Friday, February 24, 2012

Sfârşitul eleganţei, aşa cum o ştim


"Nu exagerez deloc dacă spun că Yves Saint Laurent este cel mai cunoscut, cel mai răsunător nume din istoria modei. Stefano Pilati a fost director de creaţie în cadrul companiei în ultimul deceniu, determinând, cu ochiul său analitic pentru design şi cu părerile sale clare cu privire la locul pe care îl ocupă moda în cultura modernă, o nouă eră în istoria modei. Înainte de a veni la YSL, Stefano a lucrat îndeaproape cu Tom Ford şi Miuccia Prada, probabil cele mai inovatoare figuri din moda italiană din ultimii 20 de ani.
Stefano Pilati. Foto @ Vogue
Stefano era cel mai potrivit candidat pentru preluarea casei de modă valorând peste jumătate de miliard de dolari după plecarea lui Tom Ford, însă asta nu înseamnă că nu a scos din sărite o mulţime de persoane făcând acest lucru. A scrie despre şi a intervieva pe cei din industria modei poate să devină foarte repede un nonsens pretenţios, însă ca să fiu sincer, pentru oameni care - ca şi mine - trăiesc modă la fel cum alţii trăiesc din muzica sau arta, Stefano este extrem de sincer. Până acum a reuşit să menţină YSL viabil din punct de vedere economic, arborând stindardul eleganţei şi stranietăţii care a fost înălţat mai întâi de mentorul şi şeful său, Yves - un geniu psihotic a cărui nebunie a dat naştere unei noi metode de comunicare.
Dar lucrurile se schimbă pentru designeri; trăim vremuri dure şi trebuie să alegem cu grijă ce bătălii merită purtate. Aşa cum spunea Kim Jong-il, „Cel care se teme de schimbare nu va fi niciodată un bun revoluţionar”. Stefano este fără nicio îndoială o figură revoluţionară, care nu se teme de provocări - fie că aceasta înseamnă să lanseze o controversă sau să stea relaxat, în timp ce bloggerii de modă îl mănâncă de fund.

Eu am realizat interviul care urmează cu Stefano, prin intermediul Skype. Se afla la biroul său din Paris, îmbrăcat la patru ace, în timp ce eu mă lăfăiam în patul de acasă ca într-o fotografie de Nan Goldin."

Fragment dintr-un articol de Costantino della Gherardesca. Un interviu cu Stefano Pilati de la Yves Saint Lauren, care explică de ce nu va mai niciodată la modă să fii la modă.

Citiţi întregul interviu pe Catchy.ro.

Monday, February 20, 2012

Noul hit al iernii


- Parcări-parcări-parcăăăări! Facem parcări, dăm zăpadaaa!

După mai vechiul "Fiare luăăăăm!", un nou hit pe ecrane, adaptat la împrejurări, desigur: Dăm zăpada!

L-am auzit eu azi dimineaţă pe lângă bloc, cam pe la ora la care cei parcaţi - a se citi, împotmoliţi în zăpezi, îngropaţi în troienele îngheţate de unde nu şi-au mai scos maşinile de ceva vreme - ar vrea să iasă şi ei şi să meargă la serviciu.

Hitul se cântă pe o singură voce, vocea purtătorului de cuvântul a purtătorilor de lopeţi. Care sunt la vreo 4-6 haidamaci, dar n-am văzut să se apuce vreunul de sportul ăsta fără plata înainte de la beneficiar. Care, beneficiar, la întoarcere îşi va găsi locul ocupat de altcineva, dar nu desrpre asta e vorba aici. Ci despre "muzică"! :)

Crăciun de februarie


Ieri am făcut sarmale şi piftie în familie, exact aşa cum facem de obicei de Crăciun.

Aşa că fetele m-au întrebat când facem bradul, că ele îl aşteaptă pe Moşu' :)

Thursday, February 16, 2012

Activităţi de vacanţă


Se dă o vacanţă. Şi apoi încă una, la câteva zile. Vacanţe forţate de împrejurări, zăpadă multă şi albă, ger năprasnic, coduri colorate...

