Obiecte în nas - Reloaded

Vă mai amintiţi povestea cu morcoviorul în nasuc şi plimbarea cu ambulanţa de Târgovişte la Spitalul Judeţean, extragerea morcoviorului din năsuc şi drumul înapoi în sat cu taxiul cu televizor? (dacă mai exista blogul vechi, pe care mi l-a şters de Google, aici se cuvenea un link spre povestea cu pricina). Ei bine, Roxana cred că-şi mai aminteşte şi n-o să uite niciodată asta. Ar fi fost bine să-i povestească ea sorei ei că nu e bine să introduci corpuri mici străine în nas, ca să nu mai experimenteze şi ea acelaşi lucru. Oare copiii ăştia n-or putea să înveţe unul din greşelile altuia? Trebuie să experimenteze ei, fiecare, tot?

Azi-dimineaţă Ilinca, după ce mâncase - adică hălpăise, moartă de foame după ce ieri a făcut mofturi la orice, chiar şi la mofturi!, aşa că a stat mai mult nemâncată - un castronel cu cereale cu lapte, a mai luat de pe masa din bucătărie şi un castronel cu sticsuri şi s-a dus cu ele la desene în sufragerie - da, în fiecare dimineaţă de pe la 7 Disney Channel dă câte un episod din Clubul lui Mickey, Winnie the Pooh şi mai ales, preferatul Micile Genii, dar deschid televizorul doar după ce pleacă Roxi la grădi, că altfel procesul de plecare are muuult de suferit.

Şi după ce le-a terminat de mâncat, a srănutat. Dau să-i şterg nasul şi observ un "muc" mai mare. Încerc să-l scot cu pompiţa şi ser fiziologic, nu iese. Şi spune singură: "toco nas". "Toco" desemnează sticksurile, iar prepoziţiile lipsesc pe alocuri. Deci, în traducere, "e un stick în nas". Am simţit că mi se înmoaie picioarele, mă şi vedeam alergând pe la urgenţă cu ea în braţe. Şi dacă acum un an şi ceva la Târgovişte am dat peste un domn doctor care ne-a scăpat de leguma din nas în 2 minute, 3 ţipete ale Roxanei şi numaiştiu câţi bani i-am băgat eu în buzunar uşurată că mi-a salvat copilul, dar secţia de UPU de la Spitalul Judeţean era pustie, nu era aglomeraţie etc., acum mă gândeam că suntem în plin sezon de viroze, o să stau la coadă după o serie de mucioşi, ştiam deja de la o prietenă (rezident pediatru) că urgenţele sunt aglomerate acum... Aşa că am acceptat ideea Simonei de a încerca cu batista bebeluşului. Şi înmuiat şi de apa de mare, a cedat şi s-a refugiat în aspirator al naibii toco!

Ilinca zice:
- Gata, mami, nu mai e toco.
Zic:
- Sigur? Nu mai simţi nimic în năsuc?
- Sigul! Nu mai e toco! Eşit!

Of, am mai scăpat de o curiozitate. Sper ca de-acum măcar p-asta s-o elimine din program!

Aurea mediocritas

În limba latină clasică, expresia "aurea mediocritas", de la Horatius citire, desemna calea de mijloc, acel mijloc dezirabil între două extreme, una a excesului şi alta a lipsei.
De exemplu, potrivit filosofiei de la Aristotel încoace, curajul este o virtute care, în exces se manifestă ca neobrăzare, iar în lipsă, ca laşitate. Pentru mentalitatea greacă, "aurea mediocritas" era un atribut al frumuseţii.

La asta mă gândeam mai dăunăzi când mă aflam într-un magazin de articole de îmbrăcăminte pentru femei: probam haine mărimea M, Medium, şi mă gândeam la "aurea mediocritas".
De când mă ştiu eu port M. Cu excepţia perioadei de dinainte de naştere, când burta-mi purtătoare de urmaşi demni ai numelui Ilie abia mai încăpea în hainele speciale de gravidă, iar după naştere când nici L nu prea mă mai încăpea. Şi cu excepţia tricourilor pe care mi le-a adus Cosmin din State mărimea S, căci americancele, ca să nu se vadă cât sunt de başoldii de atâta junk food, au schimbat mărimile la îmbrăcăminte, e cea mai facilă cură de slăbire.

În rest - doar Medium. De mijloc. Nici prea mică, nici prea mare. Undeva, între extreme.
Ce bine-ar fi dacă mărimea articolelor vestimentare ar oglindi şi interiorul nostru!

Maniaca sum

Cred că încep să devin maniacă! Să vă povestesc:

Când trec pe lângă un şir de maşini pe stradă, mă opresc să le număr. Dacă mă întâlnesc cu un cârd de vaci sau de raţe sau un grup de oameni, mă opresc şi-i număr. Mai rău, fac asta şi cu fetele. Nu, nu le număr pe ele, ştiu că am doar două. Dar dacă ne jucăm şi ele aşează nişte piese de puzzle pe masă sau o serie de jucării asemănătoare, mă apuc şi le număr cu ele, sub pretextul că le învăţ să numere, în toate limbile în care ştiu să număr - şi măcar atât ştiu în vreo câteva limbi. De la metodele educative prin joacă o fi început mania mea, sau viceversa?

Apoi, când întind rufele la uscat, acestea trebuie musai, dar musai, să fie împerecheate, bluza de pijama lângă pantalonii de pijama, şoseta dreaptă lângă cea stângă, hăinuţele Roxanei într-o parte, ale Ilincăi alături ... etc. Doamne fereşte să scoată altcineva rufele din maşina de spălat şi să le pună aşa, de capul lui/ei! Dacă nu le văd, nu mă deranjează, ştiţi cum se spune, nu te doare ce nu ştii! Dar dacă apuc să văd că sunt puse aiurea, păi poate să fie şi miezul nopţii că le rearanjez. Dacă cumva m-am dus la culcare, nu pot adormi până nu le ştiu aşezate cum trebuie.

