Atelierul de acasă: tipare pentru mărgele termoadezive

Tot la cererea publicului cititor şi blogo-ascultător, mi-a făcut plăcere să-mi exersez abilităţile de pus X-uri într-un Excel şi am realizat tiparele pentru 2 dintre modelele pe care le-aţi văzut mai înainte aici şi aici. Hello Kitty şi Angry Birds, here they come! :)

M-aş bucura să văd cum au ieşit.

Pila mea la carne a făcut downshifting

Aproape de blocul meu este un magazin de carne de pasăre de la o Avicola nuştiucare. E bine să ai carne de pasăre proaspătă aproape, nu mai trebuie să cumperi de la supermarket sau hipermarket şi să congelezi, iei doar când îţi trebuie pentru gătit.

Numai că uneori nu e aşa proaspătă... Căci fie stă într-un frigider peste week-end şi se mai ia curentul, şi-apoi stă ca-ntr-un bufet şi când o cumperi nu mai ai ce să faci cu ea, fie e primită de câteva zile bune şi, deşi în termenul de garanţie, nu e bună pentru copii... În fine, ştiţi cât de important e să ai carne proaspătă pentru mâncarea copiilor. Mai ales când copiii, cum a cazul cu ai mei, sunt carnivori din tată-n fiice, nu concep verzituri în supe-ciorbe dacă nu dau şi de carne, tocăniţele le acceptă după ce devorează carnea, ş.a.m.d.

Dar s-a întâmplat ca la magazinul despre care fac vorbire să lucreze ca vânzătoare o doamnă cu care treptat "ne-am împrietenit". Mai mă duceam singură şi o atenţionam că vreau să fie proaspătă şi bună marfa "că iau pentru copii", mai mergeam chiar cu copiii după mine în drum de la grădiniţă spre casă să luăm mai ales piept dezosat pentru sniţelele pe care le prepar cu ajutorul lor, al copiilor. Iar ele, copii, deh, i-au furat repede inima.

Aşa că mă avertiza când nu era bună carnea: mai voalat - "nu gătiţi azi, gătiţi mâine, că primim marfă mâine dimineaţă", mai pe faţă - "sunt congelate şi decongelate, nu vă dau!" Şi ne înţelegeam perfect! Ea mi-a explicat şi treaba cu ouăle de la găinile crescute la sol sau în baterii, cum să recunoşti după albuş un ou bun de altul rău. Ea le-a făcut pe fete să le placă ouăle de prepeliţă cele pline de sănătate!

Aşa că m-am cam întristat când mi-a zis, zilele trecute, că ea nu mai vine. Că o să stea acasă, că are şi ea o fetiţă care a început clasa I şi e foarte greu, când ea e la magazin toată ziua, că şi-aşa la ce frecuşuri are cu patroana pentru că a prins-o că face recomandări clienţilor... Când îşi mai ştie şi copilul chinuindu-se cu lecţiile singură acasă... Şi mai e în urmă şi cu treburile casei... Găteşte numai noaptea... Aşa că i-a venit ca singura şi ideala soluţie să renunţe o vreme la serviciu.

M-am întristat, dar o înţeleg, că doar mame suntem!

Pyssla, my love!

La cererea publicului, revenim cu o serie de modele realizate cu biluţe colorate Pyssla - cu ajutorul copiilor, sau chiar făcute de ele.

Modelele sunt realizate "în casă", "handmade" şi sunt ecologice. A, nu, ecologice nu sunt. Ei, ce să-i faci, nimeni nu-i perfect.

Doar că nu le-am găsit nicio (altă) întrebuinţare: nu ştiu cum să le afişez în camera lor, sau să le agăţ, sau... Aveţi vreo idee?

Bancul realităţii româneşti

Pleacă Ion din sat în America şi devine "John" mare om de afaceri.

