9 years after

Jurnal (sumar) de bord, 26 februarie 2005:

- trezit matinal, sarcina mă făcuse insomniacă. Parcă v-am mai povestit de răsăriturile de soare pe care le pândeam de la fereastra dormitorului care fusese al soţului când era copil? Acolo mergeam şi îi povesteam "sâmburelului" din burtică despre culorile pe care mi le picta în faţa ochilor soarele de "dincolo de blocuri". 

Între timp, peste ani, acolo s-a construit un alt bloc, aşa că nu se mai vede răsăritul, dar i-am fentat şi noi, că ne-am mutat mai la răsărit, unde chiar ne răsare soarele în geam de peste parc şi lac!

- îmbrăcat cu un costumaş simplu de tafta (oare aşa se numeşte materialul acela?) de culoarea prunelor bătute de brumă - şi extrem de mic! unde încăpeau eu în el, nu pot să-mi imaginez astăzi! Fără farduri, fără mofturi. 

Acum mă uit la pozele de atunci şi mă gândesc, de ce nu mi-o fi zis şi mie nimeni măcar să-mi prind cumva părul, că parcă nişte aţe blonde îmi încadrează figura!

- cununia civilă la ora 9.00. Destul de devreme pentru o zi de sâmbătă, dar am avut noroc de prieteni şi rude care au înţeles că n-am găsit altă oră, dacă vroiam să fie totul în aceeaşi zi, aşa că s-au trezit devreme pentru noi. 

Şi n-am găsit altă oră pentru că în ziua în care, cu 2 săptămâni înainte, potrivit uzanţelor, am fost la Primărie să ducem actele, eu trecusem dis de dimineaţă pe la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice să mai susţin un Master, al treilea... şi anii au demonstrat că nu mi-a folosit la nimic mare lucru, dar asta e altă discuţie.

- conform tradiţiei, ne-am despărţit ca să se îmbrace fiecare la el acasă, şi să vină "să mă ia" cu naşii - nu şi cu lăutari! La mine a venit naşa cu 2 fete de la salon ca să mă coafeze şi machieze. Mi-a făcut Diana nişte "gheruţe" şi "ace" în păr, foarte diferite de cocurile de mireasă pe care le mai văzusem şi nu le agreasem deloc!

- biserica. Amintiri inedite - mi s-a făcut rău - de la sarcină, de la statul în picioare... de la conştientizarea actului cununiei religioase :) nu ştiu. Cert e că m-a luat cu leşin. Părintele foarte atent a observat că mă îngălbenisem prin toată tencuiala de farduri de pe faţă şi mi-a adus un scaun, apoi o pastilă, pe care nu puteam să-i explic în timpul sfintei taine a cununiei că n-o pot lua că deh, eu aveam pruncul rodul căsniciei deja în pântec, dar naşa a rezolvat elegant dilema: a luat ea pastila de la preot şi a îmbogăţit buchetul de naşă.

- petrecerea la restaurant - azi nici nu mai există acel restaurant, căci nu am ales ceva celebru şi ferit de intemperiile vremii, ci ceva recomandat şi de alţii, ceva micuţi şi cochet, care ne-a plăcut în acel moment, un loc unde am făcut şi botezul Roxanei câteva luni mai târziu. La petrecere naşei i s-a rupt rochia, şi-a cusut-o pe la baie cu ajutorul unei fete care servea la mese. Tot naşa a fost cea care, pentru că "mi-era târşă" să mă las furată de prietenul soţului din liceu, a venit cu mine, împreună şi cu cameramanul, aşa că pe filmul de la nuntă nu apare ce se întâmpla la restaurant în timpul ăsta, ci doar cum am apărut noi în Edgar's de striga lumea "uite mă mireasa!"

1 an – Nunta de Bumbac

2 ani – Nunta de Hârtie
3 ani – Nunta de Piele
4 ani – Nunta de Fructe/Flori
5 ani – Nunta de Lemn
6 ani – Nunta de Zahăr
7 ani – Nunta de Lână, cupru
8 ani – Nunta de Bronz, lut
9 ani – Nunta de Lut, salcie

Aici suntem noi acum, astăzi. (de 3 ori 3, magic, nu?) :)

Aici, şi la o relaţie normală/frumoasă, în care cred şi sper eu că ne susţinem reciproc, credem unul în altul şi ne suntem cei mai buni prieteni unul altuia. 

Aici, şi la 2 fetiţe minunate, care sunt lumina ochilor noştri - cu un clişeu pe care nu ştiu, nu mă pricep la ora asta să-l evit. 

Suntem cu câteva (muuulte!!!) kilograme în plus fiecare, câteva realizări materiale, inevitabile pentru nişte oameni harnici, dar şi foarte norocoşi ai soartei, aş spune eu cu modestie :) 

Şi o serie de încercări la care ne-a supus viaţa în timpul ăsta (mama lui a murit, eu am avut acel episod periculos cu sănătatea, şi el a avut unele probleme de sănătate, nu grave, amândoi am fost de câteva ori cât pe ce să cedăm şi să sacrificăm căsnicia noastră în favoarea... unor orgolii, aşa văd acum lucrurile). Dar astăzi alegem să nu ne gândim la asta. 

Astăzi vom cumpăra prăjituri, flori, poate vom deschide şi o sticlă de şampanie şi vom sărbători în familie. Căci viaţa este foarte frumoasă! Iar 26 februarie 2005 a fost doar începutul, bazele acestei familii care suntem astăzi! 

* Numele nostru de familie e inclus în cuvântul familie, aţi văzut? :)

Explicaţie foto: poza de pe noptieră, făcută în 26 februarie 2005, cu noi împăiaţi, dar fericiţi, la biserica Iancu Nou Bălăneanu

(dacă n-aş fi aşa pe fugă tot timpul, dacă nu m-aş fi culcat azi noapte când era deja azi, pentru că n-am putut să lucrez până nu s-au culcat copiii şi nu am terminat treburile, aş căuta de pe unde sunt stocate şi alte poze cu noi doi de acum 9 ani. şi poate că voi face asta... altă dată)

Parenting prin ochii copilului - LIVE (2)

Stima de sine, în contextul creşterii unei fete (dar valabil şi pentru băieţi, şi pentru noi înşine, femei)

- încrederea în sine vine din copilărie

Florentina Oneţiu - Academia Femeilor - povesteşte din experienţa personală

În acest moment, fetele noastre:

- potrivit cercetărilor, fetele cresc mai repede. Vârsta de 18 ani a noastră înseamnă 14 ani la ele.

- la nivel global, companiile fac profituri enorme din vânzarea (sau crearea) de jucării/vise pentru vârsta de pre-adolescenţă - cea mai profitabilă piaţă la nivel global. De aceea nu ne mai punem mereu întrebarea în privinţa eticii. Să fim atenţi în privinţa a ceea ce ni se vinde, pe tipul "Aşa ar trebui să arăţi, să te porţi"

- Sindromul Barbie - păpuşile le spun cum trebuie să arate

- prepubertatea începe de la 7 ani - unui procent de 10% din fete încep să le crească sânii (un posibil motiv - carnea care e bombardată cu hormoni)

- fetele şi adolescentele se concentrează foarte mult pe felul în care arată, până când nu le mai preocupă nimic altceva

extrema cealaltă - fete care îşi neagă feminitatea şi sexualitatea (umblă nepieptănate, lăţoase, cu haine lălâi), tocmai pentru a protesta împotriva fetelor-păpuşi

Ce facem acum pentru a creşte stima de sine a fiicelor noastre?

