Monday, November 14, 2016

(Şi) Voi vă enervaţi pe copii uneori?

Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu mă enervez pe copii - deşi încerc din răsputeri să nu. Şi cam de fiecare dată, enervarea asta e urmată (la un moment dat, desigur) de calmare, care e urmată de... ceva şi mai grozav: de auto-învinovăţire. De ce am ţipat? Nu puteam doar să explic calm?

Nu, pentru că sunt om, şi după ce am explicat deja calm de câteva (zeci de) ori, nu îmi mai pot ţine nervii în frâu.

Dacă eşti părinte, cu siguranţă te-ai enervat măcar o dată pe copilul tău. Hai, nu te aude nimeni, poţi să fii sincer cu tine însuţi şi să recunoşti asta. A, nu doar o dată? Bine, e în regulă şi asta.

Pentru că am aflat că toţi părinţii se enervează pe copii uneori. Dr Laura Markham vorbeşte despre stresul şi presiunea zilnică - întâlniri la care am întârziat deja, lucruri pe care am uitat să le facem până în ultimul moment, îngrijorări legate de sănătate sau finanţe... lista este nesfârşită. Iar în mijlocul tuturor, puneţi un copil care nu-şi găseşte un adidas când trebuie să ieşiţi pe uşă, sau brusc şi-a amintit că are nevoie de un caiet nou pentru şcoală astăzi, deşi e ora 10 seara, îşi tachinează sora mai mică sau are chef de harţă. Şi aveţi tabloul complet, din care nu puteţi ieşi fără o enervare pe cinste!
credit imagine
Dacă recunoaştem cinstit, ştim că am putea face faţă oricărei provocări de parenting mult mai bine dacă suntem calmi. Dar în mijlocul furtunii emoţiilor şi nervilor, ne simţim îndreptăţiţi să fim furioşi. Cum poate copilul ăsta să fie atât de iresponsabil, lipsit de respect, nerecunoscător sau chiar răutăcios?


Dar oricât de rău ni s-ar părea comportamentul copilului, nu acesta e cel care provoacă răspunsul nostru furios, spune Dr Laura Markham. Vedem comportamentul copilului ("A lovit-o din nou!"), şi tragem o concluzie ("O să ajungă un psihopat!"), care duce la alte concluzii ("Sunt o mamă rea!"). Această cascadă de gânduri dă naştere unui tumult de emoţii - în acest caz, teamă, groază, vinovăţie. Nu putem suporta acele sentimente. Cea mai bună apărare este atacul, aşa că ne aruncăm asupra copilului cu furie. Întregul proces ia cel mult două secunde.

Poate că şi copilul vă apasă butoanele, dar nu el este cel care provoacă răspunsul vostru. Orice problemă care te face să izbucneşti îşi are rădăcini adânci în propria copilărie. Ştim asta pentru că ne pierdem capacitatea de a gândi clar în acele momente şi începem să ne purtăm ca nişte copii, făcând - nimic altceva decât... un tantrum!

Vestea bună care vine de la Dr Markham este: "Don't worry. That's normal." Nu vă faceţi griji, e normal. Cu toţii intrăm în relaţii de parentaj răniţi într-un fel sau altul din propria noastră copilărie, iar copiii noştri scot la iveală toate acele răni. Ne putem aştepta ca vlăstarele noastre să se poarte astfel încât să ne facă să sărim de pe o stâncă uneori. De aceea e responsabilitatea noastră, ca adulţi, să stăm departe de stâncă.

DE CE ne enervăm aşa de tare pe copii?

Părinţii şi copiii au capacitatea să se provoace unii pe alţii mai rău ca oricine. Chiar adulţi fiind, suntem adesea iraţionali în relaţia cu propriii noştri părinţi. (Cine te enervează cel mai tare şi te face să te porţi mai copilăros decât mama sau tata, chiar ajunşi la bătrâneţe?)

Tot astfel, copiii noştri ne apasă butoanele exact pentru că sunt copiii noştri. Dr Laura Markham spune că psihologii numesc acest fenomen “fantomele de la grădiniţă”, expresie prin care psihologii înţeleg că ai noştrii copii stimulează sentimentele intense ale propriei noastre copilării, iar noi răspundem adesea re-activând inconştient trecutul, care zace, ca nişte hieroglife uitate adânc în pshicul nostru. Temerile şi furia copilăriei sunt puternice şi ne pot copleşi chiar adulţi fiind. Poate fi o provocare enormă să punem aceste fantome la culcare.

Ajută să ştim toate astea, dacă ne chinuim să facem faţă furiei. Pe mine, când am dat de articolul acesta al dr Markham pe site-ul ei, pe care îl urmăresc, m-a ajutat enorm să aflu că nu-s chiar o ciudată isterică, ce ţipă în permanenţă la copii. M-a ajutat să aflu că e ceva normal şi să înţeleg mecanismul din spatele nervilor mei.

La fel de important, spune dr Markham, pentru că ne dă un control asupra nouă înşine, e bine să ştim că furia parentală poate fi dăunătoare copiilor foarte mici.

Ce se întâmplă cu copilul tău atunci când ţipi sau loveşti?