Am citit eu undeva, într-o carte de auto-psihanaliză, un test de personalitate şi chiar despre asta erau întrebările. Acuma, nu mai ştiu ce însemna dacă spuneai "da" la toate chestiile astea. Oricum, îmi amintesc că scria acolo aşa: conştientizarea problemei e jumătate din soluţia ei! Nu-i aşa?

Răspundem ascultătorilor - later edit

Am primit pe adresa redacţiei opinii referitoare la articolul precedent al lui Dinescu.
Precizăm pe această cale că am primit pe e-mail bucata respectivă din articol, dar integral se poate citi, aşa cum a găsit Google pentru noi, aici sau aici. Lectură plăcută.

Femei de carieră

Doamne, ce-mi place că chiulitul meu de la munca de tip corporatist îi vine cuiva mănuşă! Ha-ha-ha!

Mircea Dinescu - Femei de carieră

Femeile s-au opintit câteva secole să ajungă egale cu bărbaţii, iar acum nu mai ştiu cum să scape de acest groaznic privilegiu.

Muncim ca nişte tâmpite, îi mulţumim patronului că ne dă şansa extraordinară de a lucra şi-n weekend, ca să ne afirmăm şi să ne ţinem de deadline. Şefii pleacă de vineri la prânz şi-i mai vezi luni după-masă, când se deşteaptă din mahmureli de cinci stele. Timp în care ai deosebita onoare de a le ţine locul, că de-aia ai dat atât din coate şi-ai făcut ulcer de când mănânci numai kebab în chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde. Firma te-a răsplătit cu două dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal. Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook şi Power Point, coşmarul ţi-e împicăţit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie "urgent", "campanie", "scheme", "rapoarte".

În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrăţici şi te trezeşti ţipând. Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7,30 şi la 8 trebuie să fii la firmă şi-ai dormit strâmb şi-ţi stă bretonul ca o bidinea. Scuză-mă, te las puţin pe fir, că mă cere unul de nevastă...

Munca e bună numai când ţi-aduce un franc cinstit în buzunar şi mai ales, îţi dă şi răgazul să-l cheltuieşti. Sistemul suedez prevede că trebuie să ameţeşti muncind cinci zile pe săptămână şi să ameţeşti în bar două zile pe săptămână. Ăsta e raportul minim rezonabil. Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme imbecile de la Hollywood , care insinuează că o femeie poate face orice, dacă vrea ea: ajunge imediat director executiv, naşte trei pui vii pe care îi hrăneşte cu lapte praf, soţul o iubeşte leşinant, deşi o vede cam şase ore pe săptămână (sau poate tocmai de-aia), iar el, deşi e neurochirurg şef la Memorial Hospital , nu e stresat deloc, face mâncare la copii, spală vase şi-o aşteaptă pe ea cu maşina la firmă, seara.
Pardon, noaptea. Nu se ştie când operează el pe creier şi mai face şi lecţii cu ăia mici, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri şi de convins opt clienţi să investească.

Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în "Baby Boom" se lasă drogate de gândul inept al unui perpetuum mobile. Au senzaţia că se poate orice. Că soţul, copilul, ciobănescul german şi siameza aşteaptă oricât; ei latră la unison cu mândrie că au o directoare în familie. Când ambii soţi muncesc deopotrivă, ajungi să le înţelegi masochismul, până la urmă. Pericolul dospeşte abia când femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4,00 de la uzină, apoi vrea mâncare cu sos, maieuri cât de cât curate şi puţin sex. Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divorţul part-time şi facilitează hârjoana extraconjugală a bărbatului constrâns de hormoni.

Când constaţi că fetiţa ta îi spune "mamă" soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră, fiindcă nu păreai gospodină şi uite că ştia ea ce ştia) şi bâzâie că pe bona o iubeşte cel mai mult de pe lume, e cam târziu să-ţi dai demisia. Copilul nu înţelege că tu crăpi muncind ca să aibă el garsonieră-n Bucureşti când termină liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lecţiile). Copilul vrea să stai lângă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de pluş. Dar tu, care-ai răspuns la celular şi-n clipa când te cerea ăla de nevastă şi i-ai spus lui "da", acoperind o secundă telefonul cu palma , apoi te-ai scuzat din gene şi ai continuat să vorbeşti cu şeful de secţie la telefon, nu prea înţelegi cum vine chestia asta cu renunţatul la carieră de dragul familiei.

Mircea, fă-te că trăieşti! Apropo, când ţi-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, că pe vremea când ai văzut tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On şi Off, erau numai fixe cu roată şi fir cârlionţat.

Am chiulit şi-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna.
Chiuleşte şi tu, salvează-ţi viaţa, femeie! Atât cât se poate. Ia bunul simţ, în doze homeopatice. Să ştii numai tu. Cele mai frumoase petice de viaţă le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viaţa mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer şi m-au chemat vecinii să strâng apa. Mi-a rămas în cap (şi mie, ca atâtor altora) gafa de la TVR, de la Revoluţie, când habar n-aveau că intraseră deja în direct şi cineva i-a zis lui Dinescu: "Mircea, fă-te că lucrezi!". Şi Mircea a ascultat.. Şi a ajuns departe. Până când vom pricepe omeneşte tâlcul acestui îndemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim.

