Depresivă - nu citiţi că vă stricaţi ziua!

A trecut şi ziua mea. Din nou. La fel ca de 39 de ani încoace. Sau poate nu aşa de mulţi, poate la început era mai mult entuziasm... Astăzi mă simt tristă. Nu mă alint, nu e vorba de acea tristeţe că s-au stins şi ultimele ecouri de "mulţi ani trăiască". E altceva. E ceea ce îmi împovărează sufletul de ceva vreme încoace. Chiar aşa, de când a început? Nu ştiu momentul exact... Dar ştiu că-mi simt bolovanul de pe suflet tot mai greu şi lacrimile îmi ţâşnesc din ochi aparent fără motiv... Chiar atunci când merg pe stradă, chiar când stau de vorbă cu cineva, evident, fără să fiu atentă la ce-mi spune sau măcar la ce-i răspund, chiar în timp ce râd de-o glumă bună spusă de cineva...

"Îmi simt sufletul mugur de fluier"... cântam şi o simţeam înainte vreme. No more!

Mă consider o persoană echilibrată. Dar uite că mi-am pierdut echilibrul. Chiar şi eu! Am evitat până acum s-o spun răspicat. Am negat-o, de fapt. Chiar citeam recent pe undeva că nu problema pe care o ai e atât de periculoasă, cât este negarea acelei probleme!

Cu auto-ironie încerc să-mi amintesc cam de unde ziceau că se eliberează hormonul ăla al fericirii, endorfinele? Nici un sac de endorfine nu mă poate acum scoate din depresie!

Mă auto-analizez, gândesc gândesc gândesc, până simt că îmi plesneşte creierul. Îmi vin în minte crâmpeie amestecate de discuţii, în general cu diverşi doctori... care acum au alt sens, sau abia acum au sens...
Şi atunci iau sertarele dulapurilor la sortat, sau o carte pe care o epuizez în câteva ore, mă scufund în bucuriile şi necazurile altora, eroi de carte sau cunoscuţi, ca să nu mă mai gândesc la ale mele. Apoi iau alte dulapuri de pus în ordine, florile le mut dintr-un ghiveci în altul, cumpărături, mâncare, rufe... Doar-doar îmi pleacă gândurile. Dar ele se ascund o vreme. Apoi mă năpădesc cu şi mai mare putere!

În momentele de limpezime pe care mi le dau sedativele (homeopate, nu vă speriaţi că nu am ajuns la lucruri grele), îi mulţumesc... soartei, celui de sus, nu ştiu cui, că de fapt nu am nimic grav. Fetele sunt sănătoase, deştepte, frumoase, soţul are un serviciu care îmi permite mie să stau să mă lamentez că sunt deprimată, mama e sănătoasă şi pe picioarele ei, ba chiar are uneori o energie mai mare decât mine... Nu am rude la pat pe care să le îngrijesc eu, nu am rate la bancă, nu am maşina în service.

Şi totuşi... piatra aceea de pe suflet nu dispare! E drept că ceva tot am: o amintire, un gând, un sentiment că "de ce eu? cu ce am greşit?" Poate că am trecut prin asta doar ca "încercare", ca să nu mi se întâmple altceva, mai grav... Poate am primit doar cât puteam duce? O să treacă şi asta... (Deja s-a estompat. Efectul vindecător al scrisului, nu?)

Doar că în general, mi-am cam pierdut şi picul de încredere în mine pe care îl mai aveam... Pentru că au existat decizii acolo, decizii pe care le-am luat singură, cu capul meu... Decizii care s-au dovedit (măcar în parte) greşite... Şi mai am de luat decizii, unele foarte curând, iar dacă nu am încredere în mine, cum ştiu eu că e bine cum voi decide? Aşa sau altminteri? Dacă decid altminteri, oare nu era mai bine aşa?

Ştiu, în viaţă luăm tot felul de decizii, unele se dovedesc bune, altele mai puţin bune...

O să treacă...