Imaginează-ţi soţul sau soţia enervându-se şi ţipând la tine. Acum imaginează-ţi-l (sau imaginează-ţi-o) de trei ori mai mare decât tine, ca un uliu deasupra ta. Imaginează-ţi că depinzi de acea persoană complet pentru mâncare, adăpost, siguranţă, protecţie. Imaginează-ţi că e sursa ta primară de iubire şi încredere în sine şi informare despre lume, şi că nu ai nimic altceva spre care să te îndrepţi. Acum ia aceste sentimente şi înmulţeşte-le cu 1000. Şi ai o imagine a ceea ce se întâmplă înlăuntrul copilului tău, atunci când te enervezi pe el.

Desigur, cu toţii ne enervăm pe copii, ba chiar uneori, ne înfuriem de-a dreptul. Provocarea constă în a face apel la maturitatea noastră pentru a putea controla exprimarea furiei şi deci pentru a mişcora impactul ei negativ.

Furia e destul de înspăimântătoare. Injuriile sau alt fel de abuz verbal, în care părintele vorbeşte fără respect copilului, sunt şi mai urâte, deoarece copilul e dependent de părinte pentru propriul său sentiment de sine. Iar copiii care suferă violenţă fizică, inclusiv lovire cu palma, s-a dovedit că au efecte negative de lungă durată, care ajung în toate colţurile vieţii de adult, de la coeficient IQ mai scăzut la relaţii mai tumultoase şi la o probabilitate mai mare să abuzeze de substanţe nocive.

Dacă cel mic nu pare să se teamă de furia ta, asta indică faptul că el sau ea a văzut deja prea mult din această furie şi şi-a dezvoltat mecanisme de apărare împotriva ei - şi împotriva voastră. Rezultatul nefericit este un copil care va face tot mai puţin ca să se comporte pe placul vostru şi este tot mai deschis influenţei grupului. Asta înseamnă că aveţi de făcut ceva muncă de reparaţie. Chiar dacă arată sau nu asta - şi cu cât ne enervăm mai des, cu atât se vor apăra mai bine şi, deci, vor arăta mai puţin - mânia noastră nu este altfel decât groaznică pentru copii.
credit imagine



Cum putem să ne gestionăm furia?

Suntem oameni, aşa că e normal să ne găsim uneori în situaţia de luptă sau fugi, iar copilul va începe să ni se pară duşmanul. Când suntem orbiţi de furie, suntem fizic pregătiţi de luptă. Corpul ne este invadat de hormoni şi neurotransmiţători care ne tensionează muşchii şi ne fac pulsul să o ia la goană, iar respiraţia este sacadată. E imposibil să rămâi calm în acest tumult, dar toţi ştim că lovirea copiilor - chiar dacă poate părea că ne detensionează - de fapt, nu e ceea ce vrem să facem.

Cel mai important lucru de reţinut în legătură cu furiea este, ne spune tot dr Laura Markham, să NU acţionăm când suntem nervoşi. Simţim o nevoie urgentă să acţionăm, să-i arătăm noi copilului, să-l învăţăm o lecţie. Dar vorbeşte doar furia din noi. Ea crede că e o urgenţă. Dar totuşi nu este aproape niciodată o urgenţă. Putem să învăţăm copilul mai târziu, şi va fi lecţia pe care chiar vrem să o înveţe. Copilul nu pleacă nicăieri, ştim unde locuieşte.

Aşa că luaţi-vă un angajament că NU loviţi, NU înjuraţi, NU-l faceţi pe copil în toate felurile, NU-l pedepsiţi atunci când sunteţi nervoşi. Cum rămâne cu ţipatul? Dr Markham spune că nici asta NU trebuie să facem, să NU ţipăm la copil, căci atunci nu facem decât un tantrum. Dacă e chiar musai să ţipaţi, o concesie se poate face: mergeţi în maşină cu geamurile închise şi ţipaţi unde nu vă aude nimeni, şi nu folosiţi cuvinte, pentru că ele vă enervează şi mai tare. Doar ţipaţi.

Acuma, să mă ierte Dumnezeu, eu una nu pot urma această sugestie a dr Markham, fiindcă mi se pare aiurea să stau singură în maşină şi să ţip. Dar acasă, în baie, mai ales dacă nu mă aude nimeni, da, sunt de acord să ţip în voie! :) Deci, de fapt, găsiţi un loc unde nu vă aude nimeni, cu atât mai puţin copilul. Şi ţipaţi cât vreţi doar acolo!

Şi copilul vostru se enervează, aşa că e un dublu dar pentru el să găsiţi modalităţi constructive de a vă gestiona furia: nu numai că nu-l răniţi, dar îi oferiţi şi un model de purtare în caz de enervare. Copilul vă va vedea nervoşi din când în când, iar modul în care gestionaţi acele situaţii îl va învăţa şi pe el, pentru viitor.

Dacă îi arătaţi copilului că şi părinţii fac tantrum-uri, că ţipăm atunci când avem conflicte, atunci şi ei vor adopta aceste comportamente.

Sau dacă dimpotrivă, îi vom oferi copilului modelul în care furia face parte din fiinţa umană, dar reponsabilitatea gestionării acesteia îi aparţine. Iar Dr Laura Markham ne oferă câteva puncte despre cum putem face acest lucru:

1. Stabileşte limite ÎNAINTE să te enervezi.

Adesea când ne enervăm pe copii e pentru că nu am stabilit nişte limite şi acest lucru se întoarce împotriva noastră. Clipa în care începem să ne enervăm e semnul că trebuie să facem ceva. Nu, nu să ţipăm. Să intervenim într-un mod pozitiv ca să prevenim comportamentul care ne irită.

