Thursday, September 30, 2010

Ce mai citesc

"Mă consideram mediocru. Note mari nu aveam decât la română, la istorie şi la sport. În plus, fiind de o timiditate morbidă, exploatam prost ceea ce ştiam. Mama, de la care moştenisem neîncrederea de sine, nu ştiuse că cele două mari principii, nescrise niciunde, ale pedagogiei erau: să-i spui copilului tău cât de des poţi (şi niciodată nu era de-ajuns) unu, că îl iubeşti şi doi (asta măcar din când în când) că e un copil bun, frumos şi inteligent. Câte ocazii ale vieţii nu pierdem din cauza acestei necultivate încrederi în noi! Şi din cauza asta viaţa devine o pradă a celor care, dotaţi doar cu tupeu, fac prost în locul nostru ceea ce noi nu ştim că putem face bine."
(Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu)
Sublinierea îmi aparţine şi ţine loc de comentariu :)

Wednesday, September 29, 2010

Administratorul de bloc loveşte cu întârziere

De prin casă adunate - am dat astăzi de vreo 2 hârtii dezlipite cu grijă de mine, acum vreo 15 ani, de pe geamul intrării în bloc: anunţuri puse de administratorul de bloc!
Cunoaşteţi bine specia, iaca o mostră şi aici, la Simona Tache.
Acuma, nu mai ştiu ce s-o fi făcut naţia română trăitoare pe scara noastră fără acele informaţii preţioase de care, în nimicnicia mea, i-am văduvit!


Tuesday, September 28, 2010

Kids party

In case you wonder what we've been doing lately... (mai precis, aseară).




part of the pictures removed by their author

Thursday, September 23, 2010

Linişte în stradă

Fază ieri, în ţigănia (atenţie! nu am folosit cuvântul ţigănie în sens periorativ! sunt pentru integrarea romilor!!!) de pe Măgura Vulturului, aripa spre Pantelimon - pe la casele acelea unde se încing bairame la tot cartierul şi unde nu ştii câte familii locuiesc, cu câte 4 generaţii unele peste altele: o femeie în vârstă ieşise din curte cu un bebeluş în braţe afară. Pesemne că, în zgomotele străzii, pe trotuarul pe lângă care treceau maşini, cu motoare, cu fum, cu claxoane, cu copii care veneau de la şcoală şi ţipau... etc., numai aşa, bebeluşul de vreo 2 luni putea să doarmă liniştit în braţele bunicii! Era poate mai linişte decât în casă şi curte.

Tuesday, September 21, 2010

Grădiniţa, part 2: the American way


La www.lovingyourchild.com zice frumos de distincţia între pedeapsă şi consecinţe, între motivare şi recompensă, despre responsabilizarea copilului... Chestiile astea care sună bine în engleză şi apoi, după ce le-ai citit, te gândeşti: OK, dar are 5 ani. Ce-i de făcut?
First, it’s important to correctly identify the problem. Problem-solving skills require problem-identifying skills. 
Secondly, parents need to decide what motivational tools they can use to reward kids who get out of bed on time consistently, which to me says that they solved the problem of getting out of bed successfully. And third, don’t be afraid to use and enforce consequences and limits.
There are consequences to not meeting responsibilities in the world, and that should start when you’re a child. And the difference between punishment and consequences needs to be understood by parents in order for them both to be used effectively.

Am început grădiniţa. Cum procedăm?

Ce facem când copiii MARI plâng la grădiniţă? Cineva ar putea să spună: care e problema, că nu plâng şi cei mici? :)
Acuma serios vorbind, am căutat şi am citit pe tema copiilor care plâng la grădiniţă, articolul acesta.

Problema mea însă nu este cu copilul proaspăt grădinar. Ci cu cel mai vechi grădinar, cu cel cât mine aproape de înalt, dar care încă smiorcăie dimineaţa, ritualic, aş zice. 

Ilinca s-a adaptat foarte bine, nu plânge deloc (oare o fi bine că nu plânge chiar deloc?), îmi spune doar "mami, îţi promit că nu o să plâng", şi mereu se ţine de promisiune. Iar educatoarele îmi spun că este atentă, activă, serioasă. Dar se şi bucură după-amiaza că vin să o iau.