După un timp fiind în concediu, se întoarce în sat şi oferă fiecărui sătean câte 100 dolari. Toata lumea mulţumită, îl laudă pe John ce băiat bun este.

Următorul an, la fel oferă 100 dolari când revine în sat, lumea mulţumită, numai cuvinte de laudă pentru John.

În al treilea an, John oferă fiecarui sătean numai 50 dolari. Se întâlneşte Gheorghe cu Vasile:

- Vasile ţie tot 50 dolari ţi-o dat?

- Tot, măi Gheorghe!, zise Vasile nemulţumit.

- Eu nu pot sta aşa, mă duc să-l întreb de ce!..

Se duc amândoi la John, iar Gheorghe îl întreabă:

- Măi John, lumea e nemulţumită în sat, de ce ne-ai dat numai 50 dolari?

- Ştii măi Gheorghe, a venit criza, a intrat băiatul meu cel mic la facultate, au crescut cheltuielile, bani sunt mai puţini, asta e viaţa e greu!

La care Gheorghe către Vasile:

-Vezi măi Vasile, John îşi ţine baiatul la facultate pe banii noştri!

(Notă: banc găsit pe internet, dar m-am gândit că merge aşa, de sâmbătă dimineaţa)

Lecţia de engleză

Ilinca şi Roxana stau de vorbă, într-unul din momentele (slavă Domnului, din ce în ce mai dese!) lor frumoase, de surori bune şi mai ales binevoitoare:

Roxana:

- Masă în engleză se zice teibăl.

Ilinca:

- Teibăl!

- Scaun în engleză se zice ceăr.

- Ceăr.

- Uşă se zice door.

- Door.

Şi tot aşa, au făcut înconjurul englezesc al sufrageriei - care se zice livingrum - şi au numit şi denumit toate lucrurile. Sau mă rog, toate ale căror denumiri le ştiau şi în engleză. Mai întâi Roxana, şi apoi, ca Bambi care repetă după Bocănilă, ştiţi secvenţa, repetă şi peltica de Ilinca.

Constat o tendinţă pedagogică la Roxana, de a o învăţa pe sor-sa cum "se zice", cum "se face" un lucru sau altul. Şi o tendinţă docilă la Ilinca, care repetă atentă, diligentă.

Dar asta o spun aşa... că n-am eu ce face şi analizez şi întorc pe toate părţile toate lucrurile. Altfel, probabil că sunt doi copii normali - şi atât! :)
De altfel, se vede şi din poză (@AncaIlie - august2011) ce normali sunt... nu?

Eu nu cred nici în Iehova

Eu nu cred nici în Iehova, vorba poetului. Dar în reclamă cred! În reclama la detergent de vase cred acum cu toată puterea!

Ştiţi tipul acela de reclamă - cam tâmpiţică, credeam pe-atunci, în care cu un detergent "obişnuit" se spală câteva farfurii, în vreme ce cu unul "publicitat" se spală infinit mai multe, gospodina are mâinile moi şi îmbălsămate, şi toată lumea e fericită?

Ziceam atunci: ei, cum să se consume mai mult detergent "obişnuit" decât unul bun, la acelaşi număr de farfurii? Consumi atâta detergent cât pui pe buretele de vase... nu?

Ei bine, eu am cumpărat un astfel de detergent "obişnuit" acum câteva zile, în neţărmurita mea credinţă că orice detergent de vase e la fel ca altul. Îi zice TOJI, ca să ştiţi ce ocoliţi.

"To ji or not to ji! This is the question!", tre' să mă vedeţi cum recit singură prin bucătărie, la ora de spălat vase!

Şi pun detergent, şi frec, şi iar pun detergent, care parcă se evaporă, şi la final vasele sunt doar îmbâcsite, mâinile aspre şi nimeni fericit.

Aşa că, d-aia zic: de-acum cred în reclama la detergenţi de vase, sunt foarte atentă să ocolesc detergenţii "obişnuiţi", nu mai fac teste de piaţă pe pielea mea şi a vaselor mele!

