Posts

Showing posts from August, 2012

În buzdugane să ne lovim sau de şireturi să ne tragem?

Image
Roxana a împlinit şapte ani, prilej cu care am găsit cu cale să constatăm, şi eu şi ea (deşi am vaga impresie că pe ea n-ar fi deranjat-o prea tare aspectul ăsta), că este cam prea "bătrână" ca să nu ştie deja să-şi lege şireturile la încălţări. Prilej cu care ne-am dat seama că, de fapt, până acum nu a avut (mai) deloc încălţăminte cu şireturi, şi deci ocazii ca să înveţe să le lege.

Ei, şi dă-i şi luptă! Nu ştiu de ce alte lucruri atât de complicate le învaţă atât de repede - întrebaţi-o, de plidă, de raza cercului -, dar să-şi lege şireturile nu pot (eu nu pot, că o iau ca pe o nereuşită personală) s-o deprind deloc! Sau nu încă.

Aşa că în disperare de cauză, am căutat pe net şi am dat de un site foarte "tutorialos" pe multe teme de parenting: www.parenting.about.com

Iar pentru capitolul şireturi - vedeţi clipul acesta:


Da, ştiu, e jenant cât de tânără e puştoaica din filmuleţ. Dar nu-i nimic, better late than never.

Acum fugim să mai legăm nişte şireturi, poate…

23 august. O zi...

Post neinteresant, doar o cugetare personală la finalul zilei...

Ziua a început cu mine tăindu-mă la picior într-o sârmă ruginită de prin curte. Cică nu e sârmă, ci "plasă de Buzău". De parcă denumirea lucrului care provoacă o rană ar putea să ajute vindecarea rănii. Sper să nu fie nevoie de antitetanos. Constat că nu mi-e frică de sânge, nu mi-e frică să pun spirt pe rană, dar mi-e frică de mers la spital ca să "declar" tăietura şi să cer injecţia.

Mai târziu, mi-am cumpărat în sfârşit un portofel ca să-mi schimb ruptăcitul cu care umblu de ani de zile, doar că acasă am constatat că are un defect ce-l face inutilizabil. Asta pe lângă faptul că nu se umple singur, dar ăsta e defect constatat la toate modelele pe care le-am avut eu până acum.

Mai târziu, mi-am pierdut cumpătul şi am ţipat la fete - şi pentru ce? Pentru că se certau şi una (aia mare) o stârnea şi enerva pe cealaltă (aia mică), care se lamenta şi plângea cu voce şi lacrimi de crocodil. Big deal! Parcă…

And the winner is...

Image
După lupte seculare care au durat... aşa, ca la vreo 5 minute de zapat prin Amazon, Roxi s-a hotărât că doreşte acest ceas:

Nu strâmbaţi din nas, e alegerea ei, da? Şi vom încerca să i-l luăm.

Dar eu stau şi mă întreb cât o mai ţine faza asta cu prinţesele la fetiţe? Poate dacă o influenţam, ar fi ales altceva, mai neutru. Dar dacă ăsta îi place ei, poate aşa învaţă să aibă grijă de propriile lucruri. Mai ales că începe şi şcoala!

By the way - de ieri are şi uniformă de şcoală. (Dar nu voi scrie despre cum ne-au ţinut portarii în faţa curţii şcolii şi ne permiteau să intrăm câte o persoană o dată, pentru motivul că un alt grup de copii şi părinţi veniţi în urmă cu câteva zile ca să-şi ia uniformele spărseseră un ghiveci de flori cu pietre şi nu mai ştiu ce alte acte de vandalism făcuseră. Nu nu, nu voi scrie despre faptul că l-am întrebat insinuant pe portar dacă doamna directoare ştie că ţine părinţii la poartă ca pe nişte câini, şi nici despre imaginea şcolii - altfel, şcoală bună …

Davai ceas?

Image
Am terminat clasa I, acum mulţi ani, premiantă cu coroniţă, cum altfel? În acel an, mama a inaugurat un obicei pe care l-am ţinut apoi ani de zile, poate chiar până la terminarea şcolii generale: după festivitatea de premiere, ne ducea la cofetărie. Ne scotea în oraş, cum ar veni.

În plus, cu acea primă ocazie de premiu, am primit cadou un ceas de mână. Era ceva important la acea vreme să ai propriul tău ceas, la 7 ani şi ceva! Eveniment pe care l-am apreciat ca atare! Tataia m-a dus la Bucur Obor, raionul de pe dreapta, care întâmplător a supravieţuit, şi azi tot gablonţuri şi ceasuri vinde.
Unde am dus-o şi eu ieri pe Roxi.

