Din ciclul "cum ne mai distrăm noi", (şi) week-endul acesta am fost cu fetele la teatru pentru copii. De această dată am văzut Scufiţa Roşie a Teatrului Ţăndărică, Itinerant, în Parcul Copiilor din Sectorul 4. Păi să vă povestesc!
Fetiţa şi mama ei vorbeau la telefonul mobil cu bunicuţa, telefonul mobil avea "interferenţe", Scufiţa Roşie o îndeamnă pe bunicuţa să sune la 112, iar când apelul se întrerupe fata deduce că i s-a terminat bateria. Lupul şi-a deschis o pizzerie la marginea pădurii şi cântă că s-a privatizat - cine mai ştie, care copil de minim 3 ani (vârsta recomandată pentru această piesă), ce înseamnă "a se privatiza"? Şi la ce i-ar folosi să afle? La pizzerie lumea stă "la coadă", dar jocul de cuvinte între cele două sensuri ale cuvântului - coada la magazin vs. coada lupului - nu este sesizat şi nici înţeles de copii, după cum am tras eu cu coada ochiului la copiii din jurul meu.
Oricum, momentul intrării în scenă a lupului este unul care provoacă isterie maximă între copii, din care unii, nu puţini, încep să plângă; fetele mele, de exemplu (4 şi 6 ani, vă reamintesc, au mai fost pe la câteva spectacole, deci zic eu că au o vagă idee despre adevăr şi fals pe scenă) s-au strâns în mine de tot, de ajunsesem să eliberăm vreo 2 locuri din cele 3 pe care le plătisem! Ba chiar Ilinca tremura toată şi ţipa "mami, mi-e frică!" Alţi copilaşi prin sală au izbucnit în plâns şi se agăţau şi ei disperaţi de mamele lor. O fi fost efectul urmărit de realizatorii spectacolului, nu ştiu, însă mi s-a părut prea "reală" frica pentru nişte copii atât de mici!
Apoi începe o alergătură după şi de lup, în două planuri, când pe scenă - cu actori, când în spatele panoului - cu păpuşi. Astfel că Ilinca, şi-aşa speriată la culme de lup, se sperie şi mai tare când constată că "mami, acuma sunt doi lupi, unul mare şi unul mic!"
Vânătorul o întâlneşte prin pădure pe Scufiţa Roşie şi o invită să facă un grătar, iar el trage cu puşca în dreapta şi-n stânga oarecum fără discernământ, mi s-a părut mie. Urmează o goană după un iepuraş - moment căruia nu i-am găsit alt sens decât de umplutură, de destindere a copiilor de frica pe care o încercaseră mai devreme.
Şi ajungem la un alt moment penibil: lupul ajunge la casa bunicii, se dă drept poştaş cu pensia, dar bunica îi replică un "pe naiba!" apăsat, ca să înţeleagă şi copiii cum trebuie să vorbeşti, nu? Nefiind crezut, lupul spune că a venit cu lumina, cu telefonul, cu steaua - moment în care cei responsabili cu adaptarea poveştii-scenariu profită să mai bage un joc de cuvinte, când o pun pe bunică să răspundă că ea ţine cu dinamo, nu cu steaua. Am mari dubii că (măcar) această glumă a fost pricepută de altcineva decât de părinţii prezenţi în sală.
Bunica, nici mai mult nici mai puţin, iese din casă şi începe să tragă cu puşca după lup, scuzaţi expresia, ca o descreierată! Ca să nu mai zic că, aşa cum a observat Roxana, "N-are sens, mami! Bunica fuge cu puşca după cel care zicea că a venit cu pluguşorul, dar pe lup îl primeşte în casă?!" Care lup o şi mănâncă, căci scenariştii se depărtează de la firul poveştii, dar îi sunt şi tributari.
Culmea culmilor la final, când Ilinca îmi zice: "Mami, dar de ce sunt două Scufiţe Roşii?" Asta referitor la artificiul regizoral despre care am mai spus, care culmina planurile, astfel că acţiunea se desfăşura când pe scenă - cu actori, când în spatele panoului - cu păpuşi. Un alt ideal neatins de realizatorii spectacolului, după umila mea opinie!
De pe site-ul Teatrului Ţăndărică aflăm că am vizionat o "Adaptare după povestea fraţilor Grimm." - după părerea mea, s-a adaptat prea mult şi s-a păstrat din poveste prea puţin. Mai aflăm acolo că "Spectacolul păstrează spiritul poveştii clasice adăugând însă o serie de detalii ale lumii moderne care aduc o atmosferă veselă, antrenantă, colorată şi muzicală." - din nou după părerea mea, 1. dacă introduci într-o poveste clasică nişte detalii pe care le înţeleg doar părinţii veniţi la teatru împreună cu copiii, nu se cheamă că ai făcut povestea modernă. şi 2. nu am simţit deloc atmosfera veselă şi antrenantă, colorată şi muzicală, ci dimpotrivă, sumbră, încărcată de mistere (sensurile nedescifrate de copii ale poveştii) şi un pic cam horror.
Când am ieşit de la piesă, ne-am aşezat pe o bancă (piesa s-a jucat, ca multe altele în această vară, la teatrul itinerant, în frumoasa locaţie a parcului copiilor din sectorul 4) şi am început să-mi descos copiii: că ce au înţeles din piesă, ce le-a plăcut şi de ce şi ce nu le-a plăcut şi de ce. Da, ştiu, certaţi-mă că nu las simbolurile să le lucreze subconştientul fără influenţe exterioare, însă la aşa reacţii din partea tuturor copiilor din sală, am vrut să-mi iau nişte măsuri de prevedere conştiente. Şi răspunsurile copiilor mei - "nu ne-a plăcut că lupul le mănâncă pe Scufiţa Roşie şi pe bunica şi ne-a plăcut că a venit vânătorul şi le-a salvat" - mă fac să cred că, de fapt, tot firul original al poveştii le-a rămas în cap! Iar amănuntele care modernizează povestea nu îi aduc nimic în rău - dar nici în bine!
