătă după-amiază.

Ingredientul nr. 4: strigăte pe post de conversaţie cu nevestele colegilor soţului la Christmas Party-ul care a avut loc într-un club, pe fundal de muzică extrem de tare, strigăte asezonate cu dans pe tocuri înalte, pierdut odihna nopţii, cocktailuri cu gheaţă, fumat şi frig de crăpau pietrele - sâmbătă seara.

Ingredientul nr. 5: conversaţie cu foştii colegi de şcoală la întâlnirea de 20 de ani - duminică. Bere rece şi fumat, apoi ceaiuri, limonade şi ascultat. Da, am făcut ce nu fac eu: i-am ascultat, pentru că deja nu mă mai auzeau. Noroc că aveam la mine un caiet şi-un pix ca să mai zic şi eu ceva în scris.

Rezultatul final: azi sunt afon. Şi nu la urechea muzicală mă refer, aia mi-a rămas. Afon, în sensul de bază, grecesc, al cuvântului, cu alfa privativ şi phonos, sunet. Am rămas fără sunete în voce.
Le-am explicat în şoaptă azi-dimineaţă fetelor că, asemenea lui Ariel din Mica Sirenă, mi-a luat vrăjitoarea cea rea Ursula vocea în schimbul unei favori... pe care eu încă nu o înţeleg. Poate în schimbul unui week-end încărcat, aşa cum îmi place mie? Poate în schimbul medaliei de participare a copilului la cupa Moş Niculae? Poate am aşteptat prea nerăbdătoare întâlnirea asta de 20 de ani?

La plăcinte înainte!

La-nceput a fost dovleacul.

Pe care l-am grijit, curăţat, dat pe răzătoare, înmuiat puţin de tot cu zahăr, scorţişoară - şi nişte raze de soare pe fereastra bucătăriei.

Apoi am plămădit coca, simplă, de post.
Am răsucit fuioarele de plăcinţele, cu dovleac într-însele, le-am aşezat ca vaşnici soldaţi de pază la intrarea în cuptor. S-au copt în cuptiorul bine încins şi le-am mâncat cu poftă, ceea ce vă dorim şi dvs.!

Asta a fost acum câteva zile, azi am făcut un remake, din restul de dovleac - căci la aşa cogeamitea de bostan, se cuvenea treabă cu alesătură, n-aveam cum a-l isprăvi dintr-o lovitură. Pe principiul "Deuteron ameinon", vorba grecului (pentru neofiţi: "a doua oară e mai bine"), azi am îmbunătăţit reţeta cu nişte miez de nucă amestecat în miezul de bostan. Şi am scos din reţetă pârdalnica de scorţişoară dătătoare de arsuri stomacale.

Dar de azi nu mai am poze. Am doar plăcintă!

Children of the Decree

... despre Decreţei! Cele care nu ştiţi încă, aflaţi! Au fost şi vremurile astea. Nu pun video, ci  doar link la prima parte a documentarului dat de TVR acum câţiva ani despre Decreţei (pe youtube filmul este complet, în 8 părţi). Şi alte detalii despre drama femeilor obligate să nască am citit aici.

Cum să fie contraceptivul ideal? Sau: să zicem un NU hotărât decreţeilor!

În anii şaizeci, Ceauşescu emitea vestitul Decret 770, prin care interzicea orice formă de întrerupere a sarcinilor şi contracepţie, cu scopul creşterii populaţiei ţării. Copiii care s-au născut atunci, după acest decret, sunt numiţi de spiritul ludic nemăsurat al inventivul popor român în materie de lingvistică cu diminutivul alintăcios "decreţei".
Decreţeii erau deci, cei cu care te-ai pricopsit, cei pe care dragostea, devenită dintr-o dată o dragoste vinovată, i-a făcut să vină pe lume. Copiii, mai mult sau mai puţin, nedoriţi.

Chiar şi înainte de 1967, cu toate că politicile României în materie erau foarte liberale, mijloacele contraceptive lipseau, sau erau foarte reduse. Astfel că femeile făceau avorturi. Avortul era contraceptivul ideal, cel puţin pentru o parte dintre femeile dinainte de 1967.

În anul de graţie 2010, când prietena mea "decreţel" are 42 de ani, femeile trebuie să ştie că avortul nu e cotraceptiv, prin avort omori o viaţă care începuse să existe. În anul 2010, fetele nu se mai mărită "fete mari", dar nici cu un copil în braţe nu e de dorit. În anul 2010 există contraceptive pentru toate gusturile, de toate formele, cu aplicabilitate diversă: de la prezervative colorate, plasturi sau pilule şi până la inele vaginale sau dispozitive intrauterine (mai cunoscute ca sterilete).

Postul acesta este o leapşă pe care am preluat-o de la toanele Ninei. Eu mi-am asumat să povestesc despre Mirena, ca să alegeţi în cunoştinţă de cauză, fetelor!

Mirena este un contraceptiv intrauterin (deci nu un simplu sterilet) care eliberează mici cantităţi de hormoni direct în uter. Fabricat dintr-un plastic moale şi flexibil, Mirena poate fi inserat de medicul obstetrician ginecolog într-o vizită scurtă la cabinet. Apoi contraceptivul poate fi lăsat la locul lui, fără să te mai preocupe povestea asta, vreme de până la cinci ani de zile. Dacă totuşi decizi că vrei un copil, pur şi simplu mergi la medic să ţi-l extragă din locul lui şi deja eşti fertilă. Mirena este deopotrivă o cale de protejare împotriva sarcinilor nedorite, dar şi un tratament pentru femeile care au o menstră foarte dureroasă, puternică, lungă şi cu pierderi mari de sânge.

Ce face Mirena:
- oferă o eficienţă a contracepţieei de peste 99% (se ştie că numai abstinenţa oferă 100%!)
- previne sarcina timp de cinci ani (sau cât decizi tu că încă nu e timpul sau poate ai deja copiii doriţi)
- poţi să rămâi însărcinată după ce îl scoţi (aşa că atenţie când îl scoţi să foloseşti alt contraceptiv)
- tratează cicluri menstruale dificile (studiile arată că cele mai multe femei au cu Mirena un ciclu menstrual redus cu 90% după 6 luni de folosire)

Când mi l-a propus medicul, am căutat referinţe despre el, şi cum era şi normal, am găsit şi păreri negative. Dacă mă întrebaţi chiar atunci, nici eu n-am fost prea fericită la început. Inserarea a fost ceva mai dureroasă - dar s-avem pardon, eu am născut prin operaţie cezariană de două ori şi, vorba medicului cu care am născut prima oară: "pe dincolo totul e neatins!" Fără rupturi pelviene, fără cusut, fără pernuţă pe scaun după naştere... Aşa că probabil de aceea mi s-a părut dureroasă inserarea unui banal sistem intrauterin. Apoi, acomodarea a durat la mine vreo două luni de sângerare continuă, nu mult, dar enervant, ca picătura chinezească. Alt set de analize şi ecografii au dovedit că totul era în regulă. Aşa că am aşteptat cursul firesc: acomodarea! Care a venit izbăvitoare şi acum ne înţelegem de minune.

Însă nu totul se potriveşte tuturor, de aceea cred eu că există atât de multe mijloace contraceptive, ca în final să-l alegi pe cel care ţi se potriveşte. Numai să alegi ceva! Parfumat sau nu, verde sau roşu, cu striuri sau cu dungi, intrauterin sau intravaginal, plasture pe burtică sau prezervativ local - alege ce ţi se potriveşte! Dar alege! Acum ai de unde! Acum nu se mai poartă "decreţeii"!

Dau leapşa mai departe oricui doreşte s-o preia.

România dodoloaţă

Cu un ochi la plăcinte şi altul la ceas, că se apropie ora de mers după copii la grădiniţă şi uite, că mi-a luat o zi întreagă să fac o plăcintă cu dovleac, când mă uit în jos, la cocă, iaca ce minute mi-a ieşit din sucitor! Aşa, în onoarea zilei de 1 decembrie! Vă jur că nu e făcătură. Bine, hai, poate am tras un pic de Timişoara să-i pun nasul în vânt, poate e cam rotunjoară pe la Suceava şi cu Delta prea la vedere, parca şi oltenii se cam umflă-n pene, dar na, o dată e ziua României! :))

Şi în timpul ăsta, măre, cine cânta? Queen cu "We are the champions" pe Rock FM înainte-i dădea!

Hai, la mulţi ani, români!

Femei care urăsc bărbaţii care urăsc femeile

Am isprăvit (de ceva vreme, dar cum ziceam, de trei luni încoace, lenea nu-mi dă pace) de lecturat tomurile (sau cărămizile de tomuri) reprezentând trilogia Millennium a lui Stieg Larsson. Prima dintre ele, prin bunăvoinţa celor de la Gazela Sporturilor, celelalte două, prin bunăvoinţa prietenilor care mi le-au împrumutat.

Dan C. Mihăilescu zicea că nu mănânci, nu bei, nu dormi până nu le termini. Sincer, cu tot valul "anti-Larsson" pe care l-am tot auzit, eu cam aşa am citit cărţile: pe nerăsuflate. Cel puţin prima dintre ele, pe urmă am început să mai şi mănânc :)

Ieri am văzut şi filmul realizat după prima carte (le am şi pe celelalte, dar le mai las la fezandat un pic), aşa că hai să vă spun câteva impresii.