- Nu avem toţi aceeaşi "definiţie" în ceea ce priveşte încrederea de sine şi stima de sine. Cum facem să lucrăm la stima de sine, nu la altceva?

Setul de instrumente pentru stima de sine:

Definiţii

Stima de sine - Cum te simţi tu însuţi în legătură cu înlăuntrul tău ("câţi bani dai tu pe tine", ca să spunem aşa)

Imaginea de sine - Cum crezi că te percep ceilalţi 

Egocentrism - Crezi că eşti mai bun decât ceilalţi

Ce vrem noi să dezvoltăm? Stima de sine!

(exemplu - Dacă lauzi copilul care desenează ceva frumos, îl faci dependent de părerea ta).

- necesar să faci nişte mici schimbări de semantică: în loc de laudă, foloseşte încurajarea

lauda - pune accent pe calităţi externe, pune presiune, creează dependenţă etc.

încurajarea - descrie (ai pus multă muncă în asta), se concentrează pe calităţile interne, observă ce e negativ şi pozitiv

Aşadar, tehnica este D.I.P. - Descrie, Intern, Pozitiv (numită aşa de Jody Pawel)

Potrivit lui Jody Pawel, nu există critică constructivă (exemplu: ai făcut bine, dar... - de îndată ce auzi "dar", îţi cade faţa)

În loc de "critică constructivă":

Oferă un "sandwich DIP":

1. încurajare descriptivă

2. pauză (iei o pauză, tu decizi cât de lungă şi astfel îi oferi şi copilului o pauză)

3. apoi decizi cât de important este să abordezi imperfecţiunea: pune copilului o întrebare ca să vadă el ce nu a făcut bine, sau dă-i un indiciu despre cum ar trebui/ar putea să facă treaba respectivă, sau arată-i cum ai fi făcut tu (după caz)

- nu critica, nu face lucrurile în locul lui, nu intra într-o luptă a puterilor cu copilul!

Alte idei:

- Trebuie să facem alegeri conştiente şi să învăţăm şi copilul să facă alegeri conştiente.

- Nevoia de acceptare (de către grup, la şcoală, de exemplu) e firească, şi până să vrei să fii diferit vrei să fii la fel cu ei. Trebuie să vorbim cu copilul şi să înţeleagă alegerile conştiente (vom reveni mai încolo asupra subiectului).

Cum le întâmpinăm pe fete în ziua de azi:

- uau, ce fetiţă frumoasă!

- ai o rochiţă foarte drăguţă!

- părul îţi stă foarte bine!

Ce facem cu asta: le transmitem mesajul că imaginea ei este ceea ce contează. 

Ce trebuie să reţinem - că trebuie să scoatem în evidenţă calităţi interioare ale ei, nu exterioare, nu care ţin de aspectul ei exterior. 

Un alt element pentru creşterea stimei de sine: putem să le spunem şi legat de alţi copii, uite ce ochi frumoşi are băiatul acela etc., pentru ca ea să înţeleagă că există mai multe feluri de frumuseţe.

Deci trebuie să scoţi în evidenţă trăsături de personalitate mai degrabă decât rochii.

Mesaje de imagine de sine care construiesc stima de sine:

- făceţi-vă fiica să se simtă bine cu corpul ei

- vorbiţi deschis cu ea legat de schimbările care se întâmplă cu corpul ei

- acceptaţi neajunsuri ce pot apărea şi ajutaţi-o să le integreze şi iubiţi-o aşa cum este

- daţi-i voie să se îmbrace cum vrea, între nişte limite care să nu încalce respectul de sine (conceptul este că indiferent ce porţi, haina este o expresie a ta, este mesajul pe care vrei să-l transmiţi despre tine)

Cu ce diferă o femeie de o fetiţă?

Psihologia fetiţei de azi:

- sunt conduse de emoţii

- nu sunt responsable de acţiunile lor

- imaginea despre propriul corp le determină identitatea

- le pasă doar de ele însele

- caută acceptarea grupului

- caută aprobarea bărbatului

- vede în celelalte femei o compeţiţie

Psihologia femeii sănătoase:

- este conştientă de propriile emoţii

- este responsabilă pentru propriile acţiuni

- acceptarea de sine le determină identitatea

- echilibrează grija de sine cu grija de alţii

- se acceptă pe sine

- caută relaţii de egalitate cu bărbaţii

- văd în celelalte femei un ajutor

- E mai greu să creşti o fată - se spune. Şi atunci, ai tendinţa să controlezi mai mult. Cum se simt fetele? Controlate! Şi atunci, apare rebeliunea.

Este firesc ca adolescenţii să caute să fie singuri în camera lor etc. Dacă nu eşti de acord cu ce face, fiica va închide comunicarea. (exemplu, va ieşi în continuare cu anturajul pe care voi nu îl agreaţi, dar nu vă va mai spune)

Complexul sexualităţii - s-au ars etapele, astfel că fete de 8 ani deja îşi fac griji despre cum arată. De la 12 ani încep să se fardeze, de la 10-14 ani discută despre sexul oral etc.

Potrivit studiilor, procentul fetelor care au făcut sex cu mai mult de un singur partener înainte de vârsta de 17 ani s-a dublat în ultimii 6 ani! De ce? Pentru că ele confundă actul sexual cu un act afectiv, de confirmare, deci pentru acceptarea în grup, de către un băiat etc. Aşa că ajung chiar şi să bea alcool ca să facă treaba mai uşoară. Şi totuşi: spuneţi-le fiicelor voastre că sexul este minunat şi o să le placă. Tot ce trebuie să faci este să alegi partenerul potrivit ca să-ţi placă asta. Nu cu presiune din partea vreunui băiat, nu pentru că deja toată clasa a făcut asta şi se vorbeşte despre asta! (deci o discuţie despre acest lucru trebuie purtată)

Şi aşa ajungem la diferenţa dintre cei 3 L:

- Like (mă place, ne simţim bine împreună)

- Love (mă iubeşte, ne iubim)

- Lust (dorinţa fizică)

Odată ce ştie să facă această diferenţă, lucrul ăsta va avea un mare impact în a avea relaţii fericite.

Idei pentru a nu cădea în capcana consumerismului:

- Ţineţi televizoarele închise şi comunicaţi cu copilul. Fără televizoare în dormitor! (reclamele de la televizor sunt despre imagine, şi toată această informaţie este înghiţită de copii pe nemestecate)

- Nu cumpăraţi copiilor reviste tipul acela "pentru adolecenţi" - care fac reclamă la cosmetice şi haine

- Urmăriţi programele pe CD-uri/DVD-uri sau pe YouTube, ca să nu mai vedeţi reclame

- Faceţi astfel încât fiica voastră să petreacă mult timp afară, făcând sporturi în aer liber (nu pentru a pierde kilograme, ci pentru a fi sănătos)

- Puneţi accentul pe a fi sănătos, nu pe felul în care arată

- Vorbim despre alegeri personale, asumate, iar în privinţa copilului, doar pe el putem să-l învăţăm, nu putem să ne propunem să schimbăm societatea, dar putem să facem tot ce putem să facem noi mai bine!

Ce puteţi face, ca mame:

- Studiile arată că suntem dotaţi cu "neuroni în oglindă" - adică vom face ceea ce vedem. Aşa că fetele vor copia (inconştient) comportamentul mamei.

Tatăl are şi el un mare impact în stima de sine a fetelor - el devine modelul masculin pe care fata îl va căuta în relaţiile ei. Un tată absent - fiica va căuta un partener protector, va confunda nevoia de tată cu nevoia de partener.

