Dispozitive de urmărire... copii

Citeam aici despre dispozitivul de urmărire al lui Strauss-Kahn. Acuma, nu discutăm dacă e sau nu vinovat, dacă e bine sau nu că a fost eliberat pe cauţiune. Nu. Doar urmărim ştirea: Deci, un dispozitiv electronic urmăreşte, sistem GPS, orice mişcare a domnului. Ba chiar el însuşi plăteşte costurile de, am înţeles, undeva între 5-25 dolari pe zi - o economie pentru statul american, care altfel ar fi plătit 50 de dolari pe ziua de detenţie a individului.

Da' eu stau şi mă gândesc, dacă  aş avea câte o brăţară d-asta - varianta design cu prinţese Disney şi Cars McQueen, de preferat - nu le-aş lega eu de mânuţele copiilor? Le-aş lega, să nu mai fac ca girofarul prin parcul plin de copiluţi, bone, mămici, bunici... care mai de care mai iute de picior alergător, care mai de care mai zglobiu. Acuşi e aici, acuşi e în cealaltă parte a parcului, acuşi o vezi, acuşi imaginea e opturată de alte persoane interpuse.

Sau poate deja există şi eu n-am aflat încă? Hmm, ia să mă interesez! Ha-ha!

(Sau altfel, să zic merci că nu existau "pe vremea mea", că aşa m-ar fi aflat mama în rockoteckă în loc să fiu la liceu!)

(sursa foto)

Sunt o mămică profitoare!

Sunt o profitoare!

De când au început copiii să se uite la desene animate, am ţinut să le învăţ cu "alea frumoase", le-am cumpărat Cărţile Junglei cu vocea lui Arşinel pe post de Baloo, Pisicile Aristocrate, 101 Dalmaţieni... toate acele poveşti minunate pe care eu le vedeam în 100 de episoade, când le dădeau la TV cu ţârâita, pe care le-am citit apoi când am ştiut carte, care mi-au populat vremea copilăriei.

Şi profit de momentul desenului ca să revăd şi eu cu ele poveştirle lui Disney şi nu numai, dar şi să văd desene noi, care au apărut între timp, pe care nu le-am prins.

Azi profit din nou - de faptul că am de călcat un maldăr de rufe, aşa că mi-am instalat masa de călcat în faţa televizorului şi profit că fetele sunt la grădiniţă ca să văd unul din desenele "restante": Madagascar. Îl avem doar în engleză, nu are prinţese, are o acţiune cam complicată pentru ele, şi n-au rezistat celor câteva încercări de a-l vedea (mai avem câteva din seria asta, poate mai strâng câteva tone de rufe de călcat ca să le văd şi pe acelea singură). Hahaha!

(Iubeşte-mă) ca pe tine însuţi!

Ca în fiecare seară, şi aseară am mers la culcare cu alinturile de rigoare: te iubesc, noapte bună, somn uşor, şi-un pupic pe obrăjor - cum recită Roxi, şi-şi ia pupicul. Ilinca se mai pisiceşte puţin şi-mi zice:

- Mami, eu îl iubesc pe tati, pe Losana (=Roxana), pe tine şi pe mine mă iubesc! - şi râde şugubeaţă.

Iar eu mă duc cu gândul la cele afirmate de Gerard Leleu în "La fidelite & le couple", publicată de Editura Trei în româneşte sub titlul "Cum să fim fericiţi în cuplu. Între fidelitate şi infidelitate". Nu sunt neapărat un fan al cărţilor care te învaţă "Cum să... " orice. Asta ar fi un fel de "Fidelitatea pentru dummies".
Whatever, să revenim. Autorul spune la un moment dat (şi încă n-am terminat cartea):

Părinţii ... "sunt şi aceia care nu pot iubi pentru că nu se iubesc pe ei înşişi, copilul care a fost odată fiecare dintre ei nefiind nici el iubit; ei nu pot decât să proiecteze asupra propriului lor copil lipsa de apreciere de care ei înşişi au avut parte."

Aşa că, prin deducţie logică, ajung la concluzia că e bine, pentru sănătatea emoţională a copilului meu, că se iubeşte pe sine însăşi. Aşa că am încheiat discuţia cu alţi pupici de noapte bună!

