Amintire de Paşti

Livada

De Paşte am ajuns la ţară, în curtea copilăriei mele. Lucrurile s-au schimbat între timp, bătătura nu mai geme de orătănii şi acareturi pentru creşterea lor şi pentru hrana de iarnă pentru ele.

Un lucru începe să reapară: împărţeala de Paşte. A făcut mama câteva farfurii pe care le-a împărţit pe la câteva vecine, la schimb cu împărţeala lor, că aşa "se face".

Însă asta mi-a readus în memorie o întâmplare de demult, de un Paşte cu bunicii mei, acum vreo... 30 de ani.

Mamaia pregătise aceste farfurii cu împărţeală şi mă trimitea cu ele pe la vecine: la tuşa Gherghina, la tuşa Mariţa, la Ionica... Şi la Roiba. Roiba era o femeie înaltă, zicea mamaia: "Te vede Roiba peste şapte garduri", şi aşa îi rămăsese porecla, Roiba.
Locuia pe uliţă, dar puteam ajunge la ea pe portiţa din fundul grădinii şi o strigam la gard. Aşa că am luat farfuria de la mamaia, cu lumânarea aprinsă şi apoi stinsă ca să nu mă ard eu, şi am pornit-o pe poteca din grădină. Poteca aluneca printre rândurile cu răsaduri proaspete de ceapă, usturoi, salată şi morcovi, pe o parte, şi via şi livada de pomi fructiferi, pe cealaltă parte. Eu, printre ele, mergeam săltat spre portiţa grădinii, dar şi cu fereală să nu pierd ceva de pe farfurie.

Când, deodată, o aud pe mamaia în urma mea:
- Acriţa! - aşa mă alinta ea: Anca-Ancuţa-Acriţa.
Mă opresc şi mă întorc nedumerită. Ce-o fi uitat?
- Stai, fa!
- Ce e, ce ai uitat?
- Auzi, cum o strigi pe femeia asta la care te duci?
- Păi, cum? Roiba!
- Nuuu, fa!, a făcut mamaia. Parcă o văd, parcă îi văd gestul ei când te contrazicea, parcă vroia să dea ceva la o parte, dădea cumva din mână şi din cap în lateral. Un gest fizic, ce putea să înlăture chiar o neplăcere ne-simţită, morală, psihică.
- Păi, cum altfel?
- Tanti Nuţu, aşa să o strigi. Aşa o cheamă.
- Păi şi de ce îi spune Roiba?
- Aşa îi spunem, toată lumea are o poreclă: Bastoana, Botoasa, Birlicioaia, Lupa... Ea e Roiba, dar o cheamă Elena, adică Nuţu, o strigi tanti Nuţu, ai înţeles, fa?
- Da, mamaie.

Aşa am luat eu cunoştinţă cu poreclele satului. Adică, le ştiam, dar le credeam nume. Mă miram eu că sunt aşa ciudate. De atunci am început să îi bat la cap să îmi spună poreclele tuturor de prin sat.