Felul în care taţii valorizează soţiile determină felul în care fiicele cresc şi sunt tratate ca femei.

Taţii pot să-şi trateze fiicele ca şi cum ar fi băieţi, să facă cu ele genul de activităţi (sportive, mai ales) pe care le-ar face cu fiii (băieţi) - asta creşte stima de sine a fetelor, le scoate în evidenţă curajul.

Problema fiicelor crescute fără tată:

În România 60% din copii sunt crescuţi în familii monoparentale. Chiar şi aşa, e important să existe un "role model" masculin, din familie sau din afara ei. 

Idei generale:

- discuţii, cu întrebări potrivite de genul "ce părere ai despre asta, ce simţi despre asta", în loc de predici. Dacă ia timp? Da, mult timp! Dar depinde de noi, e alegerea noastră, ca părinţi, ce fel de relaţie vrem să avem cu fiica/fiul nostru. (deschisă, să ne spună tot, sau să se ascundă)

Alte instrumente pentru creşterea stimei de sine:

- arătaţi respect necondiţionat

- greşelile sunt o ocazie minunată pentru a învăţa

- evitaţi jocuri ge denul "cinstit" sau "egal"

- evitaţi comparaţiile (uite fratele tău ce bine şi-a făcut curat în cameră, tu de ce nu poţi)

- evitaţi competiţiile nesănătoase (între fraţi de vârste diferite şi eventual cu capacităţi sportive diferite, evident unul va câştiga mereu, altul va pierde mereu, puteţi să-i evidenţiaţi celui "mai slab" că e alegerea lui dacă participă la acea competiţie, ştiind că va pierde)

- eliberaţi copiii de roluri şi etichete, atât pozitive, cât şi negative

Conferinţa se încheie cu un exerciţiu - chestiunea celor "3 întrebări în 5 tipuri de parenting" (care decurg cumva una din alta):

1. Este o problemă referitoare la copilul sau la părinte? 

2. Dacă e una de comportament nedorit, e un comportament nedorit neintenţionat, sau intenţionat? 

3. Dacă e intenţionat, care e intenţia?

Misiunea voastră, ca părinţi, este să vă opriţi o clipă şi să vă gândiţi, să conştientizaţi. Dacă nu este o urgenţă. În 10 secunde, puteţi să fiţi conştient ce e de făcut. Opreşte-te, inspiră adânc, şi vino cu ceva bun!

În orice caz, nimic din ce faceţi nu e greşit. Nu vă culpabilizaţi dacă vă lăudaţi copilul, de exemplu. Acum măcar conştientizaţi asta!

Parenting prin ochii copilului - LIVE (1)

Bună dimineaţa! Azi am să încerc marea cu degetul, cum se zice, şi am să transmit "live" şi în direct de la conferinţa "Parenting prin ochii copilului" cu Jody Pawel şi Urania Cremene, conferinţă organizată de Lumea lui MOMO.

Reamintesc aici agenda conferinţei:

9.45-13.30 Eu vreau libertate - ai mei mă vor responsabil
- despre cum să creşti un copil independent şi responsabil

14.30-18.30 Mami, tati, nu o să fiu o fetiţă toată viaţa. Cum o să fiu eu, ca femeie?
- despre cum să creşti o fată, care să ajungă o femeie implinită şi cu încredere în propria-i persoană

(Notă: E posibil să actualizez doar la pauze, deci rămâneţi pe recepţie!)

Prima parte

Mirela Loghin, fondator Lumea lui Momo, deschide Conferinţa şi le prezintă pe Urania şi Jody.

Sunt aici şi reprezentanţi ai Fundaţiei Tineri pentru Tineri - fiecare poartă o poveste, iar doi dintre ei transmit câteva sccinte mesaje:
- "Învaţă-mă cum să gândesc, nu ce să gândesc"
- Părinţii m-au învăţat responsabilitatea şi ce consecinţe au faptele mele
- Învaţă-mă să fac singur, nu face tu pentru mine

Urania Cremene reprezintă metodologia Parents Toolshop în România de 3 ani: Conferinţa a fost creeată despre cum se vede din partea copiilor ceea ce facem noi ca părinţi
- o călătorie înainte şi-napoi, din copilărie spre adolescenţă şi viaţa de adult şi înapoi
- o invită pe Jody să povestească puţin despre sine

Jody Pawel, fondatoarea metologiei Parents Toolshop:

- una dintre puţinele persoane din lume care continuă munca de Parenting începută de părinţii ei
- ceea ce diferă de alţi "profesori" de parenting şi de alte metodologii este modul de prezentare şi "packaging"-ul
În opinia lui Jody, sunt 5 tipuri de probleme, 5 categorii, pe care le vom inspecta astăzi.

Fostering Internal Motivation, Cooperation and Self-Responsibility in Children
Cum "determini" motivarea internă, cooperarea şi auto-responsabilitatea la copii

(prezentare susţinută de Urania şi Jody)

Tiparul universal Parents Toolshop:
- analogie cu o casă în construcţie: aşa cum construieşti o casă, trebuie să începi de la fundaţie
- şi ai nevoie de instrmentele necesare pentru a construi o familie sănătoasă
- abia sus de tot, în pod, se află disciplina, nu ajungem acolo până nu parcurgem/construim restul
- Atunci când foloseşti instrumentele potrivite, în ordinea corectă, rezultatele sunt mult mai bune decât dacă sari etape (ca şi în construcţia unei case - analogia)

Cum îi convingi/determini pe copii să facă ceea ce vrei de prima oară când le ceri ceva
- în sală e hărmălaie, pentru că Urania i-a provocat pe participanţii la conferinţă la un joc, în care copilul de 4-5 ani, însoţit de părinte, vrea să se joace cu un clown de pe aeroport, în vreme ce avionul trebuie să plece: cum reuşeşti ca părinte să îl convingi?
variante practicate de părinţi:
- i-au mituit pe copii, le-au promis altceva, posibil existent în avion, i-au ţinut cu forţa etc.
Ce se întâmplă de fapt atunci când noi vrem ceva iar copilul vrea altceva:
- recurgem la argumente "logice"
- negociem
- îl păcălim
- îi distragem atenţia
- îl mituim - comportament condiţionat (dacă... atunci îţi dau...)
- folosim forţa, îmbrâncim, smulgem, luăm pe sus
- câteodată cedăm
- indiferent ce metodă folosim, după aceea ne pare rău
Pentru a oferi copilului autonomia de care are nevoie şi responsabilitatea pe care o vrem noi - trebuie să schimbăm noi, ca părinţi, setul de convingeri pe care le avem. Altfel, suntem într-o luptă de putere în mod continuu.
De ce nu funcţionează aceste tehnici (pomenite mai sus):
- când mituim - mita trebuie să crească data viitoare
- dacă ameninţăm - pedeapsa trebuie să crească şi nu mai contează motivaţia în sine, cât evitarea pedepsei şi pe termen lung nu facem decât să ne dăm foc la valiză
- atunci când cedăm, semnalăm un buton mare pe care copilul îl va folosi data viitoare, pentru că ceea ce transmitem este "e suficient să plângi pentru ca cineva să cedeze". cu cât cedăm mai târziu rugăminţilor, copilului cu atât va fi mai dificil pe termen lung.

