Friday, May 17, 2019

“Am fost la Cartier Hub în Drumul Taberei. Este chiar așa cum se spune, foarte tare!”


Acesta a fost textul meu, așa vorbeam cu Liv (livtane.ro, pentru cine nu o cunoaște încă), mai în glumă, mai în serios, după întâlnirea Digital Parents Talk la care ea a fost invitată să povestească bloggerilor (bloggerițelor, dacă e să fiu corectă) despre scris. Trebuia ca fiecare dintre noi, cei prezenți, să producem un text despre unul din cei trei sponsori ai evenimentului: Cartier Hub, gazda evenimentului, restaurantul Piața Negustori și producătorul de crème și săpunuri din igrediente oferite de lacul Techirghiol. Eu am scris, cum am spus, despre Cartier Hub.


Nu era prima oară când o auzeam pe Liviana Tane vorbind unei audiențe. De altfel, chiar ca membru al unei audiențe a ei am cunoscut-o, în calitate de cursant al workshop-ului de storytelling și scriere creativă pe care îl ține, printre altele. Povestea spune că m-am dus la workshop… și n-am mai plecat. Literalmente, căci acum lucrez cu Liv la organizarea cursurilor și workshopurilor ei și la crearea de conținut în cadrul agenției pe care o conduce, The StoryTailors. Și învăț foarte multe de aici!

Abordarea lui Liv în privința tehnicilor de scriere este una practică: ea oferă feedback fiecărui participant în parte, îi dă sfaturi personalizate, vine spre el și îi răspunde exact la ce îl macină – căci, se știe, deși putem avea preocupări comune, scriem, totuși suntem atât de diferiți pe dinăuntru și scriem atât de diferit. Ei bine, la această întâlnire organizată de Digital Parents Talk, consecventa propriilor principii, Liv a adunat întrebări din public pentru a răspunde fiecăreia în parte. Totul punctat cu “teorie” despre scris.

Din această “teorie”, dar schițată foarte pe scurt – căci trebuie să mergeți la cursurile ei! – pot să spun că scrisul este despre câteva lucruri clare:

1. Ideea – evident, pornești la scris cu o idee. Dacă o ai. Dacă nu, dacă muza e abssentă și intri în blocaj, Liv oferă și aici soluții (voi reveni cu asta)
2. Documentarea – care mie, cel puțin, îmi ocupă, de fapt, cel mai mult timp din procesul de “scriere”
3. Structura – sau focusul. Nu trebuie să fie foarte detaliată de la început, dar trebuie să ai clar în minte perspectiva din care aleg să spun povestea.
4. Scrirea propriu-zisă – care ține cont de niște tehnici
5. Rescrierea – acel proces care din nou ocupă mult timp, la care nu ne prea gândim, dar pe care toți autorii îl fac
De altfel, despre procesele de scriere și rescriere, se pare că Hemingway ar fi spus: “Write drunk, edit sober.” Cu alte cuvinte, scrierea poate fi fără limite, dar la editare îți pui cenzură și cizelezi.

Liv a povestit despre:
- comunitate – pentru care noi, în calitate de bloggeri de parenting, suntem o voce, un influencer, avem o voce, așadar este foarte importantă validitatea celor scrise de fiecare, pe blog
- surse de documentare
- structură – de la concret spre abstract, de jos în sus, pe scara abstractivității (concept care pentru mine, cel puțin, a fost un moment clar de “Aha!” atunci când l-am auzit prima oară, la workshopul lui Liv la care am participat)
- titluri posibile pe care le poți da articolelor, pentru că există o întreagă strategie de titluri
- emoții și cum sunt acestea apreciate sau în online (emoții pozitive) versus offline (emoții negative)
- tehnica colajului: atunci când scrii, prezintă publicului cititor ceva cunoscut, un lucru pe care deja îl cunosc, împreună cu ceva nou; principiul împachetării împreună (cf Derek Thompson, “Creatorii de hituri”)

“Nu pot să scriu”, “Nu am idei”, “Nu merge”, “Nu știu cum să încep”

De câte ori nu ați fost în situația asta? Dar cum treci de blocaj – Liv a dat câteva idei, câteva tehnici prin care poți să depășești blocajele de scriere:

- scrie despre ce știi
- de unde luăm ideea, inspirația: din jurul nostru, de la oameni; poveștile au personaje și acțiune
- începe cu o propoziție adevărată, și apoi dezvovltă din ea, punând succesiv întrebărarea “de ce?”
- fă-ți o rutină a scrisului: zilnic câte 4.000 de cuvinte, sau zilnic o jumătate de oră, sau ce unitate ți se potrivește

După ce a plecat de la tine, textul pe care l-ai produs are viața lui, a afirmat Liv Tane. Cu alte cuvinte, textul este altul pentru fiecare cititor în parte, care-l trece prin propriul filtru.
Scrie corect gramatical.
Scrie zilnic.
Scrie onest.
Fii tu însuți.


Cam așa ne-am distrat la DPT, ediția 20. Mulțumesc pentru invitație, Ana Nicolescu și Lavinia Pavel, mamele Parenting PR, mulțumesc pentru poze Mihai Răitaru, mulțumesc sponsorilor pentru locația minunată (Cartier Hub), pentru pauza de prânz delicioasă (Restaurant Piața Negustori), și pentru cadoul de luat acasă (Techir, nu am testat încă produsele, așa că nu pot să mă pronunț, trebuie să fim onești, nu?)

Thursday, February 28, 2019

Open. O autobiografie cât 1000 de meciuri de tenis


Niciodată nu am urmărit un meci de tenis cu atâta pasiune și ardoare! Dar ce zic eu un meci, sute de meciuri, chiar peste 1000! Agassi rememorează totul cu o minuție fantastică. Cum naiba a putut să țină minte fiecare lovitură, fiecare minut, fiecare as, game, set, punct, tiebreak... etc?
Și totuși, cartea nu este despre tenis, sau nu doar despre tenis. Iar tenisul nu e doar ce se vede pe teren, ci mult mai mult de-atât! Agassi are o viață... de poveste, efectiv! Îl vezi crescând, îl vezi pe el, copilul rebel Agassi, maturizându-se treptat, încerci să înțelegi cine este cel care spune "cum vor toți oamenii ăștia să fie Andre Agassi, când eu nu vreau să fiu Andre Agassi?"

Iar punerea în pagină cu ajutorul lui JR Moehringer este de asemenea de domeniul irealului! O scriitură atât de vie (tonul direct, timpul prezent, începe cu finalul - de fapt, începe șocant cu "urăsc tenisul", apoi încheie cu începutul... you know, tehnică, taică! Nu degeaba a luat Pulitzerul!  ), încât m-am simțit acolo, cot la cot cu Agassi pe zgură, arbitru de linie, copil de mingi, dar ce zic eu, vreme de 520 de pagini am fost mingea lovită de racheta de tenis.
Foarte, foarte faină cartea! Subiectul, scriitura, stilul, atitudinea... tot!
Mulțumesc pentru recomandare, Liv! 😉U

Urmează "Dulcele bar" - așa a fost tradusă cartea autobiografică a lui JR Moehringer însuși, The Tender Bar.

Tuesday, January 29, 2019

Ice age


În spatele meu se aude un zumzet continuu. Un murmur de voci ireale. Din când în când, mă întorc să mă uit, deși de-acum deja știu. Nu sunt oameni, care trag cu răutate de copaci, cum am crezut la început. Nici cu milă nu trag, ca să îi elibereze de strânsoarea de gheață. Nu e nicio altă prezență umană aproape. Nu sunt nici mașini, trecând în viteză pe aleile de gheață. Sunt crengi, albe, mari, dureroase, pline de o gheață groasă, care le ține strâns, ca-ntr-o menghină. Cad rând pe rând, sub greutatea de cristal. Cad implacabil, cu zgomot, trase de o mână nevăzută.

Be like ice: beautiful, but cold!

În dreapta mea, tulpina unui copac e brăzdată imparțial de un mic pârâiaș. Sub stratul gros de gheață de pe scoarță își croiește drum un firișor de apă. Sau de sevă vitală. În stânga, o salcie aplecată până la luciul lacului, își plânge crengile deja rupte. Cadavre. Copacii mor în picioare. Și susurul ăsta continuu, zumzetul ăsta de jelanie. Copacii plâng.

Niciodată până acum nu mi-a fost atât de palpabil că natura este atât de puternică și în același timp, atât de vulnerabilă.

Apocalipsa albă a venit în parc, la ora când îmi plimbam câinele.