Stai în casă. Şi găteşti. Şi mănânci. Şi produci ... multe tuburi de carton de la hârtie igienică. :)

Pe care, dat fiind timpul liber şi lipsa posibilităţilor de a umbla pe la magazine în căutare de alte articole mai bune pentru "bricolat" cu copiii, le foloseşti în diverse activităţi împreună cu ei.

Rezultatele - iată mai jos câteva din această "măreaţă" operă a noastră.


Wednesday, February 15, 2012

Caut costum de schi pentru copil


Roxi (prima din stânga, cu cască roşie) în prima ei tabără de schi, ianuarie-februarie 2011.
Anul trecut cam pe vremea asta, Roxi era în a doua tabără de schi. I-a plăcut în tabere într-atât, încât anul ăsta, se cere şi mezina s-o însoţească. Iar tabăra urmează în zilele ce vin - dacă scapă şi de muci până atunci, ceea ce cred că de fapt nu va fi greu, la aerul curat de munte. Doar în Bucureşti / te îmbolnăveşti, vorba poetului.

Problema e că Ilinca nu are costum de schi, din acelea cu totul, dar de schi, nu combinezon de bebeluş, că nu sunt la fel. Nu (prea) se găsesc atât de mici - ea e mai micuţă decât era Roxi la 4 ani jumate, abia dacă are 1 metru înălţime. Oricum, nu se prea mai găsesc, e sfârşit de sezon în magazine. Şi mai şi costă destul de mult, raportat la faptul că nu ştiu dacă îl va folosi, la mărimea asta, mai mult de această săptămână de tabără la schi.

Am bătut  site-urile (nu şi magazinele, recunosc, şi asta din cauza condiţiilor meteo şi a vacanţei forţate) ca să verific stocurile pe la Decathlon, şi abia dacă mai există câteva exemplare pe la toate mărimile. Iar altele, de la alte magazine sau producători, mi se par prea scumpe (începând de la 400 de lei).

Întrebarea mea este: are cineva, cumva, un costum de schi cu împrumut pentru o săptămână? Sau poate vreţi să vindeţi, la un preţ rezonabil, costumul rămas mic al al copilului vostru.
Mărimea: 4 ani (Ilinca are 4 ani jumătate, dar costumul de 5 ani al Roxanei de la Decathlon îi este foarte mare). Sau 104 cm. 
Mulţumesc!

Ce mă face (sau nu) o mămică de toată lauda


Dimineaţă de vacanţă (vacanţa de "cod portocaliu", feb.2012)
Când am venit de la maternitate cu Roxana, am pus-o în pătuţul ei, în camera ei, singură-singurică. O cameră aproape goală, căci abia ne mutasem. Iar eu n-am avut altceva mai bun de făcut decât să încep o "frumoasă" depresie post-partum, cum abia dacă auzisem vag până atunci că există. Oare asta mă face o mămică de toată lauda?

După 2-3 luni de alăptat, licoarea maternă mirifică începea să se împuţineze. Am plâns şi am sorbit tot felul de ceaiuri şi soluţii care ar fi putut prelungi alăptarea. Dar la şase luni, asta a fost, s-a terminat şi ultima "picătură de alint" care mai venea din robinetul sânului matern. Am strâns din dinţi şi am trecut pe lapte praf. Oare asta mă face o mămică de toată lauda?

Când Roxi avea un an şi 2-3 luni, am rămas însărcinată cu sora ei Ilinca. Seara, din cauza oboselii specifice sarcinii, aţipeam pe jos, pe covorul cu şosele desenate, în timp ce mă jucam cu Roxi. Uneori, chiar în timp ce-i citeam ceva. Când a venit primăvara, mergeam în parc la plimbare şi joacă, iar când obosea, o purtam sus, pe burtă, până acasă. De asta sunt o mămică de toată lauda?

