Posts

Showing posts from September, 2011

Conopidă pane

Image
De toamnă, că tot e plină piaţa de conopidă, ieri am preparat conopidă pane. Care se prepară cum vă spun imediat, şi se mănâncă... cât ai zice conopidă. Chiar şi copiii o adoră, pentru că le-am explicat că e un fel de floare, iar lor le plac florile.
- Se desfac bucheţele de conopidă şi se spală puţin în apă rece, fără să se fărâme (eu am găsit vreo doi "locuitori" nevertebraţi ascunşi printre floricele, aşa că aveţi mare grijă!)
- Se dă în fiert conopida, dar nu se fierbe tare, tot ca să nu se fărâme bucheţelele. Apoi se lasă să se răcească puţin.
- Separat, se amestecă 1-2 ouă cu 1-2 linguri de făină (cantitatea depinde de câtă conopidă aveţi) şi condimente după gust. După gustul meu, am pus sare, piper şi un condiment pentru şniţele. Iar prin acest aluat se dau bucheţelele de conopidă, după care se pun cu grijă în ulei încins şi se prăjesc uşor.
Dacă vă place mai crocant, puteţi să folosiţi un aluat în care puneţi şi pesmet.
Am auzit chiar şi de aluat cu fulgi de porumb,…

Adolescenţa, o f(r)ază de dânşii inventată...

Image
Aş minţi dacă aş spune că nu mi-e (puţin) teamă de perioada adolescenţei ce va veni pentru copiii mei direct, dar şi pentru noi - consecinţe indirecte! Numai dacă mă gândesc la propria adolescenţă şi mi se ridică părul în cap! Câţi peri albi i-oi fi scos eu mamei atunci, numai tonele de vopsea de păr pe care şi le aplică stau mărturie!
Perioada aceea cuprinsă între copilărie şi maturitate, tranziţia aceea plină de schimbări, fizice şi psihologice, plină de conflicte cu tot ce îi înconjoară, inclusiv sau mai ales cu ei înşişi... Dar cică (de la Francoise Dolto citire) e de bine când ai conflictele acelea la vârsta respectivă, şi nu le laşi nerezolvate până mai târziu, în alte etape ale vieţii!
Aşa că, trebuie să mă înarmez cu multă, multă răbdare. Şi poate un simţ al umorului ascuţit, treaz, n-ar strica.
De exemplu, ca în afişul acesta - din folclorul popular circulant pe net - pe care îl găsesc ironic corect! :)

Despre maşini şi valoarea lor

Image
Din ciclul: de pe net adunate - citate anonime celebre, iaca ce am găsit: "Se spune că omul care-şi ia maşină de 5.000 euro, îşi dă toţi banii pe maşină. Cel care dă 10.000, îşi dă jumătate din bani. Iar cel care dă 100.000 pe o maşină, nu dă niciun ban"
La rândul meu, mă pregătesc - de multă vreme, şi încă multă vreme de-acum, probabil! - să-mi iau maşină.
Aveţi sugestii de modele/firme/mărci? Ştiu doar că vreau să fie o maşină "urbană", micuţă, drăguţă şi trainică.

Teatru cu Scufiţe Roşii

Image
Din ciclul "cum ne mai distrăm noi", (şi) week-endul acesta am fost cu fetele la teatru pentru copii. De această dată am văzut Scufiţa Roşie a Teatrului Ţăndărică, Itinerant, în Parcul Copiilor din Sectorul 4. Păi să vă povestesc!
Fetiţa şi mama ei vorbeau la telefonul mobil cu bunicuţa, telefonul mobil avea "interferenţe", Scufiţa Roşie o îndeamnă pe bunicuţa să sune la 112, iar când apelul se întrerupe fata deduce că i s-a terminat bateria. Lupul şi-a deschis o pizzerie la marginea pădurii şi cântă că s-a privatizat - cine mai ştie, care copil de minim 3 ani (vârsta recomandată pentru această piesă), ce înseamnă "a se privatiza"? Şi la ce i-ar folosi să afle? La pizzerie lumea stă "la coadă", dar jocul de cuvinte între cele două sensuri ale cuvântului - coada la magazin vs. coada lupului - nu este sesizat şi nici înţeles de copii, după cum am tras eu cu coada ochiului la copiii din jurul meu.
Oricum, momentul intrării în scenă a lupului este …