Dacă iritarea vine din tine însuţi - să zicem că ai avut o zi grea, iar exuberanţa lor naturală te oboseşte - poate ajuta dacă explici asta copiilor şi le ceri să se abţină de la acel comportament care te irită, cel puţin pentru moment.

Dacă cei mici fac ceva care devine din ce în ce mai enervant - joacă un joc în care cineva e rănit, trag de timp când le-ai cerut să facă ceva, se ceartă în timp ce vorbeşti la telefon - poate fi nevoie să te întrerupi din ce faci, să-ţi resetezi aşteptările şi să le dai noi indicaţii pentru a ţine situaţia şi furia ta sub control, ca să nu escaladeze.

2. Calmează-te ÎNAINTE să acţionezi.

Când te simţi aşa de nervos, ai nevoie de un mod de a te calma. Conştientizarea te va ajuta să-ţi recâştigi auto-controlul şi să te aduni, din punct de vedere fizic: opreşte-te, lasă totul (ceea ce ai de făcut), şi respiră. Acea respiraţie adâncă este butonul de pauză. Îţi dă de ales: chiar vrei să te laşi dus de aceste emoţii?

Acum, aminteşte-ţi că nu e o urgenţă. Scutură tensiunea din mâini. Mai respiră adânc de vreo zece ori.

Am putea, sugerează dr Markham, să găsim o modalitate de a râde, ceea ce ar mai detensiona atmosfera şi ar schimba starea de spirit. Chiar dacă doar te forţezi să zâmbeşti e un mesaj pentru sistemul tău nervos că nu e nicio urgenţă, şi începe să te calmeze. Dacă simţi nevoia să faci un zgomot, mormăie un cântec. Poate ajuta să îţi descarci fizic furia, aşa că ai putea chiar să pui nişte muzică şi să schiţezi nişte paşi de dans.

Dacă poţi găsi 15 minute pe zi pentru o activitate de mindfulness în timp ce copiii sunt la şcoală sau dorm, poţi să construieşti capacitatea neurală pentru a-ţi fi mai uşor să te calmezi în aceste momente de supărare. Eu una, recunosc că în zilele în care calc rufe ascultând în acelaşi timp, mindfully, o piesă de teatru radiofonic, sunt mult mai calmă cu copiii şi reuşesc să fac faţă unor astfel de situaţii care pot apărea. E tehnica mea, la mine dă rezultate. La voi poate funcţionează altceva, ce anume?

Dar, spune dr Laura Markham, chiar viaţa zilnică alături de copii ar trebui să vă ofere o mulţime de oportunităţi să exersaţi, şi de fiecare dată când nu cădeţi pradă enervării, vă rescrieţi creierul ca să aibă mai mult auto-control.

Unii încă urmează vechiul sfat de a lovi într-o pernă, dar e mai bine dacă poţi face asta în particular, pentru că dacă te vede lovind o pernă, copilul se poate speria foarte tare. El ştie foarte bine că pe pernă ne punem capul la culcare, iar imaginea unei mame nebune lovind în pernă i se va grava în memorie. Asta e o strategie discutabilă oricum, pentru că studiile sugerează că lovirea a ceva - orice-ar fi - confirmă corpului tău că într-adevăr asta e o urgenţă şi că trebuie să rămâi în starea de "luptă sau fugi". Deci ar putea să "descarce" energie şi să te epuizeze, fără să ajungă la sentimentele care au dus la furie şi poate de fapt să te înfurie şi mai tare.

În schimb, dacă poţi să respiri adânc şi să tolerezi sentimentele de furie, vei observa probabil că sub furie se află frică, tristeţe, dezamăgire. Permite-ţi să simţi acele sentimente observând senzaţiile pe care le provoacă în corpul tău. Nu le reda forţe noi "gândindu-te" de ce eşti supărat; doar respiră acea tensiune din corp şi priveşte-o cum se stinge. Furia se va topi.
credit imagine


3. Ia o pauză de cinci minute.

Recunoaşte că o stare de nervozitate este un moment nepotrivit de a interveni în orice situaţie. În schimb, acordă-ţi un moment de respiro şi revino când poţi fi calm. Depărtează-te fizic de copil, ca să nu fii tentat(ă) să îl atingi cu violenţă. Doar spune-i, cât de calm poţi:

"Sunt prea nervos/nervoasă acum ca să vorbesc despre asta. O să merg alături să mă calmez."

Faptul că ieşi din scenă nu înseamnă că cel mic a câştigat. Ci doar le arată copiilor cât de serios e impactul şi îi oferă un model de auto-control. Foloseşte acest timp ca să te calmezi, nu ca să te enervezi şi mai tare.

Dacă este destul de mare ca să poată fi lăsat singur o clipă, poţi să mergi la baie, să-ţi dai cu apă pe faţă şi să respiri adânc de câteva ori. Dar dacă copilul e destul de mic ca să se simtă abndonat atunci când pleci din cameră, atunci va urma plângând şi ţipând. (Chiar şi mulţi parteneri adulţi fac asta - doar zic şi eu...)