Copiii şi întrebările lor "puerile"

Mă dau pe spate ăia care spun că "dacă stai acasă să creşti copii te plafonezi!" Să mori tu? Sau, cum ar zice colegul Cristi, "Să mor eu?" Mie mi se pare de mare provocare pentru neuroni, nene! Niciun fel de plafonare nu încape! Challenge-urile de la companiile multinaţionale nu se compară cu întrebările copiilor! Şi mai ales, cu răspunsurile pe care tre' să le dai!

Păi, hai să vă zic una din top, povestită de o prietenă aseară. Cică făcea lecţiile duminicale cu copilul de clasa a III-a, erau mai precis la lecţie despre animale care hibernează. Copilul îşi alesese broasca ţestoasă. Şi nu-ş' cum se face, că toate discuţiile şi lecţiile la vârsta de 9 ani duc, invariabil, la sex. Aşa că au ajuns, din vorbă-n vorbă, la perioada de maturizare sexuală a ţestoaselor şi ţestoşilor... Şi de la asta, la cum fac ei sex, odată ajunşi la perioada de maturitate sexuală... Şi de la asta, printr-un procedeu de carambol specifi, au ajuns la "Mami, dar vaca şi taurul fac şi ei sex??? Cum?"

Prietena mea mi-a mărturisit că o bătea gândul să caute pe Youtube un "tutorial" pe tema asta, dar chiar nu dorea! Plus că vroia să termine lecţiile mai repede, că-i aşteptam noi la grătare, dar asta e altă discuţie.

Iar eu i-am mărturisit că nu mi se pare chiar aiurea întrebarea, că şi eu, copil de vârsta lui fii-su fiind, îmi puneam întrebări de genul ăsta. Cu deosebirea că eu n-aş fi adresat niciodată întrebarea cuiva, mi-era prea ruşine de gândurile astea ale mele. Eu, în vacanţele de vară câmpeneşti, mergeam cu mamaia sau cu tataia pe câmp cu vaca la păscut şi speram, în fiecare zi speram, că o să-i văd pe respectivii vaca şi taurul în acţiune, ca să-mi satisfac curiozitatea fără să întreb ceva!

Alte vremuri, alţi copii. Şi alte "plafonări", desigur...

Întrebări de copii

Ce credeţi că mă întreabă Roxana azi, la duşul (comun, toate trei într-o cabină, ca să câştigăm timp şi să nu contribuim la aglomeraţie) de după bazin?
- Mami, la ce folosesc ţâţele?
Eu făceam 13-14, aş fi ocolit întrebarea, dar îmi cunosc bine marfa, ştiu că nu aş fi scăpat cu: "lasă prostiile şi spală-te!" Plus că nici nu cred că e o prostie, fiecare întrebare a copiilor vine de undeva, dintr-o curiozitate naturală şi normală. Aşa că am ticluit cel mai natural şi normal răspuns la care m-am putut gândi "under the circumstances", mai ales că din cabinele de duş cred că se aude afară, în vestiarul plin de femei. Aşa că o bag p-aia cu:
- Păi ştii, când creşti mare şi devii mămică, în sâni se produce lapte cu care poţi să-ţi hrăneşti copilaşii, aşa cum v-am hrănit şi eu pe voi.  (ce-i drept, ai mei sâni m-au cam trădat şi n-am putut să le ofer licoarea magică decât câte şase luni fiecărui copil din dotare, poate că d-aia nici nu-şi amintesc!)
Zâmbet de mare mulţumire lăţit pe faţa mea. I-am dat un răspuns corect şi complet, gândeam!
Da' de unde! Fata continuă:
- Nu, mami. Asta ştiu deja, mi-ai mai spus (da, ştiam că i-am mai spus, dar repetitio est mater studiorum, n'est pas?). La altceva mai folosesc?
Eu, deja super-încurcată, bălmăjesc:
- Păi... nu! Doar atât.
- Aaaa, păi atunci...
Şi prind momentul din zbor ca să schimb vorba. Adică, ce-ar mai fi trebuit să-i spun, ziceţi şi voi? :)

Urban sacs

De la liceul Mihai Viteazul, intru pe Matei Voievod ca să ajung la Vatra Luminoasă.  Pe banda mea de mers unii cu nişte picamăre, găureau şoseaua să repare ceva... sub ea. Fac slalom, la nici 100 de metri mai încolo alţii, pe banda cealaltă de mers. Las maşinile care vin din faţă să facă slalom. Mai merg un pic, din nou alţii, pe banda mea. Şi tot aşa, de vreo 4-5 ori. Vorbesc singură în maşină: bine că am dat proba de jaloane la poligon! Dar aia parcă nu era pe şosea, printre alte maşini şi troleibuze!?!