Roxana însă, este supărată în fiecare dimineaţă. Nimic nu reuşeşte s-o facă să nu mai plângă, nicio ameninţare cu "azi nu-ţi aduc gustare când vin să te iau!", nicio recompensă "azi îţi aduc ceva bun când vin să te iau!" (da, ce mamă infernală tre să fiu dacă am ajuns să apelez şi la obiceiul ăsta nesuferit al pedepselor, ameninţărilor şi viceversa, recomenselor). Nicio explicaţie logică, nicio ieşire nervoasă ilogică. Invariabil o las până la urmă plângând. Aflu după aceea că se linişteşte repede după ce plec eu şi e ok până vin s-o iau. Dar în fiecare dimineaţă avem aceste... "nu pleca, mamiiiii!", "mami, mai stai cu mine puţin", parcă îi e frică să nu plec pe furiş, deşi nu am făcut asta niciodată, mereu mi-am luat la revedere, i-am dat un pupic şi am condus-o în clasă. Chiar şi acum, când o duc şi pe Ilinca, trec după aceea pe la Roxi să-i dau şi eu pupicul meu (nu doar tati), nu o păcălesc că "o să vin după ce o duc pe sora ta" şi pe urmă să nu mă mai duc. Nu ştiu de ce are această temere. Şi anii trecuţi s-a întâmplat aşa, dar nu tot timpul, doar în anumite perioade. Atunci spunea că vrea să rămână şi ea acasă, cu Ilinca. 

De la Francoise Dolto citire, oare la mine este, de fapt, inadaparea? Eu sunt cea căreia îi e frica (inconştient) că Roxi creşte şi ca să nu rămân fără copil, o leg cumva, la modul simbolic, de mine? La mine simte ea oare tensiune venită din teama mea să nu înceapă iar să plângă, şi aşa reactionează?

M-am gândit şi la varianta clasică cu "educatoarea rea", însă cu educatoarea ne înţelegem (şi eu şi Roxi) foarte bine, Roxana i-a dus dorul peste vară, i-am mai dat şi telefon să mai vorbească cu ea în vacanţă. M-am gândit apoi că poate se înţeleg "prea" bine, educatoarea e bună cu toţi copiii, iar Roxi o fi geloasă pe ei şi nu vrea să rămână acolo unde nu are nimeni timp doar de ea, ci îşi împarte dragostea cu toţi ceilalţi (aşa cum acasă şi eu îmi împart dragostea maternă între ele amândouă).

Uff, că dificil mai e să fii părinte!

Anti-reclamă Twitter

Twitter e cel mai tare din parcare, bla-bla-bla... ştiţi chestiile astea. Ei bine, în ce mă priveşte, nu ştiu de ce, de la bun început, am avut aşa, o anti-afinitate cu Twitter. Care s-a alimentat ori de câte ori am încercat să-i mai acord o şansă. Parcă ceva nu merge, parcă nu pricep ceva, poate e prea... "abscons" pentru mine.

De exemplu, azi zic: Hai să mai intru, să mă mai familiarizez, poate de fapt vina e a mea, poate el e bun, că d-aia îl tot laudă lumea, poate... Şi de ce dau? Iaca şi voila! Păi spuneţi şi voi, am sau nu dreptate?


(By the way, tagul meu de Twitter este: #AncaIlie. Dacă nu, puteţi lăsa un comentariu aici, rămân fidelă Blogspot-ului care m-a "consacrat" Hahahaha!)

Thursday, September 16, 2010

Update la reclamă cu Iiiiii!

Ştiţi clipul acela publicitar în care o tanti se ismeneşte cu un Iiiii!!! de mirarea mirodeniei? Şi după ce face proba cu un soi de termometru de lemn o sună pe prietena ei, care hâţână un prunc în braţe, în timp ce altul ceva mai mare se află prin preajmă, iar ea vorbeşte la telefonul mobil (şi soţul e desigur la serviciu să plătească ratele la apartament) - modelul familiei de clasă mijlocie tipică, şi scoate şi ea un Iiiii? Şi apoi o sună pe maică-sa care coace vinete şi spune şi ea tot Iiiii, de mirare că "hai mă mamă"? Şi apoi, după vocea explicativă din "off", se aude din nou IIiii-ul?