Dacă nu poţi să-ţi laşi copilul singur, mergi la chiuveta din bucătărie şi trece-ţi mâinile pe sub apă. Apoi aşează-te pe canapea, lângă copil, câteva minute, respiră adânc şi spune o mică mantră care să te ajute să te calmezi, cum ar fi una dintre acestea:
"Nu e o urgenţă".
"Copiii au cel mai mult nevoie de dragoste atunci când o merită cel mai puţin".
"Se poartă aşa pentru că are nevoie de ajutorul meu ca să-şi exprime emoţiile".
"Azi, doar iubire".

E în regulă să îţi spui mantra cu voce tare. E un model bun pentru copii să vă vadă că vă gestionaţi emoţiile de o manieră responsabilă. Să nu te surprindă dacă cel mic îţi copiază mantra şi o foloseşte când e supărat.

4. Ascultă-ţi furia, nu acţiona condus de ea.

Furia, ca şi alte emoţii, ne este dată la fel ca braţele şi picioarele. E responsabilitatea noastră ce alegem să facem cu ea. Furia adesea are o lecţie valoroasă pentru noi, dar dacă acţionăm atunci când suntem furioşi, cu excepţia rarelor situaţii în care e nevoie de auto-apărare, este rareori constructiv, fiindcă facem alegeri pe care nu le-am face niciodată dintr-o situaţie raţională. Maniera constructivă de a gestiona furia este să limităm exprimarea acesteia, şi când ne calmăm, s-o folosim ca să analizăm lucrurile: ce e atât de greşit în viaţa noastră, încât ne simţim atât de furioşi, şi de ce avem nevoie pentru a schimba situaţia?

Uneori răspunsul e legat de stilul nostru de parenting: avem nevoie de reguli înainte ca lucrurile să scape de sub control, sau să începem să punem copiii la culcare cu o jumătate de oră mai devreme, sau să facem nişte muncă de reparaţie în relaţia noastră cu copilul, astfel încât acesta să nu ne mai trateze atât de urât.

Uneori suntem surprinşi să ne dăm seama că furia noastră este de fapt destinată partenerului, care nu se comportă cu totul ca un partener de parenting, sau chiar pe şeful de la muncă. Şi uneori răspunsul este că ducem cu noi furia pe care n-o înţelegem şi o lăsăm să se rezerve asupra copiilor, şi atunci avem nevoie de consiliere sau de un grup de suport al altător părinţi.

Dacă te lupţi des cu furia, caută ajutor specializat.

Nu e ruşine să ceri ajutor. Ruşine e să-ţi renegi responsabilităţile de părinte şi, eventual, să faci rău copilului, fizic sau psihic.

Mai multe puteţi citi urmărind site-ul dr Laura Markham, Aha! Parenting.
(Articolul integral, din care am tradus o parte mai sus, se găseşte aici)

Monday, November 7, 2016

Ce spun eu şi ce auzi tu? - partea a doua: despre noua ştiinţă a iubirii

Alice Năstase Buciuta, moderator al evenimentului
Partea a doua a conferinţei de ieri, susţinută de Gáspár György, sub titlul "Ce spun eu şi ce auzi tu?" a abordat tema Noua ştiinţă a iubirii şi strategii eficiente pentru (re)umanizarea relaţiilor de cuplu

Ce este iubirea?, De ce iubim aşa cum iubim?, Ce legătură există între relaţia părinte-copil şi relaţia de cuplu? - sunt întrebări care suscită interesul de când e lumea!

Noua ştiinţă a relaţiei de iubire se bazează pe o serie de teorii, printre care se numără teoria ataşamentului, descoperiri neuro-biologice, teoria IMAGO, teoria soţilor Gottman.

Teoria ataşamentului spune că există 4 tipuri de ataşament:1. ataşament sigur (sau securizant)
2. ataşament anxios
3. ataşament evitant
4. ataşament dezorganizat

Nevoia de ataşament există încă din perioada intrauterină şi ajunge să se stabilizeze până la vârsta de 2 ani, când nici nu exisă memorie explicită, ci doar memorie implicită, din care nu putem extrage informaţii. Şi tocmai în această memorie implicită e setată această aşteptare, inconştient: ataşamentul, că eşti o persoană "iubibilă" şi că ceilalţi sunt buni.

Potrivit studiilor de specialitate, ataşamentul de tip securizant se întâlneşte la un procent de circa 50% din populaţia globului. În vreme ce ataşamentul nesănătos (celelalte 3 tipuri de ataşament), tot atât. Din aceştia, atşamentul anxios şi cel evitant sunt împărţite în mod aproximativ egal, în vreme ce doar 2-3% din populaţie au un ataşament dezorganizat, iar aceştia sunt clinicii, cei cu tulburări.

Cel mai frecvent întâlnite în terapia de cuplu sunt cei cu cele două tipuri de ataşament: anxios şi evitant, diferenţa dintre ele fiind că în timp ce ataşamentul evitant are o atitudine de superioritate la nivelul relaţiilor, o teamă legată de apropierea de relaţie, pentru el, iubirea este sinomină cu pierderea independenţei; ataşamentul anxios, la nivel de relaţie simte foarte multă neîncredere şi teamă de a fi părăsit.