În mod cu totul nesperat şi neaşteptat, limba suedeză mi s-a părut de-a dreptul melodioasă şi am şi înţeles câteva cuvinte (cam tot atâtea câte înţeleg şi din greacă, pe care mai am şi pretenţia că am studiat-o, ruşine să-mi fie!)
În timp ce vedeam filmul aveam senzaţia ciudată că n-are niciun farmec dacă ştiu finalul, dacă ştiu cine e "cremenalul".
Iar la final am ajuns la concluzia că poate dacă vedeam mai întâi filmul era mai bine, dar oricum nu mai avea sens să citesc apoi cartea, iar aşa n-a avut sens să văd filmul... Deci un fel de "ok, dar...". Mă rog, căutam nod în papură.

Cum este nodul şi cum este papura?

Păi, first, că actorii aleşi parca nu au vigoarea, puterea cu care mi i-am imaginat eu - sunt curioasă la părţile 2 şi 3 cum vor fi, că prima parte a fost doar "încălzirea". Adică fata aia, Lisbeth - eu mi-o imaginam de-a dreptul cretină, sau mă rog, să arate aşa, dar să fie de fapt inteligentă. Or, actriţa chiar avea mimică, era şi drăguţă. Pe  Blomkvist mi l-am imaginat aşa... mai "dandy", dar poate aşa or fi ziariştii pe la suedezi, cu cât mai purii, cu atât mai sexy. Pe Erica mi-o imaginam mai frumoasă, mai distinsă, nu aşa spălăcită.

Second, scenaristul a lăsat deoparte muuulte detalii - e drept că nu prea încăpeau în filmul şi-aşa lung (eu l-am văzut în vreo cinci reprize întrerupte de dat cu lingura prin mâncare să nu se lipească, mers după copii la grădi, şi alte activităţi. Mai degrabă aş spune că am văzut şi ceva film în pauzele de activităţi curente), dar unele detalii aveau scop explicativ, lămuritor, aşa unele lucruri au rămas în coadă de peşte. De exemplu, eu nu ştiu dacă cineva care vede doar filmul a înţeles exact ce-i cu relaţia dintre Blomkvist şi Erika? Sau de ce se întoarce Harriett în Suedia? Pare neverosimilă întoarcerea ei după cele suferite, dacă nu ştii că ştie că a murit frati-su.

Şi ar mai fi de genul ăsta, dar poate vreţi totuşi să vedeţi filmul, să nu vă tai cheful (de tot).

De ce nu mai scriu pe blog?

Chiar aşa, de ce nu mai scriu pe blog?

Păi hai să caut un răspuns - sau mai multe:

Să zicem că de când "stau" acasă n-am mai avut timp de stat deloc?
Neah, aş putea măcar să mă vait că am prea multe de făcut! să vă povestesc cum "stau" eu dimineaţa de la 7 în picioare, "stau" şi pregătesc mâncarea, "stau" şi hrănesc copiii, "stau" şi îi îmbrac, le dau tratamentul homeopat, îi duc la grădiniţă, alternez zilele de dus în clasă pe fiecare, o zi eu o zi soţul, de când cu criza de personalitate a Roxanei - a, nu v-am povestit-o? păi ăsta ar fi subiect de-un post. Apoi "stau" şi lucrez şi eu la proiectul curent, ca să nu mă tâmpesc de tot de atâta stat şi să nu mă apuce complexele de vinovăţie că eu nu aduc bani în casă. Mai "stau" să fac curăţenie, să spăl, să calc, să fac mâncare şi cumpărături... După-amiaza "stau" şi fug cu Roxana la dentist, cu amândouă la bazin, una în bazin, cu cealaltă "stau" şi colorăm, apoi fuga acasă şi program de seară. Asta, fără alte urgenţe de genul "stat" acasă cu vreuna bolnavă.

Să zicem că de când am început un fel de terapie gândesc mai mult şi scriu mai puţin?
Neah, terapia îţi dă subiecte până atunci ascunse.

Să zicem că ai mei copii nu mai prezintă subiect de bârfă?
Neah, chiar obişnuinţa, plictisul, blazarea sunt subiect de bârfă. Dar cu copiii oricum nu te plictiseşti, în fiecare zi fac ceva nou - de exemplu, Ilinca ştie parcă în fiecare zi un cântec nou, are o chestie cu cântecele! Iar Roxana ne-am trezit dintr-o dată că scrie şi citeşte toate literele!

Deci, nu zicem nimic din toate astea. Sunt doar scuze.

De fapt, n-am mai scris pe blog pentru că... pur şi simplu n-am mai avut inspiraţie şi nici chef.

Cred că mi-ar fi mai uşor să înţeleg etapele, fazele şi toanele copiilor mei dacă m-aş uita mai des în oglindă (şi nu la cea din baie sau de pe uşa dulapului mă refer): aşa sunt şi eu, cu toane şi faze.
După faza forumurilor - pe care le devoram după ce am născut prima oară, vroiam să văd, să mă conving, să fiu sigură că mai sunt şi altele ca mine, a venit faza Conquistador - am pierdut câteva ore bune de somn preţios seara, în schimbul unui zaţ de cultură generală, n-am ce zice. Apoi a venit faza primului blog pierdut aiurea-n blogosferă - by the way, am văzut că era din nou liber vechiul meu domeniu în blogspot, aşa că l-am luat repede, până nu se înfigea vreo tiză să-l ia (fireşte că-l ţin gol, doar nu vă imaginaţi că dacă nu scriu aici, acolo o să scriu! Se numeşte, provizoriu, Gândurile greieraşului, or, greieraşul nu poate să-şi audă gândurile din cauza cântatutui din lăută, aşa că nu scrie nimic!). Cu tot cu varianta fazei de citit blogurile altora - ore-n şir stau şi mă delectez cu poveşti de viaţă adevărată, de la oameni pe care îi cunosc sau uneori nu.

Şi cam atât în acest post despre lipsa de imaginaţie şi de chef.

Aaaa, one more thing: Blogspot pretinde că mi-am epuizat spaţiul pentru poze, aşa că până scot nişte poze de la posturi mai vechi, vor fi fără poze posturile ce vor veni (căci voi mai scrie, nu scăpaţi aşa uşor! e doar o fază şi asta cu lipsa de chef!).

Astaluego! (nu ştiu cum se scrie, dar îmi place cum zice Roxi - apropo: v-am spus ce accent de spaniolă are? A, nu? Păi ăsta deja e un subiect de post viitor!)

Un fel de (auto-) publicitate

Dacă vreţi să mergeţi cu copiii la teatru, film, circ, balet, alte spectacole, dacă vreţi să le citiţi copiilor cărţi special dedicate lor, să vizitaţi o expoziţie pentru copii sau să petreceţi timpul într-un loc deosebit - găsiţi sugestii la Gazeta culturală a copiilor de 0-12 ani.

Încercăm să ne/vă menţinem la curent, însă dacă auziţi de un eveniment pentru copii, puteţi să ne daţi de veste şi îl vom include în agendă.

Time is on my side...

Ilinca in dialog cu Roxana:
- Losana, daca dam timpul inapoi, putem sa fim toti bebelusi!

I-a rămas mic patul. Căutăm alt proprietar.

Ilinca e mare, merge la grădiniţă. Patul ei de bebeluş "i-a rămas mic". Dar este mai mult decât bucuroasă să dea vechiul pat altui copilaş. Aşa că dacă sunteţi doritori să achiziţionaţi un pat de calitate foarte bună - când e vorba de copii, nu facem concesii la calitate, folosit puţin şi cu grijă, la preţ de criză şi negociabil, daţi-ne de ştire.

Pat din lemn de fag

- Patul este din lemn masiv de fag, executat la standarde europene privind siguranţa şi calitatea lăcuirii.
- Dimensiuni exterioare: 124 x 64 cm
- Dimensiuni interioare: 120 x  60 cm
- Patul este vopsit în culoarea natur
- Suportul de saltea este ortopedic - permite susţinerea corectă a coloanei vertebrale a bebeluşului, din lemn masiv de fag nelăcuit, ceea ce permite aerarea saltelei, oferă siguranţă şi o dezvoltare sănătoasă a copilului şi un somn relaxant.
- Suportul de saltea se poate regla pe 3 nivele:
nivelul 1- superior - de la 0 luni până când copilul stă în şezut;
nivelul 2 – de când stă în şezut până când se ridică în picioare;
nivelul 3 - inferior – de când se ridică în picioare până la 3 ani (datorită baluştrilor detaşabili, începând de pe la 1 an copilul poate intra şi ieşi singur din pătuţ pe această cale de acces)
- Lateralele sunt fixe, asigurând un suport sigur, de sprijin, în dezvoltarea şi creşterea bebeluşilor (cu ajutorul baluştrilor învaţă să se ridice în şezut şi apoi în picioare).
- Patutul se livrează cu saltea cu cocos 5 cm şi la dorinţă şi aşternuturi pe dimensiuni
- Patutul este demontabil

Preţ: 200 lei (similar nou costă - 330 lei)
Salteaua din nucă de cocos Pret: 100 lei (similar nouă costă 179 lei)
Cearşafuri pe dimensiuni: 0-10 lei/buc.
O păturică bonus.

Şi alte bonusuri vă aşteaptă!

Ce fac în week-end

Am terminat primul volum din cartea cu denumiri de mobilă de la Ikea. Mergem mai departe, volumul 2. Dan C. Mihăilescu avea dreptate: nu mănânci, nu bei, nu dormi până nu termini de citit!

Getting ready for the Scream

video-

Şi vocabularul... grupa mare!

Vine copilul de la grădiniţă cu cuvinte tot mai noi, tot timpul cuvinte noi.