De criză

Poate o ştiţi, dar merge mai bine acum, cu criza asta. Când l-am primit pe e-mail am râs cu toţii, acum cred că nu-ţi mai permiţi decât să zâmbeşti într-o dungă şi să te uiţi repede dacă nu cumva te-a văzut cineva.

Cum se fac concedierile pe timp de criză

Alarma de incendiu a sunat la ora 4 PM în cadrul unui campus de birouri, când aproape toţi angajaţii erau prezenţi la muncă (aprox 5.000 de oameni).
Aşa cum sunt cerinţele în vigoare, întreaga clădire a fost rapid evacuată, în 3 minute şi toţi angajaţii s-au adunat afară, în faţa complexului, în locurile special amenajate, aşteptand următoarele anunţuri.
Nu după mult timp, persoana responsabilă de exerciţiul de indendiu a făcut următorul anunţ:

- Dragi colegi, Cu sincere regrete, am fost rugat să vă anunţ că pentru mulţi dinte voi acesta va fi ultimul exerciţiu de incendiu alături de fima noastră. Din cauza crizei economice şi climatului de afaceri nefavorabil, firma concediază aproape 50% din personal. Aşadar, când acest anunţ se va termina, vă rog pe toţi să intraţi înapoi în clădire. Iar dacă cardul de acces nu funcţionează, atunci înseamnă că aţi fost concediat, caz în care accesul în interiorul clădirii vă este interzis şi toate bunurile personale vă vor fi trimise prin poştă.
Firma foloseşte această metodă nouă deoarece nu dorim să blocăm serverul de e-mail cu notificările de concediere şi mesajele de adio în numar foarte mare (mii) şi, de asemenea, dorim să evităm certurile şi bătăile în interiorul clădirii şi în consecinţă probleme de securitate pentru toţi angajaţii.
Sperăm că aţi avut o carieră înfloritoare alături de noi. Iar acum păşiţi înăuntru şi mult noroc!

De ce a făcut Dumnezeu mame?

Redau mai jos o selecţie dintr-o altă chestie pe care am primit-o şi eu pe e-mail la un moment dat. Vă recunoaşteţi în răspunsurile copiilor?

Răspunsuri date de copii din clasa a doua la următoarele intrebări:

De ce a făcut Dumnezeu mame?

1) Ea e singura care ştie unde sunt lucrurile în casă.
2) Mai mult ca să cureţe casa.
3) Să ne ajute pe noi când ne naştem.

Cum le-a facut Dumnezeu pe mame?

Dumnezeu a facut mame la fel ca mine şi tine. Numai că el a folosit piese mai mari.

De ce Dumnezeu te-a dat pe tine mamei tale si nu la altaei mame?

1) Pentru ca noi sintem neamuri.
2) Dumnezeu a stiut ca ea ma iubeste mai mult decat mamele altor oameni.

Ce a trebuit sa stie mama ta despre tatal tau inainte ca ea sa se casatoreasca cu el?

1) Numele lui de familie.
2) Ea a trebuit sa stie trecutul lui. Daca a fost un escroc? Daca se imbata cu bere?
3) Daca el a spus nu la droguri si da la treburile casei

De ce mama ta s-a casatorit cu tatal tau?

1)Tatal meu face cele mai bune macaroane din lume. Si mama mea mananca mult.
2) Bunica mea mi-a spus ca mama mea nu a avut sapca gindirii pe cap cand s-a maritat cu el.

Care-i diferenta dintre mama si tata?

1) Mama lucreaza şi la lucru şi acasa, iar tata lucreaza numai la lucru.
2) Tatii sint inalti si puternici dar mama are puterea reala pentru ca ea este cea pe care o intrebi cind vrei sa perteci o noapte acasa la prietenii tăi.

Ce face mama ta in timpul liber?

Mamele nu au timp liber.

Schimb ciclism pe gimnastică

N-am fost atât de tare încât să plec azi-dimineaţă cu bicleta în turul Bucureştiului anunţat de Cicloteque. Asta e! Sunt slabă! Nici măcar n-are rost să caut scuze - vremea nefavorabilă, copiii etc. Ci pur şi simplu ăsta e faptul: nu am pedalat nici azi. Iar cum iarna se apropie, probabil că o să amân orice astfel de tentativă până spre primăvară, când dă colţul ierbii.

Însă nici n-am vrut să abandonez de tot ideea unui sport în week-end, aşa că am ales varianta pentru copii, şi mai precis, varianta de vizionare. Adică "hai să o duc pe Roxi să vadă gimnastele de la campionatul naţional de gimnastică ritmică".
Aşa că iată-ne la Polivalentă de dimineaţă - nu atât de dimineaţă ca să prindem şi prima evoluţie de azi a Alexandrei Piscupescu, am prins doar nota ei şi am văzut alte fete şi apoi şi pe ea, când a evoluat a doua oară pe ziua de azi. Eu, una, nu mă pricep deloc. Dar comparativ doar cu ce am văzut azi, fata asta mi s-a părut cu cel puţin o clasă peste toate celelalte!

Roxi e încântată, zice că vrea şi ea să ajungă la concurs. Numai că trebuie multă muncă, tenacitate, ambiţie şi răbdare pentru asta. Or, ea deja îmi spune uneori că "azi nu mergem la ginmnastică pentru că eu nu fac la fel de bine ca celelalte fete", sau "pentru că sunt bolnavioară", sau pur şi simplu "pentru că nu vreau". Nici eu nu insist, pentru că nu vreau să-i răpesc plăcerea, vreau să meargă doar pentru că / dacă îi place.

