Posts

Showing posts from April, 2011

10 ani

Image
Azi noapte am avut un vis (real).
Se făcea că eram acolo, în şedinţă de redacţie, toţi. Toţi cei care am început proiectul eWEEK România. Aşa cum arătam şi cum gândeam atunci, în acel aprilie 2001.

Eram 4 redactori, un fotograf şi un SGR (secretar general de redacţie). Şi în afară de SGR, toţi ceilalţi erau băieţi. Mai erau şi câţiva oameni la publicitate, dar pe vremea aceea, idealiştii de noi nu vroiam "să ne amestecăm cu vânzările".

Mă simţeam foarte onorată să fac parte din acea echipă! Până-n ziua de azi, cu toate eşecurile şi, mai ales, transformările din presă, în general, şi din cea scrisă, în special, nu regret nicio clipă că în aprilie 2001 am părăsit Grupul de Presă Bursa pentru o revistă nou-înfiinţată, fără nicio garanţie de succes. Nu numai că eram singura fată, dar eram, după redactorul şef, prima persoană chemată să se alăture proiectului. Apoi au venit şi ceilalţi şi, cam într-o lună, aveam planul editorial, numele publicaţiei, motto-ul care avea să ne călău…

Tu cu cine faci Trezorering?

Image
Doamna cu Firma aştepta nişte bani în contul de trezorerie, dar i s-a comunicat telefonic că nu e bun contul, bugetul instituţiei de stat care urma să vireze banii nu putea vira într-un astfel de cont de trezorerie, nu era bun ...XXX, trebuia unul cu ...0XX. Aşa că doamna mulţumi frumos pentru lămuriri şi-şi notă conştiincioasă ce avea de făcut pentru a remedia situaţia.

- Contul pulii!, izbucni ea, deloc ortodox, după ce închise telefonul mobil. Ăştia de la trezorerie au câte un fel de cont pentru fiecare tip de operaţiune, cre' că au câte un tip de cont pentru fiecare tip de om, nu ştiu! Başca că nu poţi să faci nimic online, nu poţi nici măcar să vizualizezi dacă a avut loc vreo operaţiune! Pentru orice porcărie trebuie să mergi la ei la sediu!

Zis şi făcut. Era deja ora 13.00, îi mai luă vreo 5 minute să se îmbrace, cu fustă, geantă de piele şi ochelari de soare, nu cu blugi şi geantă de cârpă, cum îi e obiceiul - şi alte 10 minute ca să facă copii după 100 de acte pe care îşi…

Dilemă existenţialo-profesională după Paşte

Image
To be or not to be a writer?

O prietenă mi-a recomandat o carte în care personajul principal este o scriitoare. Tocmai am terminat-o de citit. Cred că voi scrie câteva cuvinte despre carte aici. Însă acum doar o remarcă pe care o face autoarea în Postfaţă: să scrii fără să te gândeşti la public, să scrii ca şi cum te-ai adresa ţie însăţi...

Mă uit la un film despre viaţa - fictivă - a unei scriitoare. Curajul o caracterizează, curajul de a-şi da frâu liber imaginaţiei! Şi la fel i se spune, că secretul ei este faptul că nu comunică cu ceilalţi, ci cu sine însăşi.

Filmul după cartea Isabellei Allende "Casa spiritelor"... Seria de romane poliţiste nord-europene, scrise de suedeze, norvegiene, islandeze, daneze...

O veche prietenă, căreia îi pierdusem urma, mi-a găsit blogul şi i se pare că scriu natural.

Toate astea în preajma Paştelui... Or fi un semn?
Neah, mă duc să fac mâncare!

Bucătăria mea străluceşte

Image
Bucătăria mea străluceşte. Argintie este!

Nu, nu, nu de curăţenie. Curăţenie de Paşte nici măcar n-am făcut. Bine, am dat un pic cu aspiratorul prin toată casa că ne înghiţea praful, am şters cu mopul şi am curăţat aragazul, şi am luat praful de pe mobile. Dar cam atât. Oricum, la zelul pe care-l au noii noştri vecini să renoveze apartamentul, de zici că vor să-l transforme în vilă şi să se şi mute până de Paşte, se pune la loc praful peste tot, în casă, pe uşi, pe geamuri...

