Am băut multe
cafele la viața mea. Începând din facultate, când numai licoarea maronie magică
m-a ajutat să răzbesc prin examenele grele de la secția de clasice a facultății
de limbi străine, trecând apoi prin două sarcini, în care aceeași licoare îmi
menținea tensiunea la limite aproape de normale, și până în ziua de azi, când
fiecare dimineață începe cu o cafea, care deopotrivă amețește cu miros
îmbătător și trezește la viață întreaga casă.
Am băut cafea
grecească în peninsula Pelion, reședința de vară a zeilor de pe muntele Olimp,
cafea preparată de localnicii zilelor noastre, cu multă pasiune și împletită cu
povești din tinerețea lor pe meleagurile centaurilor. Eram chiar lângă Volos,
aproape că-l auzeam pe Iason, conducătorul argonauților, pregătind corăbiile
pentru a pleca după lâna de aur.
Dar chiar și
cafeaua grecească, cu dulcea eu aromă aproape mâloasă de pe fundul micuțelor
ceșcuțe, a fost surclasată de o alta. Căci cea mai bună cafea am băut-o... la
Munchen.
Plecasem din
București într-un fel de city break, ceea ce însemna că eram pe cont propriu două
zile, urmând să mă prezint apoi la o conferință de presă, la care participam
din partea unei reviste. Până atunci însă, m-am cazat la un hostel, la care am
ajuns cu trenul direct din aeroport. Era prima oară în viața mea când stăteam
la hostel, aveam emoții, chiar temeri, legat de cum va fi acolo. Auzisem doar
povești despre hosteluri, despre faptul că sunt camere comune cu multe paturi
și baia pe hol. Dar prețul era de nerefuzat, desigur, nu suporta comparație cu
niciun hotel – unde mai pui că acesta era chiar în centru, la o aruncătură de
băț, adică doar la distanță de o plimbare pe jos, de primăria din Munchen.
Căci acesta a
fost primul meu pospas, în prima dimineață acolo. Am plecat cu arme și bagaje,
adică singurul rucsac pe care mi-l luasem la mine, pe principiul Omnia mea mecum porto. Era devreme, nu
se deschisese niciun muzeu – căci asta îmi propusesem să fac în cele două zile
înaintea conferinței, să vizitez muzeele din Munchen. Althe Pinakothek, Neue
Pinakothek... erau doar niște nume ciudate pentru mine, nu aveam încă o imagine
a lor. Dar și când, în sfârșit, am avut-o! Toți vechii maeștri, dar și cei ai
secolelor mai recente, mi s-au înfățișat în fața ochilor! Mă uitam fascinată la
picturile flamande și olandeze, la barocul german sau renașterea italiană, iar
apoi la lucrări semnate de Manet și Van Gogh, Cezanne sau Klimt! A fost o
experiență uluitoare, ce m-a încărcat de frumos și pur pentru multă, multă
vreme!
Dar să nu
anticipez; atunci, de dimineață, mai aveam de așteptat ca să se deschidă
muzeele. Firește, nu aveam smartphone pe-atunci (acțiunea se petrece în toamna
anului 2004), așa că toată cercetarea o făcusem de acasă și o aveam printată pe
o foaie de hârtie, pe care o tot consultam: traseu, costul biletelor de
transport, orele de program ale muzeelor... etc. Ceea ce nu știusem dinainte era
faptul că doar așteptarea aceasta avea să-mi aducă una dintre cele mai interesante
experiențe. Sau prima, din acele zile.
M-am înființat la
Marienplatz, în Piața Mare a Primăriei din Munchen. Primăria este veche,
construită în secolul al XV-lea în stil gotic. Am găsit o cafenea micuță – și
foarte cosmopolită, aveam să constat – chiar în fața primăriei, la distanța
perfectă pentru a admira întreaga clădire, de o distincție inegalabilă. Se
servea cafea și mici produse de patiserie delicioase și pufoase pentru cei care
doreau să le savureze în timp ce urmăreau ”parada” personajelor din ceas. Pe
coloana principală se află un ceas, pe care, cât am stat acolo, l-am prins ”în
acțiune”. Păpușile din ceas se mișcau pe muzică, și toți cei aflați în piață se
uitau, cu gurile căscate, cu capul lăsat pe spate, la minune.
Cafeaua, da, să
spun ceva și despre cafea. Am comandat o cafea mare, fără arome, cu doar puțin
zahăr și un strop de lapte, numai atât cât să îi îndulcească cromatica și din
maro închis să devină cafenie. A fost bună. Nu bună, excepțională! Dar în
amintirea mea, gustul ei pe papilele mele gustative s-a estompat de mult. În
schimb, gustul ei pe papilele memoriei mele este îmbibat cu muzica ceasului din
vârful Rathaus-ului munchenez, cu costumele colorate ale păpușilor din ceas. Și
mai este îmbibat cu Manet, Van Gogh și ceva Klimt. Este o cafea... colorată,
artistică, muncită, ascunsă, regăsită. Totală.
Articol scris pentru Radio România Cultural, pentru concursul ”Cea mai bună cafea”.
Articolul meu a
câștigat premiul constînd într-o ”tratație” de la Delicatese Florescu:
- cartea autorului
Gheorghe Florescu, ”Confesiunile unui cafegiu” cu autograf
- o cafea boabe de 1
kg și
- un ibric de aramă
Premiul meu |
Eu, împreună cu maestrul ”cafegiu” Gheorghe Florescu |
Prăjirea cafelei |
No comments:
Post a Comment