Friday, January 31, 2014

Felii dintr-o carte: Murakami, 1Q84

Haruki Murakami, 1Q84, volumul I
- fragmente-

Poate că cea mai importantă lecţie pe care oamenii o au de învăţat din istorie este că "la vremea aceea, nimeni n-a ştiut ce-o să urmeze".
***
Adevărul e că te simţi mai în siguranţă când te afli de partea celor care ostracizează, nu de partea celor ostracizaţi. Îţi spui "bine că nu sunt eu ăla!" În orice epocă şi în orice societate lucrurile au stat la fel, până la urmă. Dacă eşti de partea celor mulţi nu ai de ce să-ţi faci probleme.
***
Pe lumea aceasta nu există om care să nu poată fi înlocuit. Oricât ai şti, oricâte ai putea, undeva tot există cineva care să-ţi poată lua locul. Dacă lumea ar fi plină de oameni de neînlocuit, am avea cu toţii de suferit.
***
Creierul uman a crescut de aproape patru ori în decursul a două milioane cinci sute de mii de ani. Din punct de vedere al greutăţii, nu ocupă decât două procente din masa totală a corpului, dar consumă patruzeci la sută din energie (citise el de curând într-o carte). Dezvoltarea spectaculoasă a creierului le-a conferit oamenilor conceptele de timp, spaţiu şi de posibilitate.
Conceptele de timp, de spaţiu şi de posibilitate.
Tengo ştia că timpul poate curge inegal. În sine, el e constant, dar poate să-şi piardă fluiditatea şi să se distorsioneze cumplit. Uneori e teribil de greoi şi de lent, alteori uşor şi rapid. Câteodată evenimentele îşi schimbă cronologia sau chiar dispar cu desăvârşire. Alteori apar unele care nici n-ar trebui să existe. Manevrând astfel timpul după bunul lor plac, oamenii ajustează semnificaţia pe care o atribuie propriei lor existenţe. Cu alte cuvinte, făcând acest lucru, ei reuşesc să-şi apere cumva sănătatea mintală. Dacă ar fi nevoiţi să-l perceapă în mod uniform şi în ordinea corectă în care acesta se scurge, mai mult ca sigur că ar ceda nervos. O astfel de viaţă ar fi tortură curată.

Thursday, January 30, 2014

Eu pe cine... accept?

Acum câteva zile am avut (din nou!) un episod ... din acela... Nu ştiu cum e la voi, dar eu nu reuşesc deloc să nu le iau personal. Să vedeţi: Aia mare o muşcă din senin pe cea mică, apoi când o întreb de ce a făcut asta, mă acuză că îi acord mai multă atenţie celei mici. O criză tipică de gelozie, nu? Eu încep să mă justific şi să neg că aş acorda mai multă atenţie uneia decât celeilalte, în acelaşi timp în care o voce (educată la cursul Otiliei de "Rivalităţi între fraţi") din  capul meu îmi spune: "nu o contrazice! aprob-o! fii empatică! spune-i că o înţelegi! sunt sentimentele ei, acceptă-le! nu o contrazice, că n-ai de unde să ştii tu mai bine decât ea ce simte". Aşa că exact aşa am făcut! Roxana însăşi recunoaşte raţional că nu e adevărat ceea ce tocmai m-a acuzat (că, adică, nu îi acord mai multă atenţie Ilincăi şi nu o dau pe ea la o parte), dar că ea aşa simte!, pentru că, nu-i aşa?, ce-a avut vreodată a face raţionalul cu emoţionalul?

Şi mereu în cazuri d-astea, faptul că nu reuşesc să gestionez situaţia îl puneam pe seama oboselii, a suprasolicitării fizice şi epuizării nervoase, faptului că nu simt un sprijin real în soţul meu, nici fizic, prin prezenţă (din cauza lipsei fizice de acasă cea mai mare parte a zilei, ştiţi voi, masculul care pleacă din peşteră la vânătoare şi pescuit), şi nici psihic, prin susţinere morală (din cauza lipsei timpului în care să putem sta de vorbă, dar şi a nepotrivirii de crezuri în modelele de parenting, ca să zic aşa). Sunt şi toate astea la un loc, dar poate şi multe altele...

Dar încep să-mi dar seama de încă ceva. Ceva care se numeşte ACCEPTARE. Otilia Mantelers ne-a spus-o simplu şi natural la un curs, dar pentru mine a avut greutatea unei lovituri în moalele capului: "Acceptare, acceptare, acceptare!" Îmi repet vorbele astea ca o mantră ori de câte ori e nevoie. Dar de fapt, cred că mai mult decât să mi le repet mecanic, am nevoie (şi) de altceva: să învăţ efectiv să accept: să-mi accept copiii, soţul, pe mine însămi şi tot ce mă înconjoară!

Ce-ar fi dacă aş reuşi să îmi accept soţul aşa cum este, fără să mai încerc să-l schimb? Am auzit/citit sfatul ăsta (bun) în multe locuri, este excelent, dar cum să faci asta? Cum să accept (adică, să mă resemnez?!) că nu dă gunoiul afară, nu îşi pune hainele murdare în coşul de rufe, nu merge cu copiii la activităţi extraşcolare (şi nici la vreo şedinţă cu părinţii sau la serbări), nu îmi cumpără flori sau vreun alt cadou din proprie iniţiativă (da, mereu îmi spune că eu ştiu cel mai bine ce vreau şi să-mi iau singură)... etc., ca şi cum ar fi ceva natural?

Şi brusc îmi dau seama că exact aceeaşi atitudine (pe care nu o am nici măcar faţă de soţul pe care îl iubesc!) trebuie să o adopt şi faţă de copiii mei (pe care îi iubesc!) Şi care atitudine este (parţial, prin dilemele de mai jos) contrară viziunii mele despre parenting - viziunea practică, căci la nivel teoretic stau bine, dar la nivel practic.. ehei, aici e buba! Aici perpetuăm noi ceea ce ni s-a scris în gene de la propiii părinţi (pe care îi criticăm pentru asta, de fapt)!