Aşa că hai să ne uităm la convingerile noastre, de adulţi, pe care le purtăm cu noi, bagajul pe care îl ducem:
- Jody face un alt exerciţiu în sală cu un rucsac şi nişte bileţele cu "convingeri"
- conceptul de "backpack" reprezintă tot ceea ce acumulăm în viaţă, în materie de credinţe, convingeri etc. Şi vine un moment în viaţă când devenim conştienţi, în genul: "hei, cine a pus asta în bagajul meu? nu-mi amintesc de asta!"
Participanţii citesc bileţele cu "convingeri" pe care le-au primit ("nu folosi prosoapele din hotel", "dacă vrei să câştigi în viaţă, trebuie să munceşti din greu", "vei face dragoste cu bărbatul tău după ce te căsătoreşti", "dacă nu înveţi, o să ajungi să dai cu mătura", şi altele). Tu poţi alege pe care le păstrezi şi pe care le respingi!
Întrebarea este: ce convingeri sunt în bagajul vostru?
În loc să intri în panică, ar fi mai bine să te gândeşti şi invers: "Super! copilul meu mi-a mai semnalat încă un lucru pe care trebuie să-l schimb, încă o piatră (o convingere) pe care trebuie să o scot din bagaj!"
Nu vrem să vă învăţăm noi cum să vă creşteţi copiii. Este alegerea voastră! Ci doar să fiţi conştienţi de ce aveţi şi de instrumentele pentru a avea cele mai bune rezultate.

Prima convingere pe care o avem de scos din bagaj:
Ce este cooperarea? Care este diferenţa dintre "Să-i faci pe copii să coopereze" (poate chiar de la prima încercare) de "să-i faci pe copii să se supună"?
Doar pentru că funcţionează acum, nu înseamnă că trebuie să fac asta.
(exemplu: dacă îi promit o cutie de bomboane acum, va fi cuminte, dar asta înseamnă că trebuie să fac asta? este sănătos? îmi respect copilul? etc. - trebuie să iau în calcul)
- ajungi mai repede la rezultatul dorit
- nu provoci resentimente, frustrări, sentimente de răzbunare la copi

Instrumentele acestea sunt pe termen lung, mergem spre prevenţie, îl creştem astfel încât să poată coopera şi în momente de criză şi timp foarte foarte limitat.

Noua abordare de parenting:
1. Nu poţi forţa schimbarea comportamentală a cuiva.
- Noi avem o nevoie de control pe care o folosim ca să încercăm să shimbăm. Nu putem să convingem sau să influenţăm, putem doar să ne schimbăm pe noi înşine.
2. Copilul NU este încăpăţânat.
- Copiii nu au doar "personalitate", ci au ceva de spus. Avantaje de a fi încăpăţânat: nu se supune autorităţii, este autonom. Faptul că un copil pune sub semnul întrebării autoritatea este foarte bine. Din păcate, prima autoritate pe care o pune sub semnul întrebării suntem noi.
3. Copiii nu ne aparţin.
- Ideea aceea că "îţi cumperi câine decât când vei fi la casa ta, acum faci ce spun eu!"
4. Ne iubim copiii necondiţionat.
- Când spunem unui copil "te iubesc" doar după ce fac ceva bun (după părerea noastră bun), el prinde ideea că e iubit condiţionat.

Altă întrebare: nu doar ce avem noi în bagajul nostru, ci ce punem noi în bagajul lui? punem fricile noastre? pentru că el le va găsi mai târziu şi le va arunca.

Copiii au nevoie de autonomie şi control, la fel ca noi!

Noi am fost crescuţi cu coarda, şotronul şi căţăratul în copaci. Ei sunt crescuţi azi cu maşină - grădiniţă/şcoală - maşină - activităţi - maşină. Şi atunci în acest mediu stresant ei nu mai au şansa să se elibereze de energii, să alerge, să danseze etc, ceea ce face ca serile noastre în familie să nu fie decât refulări ale acestei energii ne-manifestate. Şi atunci, se manifestă fix în acele singure domenii pe care le pot controla:
- spălat
- mâncat
- îmbrăcat
- dormit
- teme de şcoală
Faptul că nu vrea să se spele în acest moment nu înseamnă că nu vrea să se spele în acest moment. Ci e nevoia lui de control şi autonomie. Această nevoie a lui de autonomie trebuie hrănită permanent, nu doar atunci când intru în jocuri de putere.

Tehnici - simple la prima vedere, greu de pus în practică. Un limbaj ce poate părea straniu.

Evitaţi motivările externe:
- mită, recompense şi laudă - pentru că vor funcţiona doar pe moment, doar pe termen scurt
Dar cercetarea pe termen lung (vezi Alfie Kohn) arată că nu sunt ineficiente, ci contra-productive!
- produc dependenţă (sunt adictive): în final, va trebui să existe mereu un premiu ca să motiveze
- mita trebuie să crească mereu, progresiv, pentru a mai avea efect
- persoana trebuie să vrea să mituiască

Soluţia: schimbaţi "mita" cu "mesaje de valoare":
Este "mită" dacă:
- părintele prezintă ideea de recompensă iar motivul părintelui este să manipuleze copilul
- părintele subliniază recompensa ca motiv pentru care copilul trebuie să se supună
- este verbalizată ca: "dacă tu faci asta..., eu fac asta ... pentru tine"
Nu este "mită" dacă:
- copilul prezintă ideea recompensei şi părintele explică ce trebuie să se întâmple mai întâi pentru a primi premiul cerut de copil
- părintele subliniază valoarea cererii lui, ca motiv pentru ca el să facă ce i se cere (de exemplu, e important să mănânci mâncare sănătoasă pentru că asta te ajută să creşti, la fel cum lumina şi apa ajută plantele, benzina ajută maşina etc.)
- este verbalizată ca "După ce faci asta..., ... apoi..."

Un exerciţiu:
- atunci când aveţi de făcut ceva, voi singuri faceţi "to do list"-ul, voi faceţi ce aveţi de făcut, tot voi tăiaţi de pe listă lucrurile făcute şi vă simţiţi minunat după aceea.
- aşa că puneţi copilul să-şi facă singur lista (să deseneze, dacă nu ştie să scrie încă) şi întrebaţi-l doar la sfârşitul zilei cum se simte, decât să vă uitaţi mereu peste umărul lui şi să-l bateţi la cap să facă asta şi aia!

Luptele de putere
În lupte de putere - ne certăm, negociază (exemplu: trebuie să faci duş acum!)
Sau (alternativa oferită de Parenting Tools):
Prevenirea:
1. Conştientizează ideea de bază (exemplu, important e să faci copilul să se spele, să ajungă curat seara în aşternuturi)
2. Oferă variante din care să aleagă, în nişte limite (exemplu, vrei să faci baie sau duş? cu spumă sau fără? care 4 jucării le vrei cu tine în baie?)

Alte instrumente pentru obţinerea cooperării copiilor:

- Descrie comportamentul pe care vrei să-l vezi la copil. Nu începe cu "NU"!
Mintea operează cu imagini. Exemplu, dacă spui măr mare roşu, nu îţi imaginezi cuvântul "măr", ci chiar mărul, fructul mare şi roşu. Corpul urmează mintea - Exemplu, mintea vrea să câştige o compeţitie, nu să piardă. Atunci când le spui un mesaj, chiar dacă începe cu NU (nu alerga pentru că o să cazi), nu faci altceva decât să le induci imaginea în cap, să le "sugerezi" ce să facă.
Acest gen de afirmaţii (Nu alerga, Nu îl lovi pe fratele tău, Nu ţipa) prezintă mesajul negativ.
- Foloseşte cuvinte pozitive
Aşa că în loc de "NU alerga", poţi să le spui "Mergi încet", În loc de "Nu fuma", poţi spune "Respectă-ţi corpul, menţine-ţi sănătatea"
Trebuie să creezi o imagine, aşa că ceea ce le spui trebuie să trească ceva palpabil în mintea copilului.