Ilinca a crescut până la un an aproape numai pe pieptul meu. Se mula merfect pe corpul meu şi numai aşa puteam să o alăptez, supraveghez, şi în acelaşi timp să îi acord atenţie şi Roxanei care dezvolta sentimente de gelozie. Să dansăm prin casă pe melodii pentru copii, să facem puzzle, să răsucim animale din plastilină şi să ne distrăm. Dimineaţa şi după-amiaza, Ilinca dormea în căruciorul parcat la umbra unui pom, în timp ce îi dedicam întreaga atenţie Roxanei în parc. Oare asta face din mine o mămică de toată lauda?

Vremea a trecut, Roxi a mers la grădiniţă, Ilinca a rămas acasă cu o bonă. Am ales pentru ea o bonă în vârstă de 23 de ani, mămică timpurie la rândul ei, care s-a pliat perfect pe cerinţele de joacă ale copilului, respectând în acelaşi timp şi regulile impuse de mine. S-au înţeles perfect vreme de 2 ani, până a venit şi pentru Ilinca vremea grădiniţei. Nu mulţi mi-au înţeles sau aprobat alegerea, însă am optat pentru fericirea copilului meu, care vedea în bonă un partener de joacă. Prin asta sunt oare o mămică de toată lauda?

Acum amândouă fetele merg la grădiniţă. Roxi mai are câteva luni şi termină grupa pregătitoare, Moş Crăciun i-a adus deja ghiozdanul pentru şcoala care va începe din toamnă şi e foarte mândră şi fericită. Ilinca va continua grădiniţa, în timp ce Roxi – şi cu mine – vom rezolva provocatoarele teme pentru acasă. Sunt prin aceasta oare o mămică de toată lauda?

Nu ştiu dacă sunt sau nu o astfel de mămică. Mai degrabă cred că sunt perfectibilă, că mereu e loc de mai bine, că nu atât din cărţile specifice, pe care le-am tot adunat şi citit, ci mai ales din experienţă, cu ajutorul propriilor mele odrasle, am învăţat tot ce ştiu despre copii. Cred că sunt om, că am şi momente proaste, că uneori mă simt vinovată pentru că-mi doresc să fiu cu prietenii la munte sau cu vreo colegă la o cafea, în loc să alerg la grădiniţă, la teatru de păpuşi, la cursul de engleză, sau la cursuri de înot pentru copii. Uneori mă simt vinovată pentru că îmi doresc să zac cu o carte în mână până-n miez de noapte, în loc să citesc poveşti şi să pic obosită de la primele ore ale serii.

Dar stimulentul permanent îmi este ceea ce-mi repetă întruna, cu convingere, fetele mele: „Eşti cea mai bună mămică din lume!”

Articol scris la invitaţia mamicadetoatalauda.ro

Tuesday, February 14, 2012

Punguţa cu doi bani, un şarpe şi un armăsar


Nu ştiu alţii cum sunt, da' eu, când merg la piese de Ion Creangă astfel (p)re-făcute, mai-mai că nu-mi doresc să mai am din nou 3 ani! Căci 3 ani e vârsta minimă recomandată pentru vizionarea piesei "Punguţa cu doi bani" la Teatrul Ţăndărică. Şi chiar era plină sala de prichindei, Roxi a mea, la cei 6 ani jumate, era cam mare printre ceilalţi copilaşi. Însă dacă tot a fost întreg week-endul trecut dedicat teatrului pentru copii, pentru ea alesesem cu o zi mai înainte Frumoasa şi bestia(despre care nu comentez decât că Bestia, deşi albastră, e chiar fioroasă. Altfel, piesa foarte OK!).