Bazele tiparului de ataşament se pun în primii 2 ani de viaţă, dar e destul de flexibil să se schimbe. Anxios şi evitant pot deveni ataşament sănătos, cu condiţia să existe dorinţă de schimbare şi relaţie. Nimeni nu e 100% anxios sau 100% evitant. Dar şi dacă e ambivalent, atunci va fi influenţat de partener.

La nivelul relaţiei de cuplu, persoane cu tipuri de ataşament opus se atrag. Conştientizarea este elementul cheie.

Ataşamentul evitant

Studiile arată că de cele mai multe ori, ataşament evitant au bărbaţii (dar nu întotdeauna). Motivele nu ţin de sex, ci de intelect. Pentru că cei cu ataşament evitant sunt foarte inteligenţi, analitici, pragmatici.
Evitantul preferă să se afle la o distanţă sigură de relaţie, de aceea îşi construieşte strategii de detaşare, tipare cognitive şi comportamente de protest.
Tipul de ataşament evitant e atât de bine întipărit în memoria implicită, încât repetă acelaşi tip de relaţie în şcoală, liceu, maturitate. Practic, evitantul nu vrea deloc o relaţie, el a învăţat că iubirea doare şi deci nu vrea să intre într-o relaţie în care să sufere. Deci, el îi va vedea mereu partenerului/partenerei doar defectele.

Evitantul e bântuit de fantoma fostelor relaţii (a fost mai bine cu X sau cu Y, şi mereu rămâne cu gândul la posibile întoarceri la acele relaţii), dar şi de fantoma partenerului ideal (undeva, acolo, după colţ, există un partener perfect care mă aşteaptă). Dar de fapt, în ambele cazuri visezi după cai verzi pe pereţi, iar partenerul perfect nu există!Evitantul nu poate spune "te iubesc", se distanţează, are nevoie mereu de "me time", după orice moment tandru sau întâlnire reuşită.

Evitantul e vizibil în comportamente sociale, relaţiile în societate; este perfecţionist, vede doar partea goală a paharului (mai ales dacă nu conştientizează acest lucru).

Nu există persoana perfectă, dar dacă există, aceasta nu are nevoie de mine! - cu cât evitantul înţelege mai repede acest lucru, cu atât mai bine pentru el şi relaţia lui de cuplu!

Evitantul interpretează negativ defectele partenerului.
El nu accesează emoţiile celuilalt, fiind astfel perceput ca rece, nu există empatie din partea lui.
Toate acestea sunt gânduri automate la evitant, dar dacă nu le conştientizează, va fi rău pentru relaţie.

Creierul uman produce hormonul îndrăgostirii ("fenil-etil-amina"), dar nu-l poate produce mai mult de 2-3 ani. După aceea, gesturile frumoase dintr-o relaţie devin responsabilitatea noastră.

De cealaltă parte, ataşamentul anxios preferă să nu existe distanţă între partenerii cuplului. De aceea dezvoltă strategii de supraactivare emoţională, tipare cognitive şi comportamente de protest. Supraactivarea emoţională înseamnă că identifică pericolul şi în exagerează; anxiosul crede că nu există nicio altă strategie decât controlul.

Studiile arată că creierul produce zilnic între 12.000 şi 60.000 de gânduri, dintre care 80% au conţinut negativ, dintre care 85% nu devin niciodată realitate, iar 80% se repetă. Anxiosul se agaţă de relaţie şi de partener, e needy şi moody.

Dar aşa cum exagerează pericolul, el exagerează şi valoarea, calităţile, ajungând să-l ridice în slăvi pe partener. Contra-efectul este că scade propria lui stimă de sine, iar el intră în regresie, ducând la comportamente haotice.

Stilul de protecţie al evitantului este exact ceea ce îl atacă pe anxios. Dacă evitantul ar şti cum să reacţioneze, ar evita furtuna. Dar nu îi vine să se comporte astfel încât să nu provoace anxiosul.

Una din realităţile vieţii noastre este aceea că relaţiile au un termen de valabilitate.

Pe de altă parte, schimbarea se produce atunci când relaţiile trec prin situaţii de criză.

Pentru a ajunge de la Dezastre la Maeştri primul pas este: să ne recunoaştem tipul de ataşament. Altfel, riscăm să rămânem blocaţi în inconştient.

Teoria IMAGO spune că nu ne alegem partenerul indiferent, ci intenţia superioară a relaţiei de iubire este de creştere şi vindecare. Eu aştept de la partener să-mi ofere exact ceea ce el/ea nu poate să-mi ofere. Dar dacă ţin cont de nevoile partenerului vom progresa amândoi.

Harville Hendrix şi Hellen Hunt au dezvoltat teoria IMAGO şi tot ei sunt autorii frumoasei idei că fiinţa umană se naşte dintr-o relaţie, e rănită într-o relaţie şi se vindecă într-o relaţie.

Cei trei paşi ai teoriei IMAGO sunt:
- Recunoaştere
- Analiză
- Revoluţie

Recunoaşterea - recunosc că relaţia nu funcţionează din cauza mea. Trebuie să-mi asum responsabilitatea faţă de el, că eu am o poveste de viaţă cu care vin în cârcă. E greu, dar e mai bine decât să rămâi în dulcele somn al inconştienţei.
După ce ai conştientizat lucrurile, putem schimba comportamentul propriu. Schimbarea să vină de la noi.