Ei bine, după ce a afirmat că pe ea o sperie reclama asta, Roxi a găsit totuşi o explicaţie pentru exclamaţiile muierilor alea disperate şi a trântit-o mai adineaori:

- Zici că le-a căzut un gândac în cap!

Wednesday, September 15, 2010

Aniversarea mamei lui Hercule Poirot

Aşa cum ne-a obişnuit, Google continuă seria omagiilor aduse unor personalităţi respectate. Astăzi este rândul Agathei Christie (15 septembrie 1890 - 12 ianuarie 1976), creatoarea personajelor Hercule Poirot şi Miss Marple să fie aniversată (grafic) de motorul de căutare.

Mi-e frică, mi-e frică, să stau pe palier singurică!

Atenţie, urmează un post macabru!
Şi moartea face parte din viaţă, nu? Pe principiul paradoxului "Mori, deci exişti!" :)

Vara asta mi-au murit toţi vecinii de palier. De moarte naturală, sigur, cu toţii erau bătrâni şi foarte bătrâni. Ce vreţi, stau într-un bloc de pensionari. 
Dar totuşi... Să mă bucur că eram plecată din Bucureşti în vremea aia când a venit doamna cu coasa pe palier? (Sau poate sunt ravagiile domnului cu coasa din imaginea alăturată - sursa: www.mediafax.ro).


Mai întâi domnul din apartamentul de lângă noi, care locuia singur, a dispărut de acasă, administratorul blocului se gândea că poate ar trebui să spargem uşa, să vedem dacă n-a păţit ceva în casă. Într-o zi mi-a sunat la uşă o nepoată a lui şi am aflat că vecinul era la spital, într-o altă zi l-am întâlnit pe palier, mult mai slab, dar sănătos, spunea el. Şi-apoi, într-o altă zi, în care îi făcea pomană soţiei decedată acum câţiva ani, a murit şi el. 

Apoi doamna Pisică a rămas văduvă (ei bine, aşa e, n-au murit chiar toţi vecinii, mai trăieşte cineva pe palier, doamna Pisică şi multele ei patrupede care îi dau nu numai porecla, dar şi un iz de netrăit apartamentului). Soţul ei s-a stins dintr-o dată, nici nu ştiam că e bolnav.

Iar într-o seară am aflat că vecina cea bătrână - avea peste 80 de ani - a scăpat de chinuri, era deja de mai multe săptămâni în comă în spital.

Şi vă mai întrebaţi de ce nu doresc să-mi aducă poştăriţa alocaţia acasă? Păi lor le ducea ea, tuturor, pensia, şi uite ce-au păţit!

Monday, September 13, 2010

Prima zi la grădiniţă

Am dus copiii la grădiniţă.
I have mixed feelings...
O parte din mine e nostalgică. Cum, fetiţa mea cea mare e la grupa mare? Şi se bucură să plece la grădiniţă? Îşi pupa colegele şi se pusese la poveşti cu ele înainte să ies pe uşă. Şi cum, fetiţa mea cea mică e la grupa mică, nu mai e bebeluşul mamei, nu mai stă acasă, nu mai vrea "ia-mă-mă-n baţe"? Un pic s-a ascuns ea după fustele mele şi s-a agăţat de piciorul meu, dar când a dat de alţi copii şi de jucării, iar sor-sa i-a zis că va veni de la grupa ei ca s-o vadă, s-a lăsat înduplecată. Şi prea era aşa, nu ştiu cum, grupă mică fără copii care să plângă isteric eu n-am mai văzut până acum! (mă rog, asta e prima zi, mâine când deja vor fi ştiind despre ce e vorba, s-ar putea să nu mai fie aşa paşnică despărţirea)
Aşa că poate totuşi e timpul să nu mai fiu nici eu aşa nostalgică, să mă ridic şi să plec la ale mele! La muncă, tovarăşi!