Şi mă gândesc... tre' să schimb focusul, căci nu mai e mult (sper!) până vom schimba spălatul vaselor la chiuvetă cu maşina de spălat vase!

Acolo să te ţii alegeri!

Ce fel de maşină de spălat vase - sau m.s.v., cum am văzut să-şi nota electricianul pe schemă?

Trebuie un anumit tip de detergent, special pentru maşina de spălat sau merge şi cu din ăsta... "obişnuit"? Tre' să strângi suficiente vase cât să umpli maşina sau merge şi cu câteva farfurii? Consumă multă apă, energie, detergent sau la final ieşi mai economic decât spălatul manual la chiuvetă?

Din aceste dileme... you know...

Downgrading jobs

Îi povesteam soţului că am văzut pe un site de locuri de muncă un job de introducere de date la o firmă care se ocupă de procesarea de documente pentru diverşi clienţi. Care firmă mai are şi sediul aproape de autostrada soarelui, adică destul de aproape de unde ne vom muta în curând (sper!)

El îmi zice că nu e nimic interesant într-un astfel de job, că e doar mecanic, că nu-ţi foloseşti capul şi că după 8 ore de aşa ceva, zi de zi, ajungi să o iei razna.

Dar eu şed şi cuget... Dacă nu o voi fi luat-o razna deja până atunci, cam cum aş putea să-mi folosesc capul peste X ani, când mă voi întoarce totuşi în câmpul muncii aceea, de 8 ore pe zi?

Căci până atunci mi se vor fi tocit şi ultimii neuroni, mi se vor fi risipit în vânt şi ultimele icniri de entuziasm profesional, măturate hăt, departe, de anii de spălat vase, spălat rufe, călcat rufe, strâns jucării din sufragerie, strâns jucării din bucătărie, strâns jucării de peste tot, aranjat paturile, gătit mâncare, aspirat praf, mopuit podele, şters praf de pe mobile... alergat pe la Registrul Comerţului, pe la Notariat, pe la contabilitate, pe la poştă... pe la grădiniţă, pe la şcoala de engleză, pe la bazin... pe la piaţă, pe la dentist cu copiii, pe la dentist cu mine...

Şi deja mă lasă oasele, zilele astea sunt "măicuţa bătrână cu brâul de lână", că mă doare mijlocul de numa!

Şi nici n-am început şcoala încă, şi nici nu ne-am mutat la casă cu curte încă...

Hmmm... Downgrading jobs, ziceţi? Care din ele? :)

Aşa că, zic, un astfel de job, în perspectiva anilor ce vor veni, sună chiar relaxant! Oare oi putea să-mi rezerv de pe acum un loc? :)))

De-aş fi fost psiholog de copii...

De-aş fi fost psiholog de copii, probabil că mi-aş fi făcut mâna pe copii mei, şi le-aş fi dat un test "de control", cum am citit eu pe la Ana Savin, de exemplu, că e cea mai recent citită (adică, terminat zilele trecute "Totul se întâmplă înainte de 6 ani", din care mi-a rămas îngăduinţa autoarei privind o palmă la fund, însă tot nu cred că pot să fac asta, chiar de ştiu că e mai bine decât să ţii copilului discursuri moralizatoare, ceea ce cam fac, din păcate...)

Revenind - aseară pregăteam cina familiei la bucătărie, în timp ce fetele se jucau în sufragerie cu câte o păpuşă pe post de marionetă pe care o puneau să spună diverse chestii. Şi deodată o aud pe Roxana, adică vocea unei păpuşi Dora pe care o manevra în timp ce o bătea pe cealaltă păpuşă:

- Na, na! Na, mami! O iubeşti mai mult pe sora mea!