Imagine din spectacol, credit foto teatrultandarica.ro
Acuma, oţ zâce că-s io zărghită, sau caut nod în papură, sau că ce am eu habar de teatru, de strâmb atâta din nas şi nu-mi convin piesele pentru copii. Aşa o fi, da' eu tot cred că la 3 ani plus, copiii ar vrea mai degrabă să vadă exact povestea din carte, citită deja de mama seara la culcare, dar aceasta să prindă viaţă în persoanele unor oameni şi/sau păpuşi. Iar nu să vadă o altă poveste, cu multe alte personaje, cu multe replici pe care copiii nu le recunosc din povestea originală.

De-un par-examplu, pe mine, una, nu prea mă încălzeşte că (citez din prezentarea de pe site-ul teatrului) "spectacolul are umor, savoare, haz, culoare, ingrediente de care se pot amuza atât cei mici, cât şi cei mari". Lasă-mă pe mine, că dacă vreau să mă amuz, merg eu frumos la teatrul de Comedie sau la Bulandra sau unde-oi vrea. Dacă am venit la un spectacol pentru copii, apăi pentru copiii să fie, iar replicile să nu conţină aluzii deşucheate, pentru înţelesul părinţilor.

Aşadar, ce am văzut în piesă: la 10-12 minute de la începerea spectacolului, aflasem doar că respectivul cocoş şi găina din vecini "se cam plăceau, ce naiba!" - frumos vocabular. Şi dintru început a apărut un personaj nou, şarpele care vrea să fie povestitor, dar încurcă poveştile deloc spre hazul copiilor, ci spre deruta lor.

Apoi apar alte personaje noi - animalele din ogradă. Ceea ce nici nu e rău, abia le mai văd şi copiii. Însă tot copiii văd o iapă purtând în şa un "bard" al cântecului popular - a cărui apariţie n-o înţeleg decât ca pretext pentru introducerea unui cântecel de muzică populară, urmat de alt element "cheap": vizitiul îi tot explică, de multe ori, până la exasperare, boierului că cel care trage trăsura "nu-i cal, boierule, e armăsar!" - Un băieţel dezgheţat lângă noi l-a întrebat mucalit pe tatăl lui ce e ăla armăsar, spre deliciul celor care l-au auzit şi ruşinarea tatălui, care nu avea atunci, pe loc, o definiţie.

Una peste alta, în concluzie, copiii mei - căci ei sunt primii şi cei mai importanţi critici, şi cel puţin, o măsură a tipului de spectacole la care să mai cumpăr (sau nu) bilete - spectacolul Punguţa cu doi bani le-a plăcut, s-au bucurat să-l vadă, însă ar fi preferat să nu fie deloc modificată povestea.

Monday, February 13, 2012

Avem un dinte împotriva tuturor... dinţilor


La vârsta la care începe înlocuirea dinţilor de lapte cu cei permanenţi, Roxi a experimentat deja, din păcate, o serie de probleme dentare şi are un medic stomatolog  la care merge pentru tratamente şi controale periodice.

Începutul a fost firesc, normal, ca la orice bebeluş, ba chiar mai bine, ca la carte: la vârsta de şase luni i-a ieşit primul dinţişor, primul incisiv central de jos. Nu pot să spun că a avut parte de prea multe probleme atunci – în afară de faptul că toată ziua s-a tânguit, nu prea a mâncat (era încă pe lapte matern, dar începeam treptat şi diversificarea), nu a dormit mai deloc şi nu-şi găsea locul, a făcut şi un puseu de febră, cam 38 de grade. Dar din fericire, totul a durat câteva ore, maxim pe durata unei zile (de lucru). Spre după-amiază a apărut insidios „vinovatul” şi totul s-a lămurit şi rezolvat de la sine. A fost bucurie mare în casă, am pupat-o şi felicitat-o ca de-o mare izbândă şi am dat vestea tuturor.

Şi dinţii următori au urmat liniile directoare trasate de primul. Singurele excepţii au fost pe la nişte canini, pe la vârsta de 1 an, care au ieşit „anticipat” faţă de cum scrie la carte, cu scandal mare, cu nesomn de zi, ba chiar şi de noapte, şi cu lipsa poftei de mâncare.