Aici sunt eu confuză rău de tot: adică, cum poţi să faci responsabilizare, şi totuşi şi acceptare? Dacă de exemplu, odată veniţi de la şcoală la prânz, nu le pun să-şi facă temele, ca să nu le mai cicălesc, iar ele nu şi le fac şi merg cu temele nefăcute la şcoală, pentru că eu accept că nu le place să-şi facă temele, se cheamă ACCEPTARE? Sau iresponsabilitate din partea mea şi ne-deprinderea lucrurilor care trebuie făcute, chiar dacă nu ne plac? Mi-e greu să spun. Eu personal consider că e de datoria mea să le deprind cu lucrurile care trebuie făcute, să le deprind cu igiena, cu curăţenia, chiar dacă nu le place să facă teme, să se spele pe dinţi sau să-şi spele părul. Dacă nu accept că nu le place asta, înseamnă că vreau să le schimb şi deci nu le accept aşa cum sunt şi nu le iubesc aşa cum sunt? Greu!

Dar ce este acceptarea? (răspunsuri şi definiţii inspirate şi de Robert Frick, într-un articol despre Acceptare publicat aici)

Fiecare om are şi defecte. Unele sunt minore, unele sunt majore. Uneori doar ţi se par defecte, din perspectiva a ceea ce eşti tu şi ceea ce îţi place. Alteori sunt doar lucruri diferite, dar nu rele (lucruri enervante, de exemplu). Sau poate doar lucruri bune într-o situaţie, dar rele în alta.

Acceptarea nu are nimic de-a face cu dragostea. Acceptarea este reacţia ta la aceste defecte. Poţi să iubeşti pe cineva, şi totuşi să vrei să o schimbi, să-i schimbi acele lucruri pe care le percepi ca defecte. Acceptarea înseamnă să nu încerci să schimbi. Nimic. Punct. Să-l iei aşa cum este!

Este destul de uşor să accepţi aceste defecte la prieteni. Însă din păcate, este mult mai dificil să le accepţi la propriul soţ. Este natural să încerci să-ţi îmbunătăţeşti relaţia, pentru a-ţi fi cât mai bine. O parte din acest lucru este să încerci să îţi faci soţul mai bun. De exemplu, soţul meu nu ţine minte să pună pâinea înapoi în pungă după ce mănâncă, sau untul şi laptele în frigider, sau tocătorul de lemn la locul lui, sau vasele la spălat... Etc. Sunt lucruri minore, desigur, dar nu îi ia mult ca să le facă. Dacă le-ar face, ar elibera o foarte mică parte din frustrare. Dar s-au adunat ani şi ani de frustrare pe teme minore din acestea!

Atunci când locuieşti cu cineva şi interacţionezi cu acea persoană, ai o mulţime de ocazii să observi tot felul de lucruri minore de genul acesta. Pentru că vrei să vă fie amândurora mai bine, asta duce la încercări de a-ţi face soţul mai bun.

Problema este că încercarea de a-ţi schimba soţul nu merge bine în căsnicie. Dacă el nu vrea să se schimbe, atunci în loc de schimbare o să ai parte de certuri. Iar certurile nu sunt bune într-o căsnicie. Aşa că cel mai bun sfat în această situaţie este să îţi accepţi soţul/soţia aşa cum este. Nu spun că este uşor, ci doar că e cel mai bun sfat.

Atitudinea potrivită în această situaţie merge dincolo de acceptare. Înseamnă să găseşti lucruri pe care le apreciezi şi care îţi plac la soţul/soţia tău tocmai pentru că sunt diferite. O atitudine benefică pentru cuplu ar fi să nu le vezi altfel decât ca pe nişte lucruri pe care le faceţi diferit, atât!

Sau dacă te gândeşti invers, din perspectiva "celuilalt": ţi-ar plăcea să-ţi petreci viaţa alături de cineva care te corectează în permanenţă? Sau cu cineva care te apreciază şi se bucură de tine aşa cum eşti?

Acceptarea copiilor

Dacă ai fi copil, ţi-ar plăcea ca părinţii tăi să te iubească şi să te accepte pentru ceea ce eşti? Sau ţi-ar plăcea să te lupţi şi să te cerţi cu ei pentru că vor să te schimbe?

E doar o întrebare retorică. Dacă încerci să îţi schimbi copiiii, înseamnă că nu îţi plac copiii tăi aşa cum sunt acum şi ajungi să te cerţi cu ei. Copiilor nu le va plăcea asta, şi nici tu nu te vei simţi mai bine. Din acelaşi motiv pentru care lucrurile funcţionează dacă îţi accepţi soţul, funcţionează şi dacă îţi accepţi copiii.

Aşadar, sunt hotărâtă să încerc să îmi accept fiicele, să le accept şi să le iubesc defectele! Ştiu sigur că le va plăcea să aibă în preajmă mai degrabă o persoană care le acceptă decât una care le critică întruna!

Paradoxul

Bine, dar există o mare diferenţă între soţ şi copii. Este responsabilitatea mea, ca adult, ca părinte, să îmi ajut copiii să crească oameni mari, înţelepţi, buni la suflet, deschişi la minte etc. Asta înseamnă că au nevoie şi să se schimbe. Deci un bun parenting ar presupune corectarea copiilor, transformarea lor în oameni mai buni?! Aici apare paradoxul! Rezolvarea acestui paradox constă (potrivit sursei citate) în a nu mai împinge de la spate copiii. Ei doresc oricum să crească, să se dezvolte, să devină mai buni, este în natura lucrurilor, nu vor să rămână mici şi nepricepuţi. Schimbările vor apărea natural, de la sine (paranteză: eu personal trebuie să mă conving de asta! :) ) Copiii nu au nevoie de cineva care să le scoată ochii cu greşelile pe care le fac. Ci de cineva care să îi susţină, să îi aprecieze, să îi iubească. Într-un cuvânt, să îi ACCEPTE!