Ieri a fost în program: TURBA NAIBII. Clar că n-a înţeles ea bine, s-au produs nişte deraieri de consoane. Dar n-o să-i explic tocmai eu acum care consoane sunt greşite. I-am explicat că nu e tocmai frumos să numeşti pe cineva aşa, am încercat - de curiozitate - să aflu ce coleg a auzit (prin casă?) aşa ceva, şi am trecut mai departe.

Azi a venit cu PUŢOAICO! Asta de la aceeaşi colegă care a inventat o poveste cu care să justifice faptul că nu i-a înapoiat fiică-mii nişte inele - de care oricum, Roxi se lipsise fără mare tragedie, însă nu mă linişteam eu cu gândul că se poate minţi aşa "frumos" la 5 ani! Poveste cum că eu i-aş fi dat inelele drept recompensă pentru că mi-a recitat o poezie! Pe care nu şi-o mai aminteşte, când o întrebi, dar era aşa de frumoasă! Acuma, eu înţeleg că aşa i-ar fi plăcut ei să se fi petrecut lucrurile, că nu-i place să mintă şi în acelaşi timp îşi doreşte şi inelele acelea, aşa că i se pare aşa de frumos să le fi primit pe merit, încât ajunge să creadă propria poveste.

Jurnal viral - sau reţetă de supravieţuire fără antibiotic

Dimineaţa, trezirea de voie - de voie de nevoie, trebuie să ne trezim, chiar dacă am dormit azi-noapte, chiar dacă am făcut "mami, ia-mă-mă-n baţe să ne pimbăm de colo-colo, că sunt bolnăvioară". Şi începe programul de dimineaţă:

Se ia recipientul de la aparatul de aerosoli, se umple cu 1 ml ACC şi 2 ml de ser fiziologic, se plasează măscuţa pe faţa copilului şi se porneşte abureala. În timp ce acesta, copilul bolnav, se uită la desenele matinale cu "clubul lui Michiiii" şi "Meni Iscusituuuu", alături de cel sănătos.
Apoi se verifică temperatura. Sub 38 intra-rectal nu e febră, lăsăm copilul în pace, peste 38 e febră, caz în care administrăm antitermicele potrivite.
Se administrează siropul pentru imunitate. Cu seringa de Nurofen, doar cu aceasta se administrează toate "siroapele", e singura care are trecere la copil. Se mai administrează şi celelalte buline, ursuleţi cu echinaceea, vitamina C şi etc.
Se ia apoi aspiratorul şi Batista bebeluşului şi se aspiră mucii, inundaţi în prealabil de câte un jet de apă de mare în fiecare nară.
Apoi se dau 2 fâsuri de Tantum Verde în gâtul roşu.
Când se termină toate, nu neapărat în această ordine, constaţi că a trecut vreo jumătate de oră sau mai bine - căci toate se negociază, se întrerup, se condimentează cu nişte ţipete, cu nişte "mami fac pipi vino să mă ştergi", cu nişte mic dejun frugal şi oricum alergat prin toată sufrageria, cu dus celălalt copil la grădiniţă... Numai bine să te pregăteşti pentru tura următoare de doftoriceală.

Şi după câteva zile bune de stare ne-ameliorată, febră oscilantă, când mai mare când mai mică, nopţi nedormite şi plimbate cu "mami, ia-mă-mă-n baţe", te gândeşti, poate totuşi trebuie antibiotic, hai să nu-mi pun ambiţia cu copilul, hai să... Şi te răzgândeşti când îi scade febra. Şi până la urmă, ca să fii mai sigură, ajungi la hemoleucogramă. Numai ea - şi pediatra care trebuie să interpreteze rezultatul - poate să-ţi spuie de-o fi virală sau bacteriană infecţia, de-o fi copilul "virusat" sau "supra-infectat".
Înţepat copilul de două ori, în fiecare braţ o dată, pentru că la centrul medical unde suntem arondaţi nu se ia doar din deget sânge pentru homogramă, iar mânuţele pufoase nu lasă să se vadă venele, şi când prima venă a fost reperată, s-a şi spart îndată. A plecat copilu' acasă cu o "diplomă de curaj" în braţe, dar nu cred că o mai prind curând pe la analize.

Dar când în sfârşit iei rezultatul care indică infecţia virală, nu-ţi vine să te feliciţi că ai mai aşteptat cu antibioticul? (şi pediatra, la fel).

Lasă, că vine week-endul! Ne-o mai scoate din doftoroase. Hai cu Ozzie! Let me hear you scream!

Ce mai citesc

"Mă consideram mediocru. Note mari nu aveam decât la română, la istorie şi la sport. În plus, fiind de o timiditate morbidă, exploatam prost ceea ce ştiam. Mama, de la care moştenisem neîncrederea de sine, nu ştiuse că cele două mari principii, nescrise niciunde, ale pedagogiei erau: să-i spui copilului tău cât de des poţi (şi niciodată nu era de-ajuns) unu, că îl iubeşti şi doi (asta măcar din când în când) că e un copil bun, frumos şi inteligent. Câte ocazii ale vieţii nu pierdem din cauza acestei necultivate încrederi în noi! Şi din cauza asta viaţa devine o pradă a celor care, dotaţi doar cu tupeu, fac prost în locul nostru ceea ce noi nu ştim că putem face bine."
(Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu)
Sublinierea îmi aparţine şi ţine loc de comentariu :)

Administratorul de bloc loveşte cu întârziere

De prin casă adunate - am dat astăzi de vreo 2 hârtii dezlipite cu grijă de mine, acum vreo 15 ani, de pe geamul intrării în bloc: anunţuri puse de administratorul de bloc!
Cunoaşteţi bine specia, iaca o mostră şi aici, la Simona Tache.
Acuma, nu mai ştiu ce s-o fi făcut naţia română trăitoare pe scara noastră fără acele informaţii preţioase de care, în nimicnicia mea, i-am văduvit!

Kids party

In case you wonder what we've been doing lately... (mai precis, aseară).

part of the pictures removed by their author

Linişte în stradă

Fază ieri, în ţigănia (atenţie! nu am folosit cuvântul ţigănie în sens periorativ! sunt pentru integrarea romilor!!!) de pe Măgura Vulturului, aripa spre Pantelimon - pe la casele acelea unde se încing bairame la tot cartierul şi unde nu ştii câte familii locuiesc, cu câte 4 generaţii unele peste altele: o femeie în vârstă ieşise din curte cu un bebeluş în braţe afară. Pesemne că, în zgomotele străzii, pe trotuarul pe lângă care treceau maşini, cu motoare, cu fum, cu claxoane, cu copii care veneau de la şcoală şi ţipau... etc., numai aşa, bebeluşul de vreo 2 luni putea să doarmă liniştit în braţele bunicii! Era poate mai linişte decât în casă şi curte.

Grădiniţa, part 2: the American way

La www.lovingyourchild.com zice frumos de distincţia între pedeapsă şi consecinţe, între motivare şi recompensă, despre responsabilizarea copilului... Chestiile astea care sună bine în engleză şi apoi, după ce le-ai citit, te gândeşti: OK, dar are 5 ani. Ce-i de făcut?

First, it’s important to correctly identify the problem. Problem-solving skills require problem-identifying skills. 

Secondly, parents need to decide what motivational tools they can use to reward kids who get out of bed on time consistently, which to me says that they solved the problem of getting out of bed successfully. And third, don’t be afraid to use and enforce consequences and limits.

There are consequences to not meeting responsibilities in the world, and that should start when you’re a child. And the difference between punishment and consequences needs to be understood by parents in order for them both to be used effectively.

Am început grădiniţa. Cum procedăm?

Ce facem când copiii MARI plâng la grădiniţă? Cineva ar putea să spună: care e problema, că nu plâng şi cei mici? :)

Acuma serios vorbind, am căutat şi am citit pe tema copiilor care plâng la grădiniţă, articolul acesta.

Problema mea însă nu este cu copilul proaspăt grădinar. Ci cu cel mai vechi grădinar, cu cel cât mine aproape de înalt, dar care încă smiorcăie dimineaţa, ritualic, aş zice. 

Ilinca s-a adaptat foarte bine, nu plânge deloc (oare o fi bine că nu plânge chiar deloc?), îmi spune doar "mami, îţi promit că nu o să plâng", şi mereu se ţine de promisiune. Iar educatoarele îmi spun că este atentă, activă, serioasă. Dar se şi bucură după-amiaza că vin să o iau.

Roxana însă, este supărată în fiecare dimineaţă. Nimic nu reuşeşte s-o facă să nu mai plângă, nicio ameninţare cu "azi nu-ţi aduc gustare când vin să te iau!", nicio recompensă "azi îţi aduc ceva bun când vin să te iau!" (da, ce mamă infernală tre să fiu dacă am ajuns să apelez şi la obiceiul ăsta nesuferit al pedepselor, ameninţărilor şi viceversa, recomenselor). Nicio explicaţie logică, nicio ieşire nervoasă ilogică. Invariabil o las până la urmă plângând. Aflu după aceea că se linişteşte repede după ce plec eu şi e ok până vin s-o iau. Dar în fiecare dimineaţă avem aceste... "nu pleca, mamiiiii!", "mami, mai stai cu mine puţin", parcă îi e frică să nu plec pe furiş, deşi nu am făcut asta niciodată, mereu mi-am luat la revedere, i-am dat un pupic şi am condus-o în clasă. Chiar şi acum, când o duc şi pe Ilinca, trec după aceea pe la Roxi să-i dau şi eu pupicul meu (nu doar tati), nu o păcălesc că "o să vin după ce o duc pe sora ta" şi pe urmă să nu mă mai duc. Nu ştiu de ce are această temere. Şi anii trecuţi s-a întâmplat aşa, dar nu tot timpul, doar în anumite perioade. Atunci spunea că vrea să rămână şi ea acasă, cu Ilinca. 