 
 

foto@Anca Ilie

Monday, December 31, 2018

#CeAmCitit.eu în 2018

Anul acesta care se încheie mi-am propus - și contrar proastelor mele obiceiuri, iată că am reușit să duc la bun sfîrșit propria provocare - să îmi notez undeva, într-o notiță pe telefonul mobil, titlul și autorul tuturor cărților pe care le-am citit, pe măsură ce le citeam, împreună cu numărul de pagini al cărții. Așa, fără vreo grabă sau fără să-mi propun un anumit număr de pagini, fără o agendă ascunsă, fără provocări de nu știu cîte cărți... Pur și simplu, să am la finele anului o idee despre volumul de cărți și pagini citite într-un an, by default.

Uneori, după cum știți, am recomandat o carte sau alta, sau dimpotrivă, am spus că nu-mi place. Și iată mai jos copiată lista cărților citite de mine în 2018. Dacă doriți detalii despre una sau alta, nu ezitați să mă întrebați.

1. Gheorghe Florescu, "Confesiunile unui cafegiu" - 500 pag.


Am început cartea chiar în decembrie 2017, dar am zis că din moment ce am intrat cu ea în 2018, să o trec și pe ea prima pe listă. Cartea cu autograf de la autor face parte din pachetul cîștigat de mine, împreună cu cafea și un ibric de alamă, drept premiu la un concurs despre care am povestit aici.

2. Elena Ferrante, vol 1 din tetralogie: Prietena mea genială - 335 pag.

Am intrat în posesia cărții împrumutînd-o de la familia la care am petrecut Revelionul 2018, și am citit-o imediat ce am terminat cu cafeaua și incursiunile acesteia prin Bucureștiul sub asediul comuniștilor.
Mi-a plăcut tare, am rezonat cu felul de-a povesti al autoarei. Dar acum, cînd tocmai văd filmul realizat după acest volum al cărții pe HBO Go pot să spun că nu mi-am imaginat deloc corect locul, din simplul motiv că nu aveam deloc imaginea Napoli. Nici imaginea Italiei de niciun fel nu o aveam pînă acum o lună, cînd am ajuns la Roma - dar asta e deja alta poveste.

3. Anna Bîkova, Exerciţiile formative ale mamei leneşe - 225 pag.
Este o carte din gama de "parenting" apărută la Editura Paralela 45, continuare, cumva, a cărții "Copilul independent sau cum să fii o mamă leneșă", pe care o citisem deja. Interesantă abordarea, cum să faci ca cel mic, și chiar mai mare, să ajungă să-și capete independența, dar totul din perspectiva mamei așa-zisă "leneșă", care lasă de fapt copilul să-și pregătească singur ce are nevoie, deci să fie independent.

4. Pierre Galimard, Psihologia preadolescentului de la 11 la 15 ani - 140 pag.
Aproape de fiecare dată cînd merg la shopping la hypermarket (singură), dacă nu mă grăbesc prea tare, trec și pe la raionul de carte. Și uneori am surpriza fie să găsesc o carte sau alta fie pe care am vrut să o citesc și nu am dat de ea, fie de care nu știam, dar se dovedește o intuiție bună să o iau, fie dau chiar peste 30-50% reduceri la cărți, deci de nerefuzat. Cartea aceasta face parte din a doua categorie: mi-a atras atenția, am luat-o, și s-a dovedit inspirată. Nu că n-aș fi știut deja, la nivel teoretic, tot ce prezenta acolo. Dar modul în care sunt expuse lucrurile, pe stil franțuzesc, e mai aproape de noi decît stilul american cu care m-am obișnuit din alte lucrări și care pe alocuri nu se potrivește cu realitățile europene.

5. The Diary of Anne Frank, pe kindle - 400 pag. 

Am estimat numărul de pagini al cărții după traducerea românească, dar eu am citit-o pe Kindle, în engleză, în camera de hotel sau la after ski, în timp ce familia și prietenii se dădeau pe pîrtiile austriece. Am vrut să o citesc și în vară, înainte de a merge la Amsterdam, și s-o leg acolo de vizitarea locurilor unde a locuit ascunsă familia Annei Frank. Dar nu am apucat atunci, poate că nu-i venise vremea. Acum însă m-a impresionat foarte tare, am cumpărat versiunea în română imediat ce am ajuns acasă. Nu pe cea cu benzi desenate, mi se pare o impietate ce a făcut acolo Humanitas, mă scuzați. Ci versiunea cu text, "pentru oameni mari". Oamenii mari și mai mici din familie încă nu au citit-o, dar eu sunt liniștită că o avem în casă și cînd îi va veni rîndul, o vor citi și ceilalți, e un "must".

6. Mama şi sensul vieţii. Poveşti de psihoterapie de Irvine D. Yalom - 260 pag.
Citită tot în Austria, în camera de hotel, și pentru că o împrumutasem de la Budapesta în drumul spre schi, am intercalat-o cu Jurnalul Annei Frank, în stilul în care citesc eu uneori cărțile, cîte două odată, ca s-o pot restitui la întoarcere. Foarte drăguță, îmi place mult stilul de scris al lui irvine D. Yalom, iar la întoarcerea la București, am mai savurat cîteva din scrierile lui.

7. O viaţă măruntă de Hania Yanigahara - 700 pag.
Doamne, ce-am mai plîns la cartea asta! Prin toate stările m-a trecut! Nu-mi venea s-o las, nu-mi vine nici acum să cred că s-a terminat, că nu mai am de citit din ea! Și cînd mă gîndesc că mă mai apucasem o dată sau de două ori de ea, dar nu reușisem să trec de primele pagini, de prezentarea personajelor, care sunt multe și le tot încurcam! Bine, nici acum, dacă mă întrebați, nu mai știu cum le cheamă, nici măcar numele personajului principal nu l-am reținut, pentru că am o memorie scurtă, selectivă și bătrînă. Dar impresia totală pe care mi-a lăsat-o cartea, asta rămîne.

8. Brene Brown - Ridică-te din propria cenuşă, mai puternic ca oricînd - 320 pag.

Una din cărțile-restanță. Adică începută în 2017, lăsată neterminată pentru că m-am luat cu altele, acum am reluat-o de la început și am terminat-o. Carte de dezvoltare personală ok. Nu prea am rezonat cu grafica, parcă vroia să-ți ia ochii, să te atragă prin stilul ăla pompos care nu se potrivește deloc cu Brene Brwon, după umila mea părere.

9. Elena Ferrante, vol 2 din tetralogie, "Povestea noului nume" - 480 pag.
Am continuat tetralogia cu acest al doilea volum. Mi-a plăcut în continuare. Deși uneori m-a "deranjat" stilul franc al povestitoarei, nu știu dacă deja în volumul al doilea, dar mai tîrziu cu siguranță. Dar așa e viața, iar ea spune lucrurilor pe nume, fie că ne place sau nu.

10. Chris Simion, Ce ne spunem cînd nu ne vorbim - 250 pag. 
O altă carte-restanță, începută demult și abandonată de multe ori. Nici acum nu am reușit să o citesc din scoarță-n scoarță, nu știu de ce, nu rezonez cu stilul epistolar în care e scrisă, probabil. Sau nu e perioada mea din viață potrivită genului acesta, sau nu știu. Probabil nu rezonez cu autoarea-regizoare, nu am mai citit niciuna din cărțile ei, nu îmi incită curiozitatea, iar dintre spectacolele regizate de ea, am văzut doar "Oscar și tanti Roz" - care ne-a plăcut foarte tare.

11. Lavinia Branişte, Interior zero - 260 pag.
Lavinia Braniște are un stil simplu și curat, scrie despre ce a trăit sau oricum, e foarte plauzibilă, o calitate rară și pe care eu personal o apreciez cînd citesc.

12. Elena Ferrante, vol 3 din tetralogie, "Cei care pleacă şi cei care rămîn" - 410 pag.
Povestea continuă.

13. Elena Ferrante, vol 4 din tetralogie, "Povestea fetiţei pierdute" - 470 pag.

Și continuă.

14. Petronela Rotar, "Orbi" - 240 pag.
Pe Petro o cunosc doar din online și deși ne-am mai intersectat noi comentariile uneori, adevărul e că nu ne-am văzut la chip. Dar nici nu e nevoie să o văd, ca să-i citesc cărțile. Iar aceasta, primul ei roman, e foarte bine construit, argumentat, cimentat. Se citește singur :) 

15. Irvin D. Yalom - "Călătoria către sine" - 400 pag.
Lumea citește (poate?) cărțile vreunui autor, în ordinea în care le-a scris. Eu, după "Mama și sensul vieții", aleasă oarecum aleatoriu din biblioteca unei prietene psiholog, am trecut direct... la ultima carte a lui Irvin D. Yalom. Ultima scrisă, dar sper că nu cea din urmă, sper că va mai scrie, căci tare bine le zice! Aici povestește cumva cum și-a scris cărțile, o autobiografie care m-a ajutat pe mine să îi înțeleg mai bine viața și opera.