Acceptarea de sine

Dar dacă (bunăoară, cazul meu) nu te accepţi pe tine însuţi? Dacă nu eşti bine cu tine, cu propriile lucruri diferite faţă de ceilalţi? Dacă tot timpul găseşti ceva de schimbat, de îmbunătăţit la tine?
Nu e nimic rău în a dori să fii mai bun. Dar lipsa de acceptare de sine te secătuieşte de energie. Trebuie să accepţi că eşti om, o persoană cu bune şi cu rele, cu calităţi şi defecte şi să încetezi să te mai auto-pedepseşti pentru defecte. Aşadar, acceptă-ţi defectele, ceea ce te diferenţiază de ceilalţi, acceptă-te aşa cum eşti. Viaţa o să ţi se pară mult mai frumoasă! Fiinţele umane nu sunt perfecte. Poţi să  doreşti să creşti, dar acceptă-te şi aşa cum eşti.

Spre infinit tot înainte!

Odată toate acestea acceptate - soţul, copiii, tu însuţi - ce-ar fi să accepţi tot ce te înconjoară? Viaţa, vremea, lumea... totul!

Wednesday, January 29, 2014

Cu dilemele la conferinţă

Eu vreau libertate, ai mei mă vor responsabil! - este tema unuia dintre workshopurile conferinţei Parenting prin ochii copilului din 22 februarie. Expresia reprezintă ceea ce-şi spun toţi copiii la un moment dat! Poate nu chiar cu cuvintele astea, însă eu cam asta citesc la copiii mei în datul ochilor peste cap atunci când îi pun să facă ceva, de genul să se spele pe mâini înainte de a veni la masă, să aşeze ele masa sau să-şi facă temele.

Care-i limita dintre cele două? Până unde trebuie să le respect dorinţa de independenţă şi de unde trebuie să îi responsabilizez? Dilema asta are vreo legătură - şi care anume - cu acceptarea? (Dar despre acceptare voi mai scrie cât de curând!)


Ideea este că aş vrea să înţeleg şi punctul lor de vedere, al copiilor! E bine să vezi lucrurile şi din cealaltă perspectivă.

Aşa că mergeţi la conferinţa "Parenting prin ochii copilului"! Conferinţă de parenting cu Jody Pawel, părintele metodologiei Parent's Toolshop SUA, invitat special în România, şi Urania Cremene. Ne vedem pe 22 februarie la Crystal Ballroom.

Temele celor două workshopuri din cadrul conferinţei:
1. Eu vreau libertate - ai mei mă vor responsabil
2. Mami, tati, nu o să fiu fetiţă toată viaţa. Cum o să fiu eu ca femeie?

Înscrieri şi mai multe detalii găsiţi pe site-ul http://conferinteleuraniacremene.ro/ şi pe pagina de Facebook a evenimentului, aici.

Tuesday, January 28, 2014

De ce citim?

"Că nu e alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor" - acesta era motto-ul unei compuneri pe care o scriam în şcoală. Căci încă din "fragedtă pruncie" mi-am pus problema de ce citim.

Citesc în română, latină şi greacă veche. Citesc în engleză, franceză, ba chiar (texte mai scurte, nu literatură) în maghiară şi greacă modernă. Am citit abecedarul, manuale, cursuri, "reader"-e. Am citit cărţi în formatul lor clasic, pe hârtie, dar am citit şi "cerneală electronică". Blogguri, emailuri, postări pe Facebook... bilete de tramvai.
 Dar de ce citim?

Citim pentru a călători în timp şi spaţiu, pentru a ne explora imaginaţia. Poţi parcurge mii de kilometri prin intermediul cărţilor. Nici măcar nu e nevoie de vreo agenţie de turism, nici măcar nu trebuie să pleci din mediul recomfortant al casei, al fotoliului tău preferat, la fereastră sau acolo unde ai locul tău preferat de lectură, cu o carte de călătorii în mână, poţi să fii în Sahara sau în vârf de munte, pe valuri înspumate sau în mijlocul Africii.
Cu cărţile istorice, poţi călători în în trecut. Poţi să te crezi muschetar sau să fii un cavaler, poţi să te afli în suita unei domniţe medievale sau să fii chiar tu regina Angliei.
Mai mult decât atât, îţi poţi imagina lucruri inexistente, prin lectura cărţilor de ficţiune. Imaginaţia este limita!

Citim ca să ne distrăm. Cărţile rămân unul dintre cele mai bune şi mai accesibile modalităţi de distracţie.

Citim pentru a afla lucruri noi. Despre lume, dar şi despre noi înşine. Poţi ajunge să te cunoşti mai bine, să-ţi accepţi limitele, să devii mai bun, sau să îi înţelegi pe cei din jur.

Citind, timpul trece mai uşor. Fie că eşti în metroul cu care trebuie să parcurgi oraşul de la un capăt la altul, sau la uşa vreunul cabinet stomatologic cu o lungă listă de pacienţi înainte, aşteptarea e mai uşoară când citeşti ceva.

Uneori mai citim şi din snobism - unele cărţi trebuie citite. Nu poţi să treci prin viaţă fără să fi citit "Cel mai iubit dintre pământeni", de exemplu, ca să menţionez primul titlu care-mi vine în minte acum.

Lectura te ajută să-ţi îmbogăţeşti vocabularul. Nu poţi să continui să faci remarci de genul "m-am simţit wow!" sau "arăţi cool". Şi nu vei putea să ieşi din această capcană cu vocabularul de la ştiri şi reality shows. Consider că avem datoria să vorbim şi să scriem corect în limba maternă. N-am să iert niciun "decât" folosit greşit (adică în propoziţii afirmative) şi nicio virgulă între subiect şi predicat!

Citesc... pentru că pot! Şi mă consider norocoasă că am mers la şcoală (bunica mea, de exemplu, făcuse doar 2 clase, şi îi părea rău că nu a mai putut să continue). Tot din experienţa personală, la spital fiind în urmă cu un an, am aflat că doamna din patul de lângă mine nu făcuse carte. Şi am avut dintr-o dată, pe lângă suferinţa mea, pentru care mă aflam în spital, revelaţia tristă a goliciunii vieţii ei. Mi-am dat seama că, de fapt, nici măcar nu pot cuprinde cu gândul, imaginaţia mea este limitată atunci când vine vorba să-mi proiectez o viaţă fără lectură, fără citit, fără scris, fără să mă uit peste umărul fetiţei mele când îşi face temele. Nu pot şi nu vreau să-mi imaginez viaţa fără citit!