De la Francoise Dolto citire, oare la mine este, de fapt, inadaparea? Eu sunt cea căreia îi e frica (inconştient) că Roxi creşte şi ca să nu rămân fără copil, o leg cumva, la modul simbolic, de mine? La mine simte ea oare tensiune venită din teama mea să nu înceapă iar să plângă, şi aşa reactionează?

M-am gândit şi la varianta clasică cu "educatoarea rea", însă cu educatoarea ne înţelegem (şi eu şi Roxi) foarte bine, Roxana i-a dus dorul peste vară, i-am mai dat şi telefon să mai vorbească cu ea în vacanţă. M-am gândit apoi că poate se înţeleg "prea" bine, educatoarea e bună cu toţi copiii, iar Roxi o fi geloasă pe ei şi nu vrea să rămână acolo unde nu are nimeni timp doar de ea, ci îşi împarte dragostea cu toţi ceilalţi (aşa cum acasă şi eu îmi împart dragostea maternă între ele amândouă).

Uff, că dificil mai e să fii părinte!

Anti-reclamă Twitter

Twitter e cel mai tare din parcare, bla-bla-bla... ştiţi chestiile astea. Ei bine, în ce mă priveşte, nu ştiu de ce, de la bun început, am avut aşa, o anti-afinitate cu Twitter. Care s-a alimentat ori de câte ori am încercat să-i mai acord o şansă. Parcă ceva nu merge, parcă nu pricep ceva, poate e prea... "abscons" pentru mine.

De exemplu, azi zic: Hai să mai intru, să mă mai familiarizez, poate de fapt vina e a mea, poate el e bun, că d-aia îl tot laudă lumea, poate... Şi de ce dau? Iaca şi voila! Păi spuneţi şi voi, am sau nu dreptate?

(By the way, tagul meu de Twitter este: #AncaIlie. Dacă nu, puteţi lăsa un comentariu aici, rămân fidelă Blogspot-ului care m-a "consacrat" Hahahaha!)

Update la reclamă cu Iiiiii!

Ştiţi clipul acela publicitar în care o tanti se ismeneşte cu un Iiiii!!! de mirarea mirodeniei? Şi după ce face proba cu un soi de termometru de lemn o sună pe prietena ei, care hâţână un prunc în braţe, în timp ce altul ceva mai mare se află prin preajmă, iar ea vorbeşte la telefonul mobil (şi soţul e desigur la serviciu să plătească ratele la apartament) - modelul familiei de clasă mijlocie tipică, şi scoate şi ea un Iiiii? Şi apoi o sună pe maică-sa care coace vinete şi spune şi ea tot Iiiii, de mirare că "hai mă mamă"? Şi apoi, după vocea explicativă din "off", se aude din nou IIiii-ul?

Ei bine, după ce a afirmat că pe ea o sperie reclama asta, Roxi a găsit totuşi o explicaţie pentru exclamaţiile muierilor alea disperate şi a trântit-o mai adineaori:

- Zici că le-a căzut un gândac în cap!

Aniversarea mamei lui Hercule Poirot

Aşa cum ne-a obişnuit, Google continuă seria omagiilor aduse unor personalităţi respectate. Astăzi este rândul Agathei Christie (15 septembrie 1890 - 12 ianuarie 1976), creatoarea personajelor Hercule Poirot şi Miss Marple să fie aniversată (grafic) de motorul de căutare.

Mi-e frică, mi-e frică, să stau pe palier singurică!

Atenţie, urmează un post macabru!

Şi moartea face parte din viaţă, nu? Pe principiul paradoxului "Mori, deci exişti!" :)

Vara asta mi-au murit toţi vecinii de palier. De moarte naturală, sigur, cu toţii erau bătrâni şi foarte bătrâni. Ce vreţi, stau într-un bloc de pensionari. 

Dar totuşi... Să mă bucur că eram plecată din Bucureşti în vremea aia când a venit doamna cu coasa pe palier? (Sau poate sunt ravagiile domnului cu coasa din imaginea alăturată - sursa: www.mediafax.ro).

Mai întâi domnul din apartamentul de lângă noi, care locuia singur, a dispărut de acasă, administratorul blocului se gândea că poate ar trebui să spargem uşa, să vedem dacă n-a păţit ceva în casă. Într-o zi mi-a sunat la uşă o nepoată a lui şi am aflat că vecinul era la spital, într-o altă zi l-am întâlnit pe palier, mult mai slab, dar sănătos, spunea el. Şi-apoi, într-o altă zi, în care îi făcea pomană soţiei decedată acum câţiva ani, a murit şi el. 

Apoi doamna Pisică a rămas văduvă (ei bine, aşa e, n-au murit chiar toţi vecinii, mai trăieşte cineva pe palier, doamna Pisică şi multele ei patrupede care îi dau nu numai porecla, dar şi un iz de netrăit apartamentului). Soţul ei s-a stins dintr-o dată, nici nu ştiam că e bolnav.

Iar într-o seară am aflat că vecina cea bătrână - avea peste 80 de ani - a scăpat de chinuri, era deja de mai multe săptămâni în comă în spital.

Şi vă mai întrebaţi de ce nu doresc să-mi aducă poştăriţa alocaţia acasă? Păi lor le ducea ea, tuturor, pensia, şi uite ce-au păţit!

Prima zi la grădiniţă

Am dus copiii la grădiniţă.
I have mixed feelings...
O parte din mine e nostalgică. Cum, fetiţa mea cea mare e la grupa mare? Şi se bucură să plece la grădiniţă? Îşi pupa colegele şi se pusese la poveşti cu ele înainte să ies pe uşă. Şi cum, fetiţa mea cea mică e la grupa mică, nu mai e bebeluşul mamei, nu mai stă acasă, nu mai vrea "ia-mă-mă-n baţe"? Un pic s-a ascuns ea după fustele mele şi s-a agăţat de piciorul meu, dar când a dat de alţi copii şi de jucării, iar sor-sa i-a zis că va veni de la grupa ei ca s-o vadă, s-a lăsat înduplecată. Şi prea era aşa, nu ştiu cum, grupă mică fără copii care să plângă isteric eu n-am mai văzut până acum! (mă rog, asta e prima zi, mâine când deja vor fi ştiind despre ce e vorba, s-ar putea să nu mai fie aşa paşnică despărţirea)
Aşa că poate totuşi e timpul să nu mai fiu nici eu aşa nostalgică, să mă ridic şi să plec la ale mele! La muncă, tovarăşi!

LE: mă uit la desene animate şi aştept să se facă ora să mă duc să le iau de la grădi :))

Meniu pescăresc de Deltă, versiunea 2010

Din meniul de restanţe, vara 2010, azi "Români, amintiţi-vă de Sfântu Gheorghe"

Ingrediente: caniculă de cuptor (sfârşit de iulie cu început de august), umiditate masivă (după 2 ore de uscat prosoapele pe sârmă puteai să le şi storci), ţânţari autohton de agresivi, apus de soare peste trocarici, joacă de copii în valuri, nuferi galbeni, cosaşi, broscuţe, pui de rândunele gureşe... şi mai ales peşte, peşte, peşte!

Mod de preparare: adulţii se perpelesc în căldură, se îndoapă cu bucatele de peşte şi se stropesc din belşug cu bere sau vin, după chef, chiar şi amestecate, reci să fie. Copiii se domolesc de febra insolată. Şi după o săptămână sfântgheorgheană, se renunţă cu greu la kilogramele obţinute din (precum ilustrează imaginile următoare): scordelea, sărmăluţe cu peşte, varză cu peşte, ciorbă de peşte cu rasol de crap, peşte prăjit, copt, fript, storgeac... şi tot felul de legume / de nu le mai ştiu pe... solzi.

LE: Blogspot e de vină că am ras pozele: cică nu mai e spaţiu pentru poze la posturile noi! Sau... hmm... oare nu cumva eu sunt de vină că nu le-am micşorat?! Difficult question! :)

Dialog

După week-end

Week-end la mare, am închis şi noi sezonul, gata!

Hai să pun doar nişte poze, nu scriem şi că am venit cu un platouaş asortat de: muci, tuse, dureri în gât, strănuturi feroce, ochi roşii... Ssst! Nimic despre toate acestea! Nu de alta, dar sperăm ca până sună clopoţelul, neplăcerile astea să fie deja amintire.

Adjectivele! Ah, adjectivele...

Ştiţi ce anume "fac" ştirile? Adjectivele! Crima este infernală, accidentul - înfricoşător, mesajele sunt dureroase, tatăl - iresponsabil pentru că a fost mahmur, seferinţa - ascunsă. Martorii sunt îngroziţi, iar victima - nevinovată. Rudele sunt şocate. Iar telespectatorii - angoasaţi!

După părerea mea, televizorul trebuie să fie închis! Adjectiv la superlativ: foarte închis! Avertisment pentru liniştea planetei: Pentru sănătatea dvs. şi a celor din jurul dvs., ţineţi televizorul închis (pe programele de ştiri) 24 de ore pe zi.

Iiiii ce Mirodenie de clip publicitar!