16. Elena Ferrante - "Fiica ascunsă - 140 pag.
Am fost așa de bucuroasă la Tîrgul de carte că am reușit să nu depășesc lista de cărți pe care mi-am propus să le cumpăr, listă pe care se afla și aceasta, încît am devorat-o repede. Aceeași temă a maternității apare și aici, cumva ca o continuare a tetralogiei, dar cu alte nume ale personajelor. 

17. Tatiana Ţîbuleac - "Vara în care mama a avut ochii verzi" - 122 pag.
O carte răvășitoare, scrisă de o femeie autor (chiar așa! citesc mult scriitoare femei, contemporane, pe unele le cunosc personal, cu altele doar comunic pe rețelele de socializare, iar cu altele nu am nimic în comun în afară de pasiunea pentru lectură, poate) din Moldova. Cartea spune povestea ultimelor luni din viața mamei personajului principal, dar scriitura te întoarce pe dos, ca pe-o bluză pusă la uscat. 

18. Muriel Barbery - "Viaţa elfilor" - 280 pag.
Stil fantezist, despre viața elfilor, cum zice și titlul. Dacă vă place ideea, e foarte fain și delicat scrisă. Ca de altfel și celelalte scrieri ale lui Muriel Barbery, dintre care "Eleganța ariciului" este superbă, e un regal de scriitură, iar traducătorul ediției de la Nemira, Ion Doru Brana, este un artist al cuvintelor el însuși.

19. Liviu Chifane - "Copilul Deltei" - 187 pag.
Am zis eu că nu am depășit lista la Tîrgul de Carte, dar nu a fost chiar așa. Am descoperit o editură (nouă, sau eu acum am aflat de ea) din Timișoara, cu autori români contemporani, de la care am luat cîteva titluri. Iar această carte e scrisă foarte fain, simplu, m-a dus cu gîndul la verile noastre la Sfîntu Gheorghe de Tulcea, cu copiii mici, la gazda noastră care ne gătea toate bucatele din pește, aproape și desertul era din pește. La apusurile de soare cînd ne întorceam de la plajă cu trocariciul m-a dus cu gîndul cartea, și la tot ce am mai văzut și trăit și noi, dar mult mai mult autorul.

20. Tahar Ben Jelloun - "Căsătorie de plăcere" - 237 pag.

Îmi plac cărțile despe civilizații sau locuri trecute, sau îndepărtate, demult apuse, sau la care nu știu dacă voi ajunge vreodată. Este cazul acestei cărți despre Maroc, un Maroc pitoresc, al anilor 50.

21. Frederik Backman - "Un bărbat pe nume Ove" - 430 pag.
Acum, în decembrie 2018, am început cealaltă carte a autorului, "Bunica spus să-ți zic că-i pare rău". Dar am început cu Ove, o carte simplă, clară, frumoasă ca o zi de primăvară. 

22. Nikol Hasler - "Sexul pe înţelesul adolescenţilor" - 180 pag.
O altă carte luată "să fie în casă". Părinții de adolescenți știu ce spun. E scrisă într-un stil haios, ușor amuzant, plăcut.

23. Isabel Allende, Dincolo de iarnă, 300 pag.
Cărțile mai vechi ale lui Isabel Allende îmi plac mai mult, sunt mai autentice. Dar asta nu înseamnă că nu le citesc și pe cele mai noi, cum e cazul acestei cărți, care nu e cu nimic mai prejos, doar că este așa, cumva... corectă. Dar drăguță, stilul lui Isabel Allende se păstrează, iar ea rămîne una din autoarele mele preferate.

24. Irvin D. Yalom, Plânsul lui Nietsche, 390 pag.
O carte care m-a făcut să-mi placă... de Nietsche. Știu că aceasta e doar ficțiune, dar mai știu și că, cu prima ocazie, cînd o veni vremea, nu știu cînd va fi asta, o să-l citesc pe Nietsche! De care m-am ferit mereu pînă acum, nu știu de ce.

25. Elena Ferante, Iubire amară, 175 pag.Cînd mă gîndesc la cartea aceasta, îmi amintesc și atmosfera în care am citit-o, în concediu, pe plajele din Samothraki. Deși tot despre maternitate și relația dintre mamă și fiică, totuși cartea aceasta intră cumva în domeniul misterului și al policier-ului.

26. Eric Emmanuel Schmitt, Domnul Ibrahim şi florile din Coran, 75 pag.
O poveste scurtă, practic un eseu despre secretul fericirii, cu un musulman și-un puști de unsprezece ani, în cartierul evreiesc din Parisul anilor 60. Calm, frumos, așezat, așa cum îi place lui Schmitt - și mie, care am comandat apoi mai toate cărțile lui, dar nu am apucat să le și citesc pe toate.

27. Cristian Fulaş, Fîşii de ruşine, 230 pag.
Tot în concediu fiind, am schimbat registrul și am mai citit un contemporan, carte cumpărată tot de la editura din Timișoara, cea nou descoperită de mine. O carte despre dependențe - aici, de băutură, dar vă puteți imagina orice dependență.

28. Svetlana Aleksievici, Războiul nu are chip de femeie, 480 pag. 
Apoi am mai împrumutat și cărți de la prieteni, în concediui, că le terminasem pe ale mele. Aceasta am citit-o pe sărite, nu cred că poate nimeni să integreze atîta durere în concediu! Sunt zeci și zeci de pagini care povestesc ororile războiului și durerea celor rămași acasă.

29. Lavinia Branişte, Escapada, 215 pag.
Stilul simplu și fără înflorituri deja cunoscut al Laviniei Braniște, o carte drăguță, de final de săptămînă, așa.

30. Asa Lind, Lupul de nisip, editura Cartea Copiilor, 100 pag. 
Din cînd în cînd, citesc şi cărți pentru copii. Îmi plac încă 🙂 Iar aceasta e chiar drăguţă: Zackarina are un prieten, Lupul de Nisip, un înţelept bătrîn cu care se joacă pe plajă sau stau de vorbă, şi care o învaţă, de pildă, că "întunericul e ceea ce vrei tu să fie", deci nu trebuie neapărat să-ţi fie frică. Şi alte adevăruri simple, frumos expuse. Iar traducerea din suedeză este minunată! 😀 De la Editura Cartea Copiilor #b24kids

31. Eric-Emmanurel Schmitt, Omul care vedea dincolo de chipuri, 300 pag.
O carte cît o discuție cu Dumnezeu! Pe stilul tinerelor întrebări pe care și le pune fiecare, sau oricum, mie mi-a deschis amintiri sîngerînde din prima tinerețe, cînd trăgeam de-o sticlă de vin și poșteam niște țigări ieftine cu prietenii, punîndu-ne întrebări existențialiste. Foarte foarte faină cartea! Schmitt m-a cucerit cu totul, dacă mai era nevoie. 
Și apoi autorul a venit la București, și erau sold out chiar și locurile în picioare, și mi-am propus să merg măcar să-l văd de la distanță, dar eu nu-s genul care să-mi fac idoli din oameni, așa că nu m-am mai dus, ci doar îi voi citi cuminte cărțile de-acasă. Sau din concediu.

32. Robin Norwood, Femei care iubesc prea mult, 355 pag.
Tot din seria de cărți recomandate. Cartea da, a mers, merge, pe stil dezvoltare personală, dar eu una, aș mai fi periat forma. Nu poți citit așa, la greu, doar text-text, fără intertitluri, fără un font mai plăcut. Doar părerea mea. Și - din fericire! - nu cunosc din proprie experiență tema violenței domestice, ca să știu dacă se potrivește și la noi, căci exemplele din carte sunt pe stil american.

33. Eric-Emmanuel Schmitt, Elixirul dragostei, 160 pag.
Încă una de Emmanuel Schmitt. Ciudățică. Şi extrem de scurtă, mi-a luat maxim 2 ore s-o citesc. Nici nu ştiu dacă (să) o recomand... 🤔

34. Jojo Moyes, În căutarea unui destin, 490 pag.
Am cumpărat și citit această carte (și apoi am dat-o mai departe, într-un Secret Santa cu cărți) din curiozitate, peste tot dădeam de recomandări privind această autoare, și recomandată de o amică. Ce pot să zic? Fără să fie o carte proastă și dînd dovadă chiar de o bună și îndelungată muncă de documentare, cartea totuși nu e genul meu. Da, e interesantă, nu m-am gîndit niciodată la femeile "mirese", din Australia, cu soți plecați în război. Dar - defect profesional, ce să fac! - am găsit atîtea formulări care, deși corecte ca sens al cuvintelor, zgîrie auzul ca nefirești în limba română! Sincer, nu cred că voi mai citit altceva de aceeași autoare, nu m-a convins. Deși, repet, nu e nici rea cartea asta.