Ajung pe Mihai Bravu. Trece o salvare cu sirene absolut asurzitoare! Mai merg puţin, dau să parchez, prima bandă e ocupată de ... da, fireşte, alte lucrări, parcă de la Apa Nova ăştia - la cei de dinainte nu m-am uitat ce le scrie în frunte. După ce rezolv treaba, vreau să o iau pe o străduţă laterală, dar e închisă pentru că... ei bine, da, se lucrează! Un noroi înfiorător, de zici că a plouat zece zile doar în gropile acelea! Desfundătură! Ocolesc, în urletele altor sirene de salvări, care se aud de la bulevard.

Pe Iancului se ridică maşini. Sculele uriaşe de la Supercom blochează drumul mai mult timp şi mai grav decât maşinile parcate "neregulamentar". Tramvaiul s-a oprit pe şine, nu poate avansa. Călătorii impacientaţi înjură la geamuri. La adăpostul anonimatului autorilor, se aud claxoane acompaniate pe alocuri de "... rea-ţi ai dracului cu jaful vostru la drumul mare! Şi cu cine v-a votat!"


Parchez şi fug să mă claustrez în casă! Aş fugi mai degrabă într-un sat de munte, pe o pajişte cu iarbă şi flori, într-un sat de pescari... Nu ştiu unde! Dar oraşul ăsta mă sugrumă şi mă surzeşte, încep să am o problemă cu el, şi nu vreau să-i declar război. Oricum el arată ca după război, totul e un şanţ uriaş, toate străzile sunt pline de gropi, totul se strică şi se repară, totul se rupe, totul e varză! Ocoleşti o stradă, pentru că ieri ai văzut că se lucrează acolo, dai de ambuteiaj pe alta. Ocoleşti o lucrare Radet, dai de una Distrigaz. Scapi de gălăgia maximă de pe bulevardul principal - na, stai la bulevard secundar -, te omoară de nervi vecinii care renovează şi sparg şanţuri prin casă la ora 3 după-amiază, sau cei care aruncă dejecţii pe fereastră şi acestea se prind în pomii de la fereastra ta, sau cei care spală balconul de 15 ori într-o zi, cu zoaie care ţi se scurg pe geam, sau cei care hrănesc pisicile cartierului cu împuţiciuni sub balconul tău...

Sau poate am eu o zi proastă? Ştiu, Bucureştiul înseamnă şi Ateneu, teatru, Muzee de artă, săli de gimnastică, bazine de înot, prieteni, parcuri, fântâni... Doar că (uneori) nu mai am nervi / ochi şi pentru ele!

Poveşti de coşmar

Acum vreo trei-patru ani, Roxi a suferit întâlnirea pe viu, "live encounter", cu capra cu trei iezi. Mă rog, nu avea şi iezi capra, avea însă vreo zece surate pe lângă ea, başca nişte ţapi. Eram în curtea unei mătuşi la ţară şi trebuia să treacă nişte capre pe acolo, în drumul lor. Noi am intrat repede în casă, dar ne-am aruncat ochii pe fereastră şi chiar am ieşit în prag să le vedem, să înveţe copilu’ cum arată o capră, dacă tot avem norocul să putem vedea la ţară una, în mediul ei natural, iar nu la grădina zoologică sau la ferma animalelor de vizitat, ca mulţi alţi copii „de oraş” – adică urbani.

Cele mai multe coşmaruri de copil ale Roxanei după ziua cu pricina au conţinut o capră.
„Mami, pot să dorm cu tine, că am visat capra?”  sau „Vine capra să mă ia dacă nu mănânc tot ? / nu dorm după-amiază? / nu mă port frumos cu sora mea?”