Nu era destul că auzeam prin parcuri bone sau bunici care la căzăturile, lovirile copiilor reacţionau cu acel inconfundabil, de-ţi sare sufletul din piept de emoţii, nici nu prea ştiu cum să-l redau grafic: "Iiii!" Acum îl aud, pe post de găselniţă a copywriter-şilor la TV! Iiiii! Doar ce se-aude dinspre tubul catodic şi gata, copiii au şi intors capul spre TV, iar eu spre ei, să văd de n-au păţit ceva!

Cărţile spun că nu e bine să te vaiţi aşa când păţeşte ceva un copil, cade sau i se sparge o jucărie, ca să nu faci din ţânţar armăsar, să nu-l faci să se supere mai rău decât e cazul, să nu dramatizezi lucrurile, you know, e de bun simţ ce vreau să spun. Dar se pare că aceşti copywriter-i nu au copii, nu ştiu să citească sau nu au bun simţ!

O relansare? Sau o coincidenţă de sfârşit de vară...

Taman ce scriam ieri despre sfârşitul verii, fără să pot, fireşte, reda prin simple cuvinte o stare de sfârşit de august câmpenesc. Noroc cu coincidenţa care mi-a scos azi în calea ochilor un text al lui Cărtărescu, cel care ştie, fireşte, să întoarcă din condei mai frumos lucrurile astea. Căci de aceea el este un poet, iar eu (voi rămâne?) doar simplu cititor, veşnic admirator.

"La sfârşitul fiecărei veri, cam pe vremea aceasta, cînd lumina devine tot mai albă şi rece, trăiesc un sentiment confuz, care amestecă adînca tristeţe a terminării vacanţei cu un fel de nerăbare pentru ce va veni. Se încheie, mereu, o perioadă de hoinăreală şi visare, care uneşte parcă toate verile, din toţi anii vieţii mele, într-un singur anotimp generic, mereu acelaşi, şi care exprimă într-un fel singurătatea fiinţei mele. Vară şi singurătate, sau introspecţie, sau meditaţie fără obiect au fost mereu cuvinte echivalente pentru mine. Rareori scriu vara, dar, într-un fel, atunci pre-scriu totul, atunci se încheagă încet în interior acel cîmp de aşteptare care este dorinţa, nevoia de a scrie."

Textul se încheie cu paragraful:

"Ştiu bine ce mă aşteaptă cînd intru în toamnă: un lanţ de dezamăgiri. Totuşi, sentimentul de început de lume e mai puternic şi, de cîte ori, la sfîrşit de august, se schimbă lumina şi vremea se răceşte, nu mă pot împiedica să nu-mi spun: de data asta va fi altfel. Va începe să se mişte ceva. Voi lucra, voi iniţia proiecte. Ceva se va schimba în viaţa mea în această toamnă, pe care o simt ca pe o prevestire. Poate vor apărea cîteva cărţi extraordinare, din cele care justifică o literatură. Poate cîţiva oameni vor căpăta autoritate şi-şi vor putea face datoria. Poate criza va trece, poate a şi trecut."

Textul poartă titlul "O relansare?" şi face parte din cartea lui Mircea Cărtărescu, "Pururi tînăr, înfăşurat în pixeli", Humanitas, 2004

Ziua Roxanei e "în sfârşitul verii"

La mulţi ani, Roxana! La mulţi ani, fetiţa mea dragă! Au trecut 5 ani de când suntem părinţii tăi. 5 ani în care nu ştiu câte ai învăţat tu de la noi, părinţii tăi, dar ştiu că noi am învăţat multe de la tine şi de la sora ta şi, de fapt, de la a fi părinte. Şi cu cât învăţ mai multe, cu atât îmi dau seama că mai am încă şi mai multe de învăţat...

Şi cum bine spui tu, Roxi, ziua ta este "în sfârşitul verii".
De câteva zile cad frunze galben-maronii din mărul din curte. Acelaşi măr pe care l-am găsit în primăvară abia ducându-şi puzderia de flori albe şi acelaşi măr care ne-a "gratulat" toată vara cu fructele pe care abia şi le căra, pe crengi aplecate până la pământ.
Strugurii au început să se coacă în vie, ca ciucuri mov-negri de suculentă dulceaţă aromitoare.
Azi ne-am îmbrăcat în treninguri chiar de dimineaţă. Oricum, deja de câteva zile seara e răcoare bine, o răcoare sunt sigură invidiată de bucureşteni părfuiţi, caniculaţi şi stresaţi.
Primul cântat al cocoşilor de seară e tot mai devreme, probabil că la acelaşi interval de la apusul soarelui (n-am verificat), dar soarele apune mai repede peste sat.

Într-un cuvânt şi mai ne-metaforic, ne-plastic, vine toamna! Aşadar, se apropie momentul întoarcerii acasă, la Bucureştii noştri cei de toată ziua de toamnă-iarnă, cei de grădiniţa, "serviciul" meu de free-lancer... Şi ce ne-o mai aduce toamna aceasta.

Adela şi Agnetha, virgulă, dau cu tifla limbii române

Un comunicat, virgulă, a venit pe adresa redacţiei. El, virgulă, vorbeşte despre filmul documentar antropologic "Adela şi Agnetha". Numai că el, virgulă, a uitat regulile limbii române. Eu, virgulă, aş dori pe această cale să mă întreb retoric dacă tot ca pe vremea mea a rămas vorba că în limba română nu se pune virgulă între subiect şi predicat.

Reclama e sufletul ortografiei. Iar ortografia... sufletu'!

Ajutaţi-mă, vă rog, şi pe mine cu o informaţie, o lămurire: în imaginea alăturată, pozată de mine pe peron la metrou Gara de Nord, "lipseşte neşte litere". Care este.

Care este motivul? Ştie cineva de intenţia absconsă a copywriterului? Că zău dacă înţeleg ce-a vrut poetul să spună în aceste versuri! De ce ar mânca din litere? A, pentru că e vorba de numărul unui restaurant, şi acolo se mănâncă? Sau a fost un alt motiv în spatele acestei omisiuni de litere?

Ilustrate cu ploaie

Vara asta a debutat foarte... furtunos la noi la ţară, ca în multe alte regiuni. Din fericire, nu ne ia nicio apă acolo. Din păcate, tot trebuie să te adăposteşti de ploaie în casă, să dai, cum ar veni, joaca la iarbă verde pe joaca şi uneori şi desenele în casă.

La început de iulie 2010. Sunt tot restantă cu postările, ştiu... Ziceţi merci că n-o iau de la paşopt şi nu pun poze de la serbarea de sfârşit de an a Roxanei (10 iunie), sau de la Bruxelles (18 iunie) sau nu povestesc infecţia cu Salmonella a Ilincăi (pe la 20 iunie a terminat tratamentul). Deşi, on a second thought... :)

LE: pictures removed by the author

Cişmigiu and co

pictures removed by the author

S-a demodat maneaua

Aţi observat că nu se mai ascultă manele? Sau oricum, nu aşa de mult, supărător, acustico-acaparator ca în urmă cu câţiva ani. Obşnuită să le ignor, nu mi-am dat seama imediat. Au avut o viaţă destul de lungă, un deceniu sau aşa ceva, dar cred că a apus şi vremea manelelor!
În optimismul lui incurabil, tatăl de familie zice că la fel or să apună şi alte rele din ţara asta... :)

Micul prinţ e în fiecare din noi

Acum vreo câteva săptămâni, Google afişa imaginea alăturată, în semn de omagiu, la 110 ani de la moartea celui care a fost Antoine de Saint Exupery.

Iar eu mi-am adus aminte de exemplarul meu din Micul prinţ, acela cu desenele autorului: l-am găsit într-o zi pe jos pe stradă, pe când mergeam foarte abătută, cu capul în pământ de supărare - nu-mi mai amintesc motivul supărării. Probabil că trebuia să fiu supărată, ca să merg cu capul în pământ şi astfel să găsesc pe jos cartea. Ştiu că sună aiurea, dar am ştiut că era pentru mine. Raţională cum sunt (mă rog, în cea mai mare parte a timpului), m-am uitat împrejur după cineva care ar fi putut să plece în grabă şi s-o uite acolo, pe treptele teatrului naţional. Dar nu era ţipenie de om în jur. Aşa că, am luat-o.

Precizez că eram destul de mare, aveam mai bine de douăzeci de ani. Dar probabil că nu eşti niciodată destul de mare pentru Micul Prinţ!

Mala education. Despre tantrumurile copiilor altora. Post cu iz de bârfă

Am asistat involuntar – că nu mi-aş alege voluntar să văd aşa ceva – şi neputincioasă – căci oricum nu m-aş fi băgat, dar şi să fi vrut, n-aş fi ştiut cum să dezamorsez situaţia – la o frumoasă criză de copil, adică un tantrum d-ăla adevărat, de pus în dicţionar la rubrica respectivă, sau în cărţile de educaţie a copiilor, pentru exemplificarea fenomenului. Cu trântit pe jos şi dat din picioare, smuls jucării şi cărţi de pe rafturi şi aruncat cu ele pe jos şi în cei prezenţi de faţă, cu ţipete, plâns de crocodil, zbierete...

Se întâmpla la Cărtureştii din Artur Verona, în frumoasa zi de sărbătoare a Sfinţilor Ilie. Sfintele Ilie ale mele, care încinseseră o frumoasă joacă de-a „Prinţesa şi broscoiul”, manipulând statuetele omonime din cauciuc de pe un raft, doar se uitau aşa, galeş...