35. Ruth Stilea Gannett, Dragonul tatălui meu, 218 pag. (cu multe poze)
O altă carte pentru copii, recomandată chiar de copilul mare, deja în prag de adolescență. Dar tot mai are cîte un puseu de copilărie d-asta, cu cărți cu dragoni, sau cu "mami, te iubesc, ești cea mai bună", chiar și fără să-i fi dat ceva la schimb.

36. Ken Robinson, O lume ieşită din minţi. Revoluția creativă a educației, 350 pag.
O, Doamne, din cartea asta mi-am copiat fragmente întregi, dar știi cum? Nu la xerox, ce farmec ar fi avut? Le-am scris eu, de mînă, ca să le integrez mai bine. Și îmi vine să fac fluturași și să-i distribui prin școala fetelor, prin școlile noastre, în general. Vă las cîteva fragmențele, pe care le găsesc acum repede.

"Toţi oamenii sunt înzestraţi prin naştere cu talente naturale, doar că puţini sunt aceia care şi le descoperă, şi chiar mai puţini sunt cei care le dezvoltă în mod corespunzător. Ironia este că unul dintre principalele motive ale acestei masive irosiri de talent îl constituie chiar procesul menit să îl dezvolte, anume educaţia". 

"Irosirea talentului poate să nu fie deliberată, dar este sistematică. Şi este sistematică pentru că învățămîntul de stat este un sistem, iar acest sistem se bazează pe presupuneri adînc înrădăcinate, care şi-au pierdut valabilitatea în timp. (...) Sistemele de învăţămînt public s-au dezvoltat, în primul rînd, pentru a satisface cerinţele Revoluţiei Industriale şi, în multe feluri, ele reflectă principiile producţiei industriale: liniaritate, conformitate şi standardizare. Unul dintre motivele pentru care ele nu mai funcţionează în prezent este acela că viaţa reală este dinamică, adaptabilă şi diversă".

"Iniţial, băiatul dorise să se ocupe de studierea clasicilor, dar părinţii nu fuseseră prea încîntaţi de această alegere, gîndindu-se că o diplomă în studii clasice nu reprezenta o oportunitate în găsirea unui loc de muncă." Căci viaţa mea e-n cărţi, tovarăşi!... doar pînă la un punct: băiatul ăsta s-a mutat la filosofie după primul an, apoi a lucrat în domeniul artelor, cu mare succes economic. Eu am făcut 5 ani de studii clasice. Şi, aţi ghicit, nu e prea uşor cu găsirea locurilor de muncă... Acum cu atît mai puţin, cu toate transformările datorate vremii și vremurilor... 😊

37. Petronela Rotar, Alive, 235 pag.
"Problema cuvintelor e că nu ştii prin ce guri au mai umblat pînă să ţi se aşeze pe limbă şi cine le-a alterat sensul şi gustul. Oamenii nu înţeleg cît de importante sunt cuvintele, ce universuri infinite ascunde fiecare vorbă aşezată unde trebuie, le scuipă indiferent din gură, le pocesc, le sugrumă, le tarează, şi mie îmi vine să le iau pe toate, să le mîngîi şi să le oblojesc, să le pun atele, să le fac puţină consoliere psihologică, să uite." - Petronela Rotar-Cotoban, "Alive".
#sieulafel #filolog #iubesccuvintele
Nu am terminat cartea, că mi-a fost subtilizată impardonabil de un musafir la Crăciun - glumesc, i-am împrumutat-o, am s-o recuperez zilele astea și am s-o citesc cu plăcere.

38. Uirebit, Un bărbat, o fată, o insulă pustie, 536 pag.
Am primit cartea de la autor astă-vară, nu am apucat să o citesc pînă de curînd. Acum vreo săptămînă am început-o, mi-a incitat interesul, dar apoi, după prima sută de pagini, parcă tot scîrțîia ceva. Ba limbajul a devenit din licențios, de-a dreptul ofensator, ba vocabularul personajelor mi se părea că parcă se limitează la numai cîteva zeci de cuvinte, și alea repetate obsesiv, și tot în jurul misoginiei și mitocăniei... Așa că deocamdată, la pagina 260, am pus punct. Nu știu dacă o voi mai relua vreodată, dacă o voi continua sau chiar termina... din cîteva motive: autorul publică, pueril, sub un pseudonim aiuristic (prenumele lui, citit invers, ce să zic!); personajul principal poartă numele autorului, din lipsa de imaginație sau egocentrism; trebuia să ajungă pe o insulă pustie, neapărat, ca să-și povestească viața palpitantă? Construcția e pe alocuri puerilă, cu subtitluri care strică toată surpriza textului ce urmează și, în vreo 2-3 locuri, am găsit formulări eronate din punct de vedere gramatical.
Oricîtă înțelegere și, recunosc, un pic de apreciere aș avea pentru un om care, iată, a scris 536 de pagini doar la volumul 1, dar mai există și un volumul 2, și o promisiune de continuare (omul lucrează încă), ca și pentru faptul că și-a publicat cartea în sistem Self-Publishing, totuși un editor, redactor, corector ar fi fost util.

Dar ce mă pricep eu? Eu... intru în 2019 tot fără să fi scris vreun rînduleț la cartea mea, prima din multele cărți pe care le voi scrie... într-o altă viață, probabil! :)))

Și azi am început, cum vă ziceam, Bunica a zis să-ți spun că-i pare rău, cu care probabil mă voi delecta și la trecerea dintre ani.

La o trecere în revistă, nu e rău deloc. Se putea și mai bine, dar eu zic că ar trebui să recunosc, cu modestie, că e binișor. Prima jumătate a anului 22 de titluri, iar a doua jumătate doar 16, parțial diferența se explică și prin faptul că în august-septembrie 2018 am făcut abonament la Netflix și am descoperit că aveam deja abonament la HBO GO. Așa că aș avea (dar nu am scris și despre asta o notiță în telefonul mobil) și o listă de filme văzute.

La mulți ani și multe cărți citite! Să ne citim cu bine în 2019!

Thursday, August 23, 2018

Samothraki, insula caprelor hipsterițe

Tot timpul ăsta cît am studiat eu (și am și uitat între timp) istoria Greciei, limba greacă veche, ghidul turistic despre Grecia, continentală și insulară... mereu am procedat greșit! Nu după carte trebuia, ci la fața locului! :))


Asta am înțeles eu cînd eram în Samothraki. Acolo, între ferryboat și port, capre și plaje cu pietre negre, hipsteri tatuați, muzică de bouzouki și χοριάτικη σαλάτα, bijuterii din alpaca, plaje fără șezlonguri și multă bere locală, cascade și pește de mare... acolo am realizat, poate mai mult ca oriunde în alt loc în Grecia (sau nu, mai am cîteva locuri de suflet), că iubesc țara asta, că n-o să mă satur niciodată de Grecia și că n-o să-mi ajungă o viață să văd toate locurile ei frumoase! :)

Well... chiar pe toate, poate că nu. Dar măcar cîteva.

Trei ani (nu consecutiv, dar orișicît, de trei ori în același loc) am fost la Damouchari, cel din peninsula Pelion, a centaurilor și locul unde s-a filmat o parte din Mamma Mia, filmul, prima parte. Am mai povestit noi cîte ceva de pe-acolo aici și aici și aici.

Vara trecută am ajuns în insula Zakynthos (n-am scris de asta, așa-i? poate i-o veni rîndul într-o bună zi, că e o poveste frumoasă!).

Iar de curînd am revenit din vacanța în insula Samothraki.

Pentru că am promis prietenilor o poveste mai detaliată, mai ales că unii dintre ei se pregătesc pentru o vacanță în Samothraki, pentru că și noi la rîndul nostru am primit multe ponturi și recomandări înainte de plecare, am decis să scriu aici tot ce știu despre Samothraki, din experiența noastră.

Care-i faza cu Samothraki, dom'le?



Faza e că pe insulă sunt 2.000 de locuitori și 100.000 de capre. Am găsit capre pe șosele și pe marginea lor, pe plaje, pe cărările de munte, prin taverne și pe la pensiune. Și chiar și în farfurie, evident, căci carnea de capră e din plin aici și se gătește bine și e bună, pentru cine dorește. Pentru mine a fost o premieră foarte plăcută.