Acesta nu este (doar) un fluture

Image
Acesta nu este un fluture. Aceasta este cea mai bine făcută reclamă, cel mai sensibil mesaj pe care l-am văzut în ultima vreme, timp în care am văzut doar reclame care nimeresc pe lângă mesaje, pe lângă bun simţ, pe lângă target, până la urmă.
Acesta nu este doar un fluture. Este amintirea bunicilor mei cărora nu cred că le-am spus de suficiente ori că îi iubesc, a bunicului pe care îl repezeam când îmi povestea aceleaşi amintiri din război la nesfârşit, a bunicii care mi se părea că repetă la nesfârşit aceleaşi observaţii legate de modul în care trebuie să te porţi "ca să nu te râdă lumea".
Este tatăl pe care nici nu mi-l amintesc prea bine, însă mi-l amintesc în parc, la spatele meu, ţinând ferm bicicleta de la care scosese rotiţele ajutătoare şi mă învăţa să merg pe două roţi. Şi căruia nu cred că i-am spus că îl iubesc...
- Ce-i ăsta? - Un fluture.
Repetat de trei ori, schimbul de replici te face să te gândeşti puţin la lipsa de imaginaţie a copywriter-ului. Dar repetat…

Nemuritorii

Nemuritorii nu există. Ştefan Iordache a plecat dintre noi, Florian Pittiş nu mai e... Lumea muzicală a suferit o mare pierderea astăzi, când a trecut în nefiinţă marele muzician Johnny Răducanu. La vârsta de 79 de ani - aflu de la ştiri. Pentru mine era fără vârstă, era ... nemuritor! Dumnezeu să-l odihnească-n pace!
De ascultat: Pastorală de toamnă

A început şcoala. Tu cum îţi protejezi copilul fără să-i ştirbeşti libertatea de mişcare?

Prima zi de şcoală. Rânduri rânduri de copii merg spre şcoală de mână cu părinţii. Apoi vin de mână cu părinţii acasă. Imaginea se repetă zi după zi, zi după zi. Lucru natural până la o vârstă. Dar vine o zi când copilul îţi spune: „Mami, nu mai veni cu mine la şcoală, sunt destul de mare, mă descurc singur!” Înţelegi în spatele acestei afirmaţii şi un pic de „Mă faci de râs”, dar nu contează neapărat motivele. Cert este că a crescut şi vrea să-şi demonstreze independenţa. Tu, părinte responsabil, vrei să fii sigur că merge la şcoală şi nu bate mingea pe maidane, dar fără ca, pentru asta, să-l urmăreşti sau să angajezi un detectiv. Cum poţi să afli la ce oră a ajuns acasă, că îşi face temele, ba chiar să-l ajuţi la teme fără să trebuiască ca pentru asta să-ţi iei concediu? SafeKids GPS Locator este soluţia pentru prima parte a problemei. O cameră de luat vederi dotată cu inteligenţă (aproape umană) rezolvă cealaltă parte a problemei.
1. SafeKids GPS Locator SafeKids GPS Locator, singu…

Acesta nu este un bloc

Image
Acesta nu este un bloc. Acesta este un răsărit de soare, mascat de un bloc.
"Dimineţile mele" - aşa se numea ceea ce trăiam eu prin 2005 când eram însărcinată cu Roxana şi (poate şi din acest motiv) mă trezeam dimineaţa foarte devreme şi priveam răsăritul soarelui de la fereastra camerei care a devenit apoi camera copiilor. Pe-atunci veneam singură în această cameră şi mă delectam cu nişte culori, ireale poate pentru un oraş, de roşu şi albastru şi mov, peste nişte case rămase în picioare în spatele blocului în care tocmai mă mutasem de câteva luni, cu soţul meu. Era fosta lui cameră de copil.
Astăzi, de la acel geam se vede târziu că deja soarele e sus pe cer. Imaginea răsăritului este obturată de blocul din imagine care s-a ridicat între timp. Nu s-a ridicat dintr-o dată, ci cu mult zgomot şi mizerie. Dar azi le-am uitat. Azi doar vroiam să văd un răsărit de soare urban de la fereastră. Nu se mai poate.
Daaaar... Există şi un "dar" - trag nădejde că de la casa c…