Le vedeam pe fete ce frumos le dezvoltase sportul ăsta: erau înalte, suple, unele mai slăbuţe, altele chiar plinuţe (sau păreau plinuţe comparativ cu cele slăbuţe), dar toate pline de graţie. Gimnastica ritmică nu este deloc ca cea sportivă (artistică). Nu le face pe fete mici şi musculoase, ci graţioase şi suple ca nişte sălcii. Cu gâtul lung, cu părul strâns în cocuri, cu spatele drept, păşeau spre covorul de concurs.

Păcat că sportul acesta nu se bucură de prea mare atenţie din partea sponsorilor! Abia dacă am zărit însemnele Orange, Cumpăna şi încă vreo 2-3 firme. În sala Polivalentă era un frig crâncen. Fetele se încălzeau în colanţi şi abia cu puţin înainte de a intra în concurs rămâneau în costumaşele frumoase, cu fustiţe. Arbitrele - şi ele cu gecile pe ele - nu aveau niciun sistem electronic, automatizat, ci îşi notau cu pixul pe hârtie observaţiile şi notele, iar foile erau strânse apoi de cineva şi duse la pupitrul unde se centralizau. Nu exista niciun afişaj electronic al notelor. Intrarea era liberă, dar abia dacă ocupau câteva locuri rudele şi prietenii concurentelor.

Şi cu toate astea, totuşi cred că merită să faci sport! Păcat că n-am ştiut asta şi când mai puteam să fac eu vreun sport, iar acum nici măcar la o CicloTură nu mă prezint...

Bacoviană pe două roţi

Deprimantă vreme! Mă deprimă mai ales să mă uit pe geam şi să mă gândesc că puţin mai lipseşte să-mi anulez planul de a participa mâine la CicloTura de toamnă! Despre care am aflat de aici şi de aici.
Mi-am rezervat şi bicicletă, şi chiar mă miram că am găsit, dar pesemne că alţii au consultat prognoza meteo înainte şi nu-s prea mulţi doritori de murături ale propriei pieli prin Bucureştiul transformat dintr-o dată în capitala poemelor lui Bacovia şi ale intemperiilor meteorologice de-acolo!
Dar după o săptămână între pereţii apartamentului, printre termometre, siropuri, aerosoli şi alte îndeletniciri la fel de plăcute, îmi făcusem eu socoteala că o bună metodă de întindere a oaselor şi exteriorizare a emoţiilor (nervilor) ar fi pedalatul.
Ceea ce rămâne de văzut!

Întrecere cu tuşituri

Dacă vă-ntrebaţi cumva cum am început ziua de joi, 15 octombrie 2009, a şasea de la lansarea laringitei Roxanei, aflaţi că m-am trezit devreme (prea devreme, după orice standard de analiză a orelor de trezire, darămite după standardele unei mame nicidecum corporatiste, ci care oricum n-are altă treabă decât să stea acasă cu copii virusaţi: 6.30), pentru că visasem urât (ceva cu o femeie moartă, care îşi schimba identitatea, de nu mai ştiu de fapt pe cine am visat şi sub influenţa cărei acţiuni de ieri, căci premonitoriu nu vreau să cred că era visul). Dar oricum, nici n-am avut de gând să aflu identitatea, drept pentru care, cu un efort de voinţă, am întrerupt visul şi m-am trezit.

Apoi mai aflaţi că deja Roxi e bine, în sensul că nu mai face febră deloc de vreo 2 zile, aspectele laringitei (gen tuse ca un lătrat de câine, voce răguşită, febră) au trecut, dar a rămas acum în loc o tuse productivă. Şi, fireşte, dorinţa de a mai sta "şi azi, doar azi" acasă cu mami şi Ilinca, în loc să meargă la grădi. Dar ce-ar mai fi grădiniţa de sfârşit de săptămână, când oricum mami face activităţi mai frumoase cu fetele, cum ar fi, de exemplu, deşiratul benzilor de pe casete vechi şi, din lipsă de casetofon, inutile?

Şi mai aflaţi că nu, Ilinca nu a zis pas la o asemenea îndeletnicire plăcută cum e vocea guturală gen Amanda Lear, însoţită de tusea gen Grivei. Aşa că începând de azi-dimineaţă are şi ea liber la aerosoli, Ambroxol, bombonele mentolate, umidificator cu esenţe de munte (adică brad, mentol şi eucalipt).

Ceea ce nu vă doresc şi dumneavoastră!
Să ne vedem sănătoşi la postarea următoare!

Google-pentru-casă

De ce nu există un fel de Google-pentru-casă? Să poţi să dai căutare după şosetele albastre cu buline ale copilului cel mare, pe care nu le-ai mai văzut de vreo două luni, iar Google-pentru-casă să-ţi afişeze că sunt fix în spatele dulapului de cărţi din camera copiilor, acolo unde, acum că ţi-a arătat Google-pentru-casă asta, parcă-parcă îţi aminteşti că s-a lăudat fata cea mică că a reuşit să le îndese, deşi la ora aceea n-ai băgat de seamă prea tare bla-bla-bla-ul ei, şi nici n-o credeai în stare de asta.

Of, telefonul meu - partea a 2-a

Sau drumurile noastre toate se vor duce la Vodafone...

Partea a 2-a de scris despre acest telefon, dar al 5-lea drum la magazinul de unde l-am achiziţionat în ceva mai mult de 2 săptămâni!

1. Mai întâi l-am cumpărat. Mare greşeală! Nu puteam eu să urmez sfatul cunoscuţilor şi să schimb pur şi simplu operatorul? Că e o foame pe piaţa asta, aveam de unde să aleg!