Analiza - îmi dau seama că e nevoie ca eu să fac schimbarea. Dar cum am ajuns aici? Ce am în urmă? Cu ce vin din spate?

Revoluţia - este partea cea mai frumoasă, dar şi cea mai grea şi înseamnă să începi să faci schimbări la propria persoană şi în relaţie. Revoluţia înseamnă şi să-i ajutăm pe parteneri să comunice.

Sunt cel mai important din viaţa mea!

Peste tot suntem în tot felul de relaţii: ca parteneri de cuplu, relaţia de cuplu; ca părinţi, relaţia cu copilul; în calitate de copii, relaţia cu părinţii; relaţii la serviciu, acasă cu vecinii etc. etc.
Gaspar Gyorgy, foto de Anca Ilie


Concluzia conferinţei: relaţiile nu sunt opţionale!

Ce spun eu şi ce auzi tu? - conferinţa pentru viaţa de cuplu (prima parte - comportamentele toxice ale partenerilor)

 

Ieri dimineaţă, mi-am luat locul cuminte în imensa sală de conferinţe, plină ochi (aproximativ 400 de participanţi!) de cupluri şi persoane dornice de auto-cunoaştere şi dezvoltare. B24Kids s-a bucurat să se numere printre partenerii media ai evenimentului.
Şi am purces la consemnarea de notiţe din conferinţa pentru viaţa de cuplu susţinută de Gáspár György. Şi, aşa cum v-am obişnuit, vă împărtăşesc şi vouă cele notate.

Conferinţa a fost împărţită în două părţi, pe care le voi prezenta în două articole distincte, succesiv, pentru uşurinţa urmăririi.

Prima parte - Anatomia relaţiei de cuplu

Cuvântele conflict, ceartă sperie. De ce se ceartă cuplurile? Conflictele sunt inerente relaţiilor. Conflictul sperie deoarece are de-a face cu pierderea legăturii. Din punct de vedere psihologic, conflictul e şi o tentativă eşuată de schimbare. Dar şi un context de creştere, pentru că fiinţa umană îşi activează dezvoltarea în situaţii provocatoare.

Există cupluri fericite ("Maeştri") şi cupluri nefericite ("Dezastre"). Şi unii şi ceilalţi se ceartă. Important e nivelul de inteligenţă relaţională pe care-l au; să ştii să te cerţi astfel încât mesajul să ajungă la partener. Strategiile eficiente de management al conflictului (modalităţi de "ceartă inteligentă"): să reuşeşti să transmiţi mesajul!

Există probleme rezolvabile - pentru care e nevoie de abilităţi speciale, dar problema se rezolvă, şi probleme nerezolvabile - pe care le cărăm cu noi. Trebuie să înţelegem că un partener vine la pachet cu probleme nerezolvabile, adică acele caracteristici foarte diferite de ale mele.

Partenerii "maeştri" nu sunt identici, dar ei au învăţat că perfecţiunea nu există şi nici nu e nevoie de ea pentru fericire.

Conflictele sunt de diverse tipuri, dar un motiv frecvent pentru demararea unui conflict sunt problemele de parenting; altele ar fi concediul, părinţii fiecăruia din partenerii cuplului, iar problemele de infertilitate au o problematică specifică. Problemele nerezolvabile - se numesc aşa pentru că apar mereu, după ani de trai împreună, acea problemă revine. Probleme sunt rezolvabile prin comunicare.

Dezastrele se implică în 4 situaţii, numite şi comportamente toxice, sau "Cei patru cavaleri ai Apocalipsei" în teoria soţilor Gottman:

1. critica
2. intrarea în defensivă
3. dispreţul
4. blocajele de comunicare

1. Când critici, celălalt simte frica (reacţia de luptă, fugă sau îngheţ). Frica duce la defensivă.

2. Nu mai există conectare emoţională şi psihologică, nu mai poţi folosi cortexul prefrontal, care e responsabil de anticiparea consecinţelor.

3. Dispreţul este cel mai toxic, pentru că e o formă complexă de critică plus superioritate. Atunci la celălalt partener apare dezgustul şi prin urmare, se declanşează mecanismele de apărare (ca la mâncarea stricată, de exemplu). Ironia, sarcasmul, glumele în contexte sociale fac parte din acelaşi dispreţ. Trebuie să renunţăm la aceste glume nesărate dacă vrem să cultivăm siguranţa în relaţia de cuplu. Există şi alte comportamente de dispreţ foarte subtile - de exemplu, identificarea greşelilor gramaticale la celălalt.

4. Când se pierde interesul faţă de persoana din faţa mea şi apare un scut de protecţie, apar blocaje de comunicare. Dar celălalt suferă foarte tare, pentru că nu primeşte feed-back, asta doare cel mai tare în relaţia de cuplu.

În general, din punct de vedere statistic, cel mai des în critică se implică femeile, şi în defensivă, bărbaţii, dar nu întotdeauna. Tot studiile arată că în cuplurile fericite nu vom întâlni niciodată dispreţul, chiar dacă, ocazional, ar mai putea apărea semne din celelalte trei comportamente toxice.