Sunday, January 26, 2014

Păr scurt - minte lungă

"Păr lung - minte scurtă, păr scurt - minte lungă" - era o vorbă care se perpetuase pe la noi prin casă când eram mici.

Acuma, fiind la rândul meu mamă de fete-care-vor-părul-lung-dar-trebuie-să-meargă-la-şcoală-cu-părul-prins, şi în plus, cunoscând greutăţile mamei pe vremea aceea, m-am cam dumirit eu cine inventase sau de ce perpetua vorba asta: era mai simplu să îngrijeşti un păr scurt decât unul lung, başca pe două capete! :) Aşa că apela la orgoliul nostru, care ne vroiam deştepte, deci cu mintea lungă, mai degrabă decât viceversa :)

Cu timpul, mi-am lăsat şi menţinut părul lung, la început poate că din spirit de frondă faţă de "mai înainte vreme". Apoi cred că mi-a plăcut şi mie cu părul lung, pentru că tot încercam diverse nuanţe şi culori pe el - îmi amintesc că prima dată, prin clasa a 8-a, mi-am pus în păr albastru de metil de care ne mai dădea mama în gât când făceam puroi. Am continuat cu violet de genţiană, Henna, şampoane colorante, vopsele în nuanţe de la blond auriu până la roşu rubiniu (nu brunet, niciodată), şi m-am stabilit în ultimii ani la şuviţe, pe motiv că oricum mi se deschide de la soare părul în mod natural, cu câteva nuanţe la câteva şuviţe.

Cu timpul am rămas cu părul lung (sau măcar mediu spre lung)... doar din considerente sociale: aşa aveau şi prietenele mele, aşa îl au şi acum majoritatea cunoscutelor mele de sex feminin, plus că soţului îi plac cu părul lung, i se pare un semn de feminitate :)

Dar mai mereu îl ţineam strâns în coadă, mă încurca când îmi venea în ochi, mă încurca atunci când trebuia să port un fes, nu suport părul, nici chiar al meu, căzut prin casă, prin maşină, ba chiar, atât de tare îmi cade în ultima vreme (probabil şi ca efect al tratamentului cu anticoagulant), că se întâmpla să găsesc şi pe la bucătărie prin farfurii păr lung blond şuviţat! La ritmul în care îl pierdeam, probabil că urma să mai am păr pe cap... cam de-un duş!

Aşa că am decis: jos cu el! De mult vreau să mă tund scurt, dar nu am suficient curaj, de mult mă chinui să-mi conving coafeza - care mereu îmi aduce contra-argumente, că dimpotrivă, părul lung e mai uşor de întreţinut şi de păstrat, că nu mi-ar sta bine cu părul scurt, că apoi vine o vreme când nu e nici scurt nici lung, şi nu stă nicicum etc.

Basta!, am strigat, aruncându-mi pletele-n vânt. Şi am purces la căutarea altei coafeze, care m-a mai tuns o dată "bob", acum câţiva ani. Ea e tunsă scurt, adeptă a părului scurt, aşa că, mi-am făcut eu socoteala de acasă, n-are să mă refuze! Şi aşa a fost.

Acum mă uit la "laţele" de pe unele capete din jurul meu (nu toate, unele femei au un păr superb, dar nu era cazul meu!) şi mă felicit pentru decizie. În ciuda dezacordului vădit, explicit şi exprimat al soţului, nu cred că înainte îmi stătea mai bine. De fapt, nici măcar nu mă interesează dacă îmi stă bine sau nu. Îl spăl mai uşor, îl pieptăn şi aranjez cu o mână de spumă (doar la nevoie spumă), îl bag cu totul sub căciulă pe vreme asta, îmi simt ceafa goală şi capul uşor... pe dinafară :) Căci pe dinăuntru, conform conceptului enunţat la început, şi ca să concluzionez eu aşa, "tras de păr": vă daţi seama ce de minte o să am de-acum încolo?!

(paranteză: am scris acest "Selfie" încurajată de aprecierile voastre pe facebook la adresa noii mele tunsori :)) )

Saturday, January 25, 2014

Status


Pe-aşa o vreme, eu m-am apucat (în sfârşit!) să sortez pozele din concediu de astă-vară. Dar pas de mai ghiceşte care poză unde a fost făcută, când am vizitat vreo 15 mănăstiri, 3 cetăţi şi nişte munţi, văi şi dealuri, în vreo 15 zile prin Moldova şi Bucovina! Şi a mai trecut şi aproape juma de an de-atunci!

Dacă reuşesc să le dau de cap, promit şi-o poveste ilustrată aici!

Produse şi concepte inedite pentru femei

Am încheiat ziua de miercuri la o întâlnire de mămici bloggeriţe organizată de neobosita Mămică Urbană Ana şi White PR în cadrul primitor de la Bastilia. Nu ştiam mai nimic despre tema întâlnirii, în afară de faptul că urma să vorbim ceva "ca-ntre noi, femeile" şi că puteam să aducem şi copiii, de care urma să se ocupe Lumea lui MOMO.

Oana Stoianovici si Ana Nicolescu
După ce că am ajuns cu o întârziere impardonabilă (făcusem slalom prin ambuteiajul de pe Eminescu colţ cu Dorobanţi, când am decis să fentez aglomeraţia şi să parchez undeva mai departe de locul întâlnirii, aşa că apoi am pornit în fugă nebună, pe fete le distra goana asta şi chiar mă depăşeau mereu), nici nu înţelegeam mai nimic din discuţie. Dar am ascultat cuminte şi până la urmă m-am dumirit: Ferlidona sunt produse pentru femei, ok. Mai precis, suplimente cu acid folic pentru sarcină, teste pentru depistarea ei, "adjuvante" pentru determinarea zilelor fertile, teste pentru infecţii ale tractului urinar şi altele de acest fel. Am ajuns taman în toiul unei discuţii despre folosirea acestor din urmă teste la fetiţe. Doamna doctor a reuşit o prezentare profesionistă a produselor, dar şi plină de umor, şi a răspuns cu amabilitate întrebărilor noastre.