În concluzie, nu trebuie să le spunem ce să NU facă, ci ceea ce au voie să facă, şi mai mult, să le oferim "skills"-urile ca să facă asta. Asta este "THE Tool". Tips: folosiţi verbe active, de tipul: pune, ia, mută, mişcă, ţine...

(Gândul pe care trebuie să îl avem mereu în minte: E în regulă să nu fii perfect! E ok să faci greşeli! Această greşeală este o oportunitate pentru mine să învăţ din practică!)

Există 5 variante de a refuza ceva fără să spui NU (teoria "Don't say don't or No Nos): (exemplu: copilul întreabă "pot să mănânc o prăjitură?" - şi suntem înainte de cină):
1. oferiţi un DA condiţionat ("da, sigur, imediat ce termini cina")
2. oferiţi o alternativă ("nu ai prefera un măr?")
3. oferiţi informaţii sau motive ("luăm cina imediat")
4. recunoaşteţi sentimente. folosiţi imaginaţia, dorinţe sau fantezii ("uau! o prăjitură maaaare, cât casa, ce bine ar fi dacă am putea să mâncăm înainte de cină! dar ne-ar durea stomacul pe urmă, off!")
5. păstraţi-l pe NU pentru probleme periculoase sau urgenţe (pentru că nu l-aţi folosit deloc până acum, NU va avea efect în acea situaţie de urgenţă)

Este un exerciţiu practic permanent, cu cât faci mai des asta, cu cât oferi mai des alternative, cu atât luptele pentru putere vor scădea, le veţi fi oferit indepedenţa de care au nevoie.

Extrema cealaltă, dacă dai prea multă libertate, dar FĂRĂ limite, nu creşti responsabilitatea, pentru că copiii au nevoie de limite, ca noi toţi.

Echilibrul independenţei - variantele posibile:
1. - over-controlling
2. - under-controlling
3. - balanced parenting

1. Problema nu este NUMAI ce vrem noi de la copiii noştri, CI ŞI ceea ce îşi doresc ei pentru ei! Sunt lucruri care trebuie făcute (şcoala, de exemplu), dar şi lucruri care le plac copiilor, pe care aceştia vor să le facă pentru că asta îi face pe ei fericiţi.
Dacă faci tu în locul copilului, dacă nu îl înveţi săia decizii, nu faci altceva decât să îl handicapezi pe copil, să-l faci dependent de tine, şi mai târziu, adult fiind, el va fi tot dependent de alt adult.
Reacţia adolescentului: rebeliune - se revoltă (nu contează că nu mă laşi, tot voi face asta)
2. E periculoasă şi extrema cealaltă - îi dau prea multă libertate pentru ceea ce poate să facă. Pe termen lung, asta creează insecuritate.
3. Ce ne dorim, de fapt, este libertate, în cadrul unor limite, care trebuie să se lărgească cu timpul.

Set de instrumente de independenţă:
1. - învăţaţ-i cum să facă - skills (de obicei, copiii nu fac ceva pentru că nu pot, nu ştiu, sau nu vor. trebuie să ne asigurăm mai întâi că pot, la 3 ani şi să faci un sandvici poate fi greu), în loc să preluaţi voi treaba în locul lor. Când vedeţi că ar putea să facă singur ceva, învăţaţi-l s-o facă în paşi. Abţineţi-vă să faceţi în locul lor!
(Analogia cu momentul când mergi să te angajezi imediat după liceu, şi ţi se cer 3 ani experienţă. Păi lasă-mă să obţin mai întâi experienţa!)
2. model de comportament deschis (faceţi lucrurile observabile, de exemplu, explicaţi de ce faceţi un lucru sau altul, că aveţi o listă de lucruri de făcut azi, etc. Un alt exemplu bun, un instrument foarte puternic: dacă vreţi ca ei să audă ceva, decât să le ţineţi o predică, mai bine îi povestiţi soţului, cu ei de faţă! Vor asculta, crezând că nu se referă de fapt la ei, că nu îi priveşte, dar va ajunge la ei fără să îi enerveze cât i-ar enerva o predică)
3. faceţi lucrurile împreună (arătaţi-le, nu doar le cereţi să facă)
4. lăsaţi-i să încerce în felul lor, nu al vostru (nu faceţi curăţenie în cameră după ce au făcut ei, poate fi frustrant, lăsaţi curăţenia aşa cum au făcut-o ei)
5. spuneţi-le că e dificil şi s-ar putea să nu îi iasă din prima (ca să-i pregătiţi pentru frustrarea de a nu fi reuşit: uite, e oarecum greu, s-ar putea să îţi iasă, s-ar putea să nu)
6. cereţi-le părerea
7. aşteaptă înainte să răspunzi la întrebările lor (cere-le lor să răspundă mai întâi, să încerce, poate deja ştiu)
8. nu împinge limitele, ci adaptează-le la ce pot ei (dacă nu îi place la înot, de exemplu, nu trebuie să îl forţezi să meargă pentru că ai plătit şi gata, ci poţi să-i spui că e greu, altora le poate lua 3 ani ca să înveţe să înoate, dar o să reuşească)

If the hardest thing you have to do today is to eat a frog, eat the frog first! - asta înseamnă prioritizare!

Set de instrumente de disciplină:
Disciplina te ajută să înveţi din greşeli, în timp ce pedeapsa presupune să suferi de pe urma greşelilor!
Pedeapsa aduce după sine resentimente, răzbunare.
Disciplina în schimb: regula celor 4 R: să fie
- logically Related
- Respectful
- Reasonable
- Revealed.
Ce vrem să înveţe copiii? Să înveţe care le sunt alegerile.
Pot ajunge să mă urască din cauza unei alegeri lingvistice nepotrivite (dacă mergi cu bicicleta pe stradă, ţi-o iau!), când de fapt trebuia să îl las să aleagă (dacă alegi să mergi cu bicicleta pe stradă, voi şti că ai ales să reunţi la bicicletă până la cină - sau alt termen. - Deci este alegerea lui, nu îi iei bicicleta, nu devii duşmanul nr 1, ci el a ales, când a avut posibilitatea) Există şi o şansă şi "după" (data viitoare vei avea şansa să-mi arăţi că poţi).

Sfârşitul primei părţi. Revenim după prânz cu partea a II-a.

Despre Dumnezeul de a doua zi, a doua zi

Aceasta nu este o cronică de teatru. Iar eu nu sunt critic de teatru. Pentru cronicile - scrise mai bine decât aş şti eu să scriu vreodată - ale acestui spectacol mergeţi aici sau aici, aici, aici sau aici. Şi poate şi prin alte locuri, căci piesa lui Mimi Brănescu "Dumnezeu de a doua zi", în regia lui Claudiu Goga şi jucată la Teatrul Act de Vlad Zamfirescu şi Mirela Oprişor, a avut premiera hăt, în 2009.

Eu sunt un spectator, cel mai "ordinary", incult (id est, fără o cultură a teatrului) spectator. (Un spectator cu mare dor de teatru în ultima vreme, căci nu prea am mi-am mai făcut timp pentru această pasiune decât sporadic...)