2. Apoi m-am dus să semnalez că e defect - greşeala mea că l-am ţinut la mine defect vreo 4-5 zile, din care 2 de week-end, adică în accepţiunea lor, mai mult de oricât ar fi fost necesar ca să mi-l schimbe pe loc, pentru că defecţiunea e din fabricaţie, asta e clar. Asta ştie chiar şi Nokia, cred că-şi asumă eroarea, sau riscul ca un telefon la nu-ştiu-câte să iasă pe porţile fabricii defect. Mi-au schimbat doar SIM-ul pentru că n-au putut să constate şi ei problema de display.

3. Apoi la câteva ore m-am dus cu problema semnalată, au oprit telefonul pentru service.

4. Apoi m-am dus să ridic telefonul resoftat. Nu mai manifestă problema cu displayul, dar acum are ceva cu acumulatorul sau un consumator mare ceva, căci nu rezistă nici 12 ore în stand-by şi moare, îmi dă mesaj de baterie consumată şi se închide. Problema asta n-o avea în cele câteva zile cât a mai stat la mine, la început, e problemă nouă. S-o fi gândit să nu vină cu mâna goală din service şi a venit cu altă problemă.

5. Azi (s-a dus soţul în drum spre serviciu, că eu sunt consemnată la domiciliu cu copii febrili) şi l-a lăsat din nou pentru service.

Viaţa ca o cafea bună

Când am primit un e-mail cu subiectul acesta, am zis: Yeah, right! Încă o reţetă a fericirii! Şi am amânat momentul citirii şi ştergerii mesajului. Dar după ce l-am citit am zis că poate totuşi merită să vi-l împărtăşesc şi vouă.

Viaţa e ca o cafea bună

Un grup de oameni de succes în apogeul carierei lor, toţi având joburi şi poziţii de vis, maşini şi case au facut o vizită unui fost profesor din facultate. Discuţia a alunecat treptat spre cât de stresantă şi obositoare e viaţa zi de zi.

Profesorul i-a întrebat dacă vor să bea o cafea bună şi s-a întors din bucătărie cu vas mare plin cu cafea şi o multime de ceşti. Unele erau din porţelan fin, altele din sticlă, plastic, unele aratând normal, altele foarte delicate şi scumpe, unele cu inserţii aurite, altele cu toarta ciobită, şi i-a rugat pe fiecare să se servească.

Când toţi aveau câte o ceaşcă de cafea în mână, profesorul le-a zis: Dacă aţi observat fiecare dintre voi a pus cafea în câte o ceaşcă scumpă şi fină lăsând ceştile simple şi ieftine goale pe masă. E normal să vreţi ceea ce e mai bun în viaţă, dar tocmai asta e sursa problemelor şi a stresului pe care îl aveţi zi de zi.

Nu contează ce ceaşcă ai ales, cafeaua are acelasi gust. Ceaşca nu adaugă nici o calitate cafelei. În cele mai multe cazuri o face doar să fie mai scumpă sau în alte cazuri nu putem vedea ce e de fapt înăuntru. Ceea ce aţi vrut voi de fapt a fost cafeaua, nu ceaşca şi totusi inconştient aţi ales cele mai scumpe şi bune ceşti. Şi apoi aţi început să vă uitaţi la ceaşca celuilalt gândindu-vă că e mai frumoasă decât a voastră.

Viaţa e ca o cafea bună: jobul, banii, cariera, maşina, casa, hainele, poziţia în societate sunt ceştile. Doar ne ajută să ne trăim viaţa, dar nu sunt VIAŢA. Hainele pe care le avem, poziţia în societate şi banii nu înseamnă viaţa. Doar ne ajută să trăim viaţa. Nu definesc ceea ce înseamnă viaţa. Din contră, majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidioşi pe alţii care au mai mult şi nu reuşesc să se bucure de ceea ce au.

Câteodată, concentrându-ne doar pe ceaşcă, uităm să savurăm cafeaua.
Savuraţi cafeaua, nu ceştile! Cei mai fericiţi oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai feiriciţi oameni ştiu să se bucure cât mai mult de ceea ce au, acolo unde au, în momentul prezent. Ei fac viaţa să fie frumoasă.

1010

Nu e o probă de cod dual computericesc, nici o probă de microfon (ştiţi, 2-10-2-10). Ci recunoaşterea faptului că blogul nostru, micul nostru jurnal de familie, a depăşit cu 10 mia de vizite. Nu vizitatori unici, ci vizite all together.
Mulţumim şi vă aşteptăm în continuare!

... Şi week-endul acesta

Week-endul ăsta ne cam plictiseam fără astfel de activităţi. Însă tot în frumoasa tradiţie pe care au creat-o anul trecut, Roxana nu răceşte în timpul săptămânii pentru că asta ar însemna să lipsească de la grădiniţă. Aşa că răceşte în week-end, doar de aia e week-end, nu? Ca să poţi face acum ce nu poţi în timpul săptămânii.

Aşa că fetele s-au gândit să ne facă alt fel de program: s-au trezi sâmbătă dimineaţă şi, fără niciun fel de preaviz de cu seară, Ilinca era cu nasul în batistă - dar asta nu e ceva nou, că ei îi trec mucii doar când scapă de aerul poluat al Bucureştiului - şi Roxi cu toate simptomele de laringită! Başca un pic de febră fiecare, doar aşa, un pic peste 37!
Azi-noapte însă febra Roxanei a crescut apropiindu-se ameninţător de 39, de făceam ture cu umidificatorul dintr-o cameră în alta, după cum încercam să-i găsim Roxanei un loc în care să poată dormi şi nici să n-o trezească pe sor-sa.

Să vedem cum va începe săptămâna...

