Michael Thompson, la o lună

O lună s-a scurs de când Michael Thompson ne-a vizitat şi ne-a vorbit, ne-a luminat şi nu ne-a judecat rolul de părinţi. Dar deşi o lună plină cu de toate s-a scurs de-atunci, mie încă îmi răsună în urechi unele din vorbele lui. Am luat parte doar la o secţiune (din cele patru) ale conferinţei, dar foarte folositoare. Şi anume, la cea în care ne-a vorbit despre "Creşterea unor copii responsabili" (How to raise responsible children) şi, respectiv, "Presiunea pe copil" (The pressured child).

1. De-o pildă, aud şi-acum îndemnul de a nu pune presiune pe copilul şcolar. Aş putea spune că acesta a fost cel mai mare câştig al meu, după conferinţă. Am realizat că ar putea fi adevărat ceea ce mi-a mai spus şi alteori soţul (dar eu ziceam atunci că doar mă contrazice, nu vrea să îmi acorde susţinerea în creşterea şi educarea copiilor noştri etc). Şi anume - că poate nu tuturor le place să înveţe aşa cum mi-a plăcut mie (şi îmi place încă). Adică, să tocesc, să exersez, să tind spre performanţă în orice fac. Zice soţul că ai noştri copii cu siguranţă sunt plămădiţi din aluat genetic de la mine, dar şi genetic de la el, dar şi personalitate proprie, împrumuturi de la vremurile în care trăim, de la prieteni... etc.

Iar Thompson a spus-o chiar aşa: "Not everybody likes school!"
În plus, mulţi adulţi cred că şcoala e o pregătire pentru viaţă. Dar nu este. Copilul dvs. deja îşi trăieşte viaţa "as we speak"!

Acum e momentul să vă povestesc ceea ce i-am povestit exaltată şi Siminei (că se nimerise lângă mine, aşa că a trebuit să mă asculte), imediat după ce mi s-a produs această reveleaţie:
în şcoala generală fiind, eu şi soţul meu colegi de clasă, pe el şi încă unul tot înalt îi trimitea profesoara de geografie la cabinetul de hărţi să o aducă pe cea potrivită pentru lecţia de zi. Şi nu de puţine ori se întorcea aproape de sfârşitul orei, lac de transpiraţie după un bun joc de fotbal în curtea şcolii, şi mai şi făcea pe niznaiul că n-a găsit harta, că nu era acolo, poate au luat-o cei de la altă clasă. Iar eu, o adevărată Hermione Granger avant la lettre, dădeam ochii peste cap furioasă: câtă incompetenţă! cum să nu găseşti o hartă? inadmisibil!
Şi cu toate astea, nu a ajuns un derbedeu, cum aţi putea crede, ci conduce cu succes echipe mari de programatori şi "testatori" de software pentru telecomunicaţii.

Oricum, cu fetele noastre nu se pune problema: Roxana tocmai ce ne-a adus zilele trecute testele de evaluare acasă la semnat: toate cu FB cu felicitări. Iar Ilinca ... mă rog, nu ştiu eu cum s-o fac să ţină minte zilele săptămânii în ordine, însă face cele mai frumoase potriviri de culori şi asortează hainele într-un mod unic. Dar ce de cicăleală îi e dat Roxanei să audă de la mine! Acum, după momentul Michael Thompson în viaţa mea, cred că am reuşit să mă mai temperez. Şi oricum, niciodată nu i-am cerut să fie prima din clasă, cea mai cea la toate materiile. Ar fi o presiune prea mare, pe care am înţeles-o de mult.

Michael Thompson spunea, glumind, că 50% din copii sunt în a doua jumătate a clasei, iar părinţilor pur şi simplu nu le vine să creadă! Explica apoi că trebuie să găseşti un alt fel de a privi lucrurile. Nu toţi copiii vor ajunge premianţi, ceilalţi trebuie să găsească o cale de a trece prin şcoală. Şi să-şi descopere celelalte calităţi existente şi care vor face din ei oameni. În opinia lui, cea mai mare presiune a copilului este anxietatea părinţilor! Nu trebuie să uităm asta! Şcoala nu este o competiţie. Există şi "connection" - prietenii, "recognition" - abilităţi, creativitate. Unii pot avea probleme de învăţare, dar pot fi buni atleţi. Trebuie să fie ceva ce le place. Sunt multe feluri prin care poţi să treci cu succes prin şcoală.
Ca părinţi, avem datoria să înţelegem ce le place şi cât de mult, când apare presiunea şi nu le mai place ceea ce fac.