Acuma, toţi autorii de cărţi din acestea de psiho-cunoaştere a copiilor pe care le-am citit mi-ar fi explicat, aşa cum de altfel o fac în cărţile lor, că al meu copil vorbeşte prin "gura" păpuşilor, scoate aşadar pe gură ceea ce simte. Îmi pare rău să constat că asta simte Roxana, şi recunosc că deşi mă chinui din răsputeri să le fac să vadă că le iubesc la fel de mult, ceea ce aşa este, totuşi Ilinca, fiind mai mică (iar acum şi bolnăvioară), şi mai pisicoasă din fire, parcă "cere în braţe" tot timpul, parcă nu te poţi abţine să n-o răsfeţi, în vreme ce Roxi e responsabilă şi independentă (apropos de asta - 2 zile, cât n-am luat-o şi pe Ilinca cu noi la grădi pentru că era răcită, Roxi mi-a cerut s-o las să meargă singură în clasă de la poarta grădiniţei - ceea ce am şi făcut, spre disperarea soţului, căruia i se pare că o las prea liberă prea devreme!).

Nu mai ştiu ce recomandă aceiaşi psihologi să faci, ca părinte, odată ce constaţi problema asta, însă eu am avut o discuţie cu Roxana. Nu imediat, nu am luat-o de la joacă, dar destul de repede cât să nu uite. A ascultat, a admis că aşa simte, dar că ştie că nu e aşa, şi ştie că le iubesc pe ambele la fel. Ştie că aproape doi ani, înainte de naşterea Ilincăi, am iubit-o doar pe ea, ca şi copil al meu, al nostru.

Soluţia ei la problemă ar fi - mi-a spus - fie să nu fi născut-o şi pe Ilinca - ceea ce nu se poate, ce-i făcut, e făcut şi nu depinde de ea. Fie să mai facem noi o fetiţă, ca să echilibrăm situaţia! Că nu se supără pe noi nici dacă e băiat, dar că mă roagă ea mult să-l conving pe tati, că ştie că trebuie să vrem amândoi!

Şi s-a întors la păpuşi ca să reia discursul bătăios de "na, mami, na, na, o iubeşti mai mult pe sora mea!"

Voi ce ziceţi de asta?

Reţetele zilei

Şi azi, Ilinca stă acasă "în medical".

Reţeta 1 - de combatere a stării ei proaste de sănătate:

- aerosoli cu 1 ml dexametazonă şi 2 ml ser fiziologic - pentru răguşeala care nu vrem să dea în laringită veritabilă. Are o voce de zici că-i Amanda Lear în devenire!

- batista bebeluşului ataşată la aspirator, după aplicarea apei de mare din spray (s-a făcut aproape juma de milion un tub de spray cu apă de mare, frate! nu puteam să iau eu un bidon astă-vară din Neagra noastră Mare?) - pentru mucişori rebeli

- din fericire, n-are febră şi sper să nici nu facă

Reţeta 2. supă cremă de legume cu crutoane pentru prânz

Nu merge la grădi, deci mănâncă acasă de prânz, deci trebuie să gătesc ceva potrivit pentru datele problei: copil, răcit, prânz.

Aşa că am pus la fiert cu sare marină câţiva morcovi, cartofi, ardei, 1 albitură, câteva cepe, după ce au fiert puţin am pus şi o mână de boabe mazăre, după ce au fiert le-am scurs de zeamă, le-am pasat cum făceam când copiii erau bebe (Ooo, tempora!), am pus la loc zeama şi am mai dat un clocot, şi a mâncat cu crutoane. Acestea au ieşit de mare excepţie din pâinică mini-baghetă de la BelForno (deci, fiţi atenţi, trebuie musai! pâine de felul ăsta - cum zic câte unii bucătăraşi prin reţete), tăiată bucăţele, într-un vas de iena, cu ulei de măsline şi busuioc presărat.