Azi noapte Ilinca a venit la mine plâgând că a venit un pitic la ea, s-a aşezat pe patul ei şi o privea dormind. Şi nu e prima oară când apare acel pitic lângă patul ei şi nu o lasă să doarmă.

Oare, după ce-mi spune chestia asta de şapte ori, o să vină şi Albă ca zăpada?
Şi nici nu au mai ascultat sau văzut poveştile acestea în ultima vreme! Şi nici altele, mai "înfricoşătoare" ca astea!

Asta, ca să vă povestesc despre visele copiilor mei, că doar n-oţi vrea să auziţi că unii spărgeau uşa mea de la intrare cu toporul în visul meu de ieri noapte, sau cum alergam eu după o ambulanţă în visul de azi-noapte... nu?

Ale cui sunt parcările nimănui?

Lângă recent renovata şi data în folosinţă piaţă agro-alimentară (ioi, ce frumos vorbesc!) Bucur Obor se află mai multe locuri unde îţi poţi lăsa maşina, atunci când vii cu ea, pe durata efectuării cumpărăturilor. Unele locuri sunt legale, altele nu. Unele sunt cu plată, altele nu. Din motive ce nu mai au nevoie de explicaţii, personal prefer locurile legale fără plată. Când se poate. Pe locul 2 în topul preferinţelor sunt locurile cu plată. Şi pe niciun loc locurile de unde hinghierii de maşini de la Supercom îţi saltă maşina.

Unul din spaţiile astea fără plată are vreo 10-15 locuri, care se eliberează repede, pentru că sunt oameni care vin şi pleacă, la fel ca mine, la fiecare aproximativ 30 de minute, în funcţie de lungimea listei de cumpărături. Doar că la intrarea în această parcare şade şi dirijează un nenea cu vestă reflectorizantă pe el, dar numai la Oha, căci nu deserveşte nicio companie de luat banii pe parcare, după cum îţi dai repede seama, căci îţi cere bani "de-o cafeluţă". Din principiu, eu nu (prea) dau bani inşilor de genul ăsta. Aşa că nici săptămâna trecută, nici azi, nu i-am dat nici la venire, nici la plecare. Data trecută poate că spera pe o dată viitoare. Azi însă, m-a înjurat de mama focului când am lăsat maşina în parcare, iar la plecare m-a blestemat, m-a ameninţat că îmi lasă maşina pe butuci dacă mă mai prinde pe acolo. Pur şi simplu!

Îi ştiţi cu siguranţă, sunt tot ei, cei care se înfiinţează şi în parcările cu plată, după terminarea programului "de plată" şi te "dirijează" să îţi ia ei banii.

Eu azi am avut de gând să mă opresc la Primărie să întreb, sau la poliţia de peste drum, sau la Administraţia pieţei Obor. Însă sunt convinsă că m-ar fi pasat de la unii la alţii, că la noi se poate să nu fie atribuţia nimănui să administreze o parcare neplătită. Nu e delict, deci nu ţine de poliţie; piaţa se termină câţiva metri mai încolo, aşa că nici de paza pieţei nu e; iar Primăria a făcut parcarea, vrei s-o mai şi păzească de alde nenici d-ăştia cu veste verzi? Hmm!

Teama de zbor, teama de traduceri

Cititul e bun. Aşa am auzit, toată lumea (bună) vorbeşte despre asta. Partea proastă cu cărţile însă este că, unele cel puţin, nu zic că toate, sunt traduse prost şi/sau scapă ochiului redactorului (if any…) lucruri care fac ca rezultatul final să te ducă cu gândul la o compunere de clasa a IV-a, pe stil vechi, lasă Google Translate, pe stil nou.

Se ia, de-un par examplă, cartea apărută la Editura Trei (da, mă ştiţi fan al acestei edituri, dar le văd şi paiele din ochi) sub semnătura Erica Jong şi numele românesc “Teama de zbor”. O scriitoare made in USA, anii nebunii ai Happy-hippy, Europa, infidelitate… poezie, nu vă povestesc acţiunea, pentru că n-are niciun farmec să n-o descoperiţi singuri. Trec la partea despre care fac vorbire: forma. Sau cum poate o traducere-redactare deficitară să transforme într-un supliciu lectura unei cărţi altfel interesante.