Dar au urmat probleme cu depozitarea deficitară a calciului, aceasta ni s-a explicat că ar fi cauza petelor negre care apăruseră la baza dinţilor pe la 1 an jumătate-doi, şi nu era, cum credeam, cunoscuta carie de biberon. Urmăream mereu să nu adoarmă cu lapte sau alte lichide în pat, oricum să nu bea nimic altceva în afară de apă după ce o spăl pe dinţi, nu a mâncat dulciuri sau îngheţată, doar fructe curate etc. Din fericire, petele acestea s-au tratat foarte bine cu remedii homeopate prescrise de doamna doctor homeopat, astfel că la ceva vreme dinţii Roxanei mele au redevenit albi ca laptele.

Aşa-numitele „măseluţe de 6 ani”au apărut pe la 5 ani, de fapt au ieşit aproape toate 4 deodată, fără prea mari ifose. Pur şi simplu, au apărut la numărătoare.
Tooth Fairy / Zâna Măseluţă. sursa: littlerockmamas.com

Adevăratele probleme au început însă în ziua în care Roxana împlinea 5 ani – zi pe care am petrecut-o în căutarea unui medic stomatolog pedodont de urgenţă într-un oraş de provincie, căci eram în vacanţă la ţară. Copila mi se plânsese toată noaptea de dureri de măsele. Am găsit un medic care i-a tratat urgenţa şi, o dată întorşi acasă, am început tratamentele de termen lung, la un stomatolog cu mare grijă de copii, care îi premiază cu o jucărioară fiecare vizită acolo. Am fost deja chiar la un pas de câteva extracţii, la măseluţele mai cariate.

Din nou de ziua ei, un an mai târziu, când împlinea 6 ani, Roxi n-a putut să mănânce din tort – din nimic, de fapt – de durere generalizată în gură. Medicul stomatolog a pus diagnosticul: gingivită ulcero-necrotică. Aceasta este o boală periodontală, o infecţie a gingiei de cauză necunoscută. A urmat tratament de durată, iar tratament de prevenţie urmează încă şi acum – clătire cu apă de gură medicinală şi badijonări cu diverse geluri.

Acum erupţia dentară continuă, căci i-au căzut primii doi dintre dinţii de lapte, cei care îi ieşiseră la 6 şi 7 luni, şi i-au ieşit deja pe locul gol dinţii permanenţi. Urmează incisivii de sus, care se mişcă şi ei.
Bebeluş fiind, sora mai mică a copiat comportamentul celei mari: şase luni primul dinte (cu care a şi muşcat sânul matern, punând astfel capăt şi alăptării prea anevoiase) şi „scandal” doar la canini, pe la vârsta 1 an. Sper că numai la atât să se reducă asemănările şi să nu copieze şi problemele.

Articol scris la sugestia Qbebe.ro.

La mulţi ani, Alexandru Dabija!


sursa: Adevarul literar si artistic
Nu vă omorâţi cu grija
Azi e ziua lui Dabija!
N-am găsit altă rimă pentru a vă spune că azi, 13 februarie, regizorul Alexandru Dabija împlineşte 57 de ani.
Potrivit site-ului teatrului Odeon, unde activează ca regizor la ora actuală, pe lunga, foarte lunga listă de piese regizate carieră se numără:
- O scrisoare pierdută de ILCaragiale (2011) - de văzut
Absolut! după Ivan Turbincă de Ion Creangă (2011) - de văzut
Acasă la tata de Mimi Brănescu, teatrul Act (2010) - văzut, plăcut
Pyramus & Thisbe 4 You după William Shakespeare, teatrul Odeon (2010) - văzut, plăcut
Capra sau Cine e Sylvia de Edward Albee, Teatrul Act (2007) - văzut, plăcut
Aventurile lui Habarnam după N.Nosov, Teatrul Odeon (2005) - de văzut împreună cu copiii
Creatorul de teatru de Thomas Bernhard, Teatrul Act (2002) - văzut, plăcut, revăzut, plăcut, revăzut, plăcut (cred că e singura piesă pe care am văzut-o de 3 ori şi aş mai vedea-o şi tot mi-ar plăcea!)
Domnia sa se "lăuda", într-un interviu recent realizat de Dan Boicea, cu câştigarea multor premii dorite şi "ameninţa" că va şi juca teatru, după atâta vreme de regizat. Abia aştept să-l văd alături de prietenul său, un alt preferat al scenei, Marcel Iureş!