Reţeta 3. pentru petrecerea timpului

Pyssla de la Ikea - le-am scos de prin dulapuri, unde zăceau de pe la precedentele răceli şi, deci, stat prin casă al copiilor. (Apropos - nu ştiţi unde găsesc nişte foaiţă de calc de care se foloseşte pentru desfacerea modelelor de pe plăcuţă? Că-s cam obosite cele originale, le-am folosit mult peste numărul admis de utilizări... dacă ar fi avut aşa ceva prevăzut)

Şi iată câteva mostre din ce am creat împreună.

DECÂT o obsesie

Vă aduceţi aminte de scatoalca pe care mi-am mâncat-o acum vreun an şi jumătate de la copilul cel mare, Roxana, având ea atunci vreo 4 ani jumătate, referitor la folosirea ultra-corectă a lui DECÂT în propoziţii afirmative? Remember!

Toată vara asta l-am corectat pe nepotul C.D., de 5 ani, referitor la aceeaşi greşeală. Marea mea satisfacţie a venit odată cu sfârşitul vacanţei de vară, când am constatat că băiatul formula nu una, ci toate enunţurile respective corect, cu DOAR sau NUMAI. Fireşte că am fost fericită că vorbele-mi n-au fost în van, cum zice mama pisică în Pisicile Aristocrate, unde ai pus sămânţa, în cele din urmă va ieşi o floare.

Dar această victorie a venit la pachet cu reluarea eforturilor - atunci când am constatat, dintr-o dată, că Ilinca, copilul cel mic, de 4 ani, foloseşte DECÂT în toate enunţurile, fie ele afirmative sau negative! Am refăcut stocul de nervi tari din dotare şi am reînceput vânătoarea de vorbe, asalturile de corectare a DECÂT-urilor.

Acuma, spuneţi şi voi, sunt eu prea exagerată? Dacă e să mă irite ceva mai mult decât acest DECÂT, atunci este numai faptul că am impresia că parcă toată lumea îl foloseşte aşa. Am ajuns (obsesive-compulsive behaviour, se zicea despre mine la un moment dat...) să îl vânez la toţi interlocutorii, să îi provoc să îl folosească greşit şi pac! gata, le-am pus eticheta!

Deunăzi m-am trezit (ca din Metamorfoza lui Kafka): dar dacă cumva aşa este DECÂT corect? Dacă cumva s-a dat normativ de la Academie, iar eu, aeriană cum sunt, n-am aflat? Ziceţi-mi, salvaţi-mă, arătaţi-mi regulamentul cel nou, ca să nu mă mai chinui!

Ciorbiţă de văcuţă

Diminutivele nu prea îşi au locul atunci când găteşti o ditamai oala de 5 kg de ciorbă de vită. Dar aşa i-a rămas numele de pe când am gătit prima oară felul acesta pentru copiii mei, la vremea diminutivelor.

În paranteză fie spus - da, ştiu că nu e corect să te prosteşti atunci când vorbeşti cu un copil, să îl consideri handicapat sau să crezi că n-ar putea pricepe ce spui decât dacă "miceşti", dacă "micşorezi", dacă "minimizezi" toate lucrurile. Dar nah, nimeni nu se naşte învăţat, oameni suntem şi greşim cu toţii sau învăţăm mai târziu.

Cu explicaţii sau nu, cert este că ciorbei de vită la noi în casă i se spune ciorbiţă de văcuţă. Iar după spusele Roxanei, nu mai demult decât azi la masa de prânz:

- Mami, eşti cel mai bun bucătar de ciorbă din lume!!

Cu toate complexele mele legate de gătit - şi credeţi-mă, oarecum pe bună dreptate, nu aţi cunoscut un bucătar mai catastrofă, o gospodină mai anti-talent, nu cred că aţi vrea

să gustaţi din 99% din mâncărurile făcute de mine! Cu toate astea, zic, pot să mă laud că ciorbele îmi ies senzaţionale! Adică ce zic eu? Cele mai bune!