Eu sunt cea din mijloc.
Cu noua tunsoare, chiar şi eu m-am recunoscut cu greu printre pozele trimise de Ana după întâlnirea de miercuri. :)


Toate aceste produse pot fi şi sunt utile unei femei la un moment dat în viaţă, iar eu, acum, cred că voi testa testul de ovulaţie.

Nu pentru a determina mai precis zilele mele fertile, ca să profităm de ele, ci dimpotrivă. Zilele astea se face un an de la nefericitul şi fericitul eveniment medical din viaţa mea (nefericit pentru că s-a întâmplat, fericit pentru că i-am supravieţuit), în urma căruia am interdicţie (printre altele) la hormoni de orice fel, inclusiv în carnea de pui, cum îmi spune doctorul, parţial în glumă. Aşa că orice metodă de contracepţie "mai naturală" are ceva interes pentru mine.

A doua parte a serii a revenit prezentării susţinute de Oana Stoianovici, lider şi coach transformaţional, după cum s-a prezentat. Numele ei îmi apăruse prin postările de pe Facebook ale câtorva prietene în ultima vreme, mai mult doamne "de beauty" decât proaspete sau mai vechi mămici, dar mai mult de-atât nu ştiam despre ea. În plus, nu-mi sunt deloc familiare concepte precum polaritatea chakrelor, tantra, hinduşi, conectarea cu mama-pământ... Ea ţine un workshop despre Tainele Feminităţii Sacre (detalii găsiţi la ea pe Facebook), iar nouă ne-a expus câteva concepte din acest domeniu, cu un mini-exerciţiu practic - privit destul de sceptic de o parte a audienţei.

Un exemplu de teorie expusă de Oana Stoianovici (citez aproximativ, din memorie): "din punct de vedere energetic, femeia este rece în pântec şi caldă la inimă, în vreme ce bărbatul este tocmai invers, rece la inimă şi cald la pântec; de aici şi polaritatea bărbat-femeie". Şi iată-ne pe noi făcând un exerciţiu practic de redescoperire a feminităţii, cu picioarele adânc, conştient şi desfăcute, înfipte în pământ, cu mâinile pe pântec, căruia să-i transmitem o întrebare.

Fără să neg importanţa şi calităţile acestui tip de teorii, nu cred că sunt totuşi pentru mine. Să umblu desculţă prin iarbă sau pe nisip, să ascult conştientă zgomotele din jur (altele decât cele ale claxoanelor şi civilizaţiei, în general), să privesc conştientă natura din jur primăvara, să mă deconectez de tehnologie şi să mă întorc în natură - da, asta da, asta practic ori de câte ori am ocazia, la ţară mai ales, dar şi pe plajă sau ocazional în parc în oraş, fără să mă aliniez vreunui curent de pământ-mamă-călăuzitor. Iar pântecul meu a zămislit doi copii şi cred că ar mai putea s-o facă (if...). Cu feminitate şi sexualitate sau nu (mi-a plăcut mult, oarecum din gama asta de teme, articolul Prinţesei urbane de acum ceva vreme).

Pe parcursul întâlnirii copiii au avut parte de un atelier de modelaj coordonat de Lumea lui MOMO. Ilinca a intrat imediat în acţiune (după cum se vede în şi în fotografii), chiar dacă a ajuns după ceilalţi copii. Roxana însă a revenit sus, unde ne aflam noi, şi am dedus că nu prea o mai încântă genul ăsta de activităţi, este "mare", aşa că am trimis-o să vadă cărţile de prin librărie.

Dar după puţin timp, tocmai când se pronunţau mai cu foc termeni şi concepte precum sexualitate, feminitate, pântec rece, întunecos şi umed... numai ce se aud tropăieli micuţe pe scări şi toată sala e invadată de glăscioare de copilaşi cu dor de mamă. M-am simţit ca acasă, în serile alea rare când parcă am vrea să facem ceva, you know, dar se aud bătăi în uşă sau chiar năvălesc copiii peste noi. Aşa că a fost momentul pentru o pauză binevenită. Dar care s-ar fi prelungit prea mult dacă nu s-ar fi "sunat de intrare". A apărut întrebarea:

Concentrare şi pasiune în modelarea unei inimi albastre cu buline :)
- Cine îi duce pe copii jos?
Iar răspunsul Roxanei mele a venit imediat, natural, şi a fost îndelung aplaudat:
- Îi duc eu!
Aşa că a plecat cu toţi piticii după ea, mândră că era, cred, cea mai mare de acolo! (şi eu mândră de ea, fireşte!)

M-am bucurat să le revăd pe Ana, Laura, Zina, Delia, Mihaela, Ana Maria, Gabriela, şi pe celelalte fete.
Mulţumim încă o dată Mămicii Urbane, White PR, Actavis, Oanei Stoianovici, şi tuturor sponsorilor evenimentului pentru seara frumoasă şi informaţiile utile furnizate!

Cadourile de la sponsorii întâlnirii.

Roxana tocmai se pregătea să îi spună o poveste Oanei Stoianovici,
când a decis că mai bine îi duce pe copii jos,
pentru ca noi să putem continua discuţiile :)
 


Tuesday, January 21, 2014

Unde eşti, Doamne?

Nu vă supăraţi pe mine (sau n-aveţi decât!), dar nu pot să mă gândesc decât unde este Dumnezeu? Cum poate să lase oameni plecaţi să salveze alţi oameni, să cadă în munţi şi apoi să piară? Cum? Cum???

Nu numai că au pierit doi oameni nevinovaţi - pilotul şi o studentă rezidentă la medicină militară, care se oferise voluntar - , dar au pierit în încercarea de a salva alte vieţi!

Un sat întreg pleacă să îi caute, unul dintre medicii de pe avion dă semnalmentele (aproximative, ştiu) GPS de localizare şi apoi acordă şi primul ajutor colegilor, iar jandarmilor şi salvamontiştilor le ia 7 ore ca să îi găsească? 7 ore în care nu accidentul îi omoară pe cei doi, ci hipotermia şi rănile?

În ce ţară trăim? În ce lume trăim? Cum să nu te apuce depresia?

Este singurul mod în care sistemul medical românesc mai funcţionează: prin voluntariat, prin dăruirea unor medici precum cei din avionul de aseară, şi a unor piloţi ca Iovan, care îşi dedică anii de după ieşirea la pensie operaţiunilor de salvare a unor bolnavi!