Iar pentru mine, textul e totul. Adică, fireşte, contează şi felul în care textul este pus în scenă. Dar parcă mai pot ierta unei piese un joc slab al actorilor, dar nu un text slab. În piesa văzută de noi aseară, textul chiar este totul. Este... personaj principal, decor, scenografie şi fundal muzical... totul!

Practic, piesa se desfăşoară pe 2 fâşii paralele: preşul din bucătărie, unde viaţa curge mai departe, lipsită de orice poezie (ba chiar, pe alocuri vulgară), în patetismul ei banal; şi "fâşia neagră", să-i spunem aşa ca să nu divulgăm ceea ce şi eu am aflat trist-amar abia la final. Nici geamantanul ei albastru ca cerul, plasat pe această fâşie neagră, nu ne dă mai multe indicii, ci dimpotrivă, vine să susţină versiunea lui.

Piesa este formată din 2 serii paralele de monologuri, pe aceste "fâşii". Există un EL, care prăjeşte cartofi în faţa spectatorilor ca să-şi ilustreze viaţa de om ca toţi oamenii, ca noi toţi, derulând în acelaşi timp recitarea textului. Şi există o EA, care îşi mută geamantanul încolo şi-ncoace. Între ei a avut loc o poveste normală de dragoste. Până când părinţii lor "normali", mama ei şi tatăl lui, le-au invadat intimitatea şi viaţa... şi aşa mai departe.

Nu vă lăsaţi păcăliţi de replicile de tip "smart & sexy", pentru că piesa nu este o comedie. Poate doar o comedie, cu accentul pe primul e, o comedie de viaţă, asta pe care o trăim cu toţii, aşa cum rezultă din textul deopotrivă comic şi dramatic, ştiţi, acel fel de "dulce-amar" de ironie şi auto-ironie. Se şi râde la piesa asta, dar când râzi mai abitir, simţi preşul din bucătărie cum îţi fuge de sub picioare, te simţi păcălit, "futut", cum se exprimă personajele fără perdea în câteva rânduri, şi aruncat în disperare.

Finalul este unul extrem de veridic. Adică, personal, poate mi-ar fi plăcut "să se termine cu bine", "binili învinge", vorba lui Tamango. Însă n-ar fi fost veridic. Aşa cum este, e şi lovitura sub centură (nu m-aş fi gândit la asta), şi realist.

Şi dacă tot mă preocupă pe mine diferite faţete ale parentingului, adică părinţi şi copii în diverse ipostaze, piesa aceasta exact despre asta vorbeşte: despre părinţi, aşa cum sunt ei percepuţi de copiii ajunşi la rândul lor adulţi. O poveste simplă, despre viaţă, "cu onestitate", aşa cum afirmă autorul însuşi.

Nevastă, eu ce număr port la cămaşă?

Ieri în magazin un bărbat o sună pe soţie:
- Auzi nevastă, eu ce număr port la cămaşă?

Pesemne, îi răsărise în minte gândul cu totul şi cu totul temerar să-şi cumpere el singur, cu mâna lui, o cămaşă, dar nu ştia ce număr poartă, pentru că mereu până atunci îi cumpărase soţia. Soţie care îi cumpără mereu şi pulovere, şi şosete, şi lenjerie intimă, pentru că altfel, pentru el "e bună şi-asta, ce-are?", doar ei i se pare că "te mai şi râde naibii vreun coleg dacă te descalţi la muncă şi vede că umbli cu şosetele rupte în vârfuri"! Este, cumva, de datoria ei ca soţul să fie nu numai curat, cu hainele spălate şi călcate, dar şi înnoite din când în când măcar. Lucru pe care îl duce la îndeplinire cu dragoste şi înţelegere.

Asta m-a pus tare pe gânduri, în sertarul cu "aşa sunt toţi bărbaţii", sertar în care se mai află o observaţie de altădată, tot dintr-un magazin. Un alt bărbat, de data aceasta, un pensionar, cu lista de cumpărături în mână, o sună pe soţie ca să ceară lămuriri mai clare referitoare la sortimentul de cumpărat dintr-un anumit aliment. Pe mine m-a şocat atunci constatarea că nici după atâţia ani împreună, bărbatul acela nu ştia de care zahăr (sau ulei, sau stafide, n-are importanţă) trebuie să cumpere! Deci, din care folosesc ei probabil de 40 de ani fericiţi şi iubiţi împreună!

Şi mi-am dat seama încă o dată de deznodământul dulce-amar (fără speranţă) al unei relaţii de cuplu în general: ea va şti mereu ceea ce el nu va şti niciodată!

sursa foto

Şi căutând eu prin vastul Internet o legitimare a spuselor mele, am dat de nişte ... chestii destul de amuzante, din care spicuiesc câteva mai jos:

Rita Rudner's "Guy Guide" - 50 facts about men.
- Men who have pierced ears are better prepared for marriage. They've experienced pain and bought jewelry.
- Marrying a divorced man is ecologically responsible. In a world where there are more women than men, it pays to recycle.
- Men are very confident people. My husband is so confident that when he watches sports on television, he thinks that if he concentrates he can help his team. If the team is in trouble, he coaches the players from our living room, and if they're really in trouble, I have to get off the phone in case they call him.
- Men like phones with lots of buttons. It makes them feel important.
- All men look nerdy in black socks and sandals.
- Men are sensitive in strange ways. If a man has built a fire and the last log does not burn, he will take it personally.
- Men are brave enough to go to war, but they are not brave enough to get a bikini wax.
- Men don't get cellulite. God might just be a man.
- Men have an easier time buying bathing suits. Women have two types: depressing and more depressing. Men have two types: nerdy and not nerdy.
- Women take clothing much more seriously than men. I've never seen a man walk into a party and say "Oh, my God, I'm so embarrassed; get me out of here. There's another man wearing a black tuxedo."
- Most men hate to shop. That's why the men's department is usually on the first floor of a department store, two inches from the door.
- If a man prepares dinner for you and the salad contains three or more types of lettuce, he is serious.
- When four or more men get together, they talk about sports. When four or more women get together, they talk about men.
- Not one man in a beer commercial has a beer belly.
- Most women are introspective: "Am I in love? Am I emotionally and creatively fulfilled?" Most men are outrospective: "Did my team win? How's my car?"
- If a man says, "I'll call you," and he doesn't, he didn't forget...he didn't lose your number...he didn't die. He just didn't want to call you.
- Men who can eat anything they want and not gain weight should do it out of sight of women.
- Getting rid of a man without hurting his masculinity is a problem. "Get out" and "I never want to see you again" might sound like a challenge. If you want to get rid of a man, I suggest saying, "I love you...I want to marry you...I want to have your children." Sometimes they leave skid marks.
- Men accept compliments much better than women do. Example: "Mitch, you look great." Mitch: "Thanks." On the other side: "Ruth, you look great." Ruth: "I do? Must be the lighting."
- Men are self-confident because they grow up identifying with superheros. Women have bad self-images because they grow up identifying with Barbie.
- When a woman tries on clothing from her closet that feels tight, she will assume she has gained weight. When a man tries something from his closet that feels tight, he will assume the clothing has shrunk.
- Male menopause is a lot more fun than female menopause. With female menopause you gain weight and get hot flashes. Male menopause - you get to date young girls and drive motorcycles.
- Men forget everything; women remember everything.
- That's why men need instant replays in sports. They've already forgotten what happened.

Aşa că astăzi, fără legătură (neapărat) cu Valentine's Day, vă doresc să vă iubiţi mult!

Dupa 20 de ani (part 3)

Ani de liceu cand la mate dai de greu...