Cea de azi s-a compus din:

- piept de viţel aproape 1 kg - cu os, care a făcut zeama şi mai gustoasă, iar carnea am avut noroc să nu îmi ia chiar toată ziua ca să fiarbă la un nivel masticabil, ba dimpotrivă, în vreo oră de fiert cu sare era numai bună. Zeama am spumuit-o mereu.

- separat, am curăţat şi tocat mărunt zarzavatul. Am oroare de răzătoare şi "per se", mi-e frică să nu-mi dau şi degetele pe ea, dar şi pentru produsul final, care arată ca o pastă, nu ca un zarzavat pe care ai vrea să-l simţi prin farfurie, să-l mesteci. Zarzavatul este după cum ai în casă, eu am avut azi de toate "ecologice", din grădina de la ţară: ceapă, morcov, albitură, ţelină, ardei şi roşu pentru cromatică, şi verde. Am călit un pic zarzavatul, doar cât să se îmoaie, am pus apă şi sare şi am lăsat să fiarbă bine.

- după ce a fiert zarzavatul, am pus peste el carnea, oasele şi zeama în care au fiert

- am mai adăugat 2-3 cartofi tăiaţi cubuleţe. Uneori mai pun o mână de boabe de mazăre şi alta de păstăi de fasole verde. Apoi am pus cubuleţe de roşii şi borş (cumpărat de la tanti Maria din piaţa Obor). La sfârşit, pentru culoare şi un pic mai mult gust acru, am pus câteva linguri de roşii conservate de mama la borcan pentru iarnă.

- într-o farfurie puţin adâncă am spart 2 ouă şi am amestecat cu vreo 2 linguri de făină, făcând un fel de tăiţei de casă dar aşaaa, oarecum opriţi din evoluţie (adică nu am eu răbdare să îi întind pe un fund de lemn, să îi tai, să îi usuc... sau ce mai presupune produsul acesta) şi am turnat uşor, ca să nu facă cocoloaşe, compoziţia aceasta în ciorba aproape gata. Am lăsat să fiarbă făina, am pus leuştean şi frunze de ţelină tocate (din congelator).

Am servit-o la masă cu smântână şi (doar pentru adulţi) ardei iute.

(foto: ciorbă de văcuţă la OalaCuBunătăţi.ro)

Ilincisme

Ilinca, aseară:

- Mie mi-e frică să mă fac mare!

- De ce ţi-e frică?

- Pentru că n-am fost niciodată mare până acum!

No comment!

Clientul de piatră

Luni a fost o zi mai atipică. Sau poate că nu?!

Dis de dimineaţă, soţul abia întors de cu seară din excursia cu şcoala team building cu firma, mă anunţă că-mi lasă maşina în parcare cu scopul de a merge eu să plătesc şi să iau glafurile pentru casa în construcţie, de la producătorul de piatră naturală. Şi pleacă la serviciu.

După ce duc copiii la grădiniţă, dau să aflu mai multe detalii. Şi aflu că trebuia să plătesc o sumă de care nu dispuneam, şi că glafurile respective, din piatră naturală, zic, cântăreau cam 500 de kg şi unele măsurau până la 2 metri lungime.

Ştiu că nu le am cu ingineria, dar mă uit eu aşaaaa, lung, "ca cloţa la bobocii de raţă", vorba lui nea Mărin (aka Amza Pellea) la maşină, mă scarpin în cap, şi zic: Nu încape! Nu încape îndoială că 1. trebuie să împrumut nişte bani 2. trebuie să caut o dubiţă pentru piatră. Găsesc eu (fată descurcăreaţă, nu vă zisei?) şi bani, şi dubiţă cu şofer disponibil, mergem la firma cu pricina - undevaaaa, încoloooo, în afara Bucureştiului.

Şi începe un "clientul nostru, fir-ar al dracului de client, cine te-a pus să cumperi de la noi?!" în paşi de dans:

Pasul 1. aştept vreo 2 secole la recepţie să mă ia cineva în primire.