Monday, January 20, 2014

Ce mai mâncăm? Tabouleh

Tabouleh provine din Orientul Mijlociu, şi este un fel de mâncare vechi de sute de ani, pe bază de grâu dur. Ingredientul special principal este bulgur-ul, grâu măcinat mare. Se serveşte ca aperitiv sau salată. Merge bine şi pe felii de salată verde, şi cu lipie libaneză.

De ce aveţi nevoie pentru a prepara Tabouleh? Există multe variaţii pe aceeaşi temă, eu o să vă zic ce ingrediente am folosit eu:
- 4 legături de pătrunjel (e plină piaţa Obor de verdeaţă)
- 3 roşii potrivite (am găsit unele cu ceva gust pentru vremea asta)
- 1 ceapă potrivită (bio - din recolta de la ţară)
- 1 ceşcuţă de bulgur (pentru cine nu ştie, există în Obor în piaţa nouă, la etaj, un magazin cu tot felul de minunăţii orientale)
- zeama de la 1 lămâie (aveţi grijă cu lămâia, eu am pus cam multă şi a ieşit un pic acrişoară salata)
- sare, piper, ulei de măsline (poate şi alte condimente, dacă doriţi)

Se spală pătrunjelul şi se toacă, roşiile se taie cubuleţe, ceapa se toacă mărunt, bulgurul se înmoaie într-o ceşcuţă cu apă caldă vreo 10-15 minute (cam cât vă ia să tocaţi cele de mai sus), apoi se adaugă peste acestea. Se adaugă sare, piper, zeamă de lămâie, ulei de măsline - după gust, n-aş putea să vă spun cantităţi, pentru că eu gust mâncarea în timp ce-o pregătesc şi gusturile diferă.

Am mâncat şi gol, şi ca salată pentru cartofi - după cum se observă în imagini.


Am întâlnit şi varianta cu usturoi tăiat mărunt şi cu castravete, sau chiar amestecată cu saltă verde în proporţii (aproximativ) egale, poate le voi încerca altă dată şi aşa.

Friday, January 17, 2014

Parenting fără ţipete

Aseară Roxana îşi terminase temele, îşi pregătise ghozdanul pentru azi, îşi făcuse şi porţia de joacă cu păpuşile cu sora mai mică, aşa că, ce s-a gândit ea? Că are toate motivele să-mi ceară să o las la Wii. Mai ales că îi spusesem că aş vrea să-mi arate şi mie ce pot să fac eu la Wii în sistem de Fitness. Numai că - legile lui Murphy, cred - tocmai atunci lucram şi eu ceva, profitind de momentele lor de joacă nestingherită de unele singure. Aşa că s-a lovit de răspunsul meu negativ: 
- Nu. 
- Dar de ce? (aici şi-a însuşit lecţia cu "de ce", adică să punem întrebări, să nu acceptăm nimic aşa cum ni se dă pe tavă)
- Nu ai voie în timpul săptămânii de şcoală! (de parcă săptămâna nu mai e şi de altceva!)
- Dar de ce?, insistă ea.
- Pentru că te oboseşte şi te culci obosită, şi dimineaţă te trezeşti greu, iar mâine nu mai dai randament la şcoală.

După multe negocieri şi încăpăţânare din partea mea (recunosc), până la urmă s-a dus supărată în camera ei, boscorodind că o să se joace ea şi fără să îi dau eu voie.

După ce s-a mai liniştit şi m-am mai gândit şi eu puţin, am revenit la discuţia referitoare la Wii şi am stabilit nişte limite de timp până la care are voie. Reacţia ei:
- Mamiiii! Chiar eşti cea mai bună mamă din lume!

Am realizat atunci (din nou!) că pentru copil nu explicaţiile, nu morala, nu ceea ce e bine are vreo valoare. Nu. Ci să fii de acord cu el, să fii calm, să îi oferi ceea ce vrea, chiar dacă cu nişte limitări, pe care de altfel le-a acceptat fără discuţie!

Şi m-am întrebat: Cum poţi să fii părintele pe care şi-l doreşte copilul tău? Ce-şi doresc, de fapt copiii?

Am găsit răspunsul la această întrebare (şi) la dr. Laura Markham, pe Aha!Parenting.com.

Celor mici le place să facă totul aşa cum vor ei. Dar e ceva ce îşi doresc copiii mai mult decât orice: Îşi doresc pe cineva care să-i iubească necondiţionat. Cineva care să nu ţipe la ei atunci când greşesc. Care să-i iubească chiar şi atunci când sunt supăraţi sau se tânguie, sau se miorlăie, cineva care să îi asculte cu atenţie şi să le înţeleagă supărarea... chiar şi atunci când nu au dreptate, chiar şi atunci când sunt atât de supăraţi încât vorbesc urât şi chiar îşi lovesc sora mai mică. Cineva care să-i iubească suficient încât să treacă peste propriile supărări şi să îi poată ajuta să treacă peste ale lor.

Toţi copiii merită un astfel de părinte. Bineînţeles că nu putem să fim tot timpul acel părinte, pentru că suntem şi noi oameni. Dar dacă ne dorim momente de "parenting bun" în procent cât mai mare, poate că trebuie să facem ceva.

Despre ce este vorba? Dr Laura Markhan afirmă că, dacă suntem ca majoritatea mamelor şi taţilor, atunci desigur că ştim cum să fim acel părinte pentru copiii noştri. Aşa că noi credem că pur şi simplu ne vom spune în sinea noastră "fii mai bun", ne vom cere scuze de la copil şi apoi vom ţipa la noi înşine, ne vom simţi vinovaţi.

Dar dacă ai o plantă care se usucă, nu ţipi la ea să se ridice naibii de acolo şi să crească frumos! Încerci să-ţi dai seama de ce are nevoie: de mai multă apă? de mai multă lumină naturală? de mai mult spaţiu ca să crească? Acelaşi lucru este valabil şi pentru copiii noştri, desigur. Dar la fel de bine, este valabil şi pentru noi. Dacă eşti dur cu tine însuţi nu vei deveni un părinte mai bun. Dacă te lupţi să afişezi mai multă răbdare, asta nu te face neapărat un părinte mai bun, dacă nu îţi oferi tu însuţi susţinerea de care ai nevoie ca să rămâi calm şi să-ţi reglezi emoţiile.