2. Ba nu, cel mai mare câştig al meu ascultndu-l pe Michael Thompson a fost când acesta a întrebat bărbaţi din audienţă la ce moment au început să devină independenţi, auto-suficienţi, responsabili, iar răspunsurile arătau că toţi, absolut toţi bărbaţii (tătici, de altfel) recunoşteau că au devenit responsabili, adulţi cam după vârsta de 20-25-30 de ani, unii nici acum, alţii aproape... deci variaţiuni pe aceeaşi temă: târziu. Din nou Hermione ţipa în mintea mea: What??? Păi eu la 4 ani mă jucam în spatele blocului şi aveam grijă şi de sora cu un an jumate mai mică, la 7 ani mergeam la şcoală cu cheia de gât şi îmi încălzeam mâncarea la aragaz, la 9 ani mă certam cu babele la cozile la carne şi mălai... şi aşa mai departe. Cum adică, nu înţeleg eu ce vrea să întrebe? La ce se referă?

Vă spun sincer, chiar am avut un moment în care mi-am pus la îndoială înţelegerea limbii engleze sau a conceptelor la care făcea referire Michael Thompson.
În momentul în care a întrebat însă şi o femeie din sală, o mămică, acelaşi lucru, lucrurile s-au limpezit: femeile se responsabilizează mult mai devreme decât bărbaţii. De când eşti responsabilă? since ever!, a răspuns mămica. Daa! Şi eu la fel!
Quod erat demonstrandum - vroia să spună expresia de pe faţa lui Thompson.

Iar în mintea mea au apărut brusc 1000 de certuri cu soţul în cei 8 ani jumate de căsnicie şi alţi vreo 3 de prietenie înainte. Eu mereu îl făceam "iresponsabil" - şi când colo, supriză! chiar este! Cu acte în regulă!
Mi-am amintit chiar începuturile, un episod la Budapesta, încă nu locuiam acolo împreună, eram doar într-o vizită prin 2002 cred, într-o seară, veneam de prin centru şi trebuia să traversăm un bulevard mare spre HEV (trenul lor care merge la periferii, poate ştiţi), C. a pornit să traverseze - neregulamentar, fireşte, dar şi fără să se uite măcar în urmă dacă vin şi eu, că nu prea ştiam obiceiurile şoferilor unguri, adică dacă opresc sau preferă oricând să dea peste nişte românaşi. Nimic. a pornit-o şi s-a mai oprit pe celălalt trotuar. Unde în fine am ajuns şi eu şi i-am strigat că are nişte "apucături de burlac".

3. Ba nu, cred că cel mai mult am câştigat atunci când Michael Thompson a explicat cum stă treaba cu disciplina. El spunea că 50% din disciplină constă în a şti ce vrei, să nu te bâlbâi, să nu negociezi cu soţul de faţă cu copilul ce trebuie făcut, sau să îi ceri copilului un timp de aşteptare ca să te consulţi cu soţul/soţia, dar apoi să nu mai revii. Apoi trebuie să fii consecvent. Apoi trebuie să existe nişte consecinţe.

N-am putut să fiu de acord 100% cu ce am auzit. De pildă, în "The final stage of parenting is accepting your child as an adult" eu văd: da, aşa e, dar... uită-te la familiile (tradiţionale, ale părinţilor noştri) de la noi, unde copilul e copil câtă vreme îi trăiesc părinţii. Numai eu ştiu câteva exemple de tipul acesta, unul din ele chiar la mine în familie (sor-mea de 37 de ani nu e adult, e copilul mamei, căci locuieşte încă cu ea, împreună cu cei doi copii ai ei, care apar cumva pe aceeaşi treaptă, sunt toţi 3 copiii mamei.. e complicat şi nu vreau să intru în detalii, doar semnalam lucrurile).