Efectul reciprocităţii negative este foarte puternic, negativ atrage negativ. Şi în cuplurile fericite uneori partenerii se mai întâmplă să aibă sentimente negative. Dar ei aleg să fie negativi pe rând, iar fiecare, pe rând, este persoana adultă care se comportă matur.
Trecerea de la Dezastre la Maeştri este posibilă, dar primul lucru important este să renunţăm la negativitate.

Din păcate, problemele relaţionale pe care nu el rezolvăm le lăsă moştenire copiilor noştri (de aceea e bine să le rezolvăm).

Percepţiile - comportamentul rău e doar specific unei situaţii de moment, dar trebuie să ne amintim că persoana din faţa mea nu e rea, în esenţă. Dacă putem să vedem asta la celălalt, e bine! Asta e valabil atât în relaţia de cuplu, cât şi cu copiii noştri.

Comportamentul toxic nu este o trăsătură de caracter, ci e specific unei situaţii. Felul în care îl percepem pe partenerul nostru influenţează relaţia.

Putem afecta chiar fizic sănătatea partenerului, pentru că s-a demonstrat că există un risc legat de cancer şi probleme cardio-vasculare legat de o percepţie negativă.

Conform studiilor de specialitate, 69% din problemele care apar într-un cuplu sunt probleme veşnice. Ceea ce face diferenţa între Maeştri şi Dezastre este că în timp ce cei din prima categorie le acceptă, cei din a doua categorie le transformă în catastrofe şi se blochează în ele.

În timpul blocajelor - te simţi repins de partener, ai senzaţia că nu avansaţi, după dialog apare frustrarea, nu mai există unor şi afecţiune în dialog, dialogul duce la deconectare emoţională. Cuplurile fericite acceptă că există conflicte şi că doar discutând pot găsi soluţii, sau dacă nu există soluţii, măcar se amuză împreună când apar aceste "probleme nerezolvabile" (de tipul, mama-soacră).

Dar cum se produce acceptarea? E ca atunci când accepţi modificările fiziologice care se produc cu corpul tău, odată cu avansarea în vârstă.

Cu ce putem înlocui cele 4 comportamente toxice:

1 - critica - o putem înlocui cu plângeri asumate, fără atac la persoană
De obicei, critica ascunde o nevoie pe care nu am abilităţile necesare ca să o exprim şi atunci atac, critic.

2 - defensiva - o putem înlocui cu asumarea responsabilităţii personale
Dar de fiecare dată o critică ascunde un sâmbure de adevăr. Dacă recunoaştem şi ne asumăm şi partea noastră de greşeală, putem căuta o soluţie.
O relaţie funcţionează sau nu pentru că AMÂNDOI s-au străduit sau au dat-o-n bară.

3 - dispreţul - îl putem înlocui cu lauda, aprecierea, umanitatea
Propunere de antrenament - fiecare să vâneze comportamente pozitive la partener, să ne propunem să găsim zilnic 3 astfel de comportamente bune şi măcar una s-o verbalizăm!

4 - blocajele de comunicare - le putem înlocui cu strategii de auto-liniştire, asumarea vulnerabilităţii şi oferirea de feed-back.
Putem evita blocajele de comunicare atunci când ne permitem să fim vulnerabili şi să căutăm strategiile de relaxare, mindfullness, yoga etc. Dar atenţie! Nu în timpul conflictului, ci înainte de ceartă trebuie exersate tehnicile acestea, cu scopul de a nu exploda, de a ne gestiona mai bine în timpul certei. Cel mai important este să oferi feed-back. E nevoie de multă inteligenţă emoţională şi antrenament relaţional!
Gaspar Gyorgy. Foto de Anca Ilie
(va urma)

Sunday, November 6, 2016

Ruşine, arbitrelor!

M-am tot gândit dacă merită să scriu despre asta... Care e miza? În fond, am câştigat meciul.... Şi nu era mare scofală nici dacă pierdeam...

Dar până la urmă, de ce le mai explicăm copiilor ce e sportivitatea? De ce le mai ducem la antrenamente? De ce le mai explicăm că în viaţă trebuie să lupţi ca să obţii ce ţi se cuvine şi că schimbarea vine de la fiecare dintre noi? Ca să acceptăm apoi, începând de la 10-11 ani, orice ni se dă să înghiţim? Pentru că, nu-i aşa, de ce să comentăm, de ce să reclamăm, că oricum nu se schimbă nimic...

Sunt sigură că nici cu postarea asta a mea n-o să se schimbe nimic. Dar eu ştiu că am făcut cât am putut: măcar să fac cunoscute faptele şi mai ales, numele celor care azi au dat dovadă de cea mai crasă nesportivitate: arbitrele Găină Lorena şi Fodor Ştefania! Dacă daţi de ele prin arbitrajele copiilor la baschet, fugiţi! Sau mai bine, filmaţi meciul, ca să aveţi o probă la dosar şi o mostră vie de "Aşa nu!"

Ca una care am fost şi eu arbitru la un moment dat (la nataţie, e drept, nu la baschet), am văzut ce înseamnă arbitrajul la concursuri aşa-zise "fără miză", concursuri de copii: se greşeşte mult, din principalul motiv, neprofesionalismul arbirajului! Cu toate că, de fapt, acolo chiar, fiind la început de drum al copiilor în viaţa sportivă, ar fi nevoie de mare profesionalism!