Thursday, February 9, 2012

Cum l-am cunoscut pe Primul Ministru


Catchy titlul, ha? Doar că de fapt dl Mihai Răzvan Ungureanu nu era nici pe departe Premier pe vremea aceea - vorbim de anul 2003, cu aproximaţia pe care mi-o dă memoria mea. Domnia sa era invitat la întâlnirile unui Club de business (unde eu participam doar în meschina calitate de jurnalist). Iar atât prezentarea oficială pe care a avut-o ca invitat, cât şi discuţiile "one-to-one" de la paharul de vin/suc de după, au fost extrem de "inspiring". Mi-a făcut impresia unei persoane bine înfiptă în concret, cu o viziune despre viaţă articulată la şcoli de prestigiu din ţară şi din afară. Discutând cu domnia sa, tot aveam tendinţa să mă complexez, să mă simt minusculă, pentru că ştie de toate, la modul enciclopedic, schimbă registrele discuţiei cu mare uşurinţă. Însă are un dar oratoric deosebit, te face să i te simţi egal indiferent despre ce discută, indiferent dacă te pricepi sau nu.
foto: paginadestiri.ro
De altfel, dacă scormonesc mai bine în memorie, în acea seară am cunoscut mai mulţi oameni deosebiţi (toate întâlnirile acelea erau speciale, din punctul ăsta de vedere). Tot în acea seară a fost invitat şi un mare coach, (re) cunoscut la nivel internaţional (a cărui soţie mi-a devenit o neaşteptată prietenă), iar muzica a fost asigurată de inegalabilul Johnny Răducanu - Dumnezeu să-l odihnească-n pace!
Poate că în tot acest ambient a luat naştere simpatia mea pentru Mihai Răzvan Ungureanu. Nu ştiu, nu mă pricep la a desluşi iţe, nu înţeleg ce legătură are în acest guvern din acest ev băsescian. Dar însuşi istoricul Neagu Djuvara îi acorda încredere lui Ungureanu, într-un interviu în luna decembrie 2011, după cum aflu de aici.

Update 1: tocmai am citit (prin evenimentele zilei pe Facebook) discursul de utecist de frunte al lui MR Ungureanu la vârsta de 17 ani, conform foto alăturat. 
Reacţia mea este:
This is all they've got? C'mon, they can do better than this! Poate îi găsesc şi discursul de şoim al patriei sau de pionier de la învestitura în funcţia de şef de detaşament!! Deci hai, cine aruncă primul piatra?

Update 2: Breaking news! guvernul lui MRU a trecut de votul Parlamentului.
Mă-ntreb, să aibă oare dreptate Adriana Săftoiu aici? (observaţi că până la un punct, la partea de impresie artistică, părerea mea şi a dumneaei coincid, cu diferenţa că eu nu ştiu să vorbesc aşa frumos :) )

Me, child in time


Tovarăşa învăţătoare, tovarăşu diriginte, raportez! Să ştiţi că şcoala noastră nu mai e! Acum acolo este o şcoală de secol 21, cu termopane în loc de geamuri, sală de sport (mai ştiţi că noi făceam sportul iarna pe holul şcolii şi vara în curte?) construită recent pe vechiul teren de fotbal şi o clădire nouă, care să suplinească lipsa de săli de clasă (mai ştiţi că noi eram 40 de copii în clasă şi învăţam în 3 schimburi?), construită şi mai recent pe locul fostului teren de PTAP (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei, pentru coneseori)!