Nu, nu, nu a luat premiul I, nici măcar nu a terminat clasa I, pentru că abia acum începe. Dar ştiţi vorba aia, capra sare masa, iada sare casa.

Aşa că, la cererea copilului şi ca să-i răsplătesc eforturile recente de a fi învăţat orele, ceasul, am decis să i-l iau de acum.

Unde mai pui că, de fapt, îl va primi cadou de la bunica ei, noi doar trebuie să-l alegem …

Boala gură-mână-picior, sau lipsă de inspiraţie?

Image
După varicelă (bifat), oreion, rujeolă, rubeolă, după roseola infantum, după a cincea boală a copilăriei (aşa-numita "boală a obrajilor pălmuiţi" - bifat), iată că imaginaţia "botezătorilor de boli" rămâne de tot cheală şi denumeşte o boală eruptivă fix după locurile în care apare erupţia: boala mână-gură-picior, nu contează ordinea. Aşa îi zice, să ştiţi că am căutat şi pe site-urile în limba engleză, de unde este tradusă denumirea (hand-foot-mouth). Şi denumeşte o afecţiune extrem de frecventă zilele astea şi, spre mirarea şi neplăcerea (şi) a noastră, extrem de contagioasă.

Frecventă vara şi toamna, boala este provocată de virusul coxsackie A enterovirusul 71, care rezistă foarte bine şi zile în şir pe plante, locuri de joacă... you name it, pe unde dacă vine un copil, pune mâna şi apoi la gură, gata, l-a înhăţat. Dar în general "se ia" prin contact direct cu persoana bolnavă.

Perioada de incubaţie - zice la carte - este de 3-7 zile, dar noi am venit în…

Nu-s o mămică prea tare

Image
Pe un canal TV pentru copii - pentru că numai acelea rulează la noi în casă, în vacanţă, în timpul zilei (seara mai sunt şi meciuri) - o reclamă spunea ceva de genul: "Cel mai bun ajutor pentru cea mai tare mamă".

Motiv pentru fetele mele să înceapă, ca-n Bunicul lui Delavrancea, o ceartă peste capul şi pe faţa mea.

Ilinca vine la mine şi mă apucă de o falcă, în felul acela în care apucă bătrânele din bloc bebeluşul din căruciorul tău, pe care n-ai avut agilitatea să îl ascunzi când le-ai văzut venind.
Mă apucă, deci, de falcă şi îi zice soră-sii:
- Mama noastră nu e tare, vezi? E moale!
Roxana, că ba nu, că e tare, şi mă apucă de celălalt obraz, demonstrativ.
Până la urmă au decis că sunt "aşa şi-aşa" (expresie nouă la ele, le place şi o folosesc des în perioada asta), un pic tare şi un pic moale. - ceea ce, de fapt, cred că este foarte corect, referitor la mine :))

Dar cu fălcile înroşite, eu reflectam: ce ţi-e şi cu cuvintele astea! "Cool", atunci când…

Lasă copilul să plângă la tine în braţe! - Aletha Solter la Bucureşti

Image
- Alăpteaz-o la cerere!
- Fă-i program strict de alăptare, doar nu eşti la cheremul ei!
- N-ai destul lapte, dă-i completare de lapte praf!
- Laptele tău e slab, nu vezi ce apos este?!
- Nu există chestia asta că laptele de mamă e slab, e foarte bun!
- Dă-i apă!
- Dacă o alăptezi nu trebuie să-i dai apă!
- Las-o să mai şi plângă în pătuţ!
- Ia-o în braţe!
- Nu o lua în braţe că aşa o înveţi!
- Începe diversificarea la 4 luni! Ba la 5! Ba la 6!
- Ai grijă la gluten!
- Noi vă dădeam şi pâine înmuiată în zeamă de sarmale şi ce bine aţi crescut!
- Înfaş-o să nu se mai zbată!
- Dă-i suzetă!
- Nu-i da suzetă!

...Şi aş putea continua (aproape) la infinit, cred că fiecare dintre noi are amintiri de felul ăsta.