LE: mă uit la desene animate şi aştept să se facă ora să mă duc să le iau de la grădi :))

Friday, September 10, 2010

Meniu pescăresc de Deltă, versiunea 2010

Din meniul de restanţe, vara 2010, azi "Români, amintiţi-vă de Sfântu Gheorghe"

Ingrediente: caniculă de cuptor (sfârşit de iulie cu început de august), umiditate masivă (după 2 ore de uscat prosoapele pe sârmă puteai să le şi storci), ţânţari autohton de agresivi, apus de soare peste trocarici, joacă de copii în valuri, nuferi galbeni, cosaşi, broscuţe, pui de rândunele gureşe... şi mai ales peşte, peşte, peşte!

Mod de preparare: adulţii se perpelesc în căldură, se îndoapă cu bucatele de peşte şi se stropesc din belşug cu bere sau vin, după chef, chiar şi amestecate, reci să fie. Copiii se domolesc de febra insolată. Şi după o săptămână sfântgheorgheană, se renunţă cu greu la kilogramele obţinute din (precum ilustrează imaginile următoare): scordelea, sărmăluţe cu peşte, varză cu peşte, ciorbă de peşte cu rasol de crap, peşte prăjit, copt, fript, storgeac... şi tot felul de legume / de nu le mai ştiu pe... solzi.

LE: Blogspot e de vină că am ras pozele: cică nu mai e spaţiu pentru poze la posturile noi! Sau... hmm... oare nu cumva eu sunt de vină că nu le-am micşorat?! Difficult question! :)






Tuesday, September 7, 2010

După week-end

Week-end la mare, am închis şi noi sezonul, gata!







Hai să pun doar nişte poze, nu scriem şi că am venit cu un platouaş asortat de: muci, tuse, dureri în gât, strănuturi feroce, ochi roşii... Ssst! Nimic despre toate acestea! Nu de alta, dar sperăm ca până sună clopoţelul, neplăcerile astea să fie deja amintire.

Adjectivele! Ah, adjectivele...

Ştiţi ce anume "fac" ştirile? Adjectivele! Crima este infernală, accidentul - înfricoşător, mesajele sunt dureroase, tatăl - iresponsabil pentru că a fost mahmur, seferinţa - ascunsă. Martorii sunt îngroziţi, iar victima - nevinovată. Rudele sunt şocate. Iar telespectatorii - angoasaţi!

După părerea mea, televizorul trebuie să fie închis! Adjectiv la superlativ: foarte închis! Avertisment pentru liniştea planetei: Pentru sănătatea dvs. şi a celor din jurul dvs., ţineţi televizorul închis (pe programele de ştiri) 24 de ore pe zi.

Wednesday, September 1, 2010

Iiiii ce Mirodenie de clip publicitar!

Nu era destul că auzeam prin parcuri bone sau bunici care la căzăturile, lovirile copiilor reacţionau cu acel inconfundabil, de-ţi sare sufletul din piept de emoţii, nici nu prea ştiu cum să-l redau grafic: "Iiii!" Acum îl aud, pe post de găselniţă a copywriter-şilor la TV! Iiiii! Doar ce se-aude dinspre tubul catodic şi gata, copiii au şi intors capul spre TV, iar eu spre ei, să văd de n-au păţit ceva!

Cărţile spun că nu e bine să te vaiţi aşa când păţeşte ceva un copil, cade sau i se sparge o jucărie, ca să nu faci din ţânţar armăsar, să nu-l faci să se supere mai rău decât e cazul, să nu dramatizezi lucrurile, you know, e de bun simţ ce vreau să spun. Dar se pare că aceşti copywriter-i nu au copii, nu ştiu să citească sau nu au bun simţ!

Chelner, vă rog să-mi aduceți cafeaua pe terasă… la primăria din Munchen!

Am băut multe cafele la viața mea. Începând din facultate, când numai licoarea maronie magică m-a ajutat să răzbesc prin examenele grele de...