Dar bucătăria tot străluceşte. Păi ieri, trecând eu prin hala de peşte, am realizat că se cam termină sezonul de scrumbie şi eu nu m-am săturat încă de dânsa. Aşa că am cumpărat vreo câteva bucăţi, le-am curăţat, spălat, ambalat individual şi băgat la congelator, ca să am pentru zile pofticioase.

Şi e plin de solzi peste tot, chiar dacă scrumbia n-are aşa mulţi solzi şi se curăţă uşor, tot am reuşit să redecorez bucătăria. Mica sirenă zici că e!

Gulyas leves a la Raday utca

Image
La Budapesta, una din mâncărurile la ordinea zilei, una dintre marile mele preferate era Gulyas leves. După ce am încercat felul cu pricina în mai multe locuri, am învăţat repede unde se mănâncă cel mai bun, pe gustul nostru: la "scoţi", cum îi spuneam noi. Era un restaurant, culmea, cu nume scoţian, dar cu bucătărie internaţională şi, fireşte, şi ungureşti, precum şi cu "sor" (bere) de diverse şi bune feluri. Locul se găsea pe Raday Utca, o stradă pietonală foarte aproape de mai vestita şi turistica Vaci Utca.

În cartea de "Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti" pe care am primit-o cu ani în urmă cu autograful autorului Radu Anton Roman mâncarea despre care fac vorbire se numeşte la pagina 618 "Gulaş de Mureş". Reţeta aceasta stă la baza celei ce vă voi relata mai jos, şi pe care am pregătit-o astăzi. Însă reţeta originală a suferit aromatice influenţe dictate de memoria Raday-utca-ească.

Ingrediente:
500-600 grame de carne (sau chiar până la 1…

In the mood for... Movie

Image
O vioară spune o poveste. Una singură. Singurătate. Arcuşul suie şi coboară a plânset. Viori neştiute suspină pizzicato. Like a gossip.
Scene compuse din fotografii de artă. Lentoare dulce şi caldă.
Rochiile ei. Cravatele lui. Papucii ei. Ţigările lui.
Melodios de fotografic.
Psiho-dramă: asta nu se întâmplă în realitate, e doar o repetiţie, rehearsal.
Soţul şi soţia filmaţi din spate, doar nişte voci fără feţe, fără prezenţă reală.
Şi muzica, şi Nat King Cole, Quizas. Doar atât e real. And their loneliness, and their love.

Dac-aş şti să comentez (corect) un film, atunci aici aţi putea citi acel comentariu. În schimb, citiţi, vă rog, frânturi de gânduri la vizionarea filmului lui Won Kar-Wai "In the mood for love".

Also related to the subject of the movie - this book

Recomandare la teveu

Image
Iaca ce am găsit într-un comunicat de presă de la TVR: O nouă emisiune în program. Redau mai jos textul şi fotografia din comunicatul de presă (sublinierile îmi aparţin).
Duminica, 17 aprilie 2011, ora 14.00, prima editie Dobro urban
Din aceasta duminica, telespectatorii au intalnire cu Mihai Dobrovolschi la TVR 2, unde va prezenta noul sau proiect, Dobro urban. Produs de Diana Pascal, sub semnatura regizorala a lui Aurel Badea, Dobro urban este, dupa cum spune Mihai Dobrovolschi, o noua specie de emisiune de televiziune: „interviewment” – mici interviuri aproape documentaristice, pigmentate cu divertisment.
În episodul pilot, care va avea o durată de 50 de minute, Dobro urban încearcă, după cum îşi propune Dobro, „să ridice puţin preşul sub care a fost băgată, de atâta timp în România, problema drogurilor. Cu ambele ei extreme: avem droguri legale, care omoară copiii şi tinerii (etnobotanicele), şi avem droguri care n-au omorât pe nimeni niciodată, dar pentru care orice poliţist care t…