Într-o epocă de mai mică extindere a surselor de informare pe Internet şi lipsită de Facebook, la vremea dilemelor cu iz de hormoni post-natali şi de depresie post-partum şi când eram bombardată cu "sfaturi binevoitoare" de genul celor de mai sus, două femei mi-au influenţat p…

Omagiu audio-casetei

Image
În "iureşul lejer" - că altfel nu ştiu cum să numesc faptul că ne mutăm la viteza relanti - din apartament, am ajuns şi la cutiile cu casete. Sunt două cutii mari de pantofi, poate de ghete sau bocanci, că-s chiar mari, pline cu casete aşezate una lângă alta frumos, ca să încapă cât mai multe.

Au supravieţuit destul de multe reviziilor succesive prin care au trecut de-a lungul anilor, odată cu mutările lor în diferite locuri din casă - debarale, mese, sub-mese şi dulapuri din casă sau de pe balcon. Când a decedat şi ultimul casetofon viabil din casă, acum câţiva ani, soarta lor părea pecetluită.

Însă a supravieţuit un mini-casetofon portabil, pe care l-am primit cadou din Franţa imediat după 1990 (despre frumoasa înfrăţire dintre copiii români şi cei francezi la acea vreme, poate voi povesti cu altă ocazie), şi la care am ataşat boxe de calculator, în locul căştilor originale şi stricate de mult. Şi la acesta ascultă copiii mei, de când erau mici, diferite casete din seria …

Continuare la dileme evoluţioniste

V-am spus cum mă întreba Ilinca despre originea noastră, a omului.

După câteva zile, ne uitam pe o carte despre corpul omenesc. Genul acela de mini-enciclopedii pentru copii. Trebuia să le explic ceva referitor la sistemul digestiv, ca răspuns la curiozitatea lor referitoare la de ce mâncăm. Şi ajungem la o pagină în care se explica, grafic, evoluţia omului din maimuţe. Roxana afirmă că ei îi place mai mult cealaltă teorie, cu Adam şi Eva. Ilinca zice că atunci, as opposed to her sister, ei îi place asta, cu evoluţia din maimuţe.
Daaaar, adaugă ea:

- Dar maimuţele de unde au venit, mami? Adică, prima maimuţă, cum s-a născut?

Ei, am decis că din această dilemă nu se poate ieşi, aşa că am amânat explicaţiile pentru o dată ulterioară.
Nu de alta, dar trebuie să-mi mai "refreşez" amintirile, că văd că nu mai fac faţă curiozităţilor copiilor!

Delta la Sfântu, versiunea 2012

Image
Al patrulea an consecutiv de Deltă, la Sfântu Gheorghe.

Veneam după 2 săptămâni în Grecia, aşa că mă aşteptam "să-mi pută" totul, să nu mă mulţumească nimic. Şi adevărul e că după ce văzusem o Mare Egee incredibil de limpede, pe malul căreia locuiam într-o casă cu umbră, la poalele muntelui, venind în Deltă, marea noastră mi s-a părut un fel de Nămoloasa. Valuri mari, ieşeam din apă cu un întreg eco-sistem în costumul de baie - nisip, verdeţuri, chiar şi ceva faună... Bătea un vânt crâncen, care ne făcea prosoapele instantaneu tot una cu restul plajei: adică, pline de nisip. Nisip în cap, în urechi, în sticla de bere... Nici n-am îndrăznit să-mi scot Kindle-ul ca să citesc, noroc că aveam şi o carte "old style" cu mine, că altfel mă întorceam şi ne-citită. Unde mai pui că pe măsură ce se apropia data de începere a Anonimului, printre caii şi vacile "de mare", apăreau şi "semnele civilizaţiei": "banana de apă" pentru plimbări cu turişti…

Dilemă curat existenţială... la copil

- Mami, cum se poate să fiu eu născută? Adică, ştiu că tu m-ai născut, dar pe tine cine te-a născut? - mă întreabă mai deunăzi Ilinca.
- Păi, mama mea.
- Şi pe ea?
- Mama ei. Şi tot aşa, din mămică în mămică.
- Dar cum? Adică... vreau să spun, cum s-a născut prima mămică?!

Voila provocare!
Şi uite-mă cum explic unui copil de cinci ani (abia împliniţi) lucrul ăsta. Am zis să nu fiu părtinitoare, aşa că i-am rezumat ambele teorii, atât pe cea darwinistă, cu maimuţa, cât şi pe cea creştină, cu Adam şi Eva. A rămas să se gândească la ele (ca la un deceniu, aşa cred eu...).