Se zice dintru început aşa: traducere din engleză şi note de Monica Vlad. Redactor: Domnica Drumea. Corectură: Rodica Petcu, Eugenia Ursu. Da’ io stau şi mă întreb, la finalul lecturii: chiar a trecut textul englezesc prin 4 perechi de ochi?

În primul rand, personajul principal al romanului scris la persoana întâi este o scriitoare, o poetesă, mai precis. Astfel că m-aş fi aşteptat să găsesc un limbaj poetic, presărat cu metafore, pe ici pe colo, sunt sigură că în versiunea originală în engleză aşa este! În schimb, este un limbaj facil, simplist chiar.

În al doilea rând, mai scapă ochiului redactorului şi alte mici-mari erori, e firesc ca în goana traducerii probabil să se mai fi scăpat una-alta. Îmi pare rău că nu le-am notat pe măsură ce parcurgeam textul, însă nu am nervi să iau cartea de la capăt ca să (re)fac munca unui redactor sau corector leneş, foarte ocupat sau cu un dead-line strâns.

În al treilea rând, să luăm notele de subsol – ele sunt mai uşor de urmărit acum, la a doua lectură:

1. Dacă traducătorul semnează şi pentru note, de ce s-a simţit nevoia de a marca altele diferit, sub specificarea: nota redacţiei? Pentru cititorul (oarecum) avizat, e ca o palmă peste faţa celui (celei, în cazul de faţă) care pare că nu şi-a făcut treaba pe de-a-ntregul. (Ştiu că se pracrică şi la alte edituri procedeul, ca să se ştie care note au fost adăugate prin munca asiduă a vreunui redactor, după traducător.
2. Note incorecte: La pagina 23 aflăm că „IQ” din text, este prescurtare (fiţi atenţi!) pentru "Intelligence Coefficient – Coeficient de Inteligenţă". Eu ştiu că IQ, aşa cum fireşte că ştie orice cititor (Atenţie, Editura Trei, vă insultaţi cititorii dacă presupuneţi că n-ar şti asta!), vine de la  Intelligence Quotient, care, da, este coeficient de inteligenţă. Aşa, arată ca un Curat „Furculition!
3. Notele nu sunt consistente, încep cu zel note de genul „Columbia University” pentru „Columbia” din text, pentru ca alte câteva zeci de pagini mai departe să nu mai găsim note deloc, nici pentru lucruri care poate ar merita o explicaţie cât de cât...

Însă ceea ce a pus capac, ce m-a făcut să las efectiv cartea deoparte, ca să-mi revin, a fost acest rând de la pagina 406: “Libertatea e doar alt cuvânt pentru a nu avea nimic de pierdut – corect?” Exact aşa scria în carte, vă jur! Eu am sărit ca arsă:
- Nu, nu e corect deloc! Dacă tot sunteţi aşa de scrupuloşi cu lămuririle, explicaţi puţin aici de “Freedom is just another word for nothing else to loose” al lui Janis Joplin. Şi mai ales, în primul rând, redaţi frumos în limba română, o zicere de căpătâi a curentului hipiot! Şi nu numai!
Să vă propun câteva variante (ca să nu ziceţi că doar critic):
"Eşti liber atunci când n-ai nimic de pierdut", sau “Libertatea este definiţia unei vieţi fără oprelişti” sau: „Libertate se numeşte atunci când nu mai e nimic de pierdut“ sau: „Liberi sunt cei care nu au nimic de pierdut“, sau: „Libertatea e a celor care n-au nimic de pierdut”, sau sau multe alte variante, mai literare.

Sper să fi fost doar o scăpare a Editurii. Căci, altfel - Errare humanum est, perseverare diabolicum!

Tu cu cine faci Hepibărsdeing?

