Posts

Showing posts from August, 2013

Roger Waters, 10 years after

Image
În urmă cu mai bine de 10 ani, mai precis pe 15 iunie 2002, am asistat la cel mai măreţ, magnific, complex - nu concert, ci spectacol integral, de-a dreptul. Roger Waters pe Kisstadion, la Budapesta. Păstrez încă biletele drept amintire.

Ţin minte că evenimentul m-a frapat prin muzică (mărturisesc sportiv că nu ştiam toate cântecele, am făcut parte dintr-un grup din generaţia mea, la care Pink Floyd a prins doar pe alocuri, în sensul că personal, albumele mai digerabile le ştiam şi le ştiu încă pe dinafară, le ascult încă "în buclă", dar altele gen "Ummagumma" abia dacă le-am ascultat o dată şi am decis că nu îmi plac).

M-au frapat de asemenea, pentru că nu mai văzusem nicicând până atunci într-un concert, efectele luminoase şi vizuale, auzeam replici de jur împrejurul nostru, ca la o piesă de teatru "săraund"... Atunci am pus rezultatul miraculos la care am asistat pe seama măiestriei lui Waters şi a echipei lui, dar am socotit că un rol major l-a avut ş…

Casa verde

Atenţionare: postul acesta reprezintă tema pentru acasă pentru ultima şedinţă a cursului de scriere creativă. Faptul că apare aici este în primul rând o modalitate la îndemână de a transporta textul de acasă la sala de curs, text scris în format electronic acasă de această dată. A se percepe ca atare! ***
Casa verde
Mă cheamă Amalia, aşa cum au decis mama mea, Amina, împreună cu cele două surori ale ei, Adela şi Adina. Toată partea feminină din familia noastră primişte la naştere nume care încep cu A, ce ziceţi de asta?! M-am născut în ultima odaie a unei case întunecate din Timişoara. Am crescut printre mobile vechi şi cărţi în latină şi greacă veche, dar şi printre mumii umane. Toţi ai casei se aflau acolo de cel puţin de un veac. Şi nici după moartea lor nu sunt foarte sigură că au plecat, căci mai aud şi-acum şoapte albastre pe scară sau râsete sumbre în pod.
Povestea aceasta este despre mine şi despre iubitul meu, Marius. Doctorul Marius Drăgănescu, un eminent psihoterapeut din Capit…

Cărţile care îi scriu pe autori...

Image
Circula zilele trecute pe net o fotografie (aceasta de alături), cu două persoane într-un vagon de tren, însoţită de întrebarea referitoare la identitatea celor doi. Am citit (pe Catchy.ro) că fotografia aparţine lui Henri Cartier-Bresson, fotograful francez supranumit părintele foto-jurnalismului. Dar încă se caută identitatea celor doi pentru că nu se ştie pe cine a fotografiat artistul (mort la 3 august 2004) în România, 1975, aşa cum şi-a intitulat această fotografie.

Aşadar, până la descoperirea răspunsului la întrebarea "Cine erau tinerii din tren?", aceasta este... O fotografie cu nimeni.

Exact acesta a fost titlul unui exerciţiu pe care l-am avut aseară, la a treia şedinţă a cursului de scriere creativă. Păcat că nu mi-am amintit la timp fotografia şi nu am compus un text cu această fotografie în minte! Mare păcat! Dar aşa (mi) se întâmplă de obicei, pusă "din senin" să scriu ceva în 10 minute, inspiraţia intră în blocaj. Mai mult, ni s-a cerut să scriem l…

Delta, versiunea 5.0

Image
2013 este al 5-lea an consecutiv de vizitare a Deltei Dunării la Sfântu Gheorghe.


Anul ăsta parcă a fost la fel ca anii precedenţii, la aceeaşi gazdă, care ne-a servit două mese de peşte pe zi, totalizând cam 4 feluri de bucate peşteşti; aceeaşi plajă uriaşă, unde nu rişti să calci pe cearşaful vecinului când vrei să intri în mare; aceiaşi carcalaci la intrarea în apă; aceleaşi apusuri de soare unice şi incredibile; plimbare, ploaie atât cât să nu-ţi strice concediul...
Dar pentru mine a fost un pic altfel... Nu mai rău, doar altfel (ca să iau partea bună a lucrurilor):
Nu prea am stat la soare - aşa că am scăpat de arsurile neplăcute.
Am încercat să fac cei 5 km de mers pe jos zilnic prescrişi de medic, fie pe plajă, spre gura de vărsare a Dunării în mare, fie pe drumul la şi de la plajă, fie prin sat - ocazie cu care am descoperit zone noi din Sfântu, pe care nu le văzusem anii trecuţi, case frumoase, Fundaţia Anonimul, şcoala cu clasele I-VIII.
Nu am depăşit 2 beri pe zi (şi alea c…

Pe aripile scrisului

Image
- It really isn't fit! - Pur şi simplu nu se cuvine! - spune Mammy în "Gone with the wind", chiar în această clipă la televizor.
- Pur şi simplu, nu se cuvine, ce coincidenţă, chiar aşa mi-am pus eu personajul să spună (printre altele) la cursul de scriere creativă, aseară.