Parcă ar fi vrut să zică spre copilul respectiv:

Ilinca:
- Vezi ce ţi se întâmplă dacă mă necăjeai şi îmi smulgeai cartea cu abţibilduri din mână? Şi veneai să te joci fix cu ce mă jucam eu! Din tot ce există aici, tu trebuia să-mi smulgi mie jucăriile din mână! Ştiu că jucăriile prind viaţă doar în mâna altor copii, dar la Roxana de ce n-ai avut tupeu să te bagi, ei? Pentru că o vedeai cu un cap mai mare decât tine!?"

Roxana:
„Uf, ce bine că n-am văzut aşa ceva la sora mea, că nu ştiu zău ce i-aş fi făcut! Oare la fel oi fi făcut şi eu vreodată? Şi ce mai trântea fetiţa asta cu tot ce prindea în mână, ce mai arunca cu jucăriile prin magazin! De când a venit, eu am văzut că e ceva în neregulă cu ea!"

Mama fetiţei îi zicea, nu prea convinsă nici ea:
- Hai, vino să mergem… Ridică-te… Nu face asta… Ne aşteaptă tati…

Probabil fetiţa era mirată că vorbeşte cu ea, căci până atunci femeia încinsese telefonul, ba-n engleză, ba-n română, ba parcă mi s-a părut că aud şi nişte magyar nyelv, da' n-aş băga mâna-n foc.

Într-o pauză de telefoane, doamna a intrat în vorbă cu mine şi am aflat etatea micuţei murdărele – căci am uitat să vă menţionez, fetiţa venise pe jos, deşi mama ei împingea de zor la un cărucior, dar şi desculţă – deşi mama ei căra nişte săndăluţe după ea. Şi avea trei ani şi patru luni.

De fapt, doamna mai vorbise şi cu fetiţa la un moment dat, când a pus-o să citească în engleză o poezie dintr-o cărţulie. N-am verificat dacă era scris chiar ce citea fetiţa sau ea citea din memorie şi ţinea cartea în faţă doar aşa. Au fost singurele 5 minute în care copilaşul acela a stat locului, pe un scăunel.
Iar în culmea tantrumului, mămica vroia să convingă copilul să stea locului cât … să-i pună pampers. Şi apoi să plece, da. (v-am zis că e cu iz de bârfă!)

Păi ce ziceţi, nu m-am simţit eu mândră de copilele mele care da, au bifat şi ele toate manifestările specificice diverselor vârste parcurse până acum, dar parcă mai domol aşa…

Şi uite aşa ne-am petrecut noi Sărbătoarea noastră, de Ilie care este, care suntem, mai precis. Plus o Ilincă de Ilie. Căci în snobismul meu nu le atrăsesem şi pe fete la Cărtureşti până acum. Plus la o pizza în oraş după aceea.

Ciao şi n-am cuvinte! Borş de putină (sau puţină... italiană)

E vero, eee?

E vero că nu ştiu italiană mai deloc, doar ce înţeleg şi eu aşa, after ureche, furculision. Da' parcă tot nu-mi vine să cred că cele două versiuni de text, în limba maternă şi în italiană, de pe eticheta de borş sunt identice.

Să vedem. Carevasăzică, avem termen de valabilitate 60 de zile, carevasăzică, 12 mesi, e vero eeee?

Apoi, în română produsul se conversă la 2-12 grade Celsius, în italiană - a temp.ambiente. Carevasăzică, trăiesc italienii ăştia tot între 2-12 grade Celsius! Toată ziua, toată vara!


Vitamina C şi fierul sunt doar pentru români, italienii nu au voie!


Produs 100% natural, tradus cam 30% în alte limbi de circulaţie.

Şi de fapt, de ce-aş avea nevoie de traducere în italiană a etichetei? Că mare piaţă de desfacere o avea fabrica din Buzău pe teritoriul cizmei, la italioţi!

Depresia iubeşte femeile

Nu vreau să practic sportul ăsta naţional care se numeşte "datul cu părerea". Însă astăzi am citit opinia lui Cărtărescu, acest bard care a descifrat de ce iubim femeile. El vede în moartea M.M. drama unei femei, pur şi simplu, a unei femei şi mame neînţelese. A unei femei care cel mai probabil a suferit o depresie post-partum care, nedetectată şi netratată, a dus la acest sfârşit tragic şi dureros.

Dac-o fi aşa sau nu, oricum, preocupările mele (plăpânde) privind depresia post-partum nu mi se mai par chiar o pierdere de vreme. Scriam şi eu aici, pe 28 iunie, despre genul de depresie post-partum pe care am experimentat-o. Sau oricum, despre bucăţica pe care sunt în stare s-o recunosc. Pentru că, în realitate, lucrurile n-au stat chiar aşa glumeţ. Dar cum spuneam, totul e bine când se termină cu bine.

Iar mai recent am dat (prin puzderia de cărţi pe care le deţin în format digital) de o carte care se numeşte "Postpartum depression for Dummies". Şi cum intenţionam să vă împărtăşesc şi să comentăm, chiar şi şcolăreşte, ca nişte "dummies", ideile principale, aştept să avansez cu lectura ca să avem material de studiu.

Poveşti cu inundaţii: Ne-a luat valul lui Traian (Băsescu)!

În anul 2010, vine Dumnezeu la Noe, care trăia liniştit şi-i zice:
- Noe, pământul s-a umplut de răutate şi oamenii m-au uitat. Vreau să construieşti o nouă Arcă, pentru că Potopul va veni iar. Să iei din fiecare specie câte un
exemplar mascul şi femela. Ai la dispoziţie 6 luni de zile!

Dupa 6 luni, se uită Dumnezeu pe pămînt şi-l vede pe Noe plângând în grădină.
- Noe!!! Sunt pe cale să încep Potopul, unde este Arca???
- Iartă-mă, Doamne, dar lucrurile s-au mai schimbat între timp... Am nevoie de
autorizaţie de construcţie. Mă tot cert cu un inspector, pentru un sistem antiincendiu, vecinii m-au dat în judecată pentru că am încălcat planul de urbanism construind Arca în grădina mea şi nu am respectat normele de înălţime.

Apoi compania de electricitate a cerut să pun ipotecă pe Arcă în vederea acoperirii costurilor de transport şi de mutare a liniilor de înaltă tensiune ce trebuie date la o parte din calea Arcei pentru a fi lansată la apă. Degeaba le-am spus eu că va veni marea la mine, că nu m-au crezut.

Să fac rost de lemn a fost o altă problemă. Este interzis să tai lemn din pădurile învecinate, deoarece acolo trăieşte bufniţa cu pete, care-i o specie protejată. Am încercat să-i conving pe ecologişti că tai lemnul tocmai pentru a salva bufniţa, dar nici n-au vrut să stea de vorbă cu mine.

Când am început să adun animalele, am fost dat în judecată de un grup de activişti pentru protecţia animalelor. Ei susţineau că ţin animale sălbatice sechestrate împotriva voinţei lor şi, de asemenea, au susţinut că să pun atâtea animale într-un spaţiu atât de mic înseamnă cruzime asupra lor.

Apoi cei de la Ministerul Mediului au spus că nu am voie să construiesc Arca până când reprezentanţii lor nu fac un studiu de mediu şi implicaţiile pe care Potopul Tău le poate avea asupra mediului.

Înca am un proces în derulare cu Ministerul Muncii, deoarce nu m-am hotărât câte minorităţi ale grupurilor etnice şi câţi imigranţi să angajez pe şantier. Blocul Sindical nu ma lasă să fiu ajutat de propriii copii la construcţie, deoarece aceştia nu fac parte din Sindicat şi nu au certificare ISCIR pentru construcţia de Arce.

Ca să fie totul şi mai rău, Fiscul mi-a confiscat toate posesiile deoarece ei susţin că vreau să parasesc ţara cu specii de animale pe cale de dispariţie.

Deci Doamne iartă-mă, dar îmi trebuie pe puţin 10 ani ca să fac tot ce mi-ai zis!

Dintr-o dată, cerul se lumină, norii dispărură, iar soarele apăru din nou strălucitor pe cer.

- Doamne, să înţeleg că nu ne mai distrugi lumea?
- Nu, Noe, se pare ca mi-a luat-o guvernul înainte...

Banc politic

Diriginta îi roagă pe copii să-i spună cu ce se ocupă părinţii lor.
- Spune tu, Constantinescule!
- Tata este pompier. El stinge incendiile şi salvează vieţile oamenilor.
- Foarte frumos, e rândul tău, Oprescule.
- Tata este medic, el ne consultă şi ne prescrie medicamente atunci când suntem bolnavi.
- Minunat! Dar tatăl tău, Avramescule?
- Tata este dansator într-un club gay, dansează la bară, clienţii îi bagă bani la chiloţi şi, dacă plătesc bine, tata şi-o pune cu ei în boscheţii de la intrare.
Oripilată de destăinuirile elevului, diriginta îi trimite pe copii în recreaţie, oprindu-l doar pe micuţul Avramescu.
- N-am ştiut că tatăl tău face asta, copile!
- Iertaţi-mă, doamna dirigintă, zice Avramescu cu ochii în lacrimi, v-am minţit, tata e consilierul Elenei Udrea, da' mi-a fost ruşine să spun.

De sezon: poveşti cu inundaţii

Din seria "povestite de prieteni", iaca ce amintire din copilărie mi-a trimis Ioana mai deunăzi.