In clasa a noua nu-mi amintesc ce profesor de matematica "am primit" (paranteza: chiar asa, azi ne deranjeaza ca ai nostri copii, la clasa C sau D sau E, dupa scoala si dupa caz, nu primesc cei mai buni profesori, ca deh, nu mai ajung, abia au pentru A si eventual B, drept pentru care ne "ocupam" noi sa ne punem pilele in miscare ca sa rezolvam situatia; eu am fost in liceu la L, how does it sound? si nu-mi amintesc sa se fi agitat mama prea tare pentru asta, si nu din lipsa de interes fata de mine, ci din lipsa unui astfel de gand, privind astfel de practici neortodoxe!). Chiar mi-ar folosi un mic refresh memory, caci nu m-a marcat in niciun fel profesorul/profesoara dintr-a 9-a de nu-mi amintesc nimic de el/ea.

Dar in clasa a 10-a am avut ca profesor de matematica un... astrolog, numerolog, nici nu prea stiu cum sa-l numesc. Ii stiti, sunt pline studiourile de televiziune in ziua de azi de experti d-astia care-si dau cu presupusul dupa ce au dat in bobi. Ma rog, poate ca ma pripesc cu concluziile. Ideea este ca nu-mi amintesc deloc de matematica la ora de matematica, in schimb imi amintesc de astrograme, scheme astrale, numere care ne ghideaza viata, numere norocoase... si altele de felul asta. Omu' ne cam facea pe plac, ca erau vreo 2-3 fete mai cu tupeu - si cu ceva probleme de cautat in bobi solutii la ele, si ii cereau mereu omului sa le zica, cum e, le cade ala de inima neagra la pat la drum de seara sau nu? Ma rog, exagerez un pic, el era foarte serios in ceea ce ne spunea, dar eu nu prea gustam orele astea de... matematica, care mi se parea ca n-au nimic de-a face cu matematica.

Am fost foarte fericita insa cand in clasa a 11-a a venit o profa... traznet! Tanara, ceva peste 25 de ani, mignona, cu niste haine din reviste pe ea. Sa ne amintim, actiunea se petrece in anii mei de liceu 1990-1994, cand nici in consignatii nu se gasea nici pe sfert din ce e acum prin mall-uri! Inca la loc de cinste erau blugii WamPum cumparati de la bisnitarii care-i aduceau din Turcia si-i vindeau la targul din Colentina.
Insa doamna Luana Cojocaru (na, ca i-am retinut chiar si numele!) era super! Imbracata bine, nu venea 2 zile consecutive imbracata la fel (si de fapt, cred ca nu repeta in aceeasi saptamana sau chiar 2 saptamani aceeasi toaleta), si pentru noi, fetele, dadea foarte bine chestia asta! Ne dadea o idee despre self-esteem.
In plus, era bine pregatita profesional mereu la ore - nu cred ca a fost intrebare la care sa nu stie sa ne raspunda. Venea cu placere la scoala si ne placea de ea si, implicit, si materia. Aveam un singur "Of" la ora ei, si eu si buna mea prietena L.: nu dadea nota 10! Avea acest principiu dupa care, pentru ca eram la Uman, nota maxima pe care puteam sa o primim daca stiam foarte bine, scriam tot in teza, etc, era 8. Pentru 10 trebuia sa fim la Real. Oricat am negociat cu ea chestia asta si oricate argumente i-am adus, nu am reusit sa o convingem sa ne dea mai mult de 8.

Si asa am intrat la BAC la mate. Una rece, una calda. La Romana, desi eram clasa de Filologie, eram cam slab pregatiti, pe cand la Mate, desi eram clasa de Filologie, nu am avut niciun fel de emotii.

Nota: scuzati lipsa diacriticelor. Stiu ca poate pe unii nu ii deranjeaza, dar pe mine ma deranjeaza! Lipsa diacriticelor romanesti, decat in propozitii afirmative, virgula intre subiect si predicat (si alte cateva ... "licente poetice" din astea) le consider o jignire la adresa limbii romane! Insa scriu de pe un calculator de inginer, care nu are diacritice.

După 20 de ani (part 2)

Spuneam că anul ăsta sunt 20 de ani de la terminarea liceului.

Iubiţi după care să suspin nu cred să întâlnesc la reuniunea asta, pentru că ăia erau în anii mai mari, nu mă uitam la "mucoşi" de vârsta mea (mai cu seamă că generaţia mea sunt născuţi în 1976, iar eu eram în 1975, deci colegii mei erau de fapt mai mici decât mine). Dar ce-or mai face colegii şi colegele?

Oare "Savanta" o fi aflat că îi ziceam aşa? Că acele delicioase batoane pe care ne prefăceam că le mestecăm, oferindu-i şi ei şi în final dându-i-le cu totul, nu proveneau din achizitiile noastre si din marea si netarmurita noastra grija colegiala, ci le gasisem si noi prin banca uitate cine ştie de cât timp? Doamne, mi-e rusine sa concluzionez ca, deci, am facut parte din acel fenomen despre care se face atata tapaj astazi, bullying, hartuirea, ba mai mult chiar, am fost dintre cei care hartuiau! Dar numai pe aceasta colega. Despre care, ce imi mai amintesc? N-am citit niciodată până atunci comentarii la limba română mai... exhaustive, mai alambicate şi mai pline de neologisme ca ale ei (şi ţineţi cont că şi eu fusesem dusă pe la Olimpiade de română mereu până atunci!) - dar nici mai anti-ortografice, abia dacă reuşeam să îi înţeleg scrisul. De parcă nu reuşea să pună mai repede pe hârtie (a se citi - pe vreo 30 de pagini) teza la limba română! La celelalte materii abia dacă reuşea să treacă, dar când te plimba prin sincretismul lui Eminescu şi puterea de persuasiune a lui Alexandru Lăpuşneanu, rămâneai gură cască, ce mai! Ce s-o fi ales de ea, ma intreb?

Dintre cei vreo 3 coelgi baieti ai nostri, cu 1 am pastrat (oarecum, sporadic) legatura, prin perspectiva faptului ca fuseseram colegi si de scoala generala, iar cu acei colegi, poate si pentru ca locuiam in aceeasi zonam, am tinut mai aproape. El insa, acest coleg, a fost nevoit sa se mute din liceu prin clasa a XII-a pentru ca exista riscul sa nu-l bage in BAC din cauza absentelor. Mutandu-se, insa, la alt liceu, a luat cu el situatia scolara, insa nu a luat si absentele - asta e o alta strambatate a sistemului asta de invatamant, dar nu ma voi opri acum asupra acestui aspect.

Cu alt coleg m-am revazut in prima zi de scoala anul acesta in curtea scolii din cartier, unde-si ducea copilul in clasa pregatitoare. A mai fost unul - blond si mic de statura, despre care imi amintesc doar ca era foarte discret, si la ore, si in viata privata, nici nu cred ca am schimbat mai mult de 2-3 vorbe in 4 ani de liceu. Chiar mai putine decat am schimbat cu al 4-lea (si ultimul!) coleg baiat din clasa, care a venit la noi printr-a XI-a sau a XII-a. Imi amintesc doar ca era foarte inalt si slab, avand un mod "aparte" de a executa saritura la lada la ora de sport - un mod extrem de hilar, fireste.