Apoi, nu sunt de acord că în practică lucrurile stau chiar aşa de "răftuite" ca în teorie, familiile nu pot fi 100% doar de un fel sau altul, sunt o combinaţie de autoritate şi permisivitate, de democraţie şi negociere... etc.

Dar sunt de acord (sau vreau să fiu, căci n-am ajuns încă mamă de copii adolescenţi, mă pregătesc, mai ales sufleteşte) că cei mai responsabili copii în adolescenţă sunt cei care au primit cel mai mult "supportive control", susţinere în ceea ce fac, ascultare. Sunt de acord că în disciplină, consecinţele nu trebuie să fie reacţia ta emoţională - "mă enervezi dacă mai faci asta", "mă superi", "uite, plâng" - nici eu nu puteam să sufăr "şantajul emoţional", cum îi spuneam eu mamei atunci când se întâmpla să ne spună (şi pe bună dreptate, zic eu acum, ajunsă la rândul meu mamă) că o enervează ceva din ce făceam, că n-are timp de noi şi ne repezea... etc.

Tot la capitolul disciplină, un sfat pe care îl dă Thompson bun pentru consecinţe este să-l pui pe copil să-şi aleagă "pedeapsa". Ai să fii uimit să constaţi că el îşi percepe fapta ca mult mai gravă decât este şi propune o pedeapsă grea. Am încercat şi eu să fac asta, dar nu m-au prea luat în serios şi de fapt, eu sunt şi destul de "control freak" ca să nu decid eu asta :)
Uneori le cerem copiilor ceva (să-şi facă curat în cameră, de exemplu) pentru că pentru noi lucrul acela valorează mai mult decât pentru ei. Şi nu va valora pentru ei mai mult doar pentru că îi forţăm să facă asta.

4. Poate că cel mai mare câştig al audierii lui Michael Thompson stă în felul în care am înţeles că pot să îmi responsabilizez copiii: retragi controlul puţin câte puţin. În cazul nostru concret, mai întâi (adică tot anul trecut, când Roxi era în clasa I) stai lângă el când îşi face temele. Apoi doar i le controlezi după ce le face (în faza asta suntem acum). Apoi îl laşi să meargă la şcoală cu ele aşa cum le-a făcut, fără să le mai controlezi şi să le corectezi. Este momentul în care copilul va înregistra un regres. Dar e al lui şi de acolo îşi va lua avânt mai sus ... singur!

Trebuie să poţi să înţelegi că, atâta vreme cât ştie să butoneze tastele unui calculator ca să se joace, înseamnă că poate să apese şi butoanele maşinii de spălat rufe, are capacitatea să înţeleagă.

În concluzie, a creşte copii este cea mai dificilă şi mai nesigură meserie din lume!, spune Michael Thompson. I cannot agree more! :)

Comments

  1. Cumnata mea chiar are probleme cu baiatul ei cel mare, in clasa a 2-a, in sensul ca e atit de multa presiune pe el legat de scoala si invatat incit copilul a ajuns la medic. Si din partea scolii (o invatatoare la prima ei generatie, probabil pusa pe fapte prea mari) si a parintilor, care, cred eu, nu stiu sa gestioneze treaba asta cu temele si invatatul. Desi mi-e jena (cum ar fi sa ii dau eu lectii de parenting cind abia am o gigilice de 11 luni), dar i-as face cadou cumnatei cartea Crescindu-l pe Cain. Crezi ca ar fi o idee buna, ar ajuta-o?

    ReplyDelete
  2. Nu am citit "Crescandu-l pe Cain", pot sa ti-o recomand doar din recomandarile celorlalti - am fost la lansarea cartii si am si scris despre acest lucru. Insa este clar ca parintii trebuie sa inteleaga ca mai bine au un copil sanatos cu calificativ "Bine" la scoala, decat unul bolnav (stresat, angoasat etc.) cu "Foarte bine". Parerea mea!

    ReplyDelete

Post a Comment

Popular posts from this blog

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

Odiseea popririi pe cont... și morala din fabule

Sorcova vesela - the new milestone