Faza e că plajele sunt "all around the island", cum mi-a spus o doamnă de la "tourist info". Efectiv, șoseaua face un ocol aproape complet - nu chiar complet, nu poți să îi dai roată insulei. Dar te poți opri oriunde vrei, ca să faci plajă. Doar că aproape toate plajele sunt cu pietre, nu stînci, ci niște pietre mari albe, gri și chiar negre. Plajele sunt neamenajate, cu mici excepții unde vei găsi genul de Beach Bar, cîteva șezlonguri cu umbreluțe și un bar. În unele locuri poți folosi șezlongul și umbrela doar pentru contravaloarea unei comenzi de la bar (o bere, o apă, o cafea cu gheață...) - pe plajă la Therma, de exemplu; în alte locuri costă 10 euro pe zi perechea de două șezlonguri și o umbrelă, dar ai inclulse două băuturi în preț - la Pachia Ammos, de exemplu.
Cascada 1

Faza e că pe lîngă plaje și mare, insula Samothraki are și munți, cel mai înalt vîrf fiind vîrful Saos, cu 1600 metri. Pe cărări suitoare de munte dai de cascadele făcute de rîul Fonias (în grecește, "Ucigașul"). La primele două cascade se ajunge relativ ușor (ok, la prima foarte ușor, doar mergi, la a doua urci un pic pe o buză de munte cu priveliște spre mare... awesome view!). Cascadele au format mici lacuri unde se poate face baie, se numesc "vathra" în grecește. În mod uimitor, apa nu este rece în aceste lacuri, dar e adîncă.

Drumul de la Cascada 1 la Cascada 2

Cascada 2


Drumul

Cînd pleci din București, o ții tot spre sud, traversînd Bulgaria și apoi cam o oră de mers și prin Grecia. Portul de unde se ia ferryboat-ul este Alexandroupoli. Trecerea din România în Bulgaria firește, pe la vama  Giurgiu, iar cea din Bulgaria în Grecia prin munți, pe la vama cea (relativ) nouă, Makaza. Înțeleg că uneori poate fi coada la vama aceasta sau chiar aglomerat pe drumul acesta, noi am avut noroc și am trecut foarte repede și la dus și la întors.

Ferryboat


Ca să ajungi pe insula Samothraki depinzi de ferry-boat. Bine, soțu' a mai ajuns acolo, pe la începutul verii, într-o excursie cu un velier, o barcă cu pânze de 9 locuri. Dar nu cred că acest lucru e chiar ușor de făcut cînd mergi cu familia, cu copii și bagaje.

Așadar, trebuie să îți programezi cazarea și statul acolo în funcție de vaporul care te duce și te aduce, de pe continent pe insulă și înapoi. Deși știam asta la nivelul teoretic, evident că noi am greșit și mai întîi am căutat cazarea, și apoi vaporul.

Am rezervat cazarea în perioada disponibilă la pensiunea aleasă (mai jos găsiți și informații despre cazare). La ducere a fost ok, aveam ferryboat la ora 15.00, ora e bună, abia ajungi bine la Alexandroupoli, cît să-ți și tragi sufletul juma de oră. Căci drumul București - Alexandroupoli durează cam 7 ore, depinde și cîte opriri faci.
Dar am avut surpriza ca în ziua în care trebuia să plecăm spre casă, să nu avem decît seara la ora 19.00 ferryboat spre continent, iar trecerea durează mai bine de două ore, ba chiar mai bine de trei ore, cu tot cu îmbarcat mașina, debarcat mașina și ieșit din port. Și nu vroiam să conducem până în România noaptea. Ceea ce ne-a făcut să ne mai luăm o noapte de cazare pe continent, în Alexandropouli, și să plecăm abia a doua zi. (paranteză: am primit recomandarea de cazare de la o grecoaică din Salonic, cazată unde am stat și noi, dar s-a întîmplat ca la recepție la Alexandropouli să vorbim... românește, cu o doamnă care lucra acolo, plecată din Pitești de peste 20 de ani!)

Dar dacă faceți, vorba proverbului, cum zice popa, nu cum face popa, mergeți pe site-ul www.saos.gr, alegeți perioada preferată în funcție de zilele și orele care vă convin la ferry, și puteți face rezervare online chiar acolo, cu plata online și ridicarea biletelor direct din port. Vedeți că orarul vapoarelor diferă în funcție de ziua săptămînii, dar și în funcție de perioadă.

Cazare

Vroiam, ca de obicei cînd mergem în Grecia, să stăm într-un loc mai... tradițional grecesc, cu umbră și mese în curte, cu o gazdă cu care să schimbi o vorbă despre situația socio-economică din Grecia și despre uleiul de măsline. Nu vroiam hotel cu zeci de camere și piscină, nu lux, nu șezlonguri, nu asfalt. Și am găsit o pensiune cu platani și hortensii în curte, cu multă umbră, cu mese și scaune, unde puteam sta seara să jucăm un joc de familie și să bem un șpriț. (Paranteză - noi am fost 2 familii, 4 adulți și 4 copii între 11 și 16 ani, cu boardgame-urile și vinul cu apă minerală de-acasă.)

Printre recomandări aveam și pensiuni mai drăguțe decît asta, dar în plin soare, fără copaci deloc. Sau altele erau deja ocupate de prin martie, cînd am început noi să căutăm. Și chiar am mai zărit din mers cîteva locuri drăguțe.



Noi am stat la pensiunea Tasoula Parselia, în Therma, pe latura de nord a insulei. Este destul de vizitată de români, poate prin prisma comentariilor pozitive de pe Booking, încît o doamnă care se cazează acolo de mulți ani (doamna din Salonic despre care vă spuneam mai sus) învățase deja cîteva expresii în limba română. Recomand pensiunea pentru locație, atmosfera relaxantă, umbră în curte și în casă, gazda extrem de serviabilă și drăguță. În fiecare zi ne mai oferea cîte ceva, ajunsesem să facem ghicitori, azi ce mai găsim în cameră? După tratația de "welcome" de la început, cu smochine din dulceață și apă rece, am mai primit așa: orez cu lapte și scorțișoară într-o dimineață, cafea grecească făcută de ea într-alta, oricum cafea la discreție în bucătărie, un borcan mare, de vreo 3 kg, de măsline pentru fiecare familie, cîteva borcănele de dulcețuri și gemuri locale, din portocale, smochine, nuci verzi și piersici, pepene roșu la frigider pentru cînd venim de la plajă, loukumades (un fel de gogoșele făcute de mama gazdei, Tasoula)... La final i-am cumpărat și niște ulei de măsline din producția proprie!
Camerele nu sunt foarte mari, dacă vă doriți lux, acela nu e locul. Dar sunt comode, paturile mari, un mic balconaș, și această curte foarte primitoare. Și nici nu sunt prea multe plaje în zonă, pentru că Therma, orășelul în care am stat, e unul din locurile de unde se poate urca spre Gria Vathra, una din zonele cu cascade, altele decît cele două despre care am spus mai devreme.

Noi am contactat direct pensiunea prin email și aveau doar 8 nopți libere în acea perioadă, nu 10 cum ne-am fi dorit, dar la final s-a dovedit suficient de relaxant atît.

Altă modalitate de cazare frecvent practicată în Samothraki este campingul. Cel puțin pe partea de nord, unde am stat noi. Cînd am plecat la plajă în prima zi, am nimerit în plin Woodstock! Numai hamace întinse între copaci, corturi, hipstereală, tatuaje... O atmosferă uimitoare, dar totul de o decență minunată! Cu coșuri de gunoi și tomberoane la tot pasul, cu guri de apă (hidranți în pădure!, dacă vă puteți imagina! au o obsesie cu incendiile!), cu dușuri, toalete și tot confortul unui camping. Dac-aș mai avea din nou 20 de ani, știu unde mi-aș face vacanța! ;) Seara "plateia" (piața centrală) din Therma se umplea, efectiv, de tineri, de muzică, de voie bună! O atmosferă super-relaxantă! Un fel de Vama Veche, de pe vremuri, dar pe stil grecesc :))

Plaje


Pachia Ammos Beach
Cea mai frumoasă plajă, mare, liberă, mi s-a părut Pachia Ammos. Destul de departe de unde eram noi cazați, noi eram pe nordul insulei, plaja asta în sud, și nu se poate trece peste munți, făceam aproape o oră pe drum. Dar merită! Este singura (găsită de noi, cel puțin) plajă cu nisip (care de fapt sunt tot pietre, dar mărunte). Există și o zonă cu șezlonguri acolo, deservită de cele două taverne de la nordul plajei. Dar șezlongurile ocupă mai puțin de jumătate din plajă, restul e "la liber". Dac-o iei peste deal la picior, poți să dai și peste alte plaje, doar niște golfuri, de fapt, destul de greu accesibile.