Când s-au stins şi ultimele ecouri de "Mulţi ani trăiască" şi am terminat şi ultima felie de tort, mă gândesc la toţi cei care m-au făcut să mă simt atât de special ieri, de ziua mea. Şi le mulţumesc tuturor pentru că s-au gândit la mine!
Sincer, mă simt mai bine acum, la 36 de ani, decât la 16-17 ani, când orgolii adolescentine mă făceau să mă auto-claustrez în camera mea, unde îmi aducea mama tortul.
Căci acum mi-au spus la mulţi ani cele două fete ghiduşe şi minunate ale mele, soţul iubitor şi atent, mama mea cea bună, sora şi nepoţii, m-au sunat, mi-au dat sms-uri şi mi-au scris e-mailuri sau mesaje pe reţele de socializare colegi din şcoala generală, de la liceu, din facultate, de la Budapesta, de la fostele locuri de muncă, oameni pe care îi cunosc doar virtual, oameni mari şi mici... Numărasem la un moment dat peste 50 de mesaje, după care n-am mai ţinut socoteala, egoul meu era deja augmentat, mă umflam ca un balon.
Este foarte adevărat că Internetul şi telefonul mobil reduc distanţele. Însă îmi place să cred că distanţa dintre sufletele noastre, prietenii mei, este mică-mică, aproape că nu există.
Încă o dată, vă mulţumesc! Vă doresc şi eu multă sănătate, noroc şi numai bucurii!

Tortuleţul meu, marca Alice

Un titlu care mă onorează

Azi dimineaţă am găsit printre mailurile de spamuire şi cele de La mulţi ani, şi unul care mă anunţa că am primit titlul onorific de Ambasador Zibo.ro.
Mulţumesc pentru onoare şi încredere!
De îndată ce mă dumiresc cum se pun bannere, agaţ insigna Zibo pe blog!

LE: dacă mă poate ajuta cineva, dintre utilizatorii mai vechi ai platformei Wordpress... Gratias!

La mulţi ani de ziua mea.... la casă nouă!

Cadoul meu de ziua mea este mutarea blogului la casă nouă.

Blogonovela

Până e gata casa noastră pe pământ, care se construieşte la marginea oraşului, ca să mă obişnuiesc cu schimbările, deocamdată mut blogul.

La Blogonovela.ro mă puteţi găsi pe mine şi un blog mai mult sau mai puţin de familie, de lecturi, de excursii, de filme şi muzică, de vacanţe şi concedii, de poveşti, istorii şi geografii, de frustrări, complexe şi isterii, de bârfe, superstiţii şi prejudecăţi, de exclamaţii, afirmaţii şi interogaţii, de dor şi corazon de papel… într-un cuvânt: o întreagă Blogonovelă!

Sentimentală cum mă cunosc şi mă cunoaşteţi, probabil că îmi va fi dor de aici, de vechiul bloguleţ, de vechea platformă. Doar ne ştim de ceva vreme, ca să nu mai pomenesc de pierdutul în blogosferă proiect de început! Poate că treptat voi muta şi (măcar o parte din) articolele de aici, pe măsură ce mă prind cum funcţionează un blog “ca mine”. (Sau nu...)

În orice caz, versiunea actuală va mai fi modificată “în timp real”, adică odată ce înţeleg eu la ce şi cum se folosesc atâtea butoane. Voi aduce Blogroll-ul la zi, voi schimba categoriile… şi alte lucruri, pe măsură ce apar.

Aşa că, să ne citim cu bine (şi) de-acum, în .ro! Vă aştept!

Din nou biped

sursa imaginii

Odiseea tendonului ahilean s-a terminat aseară, 3 mai, cu scoaterea gipsului. De fapt, pentru corectitudinea faptelor, gipsul a fost extras de cu seara acasă, iar medicul doar a consultat ieri tendonul ex-fracturat. Nu mică i-a fost mirarea că s-a vindecat aşa de repede! Eu sunt ferm convinsă că tratamentul homeopat a fost cel mai de folos aici, precum şi liniştea suferindului, calmul ca atunci când ai mai trecut prin asta şi ştii la ce să te aştepţi.
Şi, fireşte, grija neţărmurită pe care i-a aplicat-o tânăra soţie în toată această lună de convalescenţă! (zice ea, fără modestie). Încet-încet, reîncepe să se mişte vertical, merge din nou la serviciu - adică îl duc eu cu maşina, căci la condus încă nu are voie. Şi peste vreo lună poate începe şi recuperarea prin fizioterapie.