De ce să nu-ţi oferi lumina naturală şi hrana de care ai nevoie ca să creşti? Viaţa e scurtă şi meriţi să te bucuri de ea. Şi la fel şi copilul tău. Zilele petrecute alături de copii par lungi, dar copilăria lor este atât de scurtă! Cu fiecare zi care trece, copilul creează amintiri. Îşi modelează creierul. Pune bazele relaţiilor pentru restul vieţii.

Copii la joacă.
(Ilinca în partea din stânga. Foto din arhiva personală, realizată la Lumea lui Momo.)
Ce poţi să faci ca să devii părintele care doreşti să fii? Poate ai nevoie de mai mult somn. Poate ai nevoie să te opreşti puţin din goana de zi cu zi, să nu mai fii atât de stresat, şi să te bucuri mai mult de copiii tăi. Poate ai nevoie să pui pe perete o foaie de hârtie pe care copiii tăi să lipească feţe zâmbitoare pentru fiecare zi în care nu ţipi la ei. Poate ai nevoie să te iubeşti pe tine însuţi şi pe copiii tăi necondiţionat, chiar dacă nici tu, nici ei nu sunteţi perfecţi!

În adâncul sufletului tău, tu ştii ce trebuie să faci ca să fii părintele care vrei să fii. Tot ce trebuie să faci este să duci la îndeplinire acest plan - încheie dr. Laura Markham.

Thursday, January 16, 2014

Copiii vă spun curat: vă este timpul furat!


Cu toate că "Momo", cartea lui Michael Ende, este de vârstă ceva mai mare ca mine (a fost scrisă în 1973), nu ştiu de ce nu a apărut printre lecturile mele din copilărie. Poate nu era tradusă în română, poate nu o aveau la biblioteca şcolii şi nici a liceului. Cert e că abia acum - şi recunosc, şi din curiozitate, ca să văd ce-a mânat-o pe Mira să preia acest nume pentru cercul ei de activităţi pentru copii Lumea lui Momo - , mi-a picat în mână basmul-roman numit "Momo, sau strania povestire despre hoţii de timp şi fetiţa care le-a înapoiat oamenilor timpul furat". Însă chiar dacă aţi citit-o când eraţi copii, poate veţi lua în calcul să o recitiţi. Ca terapie pentru alergătura şi stresul cotidiene, măcar.

Din capul locului precizez că nu mi se pare o carte doar pentru copii. Ca, de altfel, şi alte cărţi pentru copii pe care le-am citit (mai ales în ultima vreme) cu ochii şi mintea de adult, în "Momo" am descifrat alte sensuri decât cele pentru care este cartea citită de copii. Sensuri şi înţelesuri ce vin din experienţa de viaţă. Dar care fac cartea cu atât mai plăcută (şi) pentru adulţi.

Subtitlul ne linişteşte dintru început: nu vă speriaţi, timpul a fost furat, dar a fost şi restituit.

Pe scurt, Momo este o fetiţă vagaboandă, în sensul cel mai curat al termenului: fără origine, fără vârstă, fără ocupaţie şi fără domiciliu. De fapt, ea locuieşte într-un vechi amfiteatru roman, iar ocupaţia ei este aceea de a asculta. În preajma ei, totul devine mai clar. Ea îi ascultă şi pe adulţi, iar autorul face o apologie indirectă virtuţii pe care o constituie arta de a-i asculta pe ceilalţi. În ziua de azi i-am spune "ascultare empatică". La Momo vin deopotrivă adulţi care se ceartă între ei, pentru a afla liniştea şi soluţia problemelor, adulţi cu diverse probleme şi necazuri. Dar tot la ea îşi găsesc copiii cel mai frumos şi bine petrecut timp. Jocurile pe care le inventează împreună sunt acelea în care creativitatea este la loc de cinste, alături de cea mai pură copilărie. Am zâmbit amar citind asta, am recunoscut greşeala pe care o facem, părinţi fiind, atunci când le oferim copiilor jucării care să le stimuleze o abilitate sau alta. Când de fapt copiii găsesc cele mai neaşteptate moduri de a se juca cu simple cutii de carton, de exemplu.

Despre plăcerea lucrului bine făcut, cu pasiune, ne vorbeşte unul din prietenii lui Momo, Beppo Măturătorul:
"Niciodată nu trebuie să te gândeşti la toată strada dintr-odată, înţelegi? Trebuie să te gândeşti numai la următorul pas, la următoarea respiraţie, la următoarea lovitură de mătură. În continuare trebuie să te gândeşti mereu numai la ceea ce urmează. (...) Astfel îţi face plăcere, ceea ce e important, căci numai aşa se face treaba cum trebuie. Aşa trebuie să fie. (...) Dintr-odată îţi dai seama că, pas cu pas, ai terminat toată treaba. Nici nu ţi-ai dat seama cum şi nici nu ţi s-a tăiat răsuflarea. (...) Asta e foarte important."

Altă dată, tot el spune:
"Te-am cunoscut şi pe tine, şi pe mine" - iar eu, adultul, părintele, mama, m-am dus cu gândul la felul în care fetele mele mă ajută continuu să mă cunosc pe mine, să-mi cunosc limitele, să-mi descopăr amintiri pe care le credeam uitate.

Despre timp, Michael Ende spune:
"Findcă fiecare om are propriul său timp. Numai câtă vreme e într-adevăr al său timpul rămâne viu."

Intriga basmului-roman se declanşează odată cu apariţia oamenilor cenuşii, nişte arătări umanoide care îşi trag seva existenţei din... timpul oamenilor. Şi de aici începe o parabolă excelent construită privind timpul şi felul în care îl putem atât de uşor pierde. Copiii sunt primii care îşi dau seama ce se întâmplă şi vor să anunţe pe toată lumea, să găsească o soluţie. Organizează o manifestaţie, iar pe pancardele lor se poate citi:

"Să economisim timp? Dar pentru cine?"
sau:
"Copiii vă spun curat:
Vă este timpul furat!"
Dar paradoxal, nimeni nu are timp să-i asculte...