"Potpuriu" de peşte la cuptor

Image
Ieri am dat o fugă la hală să iau scrumbie, de teamă să nu se termine sezonul, că citisem că durează doar câteva zile. Şi nu ştiu sigur dacă asta era cauza, însă era pe sfârşite într-adevăr la tarabe. În plus, aşa cum face economia noastră românească de piaţă, când ceva are căutare, era mai scumpă.
Am târguit una bucată scrumbie pentru mine, una bucată file de crap pentru copii şi una bucată şalău pentru soţ. Acasă le-am curţăta şi aranjat - am şi acum degetele zdrelite de la solzii şi "aripioarele" de şalău, dar poate data viitoare o să ştiu mai bine să mă apăr de ele! Am curăţat cartofi, ceapă, usturoi, am tăiat felii nişte roşii mai moi. Am aşezat în tavă cartofii, ceapa tăiată mare şi roşiile, peste care am aşezat "potpuriul" de peşti presăraţi cu sare şi piper, am aruncat nişte boabe de capere în tavă, nişte ulei de măsline şi un pic de apă. Am acoperit cu folie de aluminiu şi am băgat tava la cuptor.
După vreo 20 de min am scos folia şi am pus şi căţeii de us…

Jurnal Achilean, primul week-end

Bunica mea avea o vorbă: treburile femeii nu se văd, munceşte toată ziua... degeaba!

Cam aşa şi eu în week-endul ăsta: mi-am dat seama sâmbătă pe seară că nu stătusem jos decât în maşină, când am condus spre supermarket şi înapoi. Iar duminică la fel, doar când am dat o fugă cu copiii la Decathlon să le iau costume noi de înot. Şi să se dea ele acolo cu trotinetele, să sară pe saltele, să se ascundă în corturile expuse... Şi alte distracţii decathloneşti!

Luni am fost la Ferma Animalelor cu grădiniţa. Din nou. Ăsta e unul dintre avantajele de a avea doi copii: "aprofundezi" excursiile şi alte activităţi ale lor.

Ieri, marţi, am avut prima confirmare că trebuie s-o las mai moale şi să mă mai şi odihnesc (pe lângă confirmarea cântarului, care îmi arată cu 2 kg mai puţin): dimineaţă m-am simţit rău şi după ce mi-am mai revenit puţin aveam tensiunea 8,6! Cât o fi fost când m-am trezit, ameţeam şi simţeam că leşin?

M-au cam lăsat bancurile cu care începusem convalescenţa soţului,…

Jurnal Achilean, diagnosticul

Image
Miercuri, 7 aprilie, ziua consultaţiei. Două consultaţii: dimineaţa la medicul de la urgenţe, care l-a dus şi la ecografie, şi după-amiază la ortoped. Ortoped-traumatolog cu ceva renume şi practică de spital la Ugenţă, în Floreasca, aflu de pe net, dar fără prea mare chef de vorbă, aflu în cabinet. Poate că sunt eu mai sensibilă la medici, poate că sunt demodată şi am prejudecăţi, însă mă aştept ca din cabinetul medicului - şi vorbesc de o clinică privată, nu de spitalele desfiinţate ale lui Boc! - să pleci edificat, lămurit, diagnosticat şi vorbit, discutat... Nu ştiu cum să explic... Aş vrea ca medicul să nu îţi facă doar aşa, un hatâr, o concesie, că discută cu tine din vârful buzelor, ci chiar să îţi răspundă la întrebări cu răspunsuri clare, nu cu "lăsaţi-mă să termin ce-i dictez asistentei să vă scrie pe raportul medical".
Whatever... revenind, domnul Ilie are ruptură de tendon achilean drept, ortopedul a recomandat operaţie. Cred că dacă avea sală de operaţii acolo, îl…

Românii au jocuri noi

Image
Roxana, vineri după grădiniţă:
- Mami, ştii ce am făcut noi azi la grădiniţă?
Eu, dornică să aud poveşti de la grădi şi mai ales, dornică să menţin vie puntea de comunicare între mine şi copii, în special în vederea timpurilor (adolescenţa) ce vor veni, pe principiul că e mai bine să-ţi spună ei ce-au făcut, chiar dacă nu-ţi place, decât să afli din ziare:
- Ce-aţi făcut?
- Ne-am jucat de-a "Românii au talent".
Eu cer mai multe detalii despre modul de desfăşurare al jocului şi le primesc:
- Păi un copil este juriul, iar ceilalţi vin pe rând în faţă şi zic ceva sau dansează sau fac ceva. Pe urmă juriul face aşa, un X - şi face şi ea un X cu mâinile încrucişate - şi copilul care a arătat un talent pleacă aşa - şi se apleacă, abătută, cu capul şi umerii lăsaţi, mimând o supărare covârşitoare.
Poftim de vezi cum evoluează lucrurile pe tărâmul copilăriei! Dar e destul de normal, dacă stau să mă gândesc bine, "pe vremea mea" toate fetiţele vroiam să fim Nadia Comăneci. Ş…