A fost un exerciţiu destul de amuzant: fiecare dintre noi a avut de scris ceva, o parte, un fragment... din ceva, fără să primim prea multe detalii şi explicaţii. Şi astfel, fără s-o ştim, am rescris Madame Bovary, a lui Flaubert. Ce-a ieşit, de fapt, a fost un cu totul alt text, dar nu lipsit de savoare, totuşi. Fragmentele erau evident scrise în stiluri diferite, dar se ţineau binişor însăilate de numele personajelor şi de firul acţiunii, care trecea prin ele, ca aţa prin mijlocul găurit al mărgelelor.

Căci teoria pe care ne-a expus-o după aceea Mario afirmă că cel mai important lucru, primul pe care trebuie să-l decizi atunci când vrei să scrii este motivul, tema (filosofică). Cum ar veni: ce vrea …

Scribere humanum est

Image
Aseară am păşit cu emoţie şcolărească pragul Fundaţiei Calea Victoriei, pentru a participa la primul meu curs acolo. Spun primul, pentru că mi-au făcut o impresie foarte plăcută şi cred că am să revin şi pentru alte cursuri şi ateliere. Şi spun al meu curs, pentru că B24Kids, pe care îl păstoresc, este partener al Fundaţiei Calea Victoriei, mai precis al secţiunii pentru copii şi adolescenţi numită Şcoala de Arte şi Maniere, aşa că le-am "trimis" un număr de cursanţi până acum.

Cursul care a început aseară este unul de Scriere creativă. De ce l-am ales? Din egoism: pentru auto-cunoaştere. Curiozitate, dacă vreţi.

Am scris ceva la viaţa mea, în sensul strict tehnic (sau poate nu numai?) al cuvântului, scribere: o lucrare de diplomă - pe o temă care a suscitat discuţii aprige şi foieli pe scaun în rândurile bătrâneilor clasicişti ai comisiei din catedra de clasice, pe care mă mândresc că i-am mai audiat la cursuri, pentru că, Dumnezeu să-i ierte, au murit de-atunci aproape toţ…

Despre alăptare (post mai vechi)

Image
M-am gândit să marchez şi eu săptămâna internaţională a alăptării (1-7 august 2013) prin re-postarea unui articol pe care îl scriam anul trecut pe tema asta. (Dar voi reveni şi cu "reflecţii mai noi" :) )
Oameni buni, nu e pornografie, e mâncare!
de Anca Cristina Ilie


Într-o vară, nu cu mult timp în urmă, vizitam un magazin de decoraţiuni interioare împreună cu soţul şi însoţiţi de copilaşul de nici o lună. Fireşte că inevitabilul s-a produs şi fetiţei i s-a făcut foame. Soluţia: m-am aşezat pe una din canapelele din showroom (eram chiar în acel magazin care încurajează testarea produselor) şi mi-am hrănit la sân copilul. Nu, nimeni n-a fost scandalizat, nimeni nu mi-a spus să mă acopăr şi nu m-au dat afară din magazin.

Însă se pare că nu la fel au stat lucrurile în Statele Unite – deci, cum s-ar zice, la case mai mari – în câteva cazuri despre care povesteşte Lisa Belkin într-un articol în HuffingtonPost.com.



O mamă din Virginia, care întâmplător este membră în Senatul Stat…

Me... and the mind games

Nu ştiu cum se adună în jurul meu lucruri atunci când am nevoie de ele... Şi ele se leagă, cumva, sau eu le văd puse în legătură...

Am citit cu mare interes mai deunăzi, la Mămică Urbană, interviul Anei Nicolescu cu psihologul Gyorgy Gaspar pe tema cuplului şi a percepţiei de sine a femeii... Am admirat în primul rând curajul Anei de a-şi mărturisi vitiza la specialist, ba chiar terapia, luni de zile, curajul de a vorbi despre sine, cu sinceritate şi deschidere. Ea mi-a dat, cumva, puterea să scriu şi eu acum despre mine...

Iar din interviu mi-am dat seama nu numai că toate "crizele" mele lacrimogene sunt perfect naturale şi normale, nu numai că nu e nimic în neregulă cu mine dacă mă simt copleşită, aşa cum credeam, dar mai ales că probabil de un astfel de specialist avem şi noi, cuplul Ilie, nevoie acum...

E mult de spus şi mi se pare destul de complicat, cu multe pânze întreţesute...

De la faptul că tatăl meu, modelul meu masculin în viaţă, a murit când eu aveam doar 7 ani …

Once a month

Frecvenţa scrierii-mi pe-aici. Şi pe măsură ce trece timpul, mi-e tot mai greu să reînnod firul poveştii.

Dar în curând (sper să) îmi adun curajul şi să purced la scris!
Despre ce?
Păi să vedem:
- vreau să scriu o cronică, cu note profund personale, a Jurnalului unei fete greu de mulţumit, pe numele ei Jeni Acterian - o poveste care mă duce, cumva, în Budapestele mele... Dar şi în propria adolescenţă... O poveste a Bucureştiului interbelic, plină de cultură şi oameni tot unul şi unul!
- apoi să spunem că anul acesta a fost al cincilea an de Deltă la Sfântu Gheorghe, urmează un post cu multe poze şi bucate pescăreşti...
... şi altele.