Nu mai sunt în şcoală nici tovarăşa de Consituţie, nici tovarăşul secretar de partid care ne pregătea pentru Brigada artistică, nici tovarăşa dirijor de cor la Cântarea României. Toţi au ieşit la pensie - după cum mă informează o secretară fără haz.

Aşadar, după lupte seculare, am reuşit să intru în şcoală. Dar de fapt la invitaţia lor, care ne-au adus în cutiile poştale înştiinţări de recenzare a copiilor născuţi în 2005 şi 2006, conform noii legi a învăţământului. Părinţii care aveţi copii de aceeaşi vârstă sau aţi urmărit evenimentele ştiţi despre ce vorbesc. Başca două doamne profesoare de la şcoală ne-au vizitat ieri acasă ca să scrie manu propria copiii pe liste.

Lasă că portarul şcolii din nou aproape că nu mă lăsa să intru, cu toată strategia mea modificată radical - adică am observat eu de-a lungul timpului că dacă intri ca-n brânză, dând impresia că eşti de-al casei, fără să eziţi şi fără să te bâlbâi, ai şanse chiar să fii luat drept unul de-al casei şi să fii lăsat în pace. Am încercat să aplic stratagema asta, dar n-a ţinut, când mai aveam 2 paşi şi pătrundeam în şcoală, acel portar atent m-a întors din drum. Că să-i dau buletinul, că să-mi treacă datele din buletin pe un registru de intrări, că unde merg, că ce treabă am la secretariat.

Frate, zici că vreau să-mi înscriu copilul la cine ştie ce şcoală de cadre militare în secret de stat, iar nu la o şcoală de cartier la care, culmea, suntem arondaţi, aparţinem, avem, cum ar veni, locul asigurat.

Whatever.

Ei, odată ce am pătruns în şcoală - supriză! Nu ştiu cum să redau în cuvinte, pentru că e mai mult o senzaţie, e un feeling. It blows me up! Adică, unde sunt sobele de teracotă de la cele două capete ale holului? Te pomeneşti că nici prin clase nu mai sunt sobe de teracotă - dar fireşte că nu puteam intra în clase, când abia am fost lăsată pe holul de la secretariat!

Şi uşile de lemn cu vitralii de sticlă acoperite cu perdeluţe, care se deschid cu scârţâit, la bibliotecă? Şi cine-s fetele astea care intră în cancelarie? A, sunt doamne profesoare? Unde e stema de pe peretele din faţa intrării principale? Şi steagurile, cele două steaguri care străjuiau intrarea, unul tricolor şi altul roşu?

Ştiţi efectul acela cinematografic din desenul (meu preferat) animat Ratatouille, în care criticul de food redevine mic copil, în curtea bunicilor săi? Ei, aşa m-am făcut eu azi: mică, de nici 14 ani, în şcoala copilăriei mele.

Am plecat de-acolo cu un nod în gât... O fi nostalgie, sentimentul că nimic nu mai e la fel, sentimentul că nu prea suntem doriţi acolo, că nu vreau la şcoală, că nu vreau să accept că am deja copil de şcoală, că e greu să fii adult şi e mai uşor să fii copil... nu ştiu să explic în vorbe! toate la un loc, poate!

Am ajuns acasă şi mi-am pus de câteva ori să ascult "Child in Time" a celor de la Deep Purple.

Thursday, February 2, 2012

Despre ambiţie şi onoare (lecţia de limbă shakespeare-eză)


William Shakespeare, Julius Caesar, Act III, Scena 3

Un exemplu de oratorie modernă fără vârstă!