Kipos. Capăt de drum

Kipos... și muntele, și marea
Am mai făcut plajă la Kipos, "unde se termină șoseaua și intră roamingul de Turcia", cum am scris pe Instagram cînd am pus o poză "de la fața locului". Efectiv îți dă un sentiment de "la capătul lumii", de sfîrșit de drum, de "this is it", cînd te oprești pentru că șoseaua dă... în munte sau mare. Locul e superb, gol, pustiu. Mai erau cîteva mașini, dar e așa de mare locul, că nu te ciocnești de cei care mai sunt acolo. Doar că sunt pietre, trebuie să vii pregătit cu scaune - nu există deloc șezlonguri aici, nu e nimic amenajat, nici de plajă, nici de mîncare. Și ar fi bine să ai și niște papuci speciali pentru pietre, și nu numai aici, ci pe toate plajele.

Altfel, cum spuneam: plaje sunt "all around the island".

Taverne

Peste tot pe unde ne așezam eram întîmpinați cu carafa cu apă rece și pahare. Meniul este în grecește și în engleză, uneori am găsit și în bulgară sau română (încercări timide, după părerea mea, dar nu voi fi cîrcotașă să judec de ce vrea grecu' să înțeleagă românu' meniul, pentru că n-am fost niciodată în Thassos, ca să numesc numai un loc grecesc de care știu că e foarte "preferat" de români).


Am mîncat foarte bine, și într-o atmosfera foarte faină, tipic grecească "de munte" la Karidies, cea vestită pentru carne de capră. Omul care a venit să ne ia comanda - noi ne tot scuzam că nu ne-am hotărît, dar el ne-a răspuns, calm, că suntem în concediu, no hurry, parakalo! :) Știa cîteva din felurile de mîncare și în română, dar spunea că e chestie de marketing, nu știe ce spune, e doar pentru clienți.

Și destul de ieftin, în general, la nicio tavernă nu cred că am plătit mai mult de 50 de euro per familie de 4 persoane, cu berile incluse! Un sfat: e bine să cereți recomandări celui care vă ia comanda, că el știe mai bine ce e proaspăt, ce au făcut atunci, care e specialitatea lor... Uneori vă conduce în bucătărie să vedeți cum arată un anumit fel abia scos din cuptor sau chiar la proțap. Ca idee, o bere e 3 euro cam peste tot; tot atît e o salată de vinete sau un tzatziki; , un fel cu carne de capră cam 8-9 euro. O salată grecească e cam 6 euro  - e mare, un platou, de fapt, mănîncă 2 persoane, și conține acele roșii și brînză feta, și evident, cu un condiment secret, probabil, pentru că mie niciodată nu-mi iese același gust acasă. :)

Pește am mîncat bine la o tavernă din sudul insulei, Agrogiali, pe drumul spre și de la Pachia Ammos. Foarte bun. Nu ieftin, chiar scumpuț, dar bun. Scorpie de mare, Lavrac, Dorada, fructe de mare... Ne-au condus în bucătărie să ne alegem peștele dintr-o vitrină, l-au cîntărit și apoi ni l-au servit frumos.


Gria Vathra - este locul de unde începe drumul spre un al doilea șir de cascade, aflat destul de aproape de unde eram noi cazați - am ajuns într-o seară în plimbare în șlapi acolo, și nu pe șosea! mai bine zis, ne-am cam rătăcit prin dosurile curților celor cîtorva localnici din acea zonă. Dar în altă zi am revenit acolo (pe drum, de data asta) ca să mîncăm la taverna Gria Vathra. Am mîncat cel mai bun preparat cu vită, un pește bine făcut și chiar o mîncare de fasole, cu bob mare, roșu, excelent, un pic dulceag.


În ultima zi, așteptînd să se facă ora de ferry, am încercat una din cele două taverne "with a view" recomandate în Profitis Ilias, satul de sus, pe munte. Satul este pitoresc, minunat, un sat mic, cu 50 de case. Iar taverna Paradisios, cu vedere panoramică spre vestul insulei (vedeam insula Thassos de acolo), chiar cea mai bună ca view, dar și mîncarea a fost bună. Am mîncat pentru prima oară capră la proțap - minunat! Ai zice că e carne tare și ațoasă, dar nu, se topea în gură!

Nu e rău nici la cele două taverne de pe plaja Pachia Ammos. La una din ele - "la rus", i-am zis noi, pentru că servea un grec cam agitat, cu accent ciudat, cam slavic - au mîncat copiii mousaka foarte bună, recomandată de "rus", și noi un fel de scoici cu sos iute, minunat gătite. La tavernele din Chora ne-am "spurcat" cu niște pizza și salate, condimentate cu priveliște spre apusul de soare. Și de fapt, cred că la orice tavernă de pe insulă găsești ceva (sau totul) bun!

Orașul Chora




Chora este așezat pe trepte, are străduțe înguste, unele case sunt vopsite în alb, au obloane albastre și arată grecesc. Este orășelul lor "de arătat turiștilor", plin cu magazinașe cu bijuterii din argint și alpaca, dar și alte produse ale manufacurierilor locali. Alte magazine vînd condimente grecești (mi-am luat pentru acasă incomparabilul oregano), sau suvenire din piele, magneți, portofele, tricouri etc, majoritatea avînd pe ele pictate... caprele samothrakeze.
Dar sunt și multe case în paragină, parcă la Samothraki se simte cel mai bine criza grecească.



Temple


Într-o dimineață, pe răcoare, am fost la Sanctuarul Marilor Zei (Hieron ton Megalon Theon). Este locul unde a fost descoperită în secolul al XIX-lea statuia fără cap a Zeiței Nike (Victoria) din Samothraki, cea care acum se află și poate fi admirată la Louvre, Paris. Muzeul este închis pe perioadă nedeterminată, dar ruinele templului sunt în aer liber (chiar în plin soare, deci e recomandat să mergeți dimineața), se pot vizita, au și explicații atașate, imagini cu reconstituiri. Și "au" și studenți britanici sîrguincioși, care curăță cu o măturică minusculă printre pietre.
Și ce m-a mirat tare: au și niște leandri imenși, care-și croiesc drum ca niște bălării, ca niște paraziți, printre pietrele templului, în mai multe locuri ale sitului arheologic.

Atenție

Ni s-a spus că în Samothraki, pe drumurile de munte, sunt vipere. Dar care fug la auzul zgomotelor, deci trebuie să mergi pe potecă și cu gălăgie. Din fericire, nu am întîlnit decît mici șopîrle, gușteri care se fereau de noi. Dar poate am mers noi doar pe drumuri bătute de mai multă lume.
Că în unele zone din apă sunt niște pești veninoși - pești erau, foarte aproape de mal, îi vezi cu ochiul liber și chiar mai interesant, cu ochelari de scuba. Dar nu ne-a pișcat nimic prin apă.
Că nu există conceptul de salvamont sau salvamar, nu are cine să îți vină în ajutor, la nevoie - cam așa e. Pe plaje nu e nicio "autoritate", iar pe munte - doar un afiș la urcare, cu indicații sumare și un număr de telefon pentru urgențe.
Că nu e doctor decît în port, la Kamariotissa - noi am zărit și un spital în Chora, dar nu am cercetat mai mult, sper să nu aibă nimeni nevoie de spital în concediu.
Că nu e bine să parchezi mașina sub copaci, pentru că riști să o găsești cu capota înfundată sub copitele vreunei căprițe, care a vrut să ajungă la frunze. E plin de capre, într-adevăr, dar chiar pe mașini nu am găsit, plus că sunt un soi de capre de talie mică, nu ca pe la noi. Sincer, nu cred că ar putea face rău unei mașini... dacă nu e din carton. (deși... dacă mă gîndesc mai bine: singurele mașini mai mari de pe insulă aveau număr de România sau Bulgaria, celelalte, fie ale grecilor, fie închiriate, erau genul de mașinuțe mici, care se învîrt ușor pe drumuri întortocheate. Cam ca peste tot în Grecia, poate).
Că pe insulă există un fel de insecte periculoase, mai mari decît viespile. Eu știindu-mă cu alergie la albine (și probabil și alte insecte), m-am apucat să citesc despre astea. Sunt ceea ce pe la noi se numesc "bărzăuni". Și erau mulți, dar am citit că nu atacă omul, decît dacă omul e cel care le atacă primul cuibul, aflat în pădure. Că ei nu au treabă decît cu alte albine.
Nu pot să zic că asta m-a liniștit prea mult. Așa că pe lîngă Autan, mi-am luat la mine un spray special contra țînțari, căpușe și viespi (la DM am găsit, dacă mai interesează pe cineva), antihistaminic ("Claritine" e mai "pe gustul meu") și homeopate împotriva înțepăturilor de albine (Apis, CH 30). Din fericire, nu a fost nevoie să le folosim.