Week-end-ul trecut...

Week-endul trecut a fost unul cu multe ... cum să le zic? Tradiţii.

Sâmbătă dimineaţă: pomană. A fost încă una din lunga serie de pomeni tradiţionale româneşti. Sau locale, că cică tradiţiile astea variază şi ele, în funcţie de locaţie. P-aici, prin zonă, trebuie să se facă cu totul 10 pomeni până la cea de un an, aceea fiind a 10-a. Şi câte se mai vorbesc la pomană, ce ocazie specială de a socializare! Ba chiar, tangenţial, se mai pomeneşte şi defunctul!

Seara: nuntă. Am avut marele "privilegiu" de a ocupa singurele cele mai proaste 2 locuri din toată sala de festivităţi de la Antilopa! Sau cel puţin, aşa mi s-a părut mie, până m-am obişnuit cu atmosfera (căci te obişnuieşti cu toate, omul are cea mai mare capacitate de supravieţuire în astfel de condiţii ostile de trai).
Să vă explic de ce: exista o orchestră de manelişti cu instrumentele lor, tocmită (pe bani mulţi, presupun) de miri şi familiile lor. Şi ei cântau fix pe latura de la geam a ringului de dans. De o parte şi de alta a lor se aflau acele instrumente de tortură acustică numite boxe. Lângă una dintre ele era chiar masa la care au mâncat şi lăutarii - deci pentru ei acestea nu se pot considera locuri proaste. Dar lângă cealaltă boxă era masa la care ne aflam şi noi. Am fumat un pachet de ţigări.

Duminică la prânz: botez. A fost un botez frumos al fetiţei unor prieteni dragi. Dar din păcate, n-am putut să merg şi la restaurant să continuăm discuţiile, pentru că...

... Şi apoi, obosită după toate astea dar plină de dor matern, am plecat la ţară singură cu maşina şi cu trei copii pe bancheta în spate (noroc că au dormit tot drumul) şi mi-am recuperat mezina după o săptămână petrecută la ţară cu bunica. Am aflat că a fost foarte bine, n-a plâns deloc după mami şi era în elementul ei.

După 20 de ani

"De Revoluţie" eram în clasa a 8-a. Îmi amintesc primele luni de derivă de după. Cozile la ziare într-un ger năprasnic. Grevele noastre, elevele (instigate de mine, fireşte, de pe-atunci eram o naivă incurabilă care mă revoltam împotriva unor sisteme închistate) care nu mai vroiam să "facem" atelier căci ne loveam mâinile cu ciocanul, ne ceream dreptul la a alege, şi, dintr-un soi de feminism în faşă, am ales lucrul manual. Nu că mi-ar fi folosit vreodată la ceva asta, acum abia dacă reuşesc să bag aţă pe ac. Dar dacă eram generaţia revoluţiei, trebuia să ne manifestăm plenar.

Ei, şi îmi mai amintesc că o colegă ne-a spus la un moment dat ceva - ce mi se părea atunci doar ceva auzit acasă şi transmis colegilor în clasă. Nu prea înţelegeam ce vrea să spună. Cum, de altfel, cred că nici ea nu prea ştia ce spune. Pentru că într-adevăr era ceva auzit acasă şi transmis colegilor. Ne-a spus celebra frază: "De-acum n-o să mai fie comunism aşa ca până acum. O să fie comunism cu faţă umană". Îmi amintesc până şi expresia feţei ei - simbolistica gestuală - când ne comunica această filosofie: serioasă, încruntată - colega aceasta nefiind o mare tocilară, şi de-aici neverosimilitatea aerului ei de superioritate.

La 20 de ani de-atunci mi-am amintit expresia - în mai multe contexte şi momente legate de comuniştii care ne conduc sub o faţă umană. Deci, colega mea avea dreptate. "Faţa umană" reuşeşte să ascundă ceea ce înainte de 1989 era mai evident. Dar ceea ce acum, în 2009, este cu atât mai periculos: perfidie, mediocritate ridicată la rang de virtute, meschinărie, josnicie, lipsă de transparenţă, limbă de lemn, gândire de lemn, capete de lemn.

Where to?

Săptămâna trecută am participat (audiat) seminarul: IT Start-ups - How to.
Ideea care mi-a rămas în minte de-atunci este următoarea:
ca să reuşeşti cu un start-up în IT, prima prima şi prima condiţie este să ai o idee.
Contează foarte mult punerea ei în practică, desigur.
Dar ceea ce aştept eu acum să-mi cadă para mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă e acea idee sclipitoare (care să salveze lumea de criza economică şi politică şi să nu fi venit nimănui altcuiva! Ideea care mă va face pe mine bogată şi împlinită psihic, emoţional şi în toate felurile!)
Nici nu vreau prea multe, nu?

"Optimism"

Întrebare: Ce-i negru, mic şi bate la uşă?
Răspuns: Viitorul.