(to be continued)

După 20 de ani (prima parte)

Anul ăsta se împlinesc 20 de ani de când am terminat liceul! Că nu-mi vine să cred că au trecut atâţia, e de la sine înţeles! Dar unde s-au dus?
Aşa că mă gândesc să facem şi noi o reuniune de 20 de ani?
Din discuţiile iscate pe Facebook pe tema asta, bag seamă că vor fi chiar 2:
- una cu clasa - aşa, ca fetele, că eram vreo 20 şi-un pic în clasă (numărul a mai variat în cei 4 ani de liceu) din care doar vreo 3 băieţi, si oricum, profesorii ne spuneau "mai, fetelor, potoliti-va!"
- una cu liceul - în plen, dar organizat independent, că acum 10 ani s-a organizat mai "oficial", şi a ieşit cu unele discuţii - eu nici nu am fost atunci (nu eram prin zonă, cred ca la data respectiva eram plecata in delegatii, şi nici nu mă prea interesa sa ma intalnesc cu fostii colegi din tot liceul, mi-ar fi placut cu clasa, insa din clasa noastra nu prea au fost la intrunire)

Si ma intreb: Cine ce-o mai face dintre profesori? Profa de română, diriga, o fi ieşit de la spitalul de nebuni? Sau poate nici n-au dus-o acolo pana la urma...
O apucaseră pandaliile de prin clasa a 9-a, pe finalul ei. Şi părea normală, o doamnă tânără, mică de statură, cu nimic ieşită din comun. Până într-o bună zi, când a început să-şi aplice ruj în timpul orei. La început mai roz, apoi din ce în ce mai roşu pe zi ce trecea. Plus că avea un mod cam ... ingenios, să spunem, de a-şi asorta hainele. De parcă nu-i păsa de aspectul ei fizic. Şi chiar aşa era, nu-i păsa de asta. Am aflat când s-a uitat fix în ochii mei şi mi-a spus:
- De ce mă urăşti?
Am rămas mască, n-o uram, vă jur, doar evaluam felul în care se îmbrăcase în acea zi şi stratul tot mai gros de ruj roşu de pe buzele ei.
- Da, da, tu! Ştiu că acum o să te uiţi pe geam, da, ştiu că e acolo şi ne urmăreşte.
Şuşoteli şi hăhăieli printre noi cât cuprinde, în fond, eram o adunătură de 20 şi ceva de ameţite de 14-15 ani.
- Cine ne urmăreşte, doamna dirigintă?, am reuşit să îngaim.
- El, Van Damme! E la geam mereu cu ochii pe noi, dar stai liniştită că nu mi-e frică.
Şi acesta a fost doar începutul. Au urmat tot felul de acuzaţii de felul ăsta, de căutări pe sub bănci sa vedem azi cine ne mai urmareste si de unde, şi fardări tot mai stridente, spre deliciul şi distracţia generală, vă daţi seama!
Toate astea alternau cu perioade de acalmie, in care se purta normal, isi preda materia si nu povestea nimic personal la ora. Am aflat noi o poveste, dar nu stiu cat de adevarata era, cum ar fi divortat sotul de ea si i-ar fi luat copilul, si de la asta i s-ar fi tras "deraierea". Cu materia de limba romana - acum, cocoţată în vârful unui maldăr de 20 de ani (plus 4 de liceu) de-atunci, nu cred că altcineva ar fi fost mai bun.

Dar ne-am trezit în clasa a XII, înainte de BAC, că totusi, nu prea aveam din ce să învăţăm pentru BAC. Circulau tot felul de carticele cu comentarii literare pre-fabricate, dar mai intai ca eu niciodata nu am tocit comentarii, fiind genul care dintr-un vers de poezie scriam 2-3 pagini de comentariu. Si-apoi, chiar si cu comentarii invatate (sau nu), ne lipsea imaginea de ansamblu, nu prea stiam de unde sa apucam limba romana, ce se cere si ce nu...
Şi am început să spunem la cancelarie, ne ajunsese cutitul la os si am inceput sa ne vaicarim la ceilalti profesori, să facem un pic de vâlvă pe tema asta. Aşa că... nu mai ştiu sigur pe ce motiv invocat (caci nu ma astept sa se fi facut o ancheta psihologica care sa o ajute efectiv pe diriga), ne-au schimbat profesoara de limba română. Numai că nu era nimeni dispus să ia toate orele noastre - eram clasă de filologie, cu multe ore de limba română. Drept pentru care am ajuns sa avem 2 profesori de romana, cu unul recapitulam materia anilor trecuţi, cu altul materia de clasa a XII-a. Aşa am intrat noi in BAC.

(to be continued)

Trei paturi

Zilele astea se face anul de când am fost "cazată" la Floreasca la cardiologie pentru mai bine de o săptămână. (da, ştiu că episodul ăsta revine în amintirile mele ca un leit-motiv, dar chiar a fost o mare încercare pentru mine!)
Şi de pe patul meu de spital de la geam observam celelalte paturi, celelalte destine despre care până atunci nici nu ştiusem că există.

Patul 25. Doamna are peste 80 de ani şi un bun simţ cu totul ieşit din comun. Soţul în vârstă de 87 de ani o vizitează zilnic. Discuţiile dintre ei iau turnura unor discuţii culturale. Vocabularul folosit în discuţiile lor ar fi pus în dificultate reală pe un biet elev de vreo 15 ani (din aceia care, statisticile o arată, citesc cu dificultate în limba maternă). Demnitatea ei inspira respect real. Nicio infirmieră nu a certat-o că a murdărit pampersul, deşi făceau acest lucru cu alte paciente, nicio asistentă nu s-a răstit la ea că a făcut încărcare pulmonară noaptea, deşi făceau acest lucru cu alte paciente. În ziua când au externat-o a luat un taxi, demnă, nu a stat să aştepte "Ambulanţa umanitară".

Patul 26. O doamnă la vreo 50 de ani, profesoară de informatică la un liceu tehnic. Arată cu vreo 10 ani mai în vâsrtă pentru că suferă de un sindrom rar întâlnit (nu i-am reţinut numele), care a împiedicat-o să crească în înălţime şi greutate, care a făcut-o să aibă un fizic mai aparte. Dar care nu a împiedicat-o să fie extrem de energică şi inimoasă, săritoare, extrem de pozitivă în ceea ce priveşte vindecarea. Inimoasă e doar un fel de-a spune, căci se afla internată la cardiologie tocmai pentru că inima ei avea un puls extrem de mic. I-au pus un Holter ca să-i monitorizeze inima 24 de ore şi în cele mai agitate momente abia dacă ajungea la un puls 40. A plecat acasă cu un stimulator cardiac inserat şi cu o mare doză de optimism, din care ne dădea tuturor.

Patul 27. Femeie, 76 de ani, nicio carte citită, niciun rând, nicio clasă de şcoală. Doar văicăreală tot timpul cât a stat acolo. Femeie de serviciu la piaţa Traian în tinereţe, certată cu multe rude, pe diverse motive cu fiecare, povestea oricui o asculta că ea a avut o mare casă prin Colentina, dar au pierdut-o ea şi fii-sa prin nuştiuce mişmaşuri ale unor şmecheri - când de fapt eu am înţeles doar cât de fraiere au fost să semneze un act de vânzare cumpărare cu nişte clauze super-clar în defavoarea lor! Despre nişte prieteni de-o seamă cu mine veniţi la mine în vizită la spital m-a întrebat mai apoi dacă sunt copiii mei! Într-un final a fost trimisă la un alt spital, sau altă secţie, pentru că nu prea ţinea de cardiologie problema femeii.

Iar în patul de la fereastră - eu.
Dacă mai stăteam în spital, mai adunam material, biografii, întâmplări...
Dar mai bine acasă, totuşi!