Nimic

Ia uiteee... Uite ce am eu şi tu nu aaaiii. Heeeiii, e al meeeu! Dar eu l-am găsiiiittt... Lasă-măăăă...

Lângă mine. Tot timpul. Mă agasează, îmi scrijelesc timpanele cu arţagul lor. Nu mă simt în stare să le zic nimic. Să mă bag? Să le despart? Ce-aş putea să le zic? Tehnici de parenting? Lasă, mamă, ştiu că o urăşti pe sora ta mai mică, e normal, nu te-am întrebat pe tine dacă o vrei atunci când am născut-o, dar noi o iubim, aşa cum te iubim şi pe tine. Sau lasă, mamă, ştiu că te simţi mică şi neputincioasă, aşa e când eşti cel mai mic din casă, dar nu e vina ta... Nici nu îmi amintesc măcar tehnici de parenting, când sunt aşa...

Am nevoie mai întâi eu de ajutor ca să le pot ajuta pe ele. Am nevoie de ajutor...

Lacrimile mi se rostogolesc pe obraji fără să le pot opri. Mi-a dispărut voința de a mai vrea să le opresc...

Să facem ceva împreună. Să le ofer timp de calitate. Eu le ofer tot timpul meu, dar fără calitate. Nu mă pot aduna şi concentra, nu înţeleg de ce trebuie să mă joc cu ele, nu înţeleg cum de mă jucam atât de mult cu ele mai demult şi de ce nu îmi mai place acum... Nu înţeleg regulile jocurilor şi nu am chef să mă supun lor...

Facem câteva teme. O las pe cea mare să lucreze singură şi mă aşez la birou lângă cea mică. Citeşte greu, abia silabiseşte. Nu ştie lunile anului pe anotimpuri, nu ştie în ce anotimp suntem, nu ştie când începe şcoala - e un exerciţiu cu aceste întrebări. Aia mare nu se spală pe mâini când vine de la baie și nu îi place să se pieptene. Plânge când o pieptăn eu, o doare. Plâng şi eu, nu înţeleg de ce nu înţelege cât de mult o iubesc, că ţin la igiena şi sănătatea ei! Nu ştiu cum să îi arăt că o iubesc. Îmi şi spune de altfel că nu ştie de ce o critic întruna şi nu îmi place nimic din ce face...

Mă simt dintr-o dată fără rost: ce am făcut eu în ultimii ani cu copiii mei? De ce aia mare nu înțelege şi nu vrea să respecte igiena, deși îi repet de câteva zeci de ori pe zi? Cum de aia mică nu ştie încă anotimpurile? Cum să găsesc în mine energia să le explic încă o dată, a suta oară?

Ce energie să mai găsesc de fapt în mine, când mă simt stoarsă de vlagă, mâhnită până în străfundul sufletului?! Tristă de-o tristeţe care mă apasă pe cap şi mă face să izbucnesc în plâns întruna! Simt un bolovan în piept în loc de suflet...

Mă văd pe mine, închisă în mine de unde strig fără sunet: Ajutor!!! Şi nu vine ajutorul de nicăieri... Nici nu ştiu la cine sau la ce aş putea apela pentru ajutor: adultul din viaţa mea, soţul meu, declară că nici el nu știe ce să-mi mai facă, că are bunăvoinţa, dar eu văd că nu înţelege, mi-a demonstrat din nou, a câta oară, că vedem lucrurile atât de diferit... Cel puțin așa simt eu acum, că nu mă înțelege. Că nimeni nu mă înțelege. Nu nu, nu am cu cine să vorbesc... Nu aştept ajutor de nicăieri...

Stau pe pat chircită şi plâng. Cu nuştiuce forţă reuşesc, după vreo jumătate de oră, să mă ridic. Mă apuc să deretic prin casă. Pun lucruri în ordine ca să-mi pun gânduri în ordine. Dar nu reușesc decât să le încurc și mai tare. Parcă toate lucrurile din casă sunt în alte părți decât trebuie să fie, le adun, și ele mi se risipesc printre degete... Nu reușesc să pun nimic în ordine, parcă vine mereu un uragan după mine... Mi se pare că sunt singura din casă care ține la ordine, în vreme ce ceilalți 4 locuitori ai casei: 2 copii împrăștie lucruri și nu le mai pun la loc, 1 soțul cam la fel, 1 socrul nu vede mizeria, după părerea lui e curat și oricum nu îi pasă.

Așa că mă aşez cu o piersică în mână... şi mă pufneşte iar plânsul. Piersica e amară, are gustul lacrimilor mele şi gustul tristeţii pe care o simt. Ajutor!!

Cum faci să te ridici? Cum faci să mergi mai departe? Mai departe, unde? De ce? Ce rost are totul?

Orice cuvânt le spun copiilor, soţului... are iz de reproș și critică, de morală, cum mi se spune, că fac morală întruna, tuturor. Nu mai știu să vorbesc altfel?!
Îi critic pe toţi pentru că mă critic pe mine.
Nu mai am încredere în mine. Mi se pare că fac prea multe greşeli.
Nu ştiu să fac nimic. Tot ce am ştiut vreodată e istorie.
Nu am nimic.
Nu vreau nimic.
Nimic!!

Fiică-mea cea mică se joacă frumos lângă mine, e atât de drăgălașă! Cea mare și-a strâns singură niște haine aruncate. Nu e vina ei că mă calcă pe nervi întrebările ei naive... E normal să fie copilărești și naive, doar e un copil! Are cele mai bune intenții și nu pricepe ce am cu ea, doar e copilul meu și trebuie să mă port frumos cu ea.

Problema e la mine și numai la mine! Sunt dusă cu capul!

Eu singură sunt de vină că nu mă ocup de mine, că nu mă mobilizez să ies la alergat, sau la mers, sau la biciclit, sau la sală... la orice pentru mine, și las orice alte treburi să mi se pună în cale. Da, e de spălat, de călcat, de făcut piața... și așa mai departe. Dar astea vor fi mereu, fie că le fac, fie că nu!

Și-n timpul ăsta îmi trec prin cap gânduri de timp pierdut, că îmi trece ziua în bocit și n-am făcut nimic nici azi... că îmi trece viața în bocit și nu am trăit nimic... Că nu știu să mă bucur de ce am (așa e!), că o să mă trezesc odată bătrână și tot nefericită :(

Off! Depresii am mai avut, toți avem, știu, am mai citit eu pe aici și pe la alte mămici. Dar în ultima vreme sunt tot mai dese ale mele... Și nu reușesc să le mai depășesc... Ce să fac?