Îşi caută noi stăpâni bebeluşi

Scaun (fotoliu, coş) pentru maşină Graco



Preţ nou: 375 lei – redus de la 550 lei
Preţul nostru: 300 lei

Stare: aproape nou, foarte puţin folosit
Caracteristici:
- Recomandat pentru grupa de vârstă 0 - 12 luni
- Până la 13 kg.
- Coşuleţul are mâner ergonomic şi parasolar reglabil în 2 poziţii.
- Este uşor de potrivit – indicator de poziţie corectă şi are 2 poziţii de prindere ale copilului.
- În maşină se poate monta numai cu spatele către direcţia de mers (Important: se recomandă poziţionarea scaunului cu spatele la direcţia de mers până la 1 an!).
- Se poate fixa pe cărucioarele Graco.
- Greutate: 3,6 kg.
- Dimensiuni: 67 x 41 x 56 cm.
- Culoare: gri închis cu parasolar portocaliu

BONUS: la achiziţionarea scaunului de maşină Graco primiţi GRATUIT unul dintre următoarele produse (la alegere):

1. Arcada Tiny Love



Nou, produsul costă: 105 lei

Caracteristici:
- pentru 0 - 8 luni.
- Jucărie muzicală pentru carucior, coşuleţ auto sau pătuţ pliant cu dimeniuni maxim 120 x 60 cm
- Bebeluşul nu se va mai plictisi pe drum. Se va distra stimulându-si văzul, uitându-se la jucăriile suspendate şi îşi va exersa funcţiile motorii şi coordonarea dintre mână şi ochi, încercând să atingă aceleaşi jucării. Totodată se va distra stimulandu-şi auzul datorită melodiilor plăcute cântate de hipopotam.
- Atunci când bebeluşul întinde mâna, jucăriile se mişcă, iar acest lucru îl încurajează să încerce din nou şi îl ajută să-şi întărească muşchii mâinilor.
- Jucăriile colorate suspendate pe arcadă la distanţa optimă, de 25 cm, oferă stimuli vizuali, auditivi şi tactili atrăgători.
- Bebeluşul învaţă că acţiunile sale fac jucăriile să se mişte şi să înţeleagă conceptul de cauză şi efect.
- Pentru a stimula dezvoltarea focalizarii vederii, bebeluşii au nevoie în acest stadiu de stimulare vizuală în mişcare la distanţa optimă faţă de ochişorii lor de 20 - 30 cm.
- Jucăriile prinse pe arcadă: o broscuţă cu oglindă, un hipopotam musical, un crocodil zornăitor
- Sistem de prindere ajustabil pentru a varia înălţimea jucăriilor.
- 2 agăţători suplimentare pentru a adăuga alte jucării.
- Cleme mari pentru ataşarea uşoara şi rapidă.
- Se pliază în mod convenabil pentru a se potrivi în geanta pentru scutece.
- Poate fi ajustată pe 4 poziţii, la unghiul dorit, pentru confortul bebeluşului.
- Se poate folosi şi pe un coşulet de nuiele pentru bebeluşi sau pe landoul căruciorului.
- Material: cadru din plastic îmbrăcat în material 100% din poliester.
- Culoare: albastru.
- Lungime produs: 64 cm (între clipsurile de prindere).
- Dimensiuni ambalaj: 53,5 x 28,5 x 7 cm.
- Ambalaj: geantă de plastic transparent.
- Acest produs dezvoltă: simţurile, funcţiile motorii complexe, permanenţa obiectelor şi gândirea.

2. Scăunel pentru baie Primii Paşi

Nou, produsul costă: 30-36 lei

Caracteristici:
- Scaun pentru îmbăierea în siguranţă a bebeluşului
- Prindere de baza căzii cu ventuze
- Culoare: galben
- Material: plastic - polipropilenă


3. Marsupiu

Caracteristici:
- Marsupiu pentru bebeluşi între 6 săptămâni – 1 an, cu o greutate până la 10 kg.
- Marginea înaltă susţine capul în primele luni şi permite transportul bebeluşului cu faţa către părinte.
- După vârsta de şase luni, marginea poate fi lăsată pentru a permite transportul copilului cu spatele către părinte.
- Poate fi ajustat în funcţie de vârsta copilului şi de talia părintelui
- Din bumbac 100%.
- Se poate purta cu faţa şi cu spatele
- Se ajustează înălţimea şi lăţimea şezutului.
- Bretelele se închid şi se deschid prin sistemul click-clack.
- Culoare: galben cu desene.

4. Centru de joacă – saltea de joacă cu arcade de jucării

Firma producătoare: Adele, Franta
Stare: puţin folosit, stare bună

Caracteristici:
- Culoare: roşu, formă de floare cu 5 petale, arcada galbenă cu jucării agăţate de o omidă multicoloră

5. Carusel muzical




Firma producătoare: Simba
Stare: Folosit dar în stare bună

Caracteristici:
- Culoare: alb cu jucării colorate

6. Baby-phone marca Primii Paşi



Folosit dar încă funcţional, în stare foarte bună.
Nou costă 160 Ron.

The answer, my friend...

Care-ar fi soluţia pentru nedreptăţile pe care le suferim şi vedem la tot pasul, care este forma de protest sau de luptă potrivită: petiţii, nesupunere civică sau, pur şi simplu, emigrarea?

Be the prince!

Roxana, fetiţa mea de 4 ani, mă ajută la traduceri.

Staţi aşa, că nu ştie aşa de multă engleză cât să-i sub-contractez traducerile de la editură, iar eu doar să supervizez, dintr-un turn de cristal, munca ei de sclav. Nu, tot eu produc această muncă. Însă la un moment dat aveam un capitol întitulat chiar aşa ca-n titlul meu: Be the prince! Era vorba despre o fetitţă care îi cerea acest lucru tatălui ei... etc, nu intru în detalii, citiţi cartea, vă informez eu când apare şi v-o şi împrumut.

Ei, şi cum stăteam eu aşa şi mă gândeam cum ar da mai bine titlul respectiv în limba meternă, iaca ajunge şi Roxi o mică prinţesă, cu prinţesele lui Disney în tot capul, nu mai vede şi nu mai vrea decât Cenăşăreasa pe chiloţei, Albă ca Zăpada pe maieu, Belle din Frumoasa şi Bestia pe pijama şi aşa mai departe. Iar eu trebuie să fiu, în joaca ei, aţi ghicit! Prinţul!