Am privit cu subtilă auto-ironie afirmaţia aceasta: "Părinţilor nu li se poate reproşa nimic, căci viaţa modernă nu le lasă timpul necesar pentru a se ocupa de copiii lor."

Sau am citit fragmentul de mai jos cu ochii părintelui de copii şcolari: "Trebuie înfiinţate instituţii (şcoli - n.m.) unde (copiii) să fie crescuţi pentru a ajunge membri folositori societăţii şi apţi de muncă. (...) Copiii reprezintă materialul uman al viitorului, iar viitorul va fi epoca reactoarelor şi a creierelor electronice. Va fi necesară o întreagă armată de specialişti şi muncitori calificaţi pentru a lucra cu toate aceste maşini, dar în loc să ne pregătim copiii pentru lumea de mâine, mai îngăduim încă să-şi irosească mulţi dintre ei ani întregi din timpul lor preţios cu jocuri inutile. Este o ruşine pentru civilizaţia noastră şi o crimă faţă de viitoarea omenire!"

Au loc o serie de peripeţii, în cursul cărora Momo îşi pierde pe rând prietenii. Mai întâi pe cei mari, adulţii, cărora le este furat timpul. Apoi îşi pierde şi prietenii copii, care sunt duşi la un "depozit de copii", un loc în care li se spune ce să se joace, când, cum... un fel de grădiniţe şi şcoli ale zilelor noastre: "Aşadar au fost înfiinţate în toate cartierele aşa-numitele Depozite de copii. Erau case mari unde trebuiau să fie aduşi copiii de care nimeni nu avea timp să se ocupe..."

Momo, fetiţa fără familie şi fără o casă în oraş, scapă în cele din urmă de oamenii cenuşii de la Casa de Economisire a Timpului cu ajutorul ţestoasei fermecate pe nume Casiopeea (remarc numele cules din mitologia greacă). Aceasta o conduce la maestrul Hora, administratorul timpului oamenilor. Iată un dialog între cei doi:

"- N-ai putea (...) să orânduieşti lucrurile astfel ca hoţii de timp să nu mai poată fura timpul oamenilor?, întrebă Momo.
- Nu, nu pot să fac aşa ceva, răspunse maestrul Hora, căci oamenii hotărăsc singuri ce fac cu timpul lor. Ei singuri trebuie să şi-l apere."

Tot maestrul Hora este cel care oferă ceea ce am putea numi o explicaţie a morţii pe înţelesul copiilor:
"- Iar dacă inima mea va înceta odată să bată? întrebă Momo.
- Atunci încetează şi timpul pentru tine, copilă, răspunse maestrul Hora. S-ar mai putea spune că tu însăţi eşti cea care se întoarce înapoi în timp, trecând prin toate zilele şi nopţile, lunile şi anii tăi. Călătoreşti înapoi prin viaţa ta până ce ajungi la marea poartă rotundă din argint, prin care ai intrat cândva. Pe acolo ieşi iar afară.
(...)
- Tu eşti moartea?
Maestrul Hora surâse şi tăcu o vreme înainte de a răspunde:
- Dacă oamenii ar şti ce e moartea, nu s-ar mai teme de ea. Iar dacă nu le-ar fi frică de moarte, n-ar mai putea vreodată să le fure timpul vieţii."

Fără a intra în mai multe detalii, fireşte că totul se termină cu bine. Momo face astfel încât oamenii să îşi recapete timpul, iar copiii să se întoarcă la joacă.

Cititorul rămâne însă cu senzaţia că prea suntem pe fugă, prea intrăm în vârtejul vieţii acesteia moderne pe care o trăim, prea neglijăm până la urmă lucrurile care ne plac şi pe cei dragi. Ce bine-ar fi dacă maestrul acesta Hora şi-ar întoarce ochii şi spre oamenii zilelor noastre! Ce bine-ar fi dacă Momo ar trăi undeva printre noi! Poate am reînvăţa că "nu am timp" nu e o scuză corectă, ci trebuie să ne facem timp pentru orice are importanţă pentru noi. Poate am (re)învăţa să ascultăm, să ne jucăm, să lăsăm copiii să fie copii...

La final (defect profesional, ce să-i faci?) două cuvinte despre traducere. Cartea este impecabil tradusă de Yvette Davidescu. Şi spun asta nu din perspectiva unui cunoscător de limba germană, căci nu sunt, ci din perspectiva unui vorbitor de limbă română, care nu m-am poticnit deloc în formulări greoaie sau calcuri lingvistice eronate.

Un sfat de la mine: nu ocoliţi cartea, chiar dacă vi se pare că este pentru copii. Citiţi-o pentru copilul din voi, dar şi pentru părintele din voi!

Monday, January 13, 2014

Un ten fără... cocoloaşe

Amintirile din adolescenţa mea includ şi părţi mai puţin plăcute. Şi hai să mă rezum (cu mărturisirile despre adolescenţa mea) la... partea cosmetică, la ten, acnee şi puncte negre. Am avut din toate. Nu excesiv, dar atât cât să-mi dea ceva bătăi de cap. Şi am încercat de toate. Cel mai "extremist" mi s-a părut folosirea produselor alimentare în cosmetică. Scrub-ul cu mălai avea mereu succes. La fel şi masca de păr pe bază de ulei de măsline. Recunosc că alt fel de produse cosmetice nu mi-am preparat singură în bucătărie.

Dar asta şi pentru că nu am ştiut cum. Abia acum am văzut că se pot prepara tot felul de produse cosmetice chiar acasă, chiar în bucătăria proprie. Abia aştept să încerc câteva din cremele indicate de Alexandra Săceanu, creatoarea cosmeticelor "Lia, delicii pentru piele", la "Totul despre mame". Vă invit şi pe voi să vedeţi despre ce e vorba şi zău că o să-mi daţi dreptate!


Chelner, vă rog să-mi aduceți cafeaua pe terasă… la primăria din Munchen!

Am băut multe cafele la viața mea. Începând din facultate, când numai licoarea maronie magică m-a ajutat să răzbesc prin examenele grele de...