Excursii

Am mai aflat că din portul unde ne-a lăsat ferryboat-ul se poate lua un vaporaș care face turul insulei, dacă vrei să vezi chiar tot.
Sau că poți închiria bărci, din diferite locuri.
Noi nu am făcut asta, vroiam mai mult relaxare decît agitație, dar poate e de interes.

Concluzie

Samothraki, foarte pe scurt, ar fi așa:

- nu e decît un ferry pe zi
- nu există un drum care să facă turul insulei; partea de sud-est e foarte muntoasă
- motorina e mai scumpă pe insulă - de facut plinul înainte de ferry 
- tavernă cu tot ce vrei din carne de capră: Karidies, pe latura de nord a insulei
- tavernă cu pește: Akrogiali, pe latura de sud a insulei
- taverne cu "view" și mîncare bună: în satul Profitis Ilias
- Pachia Ammos, singura plajă cu "nisip" (de fapt niște pietricele mai mici) e pe latura de sud
- în zona de SE a insulei ești foarte aproape de insula turcească Gökçeada; atenție la roaming, mai ales la trafic de date
- berea locală: Fonias, producție artizanală, alte beri ale locului: Vergina și Mamos, dar au și berile grecești tradiționale, Mythos, Alpha și Fix, după gust
- de văzut: cascadele de pe rîul Fonias; orașul Chora; ruinele templelor

Și ca să nu credeți cumva că doar eu am scris atît despre Samothraki, am găsit multe informații pe un site întreg, făcut de niște români, InSamothraki

Thursday, May 17, 2018

Ne gîndim la mîncare de 200 de ori pe zi

Dacă tot am umblat la dosarul cu “evenimente de care m-am bucurat, și nu am apucat să împărtășesc și altora”, hai să vă povestesc despre Bodyology: Femeia, unul din evenimentele din seria “Bodyology”.


Larisa Petrini, Health Coach, a spus în cadrul evenimentului:

80% din nivelul nostru de sănătate are legătură cu ce, cum, unde mîncăm (potrivit Organizației Mondiale a Sănătății). Potrivit unui studiu realizat de Cornell University, într-o zi o persoană are aproximativ 200 de gînduri legate într-un fel sau altul de mîncare. La noi în țară, 50% din totalul căutărilor pe Internet sunt legate de mîncare.

Există 40.000 de diete pe piață la nivel internațional. De ce există așa de multe? Pentru că:
1. nu funcționează
2. ca să mențină vie discuția despre mîncare
3. ca să crească valoarea industriei care se ocupă de topirea grăsimii.

Cea mai bună dietă e cea pe care nu o ții. O dietă duce la:
- frustrare
- deprivare
- rezultat efemer
- pierdere în greutate, dar și slăbire funcțională a organismului

Istoria a demonstrat că putem supraviețui 90 de zile fără mîncare, dar numai 72 de ore fără apă.

De ce mîncăm? Iată o serie de motive, sau “triggere”:
familie
prieteni
distanță
ambalaj
recipiente
culori
forme
etichete
miros
etc

Așadar, 80% este decizie inconștientă. De exemplu, s-a demonstrat statistic că “smell is a business” cînd într-un supermarket existența unei patiserii cu producție proprie a sporit vînzările cu 30%.

586,3 miliarde de dolari americani – este valoarea industriei care se ocupă cu topirea grăsimii
195 miliarde de dolari – cu această sumă estimează ONU că putem rezolva foamea la nivel mondial

La vîrsta de 40-50 de ani pierdem 15% din masa musculară, iar apoi acest proces e tot mai accelerat. După 40 de ani se modifică metabolismul femeii. Trebuie să mîncăm mai puțini carbohodrați. Acești carbohidrați ne dau cea mai multa energie, dar trebuie să o și “cheltuim”.

După 35 de ani începe un război între mușchi și grăsime. Punem 1% grăsime și pierdem 15% mușchi,
Are loc un declin fiziologic – reflexe mai lent, hormoni, putere de recuperare mai mică, astfel:
18-20 de ani – prima “cădere” a sistemului
25-30 de ani – a doua
35-40 de ani – a treia

Excesul de kilograme nu reprezintă doar o problemă estetică, ci și hormonală, musculară etc.
Mîncarea procesată conține acele “whites”: zahăr, făină, sare, unele produse lactate, care sunt nocive pentru corp.
Formulele perfecte nu există. Alege ce ți se potrivește.

Procentual, energie și vitalitate:
- genetic 3%
- personal 80%
- structural (mediu) 15-17%

Ar fi bine să îndepărtăm toxinele din jurul nostru, prin acestea înțelegînd plastic, mediu toxic, metropolă poluată, ustensile de bucătărie, țesături purtate – toate ar fi de preferat să fie naturale.

Așadar, pe lîngă hrană, avem nevoie de:
- mișcare
- somn
- hidratare
- respirație

10% din europeni, adică 50 de milioane de oameni din Europa suferă de tulburări de somn, a declarat Dr. Dan Mitrea, Medic Neurolog. 36% din viață dormim. Dar pe lîngă durată, contează și calitatea somnului.
Hipofiza din creier secretă hormonul STH de creștere (la copii) și frumusețe doar noaptea, în timpul somnului. De aici vorba “somn de frumusețe”.
Dl dr Mitrea a povestit despre ritmul circadian și tulburările de ritm circadian, stări de somn și veghe.
Parasomniile - tulburări care ne pot da semne despre cum va fi creierul copiilor peste 20-30 de ani.
Somnambulismul nu e considerat patologic la copii.

Monday, December 11, 2017

Chelner, vă rog să-mi aduceți cafeaua pe terasă… la primăria din Munchen!

Am băut multe cafele la viața mea. Începând din facultate, când numai licoarea maronie magică m-a ajutat să răzbesc prin examenele grele de la secția de clasice a facultății de limbi străine, trecând apoi prin două sarcini, în care aceeași licoare îmi menținea tensiunea la limite aproape de normale, și până în ziua de azi, când fiecare dimineață începe cu o cafea, care deopotrivă amețește cu miros îmbătător și trezește la viață întreaga casă.

Am băut cafea grecească în peninsula Pelion, reședința de vară a zeilor de pe muntele Olimp, cafea preparată de localnicii zilelor noastre, cu multă pasiune și împletită cu povești din tinerețea lor pe meleagurile centaurilor. Eram chiar lângă Volos, aproape că-l auzeam pe Iason, conducătorul argonauților, pregătind corăbiile pentru a pleca după lâna de aur.

Dar chiar și cafeaua grecească, cu dulcea eu aromă aproape mâloasă de pe fundul micuțelor ceșcuțe, a fost surclasată de o alta. Căci cea mai bună cafea am băut-o... la Munchen.

Plecasem din București într-un fel de city break, ceea ce însemna că eram pe cont propriu două zile, urmând să mă prezint apoi la o conferință de presă, la care participam din partea unei reviste. Până atunci însă, m-am cazat la un hostel, la care am ajuns cu trenul direct din aeroport. Era prima oară în viața mea când stăteam la hostel, aveam emoții, chiar temeri, legat de cum va fi acolo. Auzisem doar povești despre hosteluri, despre faptul că sunt camere comune cu multe paturi și baia pe hol. Dar prețul era de nerefuzat, desigur, nu suporta comparație cu niciun hotel – unde mai pui că acesta era chiar în centru, la o aruncătură de băț, adică doar la distanță de o plimbare pe jos, de primăria din Munchen.

Căci acesta a fost primul meu pospas, în prima dimineață acolo. Am plecat cu arme și bagaje, adică singurul rucsac pe care mi-l luasem la mine, pe principiul Omnia mea mecum porto. Era devreme, nu se deschisese niciun muzeu – căci asta îmi propusesem să fac în cele două zile înaintea conferinței, să vizitez muzeele din Munchen. Althe Pinakothek, Neue Pinakothek... erau doar niște nume ciudate pentru mine, nu aveam încă o imagine a lor. Dar și când, în sfârșit, am avut-o! Toți vechii maeștri, dar și cei ai secolelor mai recente, mi s-au înfățișat în fața ochilor! Mă uitam fascinată la picturile flamande și olandeze, la barocul german sau renașterea italiană, iar apoi la lucrări semnate de Manet și Van Gogh, Cezanne sau Klimt! A fost o experiență uluitoare, ce m-a încărcat de frumos și pur pentru multă, multă vreme!

Dar să nu anticipez; atunci, de dimineață, mai aveam de așteptat ca să se deschidă muzeele. Firește, nu aveam smartphone pe-atunci (acțiunea se petrece în toamna anului 2004), așa că toată cercetarea o făcusem de acasă și o aveam printată pe o foaie de hârtie, pe care o tot consultam: traseu, costul biletelor de transport, orele de program ale muzeelor... etc. Ceea ce nu știusem dinainte era faptul că doar așteptarea aceasta avea să-mi aducă una dintre cele mai interesante experiențe. Sau prima, din acele zile.