ANTONY
Friends, Romans, countrymen, lend me your ears;
I come to bury Caesar, not to praise him.
The evil that men do lives after them;
The good is oft interred with their bones;
So let it be with Caesar. The noble Brutus
Hath told you Caesar was ambitious:
If it were so, it was a grievous fault,
And grievously hath Caesar answer'd it.
Here, under leave of Brutus and the rest--
For Brutus is an honourable man;
So are they all, all honourable men--
Come I to speak in Caesar's funeral.
He was my friend, faithful and just to me:
But Brutus says he was ambitious;
And Brutus is an honourable man.
He hath brought many captives home to Rome
Whose ransoms did the general coffers fill:
Did this in Caesar seem ambitious?
When that the poor have cried, Caesar hath wept:
Ambition should be made of sterner stuff:
Yet Brutus says he was ambitious;
And Brutus is an honourable man.
You all did see that on the Lupercal
I thrice presented him a kingly crown,
Which he did thrice refuse: was this ambition?
Yet Brutus says he was ambitious;
And, sure, he is an honourable man.
I speak not to disprove what Brutus spoke,
But here I am to speak what I do know.
You all did love him once, not without cause:
What cause withholds you then, to mourn for him?
O judgment! thou art fled to brutish beasts,
And men have lost their reason. Bear with me;
My heart is in the coffin there with Caesar,
And I must pause till it come back to me.

sursa: online-literature.com (pentru că mi-a fost lene să copiez manu propria din Shakespeare, Complete Works)

Wednesday, February 1, 2012

Timp de preparare: 3-4 ore, după gust


Ei, cine s-ar mai apuca să gătească dacă ar găsi aşa ceva în instrucţiunile de preparare?
Sau cine s-ar mai apuca să facă iahnie de fasole cu costiţă, după reţeta Adei, dar adaptată de la cârnaţi la costiţă, dacă ar fi citit cu atenţie reţeta, adică acolo unde zice Ada că foloseşte fasole la conservă?
Dacă ambele condiţii sunt îndeplinite, se cheamă că am gătit eu, no!

Iaca părţile componente:

1 kg fasole boabe albă, frumoasă, eco, din grădina bunicii de la ţară (sau a vreunei mătuşi, vecine de la ţară, dacă nu aţi pus în grădină). Atenţie! 1 kg de fasole se foloseşte pentru multe porţii, aşa ca pentru o campanie electorală. Altfel, e de-ajuns o cantitate de cca. 300 grame.
2 morcovi, 4 cepe mari (eu am avut vreo 8 mai mici, dar la fel de eco, din grădina mamei de la ţară, no!)
untură, jumări, costiţă afumată (cine strâmbă din nas că-i prea gras, să nu mănânce!)
suc de roşii, sare, piper, foaie de dafin, cimbru şi tarhon (dacă vă place)

Fasolea tre' să fi stat la înmuiat o noapte în apă rece - zice la carte (cartea lui Radu Anton Roman, cum care carte?). La mine a stat la înmuiat doar vreo juma' de zi, dar a fiert foarte bine, pentru că era fasole proaspătă, de vara asta.
Se pune fasolea la fiert în multă apă rece, care se schimbă de 2-3 ori. Când se lasă definitiv la fiert, se pune şi morcovul tăiat cubuleţe mici, sare, foi de dafin şi se fierb bine.
Separat se căleşte ceapa şi costiţa în untură şi câteva jumări, se sting cu sucul de roşii, se iau de pe foc şi se răstoarnă peste fasolea fiartă. Se mai lasă puţin la fiert împreună, se pun condimente şi dacă e posibil, se dă chiar la cuptor puţin, ca să mai scadă.
La final, a ieşit de-li-cioa-să!


Poftă bună, no!

Chelner, vă rog să-mi aduceți cafeaua pe terasă… la primăria din Munchen!

Am băut multe cafele la viața mea. Începând din facultate, când numai licoarea maronie magică m-a ajutat să răzbesc prin examenele grele de...