Nesomnul copiilor noştri naşte monştrii din noi

Sunt şi nu sunt mândră de ceea ce am să vă povestesc, dar o fac totuşi:
1. pentru că citind-o şi ascultând-o pe Sarah Ockwell-Smith mi se pare că sunt (am fost?!) o ilustrare vie a conceptelor ei şi
2. învăţaţi din greşelile altora, nu trebuie să le faceţi şi voi pe toate! :)

Când era Roxana mică bebeluş (atenţie, acţiunea se petrece cu aproape un deceniu în urmă!) mă ţineam de buchea cărţii mai ceva ca beţivul de gard! Lasă că nici nu prea existau mare scofală de cărţi de parenting pe vremea aia, aşa că nu vreţi să vedeţi ce ediţie hărtănită de Căpraru aveam! Dar nici ceva minte în cap nu prea aveam, cred eu acum, de la înălţimea anilor ce-au trecut de-atunci, de vreme ce luam de bune lucrurile de prin cele cărţi! Chiar a glumit un prieten venit în vizită la noi, când a văzut jerpeliturile de ediţii de prin 1900toamna, că normal, dacă vrem să avem copii ca noi, trebuie să îi creştem după cărţi de pe când eram noi mici! Abia această glumă m-a pus pe gânduri şi m-a făcut să schimb un pic lucrurile sau măcar perspectiva asupra lor.

De-o pildă, Roxana mea, căci despre ea doresc a vă povesti, dormea "corect", adicătălea, ca la carte: la ora 20.00 era în pat, spălată, masată, mâncată. Dacă se întâmpla să nu fie gata tot procedeul acesta până la ora 20.00, o lua somnul pe unde se găsea, chiar şi pe sub mese la joacă! Dormea ea legate cam 6 ore, o alăptam pe la 4 noaptea, apoi mai dormea din nou vreo 4 ore. Ziua dormea la plimbare în cărucior chiar şi 4 ore legate, plus încă un somn sau două mai mici. Cele mai multe cărţi eu le-am citit în această perioadă, căci Roxi dormea în cărucior şi lângă banca din parc pe care citeam eu, nu trebuia s-o zdruncin cu căruţul pe piatră cubică, aşa cum am mai văzut că se practica.

sursa foto

Odată cu trecerea timpului, şi-a schimbat obiceiul de a dormi, astfel că am ajuns la un moment dat la un singur somn pe zi, şi ăla scurt. Momentul a cam coincis cu naşterea surorii ei mai mici, cu care era curioasă să vadă ce fac, şi nu îşi dădea voie nici măcar să doarmă, ca să fie mereu prezentă lângă noi - şi mai ales, să mă împiedice să stau prea mult doar cu cea mică (dar asta e o altă discuţie, pe care poate o voi detalia la capitolul despre "Gelozia fraţilor mai mari").

Eu - năroadă! - o obligam să doarmă de prânz, o puneam cu forţa în pat, o ţineam acolo, stăteam lângă ea, literalmente întinsă pe jos lângă pătuţul ei, şi îi cântam, îi citeam, chiar şi câte 2 ore, doar-doar o lua-o somnul. Între timp se trezea cea mică, stătea ea liniștită în pătuț puțin, dar până la urmă o apuca foamea sau plictiseala, și începea să mă cheme plângând. Aia mare vroia să fugă la aia mică. Iar eu îmi pierdeam în sfârşit răbdarea... Și se rupea filmul! A fost o perioadă destul de agitată aceea, de care îmi amintesc doar asta: un chin permanent de a o forța pe Roxi să doarmă de prânz, ca să facă numărul de ore de care citisem eu la carte!

După câteva săptămâni bune de chin, cearcănele mele ajunseseră tot o mască mov pe faţa mea, am zis: ok, fie! Nu mai dormi ziua, dacă nu vrei! Pentru că trebuie să recunosc, îşi păstrase bunul obicei de a dormi foarte bine noaptea. Seara aveam un ritual: făcea împreună cu tati un puzzle potrivit pentru vârsta ei de aproape 3 ani - de multe ori, acelaşi puzzle în fiecare seară: aveam unul de carton tare cu Albă ca Zăpada şi piticii şi o distra să vadă dacă mereu sunt 7 - , în vreme ce eu o spălam, alăptat şi puneam la culcare pe Ilinca. Apoi mă ocupam doar de Roxi şi se simţea bine să o culc eu citindu-i. Se mai trezea a doua zi, deci după 8-9 ore de somn.

Am acceptat, aşadar, într-un final că nu mai vrea să doarmă ziua. Chiar dacă nu îmi explicam ce urma să facă atunci când va merge la grădi şi toată lumea în jurul ei va dormi după prânz! Dar în fine, am ales să nu mă preocupe acest aspect chiar atunci. Şi în momentul ăla s-a produs efectiv un fel de eliberare pentru amândouă: eu m-am relaxat, am început să o iau pe lângă mine la ora somnului, să o pun să mă ajute cu Ilinca, ba chiar să ieşim din casă toate trei la plimbare - în loc de somn! Iar curiozitatea ei a ţinut o vreme, apoi, când a trecut şi Ilinca la un singur somn pe zi (pentru că şi ea a fost ca bebeluş la fel de somnoroasă ca soră-sa, cu diferenţa că ea şi acum, copil de 7 ani, e la fel de somnoroasă!) dormeau împreună la prânz.

sursa foto

Ce am învăţat eu de aici şi ce vă sfătuiesc şi pe voi? Lăsaţi copiii să doarmă cât şi când au ei chef. Nu îi stresaţi şi nu vă stresaţi inutil şi cu somnul! V-ar prinde tuturor mult mai bine dacă în loc să respectaţi rigid nişte şabloane de somn, nişte tabele întocmite acum un secol şi ceva despre cât trebuie să doarmă şi la ce ore un copil mai mic de 2 ani - sau de fapt, la orice vârstă, copil sau adult! - ați fi mai atent la dorințele lui de somn.

Cam aşa zice şi Sarah Ockwell-Smith despre erorile pe care le facem legat de somn, la adulţi şi copii. De fapt, specialista britanică în probleme de somn spune lucruri de un atât de mult bun simţ că ascultând-o, stau şi mă gândesc, glumind desigur, de ce nu le-am formulat eu mai înainte, că doar le gândisem deja! :)

Eu zic să nu mă credeţi pe cuvânt, mergeţi şi ascultaţi-o la conferinţa pe care o va ţine în Bucureşti pe 6 iunie, în cadrul Conferinţelor Totul despre Mame. Mai precis, ea va susţine prima parte a conferinţei, numită "Soluţii blânde pentru somnul copiilor"
Mai multe detalii despre conferinţă găsiţi aici.

Puteţi citi şi vedea un interviu cu Sarah Ockwell-Smith în Gândul aici
De asemenea, au mai scris despre acest subiect Sanda Watt, iar pe site-ul Totul despre mame găsiţi şi alte articole pe această temă.