- Fii tu prinţul! - zice Roxi.

Iar eu îi mulţumesc pentru idee şi o transpun în scris în carte.
Iar prin prezenta îi recunosc copyright-ul pentru titlul respectiv de capitol.

If you can dream it, you can do it!

...says Disney!

Of, telefonul meu!

Compania de telefonie mobilă (nu spui care, companie roşie importantă!) al cărei client sunt de un deceniu! (da, un deceniu de fidelitate! aveţi vreun premiu pentru mine?) s-a auto-sesizat în privinţa acestui lucru şi au pus un nenică să mă sune. Carevasăzică, să mă întrebe de sănătate.

Zic:
- Bine aţi nimerit, că eu am pus mâna pe telefon să vă sun în aceeaşi problemă, dar m-am pierdut prin meandrele circuitelor lui *222 şi am renunţat, am venit la un magazin Vodafone şi am dat peste un incompetent şi iar am renunţat, aşa că apelul ăsta vine la mare fix, ca să încununeze şi să pună capăt înjurăturilor cu care vă gratulez în fiecare zi!

Zice că are o ofertă specială pentru mine, că de ce să plătesc la fel ca acum 10 ani, când între timp piaţa asta s-a tot schimbat şi, din fericire pentru clienţi, concurenţa a dus la ieftinirea serviciilor, că pot să plătesc la fel şi să am mai mult.

Zic:
- Bine, hai să batem palma! Daaar... am adunat şi nişte puncte de fidelitate şi dacă tot reînnoim contractul, hai să-mi iau şi un aparat nou, că eu am prostul (sau bunul?) obicei să ţin câte un aparat până nu mai există decât în muzeul firmei producătoare. Aceeaşi mereu, că-s fidelă până la capăt, nu spui care, firmă importantă, vă dau doar un indiciu: începe cu N şi se termină cu ...okia.

Buuun. Merg eu într-un magazin să aleg, probez şi achiziţionez un aparat nou. Decât că pac! S-a terminat norocul meu la telefoane! N-oi fi schimbat eu decât vreo 2 în deceniul asta de clientelat la Vodafone, dar acum mi s-a înfundat! Am ales un 3120 classic - pentru necunoscători, nu vă bateţi capul cu detalii, e un telefon simplu, cum îi zice şi numele, classic.
Căruia nu i-a trebuit decât un sim inserat în fund ca să înceapă să facă pe nebunul. Doar am ieşit din magazin cu el că i s-a înnegrit ecranul şi nu mai dădea niciun semn de viaţă. Eroarea majoră a mea a fost că, în loc să mă întorc în magazin, recurg la presupunerea că poate n-am fost atentă şi vânzătoarea a scos sim-ul din el, aşa că îl resuscitez singură, pe trotuarul din faţa magazinului, porneşte şi merg mai departe.

Iar crizele lui de personalitate au continuat: ba nu îmi arată cine mă sună pentru că este negru sau alb sau cu dungi verticale colorate, ba nu pot eu să sun pentru că nu pot consulta agenda, ba nu-mi recunoaşte sim-ul, ba connexion failed... Iar culmea personalităţii lui a fost când în sfârşit, după vreo 5 zile de chin d-ăsta, îmi fac drum pe la magazin să-l duc înapoi şi telefonul se ruşinează şi nu vrea să facă figuri în faţa vânzătoarei, care nu poate constata defecţiunea, care doar îmi schimbă sim-ul vechi de un deceniu cu unul nou, presupunând că poate fi de la asta, şi plec.

La 2 ore eram înapoi! Cu telefonul în crize şi eu în spume! Doar că de la început bonul de ordine m-a distribuit unei alte consultante, care cu mare amabilitate mi l-a luat pentru service şi mi-a adus altul împrumut până la repararea celui personal.

Impasul treizecist

O altă prietenă a renunţat la serviciul de la birou în favoarea unei vieţi mai libere de constrângeri, în care să-şi facă loc şi grija pentru copii, soţ, casă, cât şi pentru sine însăşi, prin timpul alocat lecturilor.
Şi nu e nici acesta un caz izolat. În ultima vreme, cam de când îmi desfăşor şi eu activitatea profesională pe lângă casă, mă tot înconjor de astfel de persoane.
Iar fenomenul nici măcar nu este "sexist", nu doar persoane de sex feminin fax asta, ci şi bărbaţi - dar într-o măsură mai mică, fireşte, ei sunt capii familiei şi trebuie să asigure, în bună tradiţie încă din epoca de piatră, necesarul de hrană şi să apere peştera de invazii.

Aşadar, personal consider că traversăm un impas. Impasul trezecist, l-am numit, bazându-mă pe media de vârstă a persoanelor implicate.
Nu-mi sunt foarte clare cauzele - poate fi ceva comun tuturor femeilor care au o oarecare experienţă profesională, dar şi datorii de familie şi unu-doi copii.
Poate însă fi şi/sau ceva comun epocii pe care o traversăm, cu toată istoria pe care o avem în spate - generaţie de sacrificiu, ni se zicea în şcoală. Suntem o generaţie a tranziţiei, simţim toate schimbările pe pielea noastră.
Părerea mea e că cine a apucat-o pe calea asta, doar foarte greu mai poate s-o ia înapoi, spre lucratul în "fabricile" multinaţionale, sau chiar mai micuţele naţionale. Calea asta duce doar spre "casnică modernă", de un nou format: cu activităţi profesionale duse în paralel şi menite pe de o parte să asigure hrana spirituală, pe de alta, pe cea reală, adică şi ceva bani.

Părerea mea!