Pasul 2. aşteptăm împreună, eu şi "recepţionerul", să termine alt coleg ceva de scris - şi cu cât îl întreba mai abitir cât mai are, cu atât domnul respectiv, trecut de multişor de prima tinereţe agilă şi grăbită, era mai autist la orice solicitare şi scria mai pedant, meticulos şi tipicar neşte hârţoage.

Pasul 3. Nu zici că încep cei doi să se certe în faţa mea? Deci, dacă n-aţi înţeles şi ca să vă picturalizaţi în minte scena: eu - client venit să le cumpăr marfa! ei - vânzătorii mărfii,  se certau în faţa mea că nu e de competenţa niciunuia dintre ei să meargă în secţie să vadă dacă e gata comanda mea! De-mi venea să le zic că mă duc eu, doar să nu se mai certe că le cauzează la aportul de alţi clienţi!

Pasul 4. cel mai tânăr cedează şi pleacă "pe secţie", de unde vine după vreo 10 ore (sau aşa mi s-a părut mie, care aşteptam în recepţia magazinului) cu răspunsul. Cu răspunsul că nu erau gata glafurile! De unde ne sunaseră de vreo 2-3 zile că să venim să le luăm, dintr-o dată nu mai era gata, erau la făţuit, lăcuit, spălat, lustruit... nu mai ştiu ce alte procedee de pierdut timpul clienţilor. Zic, şi cât durează chestia asta? Păi, vreo oră jumate, dar mai bine veniţi după ora 12.00 (atunci era 10.00 dimineaţa) ca să fiţi sigură că e gata.

Ies, negociez cu băiatul cu dubiţa - avea şi el alte treburi, alte drumuri de făcut... Şi rămâne pe mai târziu.

Pe la ora 13.00 caut pe Internet un număr de la firmă şi sun. Nu e gata, veniţi pe la un 16.00-16.30. La ora 16.20 dau din nou telefon şi mă iau la rost, că de ce n-aţi venit, v-am zis că e gata de la 16.00? Că noi la 17.00 închidem pentru recepţie marfă! Ei, să mori tu? - îmi venea să-i zic, dar na, sunt client, n-am voie să mă supăr, că poate nu-mi mai dau marfa, mai ştii?

În fine, băiatul cu duba, serviabil, se oferă să meargă singur după marfă - eu deja intrasem în programul de după-amiază de luat copii de la grădi şi alte chestiuni "kids related". Şi banii - să-şi mai pună pofta-n cui, o să le plătim după ce luăm marfa, dacă se comportă aşa!

Seara aflu că totul s-a terminat cu bine în această rundă, băiatul a dus piatra la casă, muncitorii au descărcat şi gata. Chiar mă gândeam că poate sunt eu prea sensibilă, soţul îmi zicea că aşa sunt toţi ăştia, că uite, ca să vezi şi tu ce am eu de tras de când am început construcţia casei... etc.

Daaaaar... deznodământul poveştii aveam să-l aflu ulterior: tâmpiţii de la firma de piatră ne dăduseră alte bucăţi, nu cele pe care le solicitasem în această primă tranşă şi de care aveau nevoie muncitorii ca să avanseze cu construcţia!

Şi măcar de-ar fi fost ăsta deznodământul, că în fond, tot era bine că ne dăduseră o parte din piatră. Daaaaaar... muncitorii au spart una din bucăţi, cea mai mare şi mai făţoasă, şi alte 3-4 piese le-a ciobit la montare!

Şi-uite aşa, clientul nostru dă şi căruţa de bani, îşi pierde şi ziua, iar la final e la cheremul unor... vânzători şi muncitori! Ce să fac, dacă mie mi-a plăcut cartea? Nu puteam şi eu să fiu vânzătoare sau muncitoare?

(Foto @AncaIlie - din "Operaţiunea casa" - un capitol din care poate voi mai povesti)