Aşa că ăsta e un alt motiv pentru care consider că două... fătuce, că nu vreau să le înjur, pot să-şi permită să ne zdruncine moral copiii. Şi tobă de arbitraj de-ar fi, şi tot nu au dreptul să se joace cu sufletele copiilor, dar aşa...



Şi aş porni de la acea adnotare cu antetul Federaţiei Române de Baschet şi al Ministerului Tineretului şi Sportului care spune aşa:

"Fiecare are un rol: antrenorul antrenează, arbitrul arbitrează, jucătorul joacă."

Doar că azi a fost aşa:

Antrenorul antrenează... până când e dat afară de pe teren, pentru că explică cu tot calmul şi buna cuviinţă unui aribru că nu avea cum să vadă din poziţia în care se afla, faza pe care o fluiera. După care, antrenorul primeşte fault tehnic (da, şi-a pierdut cumpătul în cele din urmă, după câteva probe de arbitraj d-ăsta halucinant, asta nu contest), e dat afară... şi nu e lăsat să stea nici măcar în tribună, alături de ceilalţi părinţi. Da, am citit acum regulamentul, scrie acolo că antrenorul nu trebuie să conteste deciziile arbitrilor. Dar să nu fie lăsat nici măcar alături de suporteri - asta nu am găsit în regulament, dacă tot e vorba să fim mai catolici decât papa! Asta a fost doar un orgoliu al arbitrei care uite-aşa, de-a naibii, a vrut să arate care e mai tare dintre ei! Antrenor cu ani de zile de meciuri la U16, la U18, cu turnee finale, acum, la un meci de Mini-baschet, a urmărit restul jocului de pe hol, din uşa sălii de sport!

Arbitrul arbitrează... dacă ştie să arbitreze, dacă nu, doar ia banii la final, pe un arbitraj care a scos din minţi pe toată lumea. Exemple: Una dintre arbitre fluieră "out" şi acordă lovitură liberă pentru o echipă, cheamă la margine ca să bată, dar fetiţa aceea spune, senină şi cinstită, că ea a dat mingea afară, colega din echipa adversă nici măcar nu a atins mingea! Se fluieră multe faulturi imaginate, pe care nu avea cum să le vadă din acea poziţie, sau care erau de fapt doar "capac la minge"; tuşele când se văd - şi se fluieră out, când nu se văd - şi nu se mai fluieră, fără nicio noimă; apropos, şi pasa aceea din mână, taxată tot cu fluierat şi luarea posesiei, nu am găsit-o în regulament la greşeli, deci încă o eroare de arbitraj, a câta?! Paşii se numărau câteodată, alteori nu; dublu dribling la fel. Constanţa e un capitol la care domnişoarele arbitre au lipsit!

Jucătorul joacă. Da, au jucat fetele noastre de milioane! Chiar dacă începuseră timid, au recuperat pe parcurs. Jucătorii... să ne-nţelegem, nu sunt nişte seniori, sau măcar juniori, hârşiţi prin meciuri de mare clasă, nu oameni mari şi pe picioarele lor, ci doar nişte fetiţe de 10-11 ani, unele din ele la primele competiţii sportive, care au ajuns să joace singure, să îşi ceară time out, să facă schimbări etc. Singure! Fără antrenor pe bancă, iar spre finalul meciului, şi fără suporteri, care au fost şi ei daţi afară! Iar marele meci, marea finală de campionat mondial de baschet, era... doar o etapă din camionatul municipal de mini-baschet!

Una peste alta, fetele noastre s-au descurcat extraordinar, jos pălăria! S-au mobilizat, s-au organizat, s-au încurajat unele pe altele! Cu lacrimi în ochi sau plângând în hohote, ele au jucat! O lecţie pentru toată lumea! Ba au mai şi câştigat meciul! Iar tot copiii au spus apoi că presiunea au simţit-o de la arbitre, nu de la părinţi, nici ai lor, nici ai copiilor din echipa adversă.

Deci, care e lecţia pe care aţi vrut să o înveţe fetiţele? Că eu n-am înţeles-o...

Din punct de vedere moral, domnişoarelor arbitre, aţi făcut un mare rău unor copii, din ambele echipe: aţi arătat că dacă se încordează muşchiul vostru un pic, faceţi ce vreţi, călcaţi pe ele, ce mama naibii!

A fost un joc al orgoliilor unor fătuce de arbitre! Deciziile lor au fost total disproporţionate cu faptele! Vezi un copil de 11 ani plângând de nervi şi neputinţă şi tu continui să te porţi aşa? Păi ăsta e abuz emoţional, de-a dreptul! Apropos, au plâns copii de la ambele echipe azi, nu pot să spun că a fost favorizată vreo echipă.

"Fiecare are un rol: antrenorul antrenează, arbitrul arbitrează, jucătorul joacă."

Eu aş adăuga, dat fiind nivelul baschetului despre care vorbim (mini-baschet): ... Şi părinţii îşi susţin copiii!

Chelner, vă rog să-mi aduceți cafeaua pe terasă… la primăria din Munchen!

Am băut multe cafele la viața mea. Începând din facultate, când numai licoarea maronie magică m-a ajutat să răzbesc prin examenele grele de...