"Să-ţi povestesc boacănă de inundaţii când eram copii, la Ghergani. A fost o tură de inundaţii de au fugit oamenii din casă din cauza apelor. Bunicul a adunat şi vecini la noi, că era casa mai înaltă, ne-a urcat în pod... şi tot tacâmul. După ce s-au retras apele, iaca ce ne jucam noi cu câţiva copii din vecini şi ne-a venit o idee năstruşsnică. Ne-am dus fiecare la ai noştri şi pe la vecini urlând că a anunţat dom’ primar că s-a rupt digul. Era o apă undeva înspre complexul ăla de berbecuţi, dacă îl ştii, pe drumul spre Târgovişte. Îţi imaginezi că iar au dat năvală vecinii la noi, bunicul nu ştia pe care să ne suie mai întâi în pod. Când s-au lămurit care era realitatea.... cred că fundul meu îşi mai aminteşte încă "mângâierea" cleştelui de rufe de lemn, de la Albalux-ul la modă pe vremea aia :-)

2-10, 2-10, probă de vizitatori

Tocmai când dădeam să verific dacă am depăşit 10.000 de vizite pe blogul meu, de la "montarea" contuarului, ce văd? Tipul acesta de socoteală nu suportă 5 cifre! Se resetează, o ia din nou de la 0. Trebuie să caut altul, mai "pricopsit".

Deci nu s-au înregistrat doar cincizeci şi ceva de vizite (vizite, nu vizitatori unici), ci zece mii cincizeci şi ceva!! Să fie clar, da? :) (nu că aş umbla după trafic, dar aşa, de amocul orgoliului personal :)))

Sexul în diagonală

Citeam azi ştirile în viteză, ca să şterg ce nu mă interesează, să văd ce taxe s-au mai majorat şi ce cartiere s-au mai inundat. Şi dau de un mail care avea ca subiect "Sexul după naştere: ce anume se schimbă?"

Zic, Doamne ia-mă! Cum adică să se schimbe sexul după naştere? Adică, cum ar veni, eşti femeie, naşti, şi apoi devii bărbat? De genul "Fii bărbată, Zoe!"?

Apoi, cu iuţeala mă gândesc: taci, că se referă la ecografiile care "prezic" un anumit sex al copilului, dar după naştere, predicţia ecografistului se infirmă. Şi e probabil un studiu bine făcut, despre cât de mult să ne încredem în tehnica ecografiei şi ce medici pe la ce clinici sunt mai bun interpreţi ai acestora.

Şi toate astea, cu viteza "halucinantă" cu care mi se încarcă mie netul rural.

Fireşte, odată dezvăluită, ştirea s-a dovedit doar explicaţia (ştiinţifică?) pentru apariţia unei alte scuze pentru inapetenţa sexuală, în loc de mai vechiul "mă doare capul azi, iubitule!".

Antipatiile la copii

- Mami, mai avem puţin şi plecăm în Dealtă (denumirea Deltei, pe limba roxănească) şi atunci o să scap de Crisu! - zice Roxana, legat de vărul ei mai mic.

Am tot stat şi m-am gândit, la adăpostul spoielii de literatura tip Editura Trei: ce-i cu ea? De ce i s-a pus pata pe vărul ei, altfel tovarăş de joacă destul de nelipsit din jocurile ei la ţară?

Am găsit vreo 2 explicaţii:

1. Cris (care va face 4 ani peste mai puţin de o lună) nu e deloc un monument de "complianţă", nu se supune niciunei reguli, niciunei observaţii, are cele mai năstruşnice idei de petrecere a timpului - ca să numesc eufemistic săritul de pe garduri, aruncatul pietrelor în geamuri, defectarea (voluntară?) unor obiecte casnice, sau muşcatul jucăriilor până se strică sau nu mai pot fi folosite în scopul în care au fost create. Fireşte că este mereu apostrofat şi, în funcţie de nivelul de enervare produsă de fapta lui adulţilor din preajmă, este certat pe un ton mai jos sau mai ridicat, culminând, mai rar, dar există, cu câte o palmă la fund.

De cealaltă parte, Roxanei cred că i s-a urcat la cap că ea e cea mai mare fetiţă din "curtea cu copii", cea mai prinţesă, cea mai ... cea. Aşadar, se solidarizează cu cel care îi face observaţii lui Crisu şi se dezice de el.

2. Tot Roxi este totuşi om, şi chiar unul destul de nevorbăreţ. Când i se face o nedreptate, ridică palma şi loveşte. Bine, recunosc în numele Roxanei, uneori palma se strânge în pumn. Logic, dacă Cris este cel care îi ştirbeşte din autoritate în regulile jocului, el este cel lovit. Şi este, fireşte, la rândul ei apostrofată de adulţi: personal, nu admit violenţa, nu recunosc şi n-am să recunosc niciodată, sub niciun motiv, că violenţa poate fi rezolvarea vreunei probleme.

Aşadar, cum să nu se bucure ea la gândul că nu va merge şi vărul ei în Deltă cu ea?

Sau, ieczistă altă explicaţie?

Români, fiţi vigilenţi!

O ştire de pe Hot News astăzi, referitoare la cotele de avarie ale apelor ţărişoarei noastre şi probabilitatea de inundaţii, era însoţită de o hartă. Care este - numită: "Starea de maximă vigilenţă hidrologică" (dacă valoarea de maximă imponderabilitate a vitezei Internetului pe cursul mediu al Dâmboviţei, mai la deal îmi permite, ataşez şi imaginea capturată a hărţii respective, dar nu vă promit).

Cum ar veni, români, fiţi vigilenţi! maxim de vigilenţi! Nu se ştie niciodată!

Adevărul este însă, ca să vorbim despre vreme, că nu ştiu alţii cum sunt, dar noi suntem plouaţi în fi-e-ca-re zi! Zi de vară care începe cu soare, se transformă aşa, pe la 'nimiezi (vorba bunică-mii, Dumnezeu s-o ierte, că uite, o pomenensc în curtea ei), în vânticel plăcut, numai bun de băut o berică pe terasă în timp ce copilaşii dorm în pătuţurile lor, pentru a deveni ÎNCĂ o ploaie mai pe seară.

Cu variaţii: fie cu tunete şi fulgere, de opresc ăştia curentul (sau se opreşte el singur, de frica concurenţei fulgerelor, niciodată n-am ştiut), fie dintr-o dată, nici nu ştii când începe, fie cu soare, de aleargă copiii printre stropi amuzaţi de fenomen...

În paranteză fie spus - nepotul Sebi are un fler! Una-două, mai decretează: "uite, un nor de ploaie!" sau: "Maaaamăăă!!! Fugiţi că vine ploaia!!!", sau: "Auziţi, cu tunete şi fulgere! E sfârşitul pământului, ne ia pe sus!!!" Că am şi zis: ăsta e bun de ştirist la ProTV, că prea bagă frica în tine!

Dar cert este că eu, una, m-am cam săturat de ploi!
Mă duc să strâng jucăriile de prin curte, că iar tună! Cred că în curând vine şi trebuie să fiu vigilentă, că altfel îmi plouă în leptoapă!

LE: ataşez şi foto, la vreo 2-3 săptămâni de la text - picture removed by author

Baby blues şi raţa galbenă

Aproximativ 31 august 2005, sau poate câteva zile mai târziu. Umblam năucă prin casă, într-o cămaşă de noapte din aceea cu 2 "skepsisuri" în faţă pentru alăptat, plină de pete de lapte uscate, peste care se uscaseră alte pete. O mai schimbam din când în când cu un tricou verde, pe care scrie mare: Hasta la vista, Baby! şi e desenat un bebeluş cu un pistolet în mână.

Acum, privind în urmă, nu-mi dau seama dacă starea de spirit se datora faptului că tehnicile de alăptat pe care credeam că mi le-am însuşit la maternitate, s-au estompat cu totul odată ajunsă acasă. Sau poate faptului că mă uitam la Roxi şi (Freud să trăiască!) îmi venea în minte imaginea sorei mele mai mici, atunci când a adus-o mama acasă de la maternitate (eu având atunci 1 an şi 5 luni şi nu mi-am mai amintit niciodată până atunci imaginile acelea!). Sau nu ştiu...

În general, refuzam orice contact uman, orice comunicare cu altă fiinţă umană vorbitoare de grai articulat. Pentru că orice vorbă mi-era însoţită de un inexplicabil şi neconsolabil bocet. Doar pe messenger mă mai prindea câte cineva dispusă să lansez 2-3 vorbe, la adăpostul ochilor plânşi ascunşi. Pe calea asta am lăsat să-mi scape câte ceva din starea mea către un prieten. El însuşi tată de 2 copii minunaţi.

Câteva ore mai târziu, un mesager mi-a intrat în casă:
- O caut pe doamna A.I.
Mama:
- Da, e aici, îi duc eu dacă aveţi ceva pentru ea.
- Nu! Am ordin să-i duc mesajul personal.
Şi intră în sufragerie, unde mă aflam pe canapea, pierdută într-o tentativă de alăptat interminabil. Aducea cu el un snop de baloane umflate în braţe, o felicitare şi o raţă galbenă. Pe care o pune jos şi-i apasă o lăbuţă. Iar raţa cea galbenă începe să se legene şi să cânte un cântecel. Iar eu, mişcată de programul de inveselire de urgenţă al prietenilor, încep din nou să plâng.

Cam aşa a fost la mine depresia post-partum: în toată splendoarea!
Psihicul vostru cum a fost luat pe nepregătite de naştere?

It's all about love, babe!

Amor, runda 1

- Dragă, hai să facem economii.
- Bine... dar cum?
- Învaţă să găteşti şi dăm afară bucătăreasa.
- Foarte bine... Atunci învaţă să faci dragoste şi dăm afara şi şoferul.