Jurnal Ahilean, ziua a doua, pe scurt pe fugă

Vineri, 8 aprilie 2011
7.30 ştiţi deja, ceasul deşteptător, mic dejun copiii, copiii la grădiniţă, mic dejun soţul şi eu, cafea amândoi. Dus soţul la serviciu că era zi se comunicări importante şi nu vroia să le facă prin telefon. Eu la sală, alerg pe bandă, jacuzzi afară, saună uscată, duş. Shopping. Acasă curăţenie - aspirator, mop. Luat copiii de la grădiniţă şi mers să-l luăm pe tati de la serviciu. Vizită scurtă cu toţii la tataia, să vedem cum merge construcţia. Acasă pe la 19.30. Cina. Românii au talent. Pupici de noapte bună.

Jurnal Ahilean, Baschetul

Image
De fapt, prima zi a fost cea în care s-a petrecut ruptura de tendon la piciorul drept: marţi, în urmă cu o săptămână. Zi de baschet, îmi spunea mie reminderul de la telefonul mobil. Nu eu joc baschet, ci soţul, dar trebuie să-i amintesc dimineaţa şi să-i pregătesc "ghiozdanul" (ca unui mic şcolar, nu?) ca să nu îl uite acasă. Că s-a mai întâmplat.
Şi merge la baschet doar de câteva săptămâni, poate a fost de vreo 4-5 ori, după o pauză de şase ani jumate.
Atunci, în toamna 2004, şi-a şi rupt tendonul lui Ahile la piciorul stâng, pentru că atunci nu s-a încălzit suficient înaintea jocului, iar piciorul i-a cedat. Făcuse şi atunci o pauză de vreo două luni înainte de a-şi contacta foştii colegi de baschet, când ne-am întors de la Budapesta, unde a jucat vreme de cinci ani în campionatul Ungariei. Concluzia mea atunci, la acel meci din august 2004, a fost că nici baschet nu mai poţi juca în România ca în Ungaria! :)

Jurnal Achilean - ziua întâi

Joi, 7 aprilie 2011
7.30 Sună ceasul deşteptarea. Îl opresc şi dau să adorm la loc. În cap încep să mi se înfiripe însă gânduri pizmaşe de responsabilitate. Realizez încet-încet, pe măsură ce părăsesc starea de somn şi intru în starea de treaz, că ziua precedentă nu a fost doar un coşmar. Mă întorc şi am confirmarea: pe două perne la celălalt capăt al patului se lăfăie gipsul lui Cosmin.
Mă dau jos din pat şi încep: hai, fetele, scularea! Le îmbrac şi le duc la grădiniţă.
8.45 Întoarcerea acasă. Îi pregătesc soţului micul dejun şi i-l servesc pe canapea în sufragerie. Acolo poate să stea cu piciorul gipsat întins pe o scăriţă de la Ikea, peste care am aşezat şi o pernă. Mănânc şi eu ceva. Beau o cafea grecească cu lapte.
11.00 În sfârşit, mă mobilizez să plec la piaţă. Cumpărături curente, plus, ca de obicei când trec prin hala Obor şi mă fascinează grămezile de peşte, iau şi peşte. Mă fascinează papilo-gustativ, căci îmi place la nebunie peştele, cum dovadă stau şi cele două incursiu…

Ai grijă ce-ţi doreşti...

Image
... că s-ar putea să se împlinească!

Îmi doream să merg şi eu cu maşina, nu doar soţul, eram supărată ieri că am dus copiii la bazin pe jos, adică de fapt Roxana pe role şi Ilinca pe jos, cu rolele ei la mine în rucsac, unde se mai aflau şi 2 echipamente de înot, şi o sticlă de apă, şi nişte covrigei... şi nu mai ştiu ce. Eram supărată că l-am lăsat pe soţ să plece cu maşina la serviciu, unde avea o şedinţă matinală, în loc s-o opresc pentru noi.

Soţul îmi invidia viaţa boemă, cu citit, mers la sală şi crescut copiii (favoare de care ne bucurăm împreună, şi eu şi copiii). Era supărat că a strâns cărţi pe care şi le-a dorit dar nu apucă să le citească.

Vroiam să mai ies şi eu cu amicele mele din când în când la o bârfă, să mai socializez, să mai bem o cafea sau o bere...

Soţul îşi dorea să se mai pună la curent cu filmele de Oscar, care stau frumos rânduite şi ne aşteaptă să ne facem timp să le vedem...

E! Acum conduc doar eu maşina, iar el are timp de citit, pentru că şi-a rupt tendonu…

Despre "Explozii în Stockholm"

Image
Explozii în Stockholm al Lizei Marklund este al doilea roman din Seria Neagră de la Editura Trei, apărut împreună cu Gazeta Sporturilor (paranteză: nu căutaţi comentariul meu la primul din serie, pentru că nu l-am scris. Încă.). Aflu de pe copertă că autoarea este cunoscută în peste 30 de ţări şi că romanul acesta este primul din seria Annika Bengtzon. Cartea e o dovadă în plus că mobilierul, lămpile şi decoraţiunile din Ikea pot să împrumute numele lor cartierelor capitalei suedeze. Sau invers.

Personajul Annika este ziaristă la un tabloid din Stockholm - dar tabloid adevărat, "corect", aş spune. Annika este şefa departamentului de investigaţii de la tabloidul respectiv, calitate din care conduce şi ea ancheta ei, paralelă cu a poliţiei. Începe să răscolească trecutul ca să-şi documenteze teoria conform căreia crimele petrecute înaintea Crăciunului nu reprezintă atacuri teroriste împotriva organizării jocurilor olimpice, cum cred alţii.
Deci avem un prim palier - intriga po…

Atenţie, se trântesc perle!

Image
Ieri ne-a lăsat soţul la clinica la care suntem arondaţi şi şi-a văzut de drum spre serviciu, iar noi am rămas să mai donăm nişte sânge, respectiv Roxana. Că poate-om afla de la s-a înroşit ea aşa, că de timiditate sau ruşine cică nu se fac analize.
Ei, şi când am terminat treaba am plecat spre casă cum îi place Roxanei, cu metroul.
Când am coborât la metrou, primul a venit cel spre Militauri, ştiţi, din cel cu graffitti pe el şi vagoane vechi.
- Atenţie, se închid uşile!, zise vocea diafană din metrou.
Zdrang, bang, buf! - făcură uşile vagoanelor.
Copilu, lângă mine, tresare şi-şi duce instinctiv mâinile la urechile delicate, care nu suportă zgomote, că mamă-sa nu strigă măcar la ea, darămite altceva!
Şi zice cu obidă:
- Mai bine spuneau: Atenţie, setrântesc uşile!

Şi ca să continue cu perluţele, când ajungem la staţia noastră, ne suim pe scara rulantă, care o porneşte, mări, de zici că-i dăduse cineva bice.
Către mine, apucându-mă mai bine de mână:
- Asta se cam grăbeşte.
Către scară…

Verba volant...

Image
"If a man says something in the forest and no woman hears him, is he still wrong?"
Vorba asta (de duh) mi-a servit de status pe messenger în ultimele zile.
Am primit şi răspunsuri de genul:
- why is he to be wrong at all?
- YES!!! he is ALWAYS wrong!
sau a fost preluat şi de alţi prieteni.

Dar oricât mi-ar plăcea să mă dau înţeleaptă, vorba nu-mi aparţine. Am preluat-o dintr-o serie de mai multe păreri, raţionamente şi concluzii dintr-un discurs al lui Ken Robinson la TED. El spune aici că "School Kills Creativity".

Am fost fascinată de omul ăsta, de "common sense"-ul spuselor lui, pe lângă un extrem de fin simţ al umorului. Da, şi presentation skills, fireşte. Chiar m-am amuzat în timpul prezentării.

De exemplu, gluma cu fetiţa care desena în timpul orei, profesorul o întreabă:
- Ce desenezi?
- Îl desenez pe Dumnezeu.
- Dar nimeni nu ştie cum arată Dumnezeu.
- Vor şti într-un minut, doar să termin eu desenul!

Ken Robinson spune, printre altele:
- If you&…