Amor, runda 2

Un tip o întreabă pe nevasta sa:
- Dragă, când voi muri, tu vei plânge mult?
- Desigur, dragule. Ştii că eu plâng pentru orice căcat.

Amor, runda 3

Bărbatul o întreabă pe nevasta sa:
- Vrei să încercăm o poziţie diferită în seara asta?
Femeia îi răspunde:
- Bună idee! Tu rămâi aici în picioare şi speli vasele, iar eu mă aşez pe canapea!

Amor, runda 4

- Draga mea, ce preferi? Un bărbat frumos sau unul inteligent?
- Nici unul, nici altul. Ştii că îmi placi doar tu.

Orfelinatul s-a mutat acasă

Apropos de studiul dat publicităţii undeva prin luna aprilie (paranteză: da, ştiu, sunt în urmă mult cu scrisul pe blog!), studiu care arăta că 49% dintre copii petrec mai puţin de o oră în timpul săpătmânii cu părinţii lor:

"(...) Număraţi zilele în care aţi vorbit cu copilul un subiect serios, care să nu includă cuvintele "Îmi cumperi?" şi "numai dacă ai să fii cuminte". De câte ori, în ultimele şase luni i-aţi lăsat o mostră a înţelepciunii voastre, o morală, un înţeles, dincolo de "ţine-te de balustradă când cobori scările" şi "la stop să te uiţi şi dacă ai verde, că mai sunt destui nebuni care te calcă cu maşina!" (...)

Copiii sunt "liberi să-şi ia câte păreri vor de pe Cartoon sau Minimax sau chiar de la staţiile de ştiri, unde părerile sunt libere şi ideile - puţine." (...)

La începutul anilor '90, Occidentul se îngrozea de ce făceau românii cu orfanii lor. Astăzi, o altă generaţie de români îşi ţine orfanii acasă, în ceea ce numim familie. O organizaţie bine pusă la punct, care aduce în fiecare zi pâine pe masă şi maşina scumpă în faţa blocului. Dar care nu mai reuşeşte să trimită mai departe sensul a tot ceea ce facem (în cazul în care l-a descoperit). Mă aşteptam la mai mult de la noi, generaţia cu cheia de gât. Dar n-am reuşit să inventăm decât generaţia cu bona de mână..."

Lucian Mândruţă, în Dilema veche, nr 324, 29 aprilie - 5 mai 2010.

Bruxelles-ul de la Băneasa

sau la Bruxelles cu nea Mărin

Bucureştiul este o capitală europeană. Dar mai europeană decât ea este Bruxelles. Este Europeană, prin excelenţă, cea mai europeană! Dăm şi noi să-l vizităm. Mare bucurie mare, mai ales când se iveşte ocazia ca numai jumătatea masculină să-şi achite din economiile familiei biletul, iar jumătatea feminină să meargă cu cazare şi transport din bani europeni.

Aci când ajungi la aeroport, care e cam cât autogara din Găeşti, unde aşteptam rata de Târgovişte când eram eu copil, nici nu-ţi trebuie bilet. Cel puţin, nu unul fizic, tipărit. Doar le spui numele şi ţi-l găsesc ei pe cel electronic pe care l-ai primit şi tu online acasă.

Apoi te iau în primire nişte nenici şi tăntici care te pun să îţi scoţi cureaua de la pantaloni şi ceasul de la mână, să te scobeşti de laptop prin rucsac şi să le pui pe toate pe o tavă. Ba, dacă ai ghinionul să ţiuie poarta când treci, de la aparatul dentar sau şuruburile de tinichea de la cercei, te mai iau şi la pipăit. Dincolo dai de o masă de oameni şi doar trei sau patru uşiţe pe care vor ieşi cu toţii, fiecare la vremea anunţată pentru avionul lui.

Ne cheamă şi pe noi. Pentru Blue Air de Bruxelles, luaţi-o p-ici, la autobuzul 3 dacă aveţi locuri în faţă, la autobuzul 6 dacă aveţi în spate, ordonat şi organizat. Numai că au pus avionul invers, aşa că odată urcaţi toţi sus, pe cele două căi de acces, cei din faţă trebuiau să ajungă în spate, iar cei din spate trebuiau să ajungă în faţă, ordonat şi organizat, cu înghiontelile şi „’reaţi ai dracu cu Blue Air-ul vostru” cu tot!

Ce mai, ne aşezarăm. Ne legarăm centurile, ascultarăm instrucţiunile, îl auzii şi pe pilotul Rădulescu Ion în romgleză. Şi gata. Ne pornirăm. Păi da, ne pornirăm. Dar nu prea plecarăm. Că dădu o pasăre cu ciocul de motorul meu, taman al meu din stânga, uitai să-l păzesc, că stăteam fix lângă el. Şi ne întoarsă la bază, la aeroportul cât autogara de la Găeşti, cu aer condiţionat doar în sala mică dinspre WC-urile cu uşi grele şi fără apă. Întâi ne zisă că să vedem ce-om face. Apoi zisă că mai bine coborâţi, că trebuie revizie tehnică serioasă la ditamai pasărea! O fi fost un cocostârc ceva, că altceva ce?

Ne coborârăm şi ne puserăm în aftobuze. Care cu Dilema neterminată, care cu copilaşii care apucaseră să adorarmă transpiraţi în braţe... I-am lăsat pe toţi cu copii în braţe să intre în faţa mea, că bătea un vânt, şi ei erau mititeii toţi (numai fete, apropos) cu picioruşele goale şi transpiraţi. Şi iar mă gândeam că ce bine că nu avem fetele cu noi! Numai în situaţii din astea, de stat cu orele pe aeroporturi (cum a fost şi vara trecută la Budapesta), prefer să-mi fie dor de ele decât să ne enervăm cu toţii într-o aşteptare ce pare fără sfârşit. Şi iar trecurăm pe la control, de parcă am fi putut să culegem de undeva între timp vreo armă letală, ceva.

Aici, în aeroport, încă un avion avea întârziere, plus cele care plecau pe bandă rulanta, aşa că era plin plin ochi de pasageri, nu aveai loc să arunci un ac. Mă rugam să nu mi se facă rău că vomitam pe ei, n-apucam să ajung la WC! Unii mai studenţaşi aşa puseseră fundurile pe jos. M-am dat şi eu tinerică şi mi-am lipit fundul de o agendă, cu Dilema mea în mână.

Cică avem de aşteptat trei ore. Amintiţi-mi şi mie, de ce am lăsat Internetul acasă? Ca să postez chestia asta doar după câteva zile de la consumarea faptelor povestite, probabil...

La 3 ore jumate de la ora la care ar fi trebuit să plecăm ne-au chemat să ne dea aşa:
- o hârtie pe care erau scrise drepturile călătorilor Blue Air
- o sticlă de apă plată de 0,5 litri
- o punguţă de covrigei săraţi (mai târziu în avion am văzut şi preţurile în catalog: total „investiţie”: 3 euro per cap de vită, pardon, de călător furajat)
Acum nici măcar nu mai pot să stau liniştită să-mi ascult gândurile, că de peste tot se aud zgomote de pungi de covrigei desfăcute şi foşnite.

După încă aproape 2 ore în aeroport, discuţii şi parlamentări cu câte un angajat Blue Air care parcă dispăruseră cu totul de pe lângă noi, aflarăm că au acum 2 avioane defecte, le-au reparat şi fac teste, care iese mai bine, e câştigător. Păi da, că-şi câştigă dreptul să ne ducă la destinaţie. Inutil să mai completez că între timp ne făceam socoteli ce trenuri şi ce metrouri de legătură mai prindem din aeroportul din Bruxelles – dar despre asta în alt episod, căci totul e bine când se termină cu bine.

Şi în sfârşit, plecarăm. De-a binelea! Cu aceeaşi aeronavă, am recunoscut revista cu gumă de mestecat lipită între paginile 10 şi 12 din buzunarul scaunului din faţă, revistă pe care apucasem să mă uit înainte de tentativa de decolare anterioară, soldată cu o pasăre mai puţin pe cerul ţării. Se făcuse 8 seara între timp, nu ne mai făceam griji de păsăret, căci bănuiam că s-au culcat de-acum.

Doar echipajul era altul, probabil că li se terminase programul piloţilor şi se retrăseseră la depou. Sau l-o fi chemat pe pilot la raport vreo asociaţie de protecţie pentru tot felul de „rara avis”.

(va urma) - foto: Tehnicieni de pe aeroportul Băneasa, zgâindu-se la avaria provocată de o rara avis.

Tu la ce culoare ai ajuns?

Dilematică cromatică.
O aud mai devreme pe Ilinca:
- Uite, e culoarea ta! - şi-i ducea un creion galben suroră-sii.
Roxi îi răspunde:
- Nu mai sunt la galben, am fost şi la verde, dar acum am ajuns la roz.
Ha? Am rămas perplexă! Ilinca nu numeşte încă culorile, sau le face varză. Dar ştie că Roxanei îi plăcea într-o vreme galbenul. Ce n-a ştiut ea, şi nici eu, este că trebuie să "ajungi" la o anumită culoare, nu eşti acolo, pur şi simplu!
Deci, tu la ce culoare ai ajuns? Aş fi curioasă să-ţi cunosc parcursul cromatic!

Epidemie de viroză informatică

Un cercetător britanic susţine că este primul om din lume care s-a infectat cu un virus de calculator.

Când am citit titlul acestei ştiri, "Primul om infectat cu un virus informatic", m-a pufnit râsul. Dar este "pe bune"! :) Amănunte aici.