M-am înființat la Marienplatz, în Piața Mare a Primăriei din Munchen. Primăria este veche, construită în secolul al XV-lea în stil gotic. Am găsit o cafenea micuță – și foarte cosmopolită, aveam să constat – chiar în fața primăriei, la distanța perfectă pentru a admira întreaga clădire, de o distincție inegalabilă. Se servea cafea și mici produse de patiserie delicioase și pufoase pentru cei care doreau să le savureze în timp ce urmăreau ”parada” personajelor din ceas. Pe coloana principală se află un ceas, pe care, cât am stat acolo, l-am prins ”în acțiune”. Păpușile din ceas se mișcau pe muzică, și toți cei aflați în piață se uitau, cu gurile căscate, cu capul lăsat pe spate, la minune.

Cafeaua, da, să spun ceva și despre cafea. Am comandat o cafea mare, fără arome, cu doar puțin zahăr și un strop de lapte, numai atât cât să îi îndulcească cromatica și din maro închis să devină cafenie. A fost bună. Nu bună, excepțională! Dar în amintirea mea, gustul ei pe papilele mele gustative s-a estompat de mult. În schimb, gustul ei pe papilele memoriei mele este îmbibat cu muzica ceasului din vârful Rathaus-ului munchenez, cu costumele colorate ale păpușilor din ceas. Și mai este îmbibat cu Manet, Van Gogh și ceva Klimt. Este o cafea... colorată, artistică, muncită, ascunsă, regăsită. Totală.

Articol scris pentru Radio România Cultural, pentru concursul ”Cea mai bună cafea”.

Articolul meu a câștigat premiul constînd într-o ”tratație” de la Delicatese Florescu: 
- cartea autorului Gheorghe Florescu, ”Confesiunile unui cafegiu” cu autograf
- o cafea boabe de 1 kg și 
- un ibric de aramă
Premiul meu

Eu, împreună cu maestrul ”cafegiu” Gheorghe Florescu
Prăjirea cafelei
 Cu ocazia vizitei pe care am făcut-o micuțului și cochetului magazin de delicatese din piața Rosetti, am văzut cum se prăjește cafeaua, am făcut cunoștință cu autorul cărții - carte pe care o citesc zilele astea, este extrem de fascinantă! Și cartea, dar și omul! Are atâtea de spus, de arătat, de povestit! Și m-am cam îndrăgostit de magazin și de ideea de cafea proaspătă, cumpărată periodic de la un magazin de delicatese! De cafeaua la ibric eram deja dependentă, iar acum, de cînd îl am pe acesta, el mi-e ”prietenul de dimineață” :)

Wednesday, August 9, 2017

Satul, încă frumos

Vremea cositului la români: film alb-negru, sau poate şi verde. Sepie-verzuie. Foarte vizual şi auditiv, cu siguranță şi olfactiv. Tehnică de filmare cu încetinitorul:
Coasa care retează iarba... hîrș... hîrș... La intervale regulate, cam cît îi le brațelor să descrie un arc complet, și înapoi la punctul de start. Hîrș... hîrș...
Mirosul înnebunitor, unic, de nedescris al ierbii cosite... Miroase a verde, miroase a copilărie, miroase a fără griji...
Zgomotul pietrei scoase din teaca încinsă la brâu, şi apoi piatra frecată pe tăişul coasei, care se odihnește ridicată cu lama în sus... Tot hîrș face și piatra pe tăișul lamei coasei, dar altfel, un sunet prelung, metalic și pietros, în același timp.
Și apoi, din nou, hârş... hârş... fără grabă, de la dreapta spre stânga, coasa prin iarbă descrie un arc de cerc de un verde mai deschis.

Eu, copil, admirându-l de la umbră pe tataia, în timp ce face această treabă anevoiasă, destinată doar bărbaţilor adevăraţi. El, un tataie înalt, foarte înalt şi suplu, cu părul alb, de când l-am cunoscut deja avea tot părul alb, îmbrăcat în pantaloni şi cămaşă cu mânecă lungă cu mânecile puţin suflecate, lăsând să se vadă pielea bătută de soare şi vânt, de o culoare care aduce cu cireşele negre.

Momentul: anii '80.

Anul 2011 (cînd am notat eu aceste rînduri): zgomot puternic, enervant, de moto-cositoare şi trimmere sparg liniștea zilei. Miros de benzină arsă se ridică în aerul rarefiat. Vizual, bărbaţi (dar şi femei am văzut) încinşi cu curelele maşinilor de tuns iarba mobile, prin curţi sau pe marginea drumului, răspândind... iz de civilizaţie.

Nici nu ştiu dacă să mă bucur că se motorizează, sau să mă întristez la gândul practicilor tot mai mult uitate...

Vara asta (iulie-august 2017, de data asta) am făcut o plimbare prin sat, rugînd-o pe mama să mi-i mai spună pe oameni pe la porțile cărora trecem. De data trecută cînd am făcut asta și pînă acum, mama i-a mai uitat pe mulți, pentru că cei mai în vîrstă au murit, unii sunt foarte tineri și nu știe "ai cui sunt", cum se spune pe la noi, iar dintre cei de vîrstă medie, mulți au luat calea pribegiei, muncesc prin Europa (Franța, Îtalia, Spania, Germania) și vin rar, doar cît să mai ridice un etaj la casă cu banii strînși. Niciodată pînă acum nu mi s-a părut mai puternică senzația că... ni se asfaltează satul, se betonează curțile, se ridică etaje peste etaje! Într-o curte (locuită, nu cu tinerii plecați afară) casele se întindeau de la o latură la alta a curții foarte mari, pe mai multe etaje, cu mai multe intrări, ca ostoirea unei dorințe nespuse de a muta blocurile la sat. Altă curte nu mai avea niciun centimetru de iarbă, niciun pom, totul era doar biscuiți colorați de asfalt, de la poartă pînă la casă. O altă casă (una dintre pozele de mai jos) era ridicată doar la cărămidă, așteaptă probabil banii cîștigați de stăpîni anul ăsta ca să fie continuată, dar se vede că e cu... garaj subteran! Într-o casă dintr-un sat din sub-munți, cu curte imensă, în care ar fi avut loc nu o mașină, nu două, ci o parcare de supermarchet, așa.

Mai triste mi s-au părut însă - sau, de fapt, nici nu știu ce e mai trist! - curțile părăsite sau părăginte, în care fie nu mai locuiește nimeni, că au murit și ultimii săteni, iar urmașii stau la bloc la oraș, fie vreun ultim proprietar zace la umbra casei, fără să mai iasă prea mult - și în nici un caz pe canicula de vara asta!

Păi, hai să vă las cu niște imagini. De data asta, autor nu mai e camera foto Canon, ci banalul meu telefon Samsung. Dar eu zic că face poze faine, voi ce ziceți? 
Și vouă cum vă place satul românesc (dacă vă place), mai old style, sau mai plin de betoane și civilizație?
Apus de soare cu copil

Atelaj

Casă mirată (mie îmi seamănă cu o față cu ochii mari, mirîndu-se: de ce am eu garaj suberan???)

Casă părăsită (una din preferatele mele din sat)

Casă părăsită (alta)

Floare, să zicem

Apus de soare cu copii :)

Casă părăsită (a se vedea ce înaltă e iarba prin care nu s-a mai umblat de mult)

Casă locuită, cu tot felul de acareturi și animale foarte mirositoare în curte :))

La biserică, monumentul ostașilor căzuți în cele două războiaie mondiale

Casă în care încă locuiește un moș singur

Poarta casei părintești a bunicei mele materne.
Doar poarta asta mai există. Casa (și bunica) s-au dus de mult...

Ulița din deal

Saturday, August 5, 2017

Cărți (ne)plăcute

Citiți Hyperliteratura? Eu nu mereu, dar cînd e vorba de un autor sau o carte interesantă, da, citesc. Iar mai deunăzi am citit articolul lor bazat pe opiniile cititorilor privind... cărțile care nu le-au plăcut, care i-au dezamăgit și au simțit că au pierdut timpul citindu-le. Unele dintre cărțile despre care e vorba sunt chiar cărți "cu pretenții".

Iată articolul aici

Mi s-a părut interesant demersul, poate chiar util, pe alocuri. Se știe și este evident că nu toate cărțile plac tuturor cititorilor.

În preambulul articolului este vorba de un "autor nordic cu nume greu de reținut". Aș fi curioasă, despre ce scriitor o fi vorba? Am vaga impresie că tocmai am trecut şi eu prin acelaşi "pui de chin", cu o primă parte dintr-o serie (parcă tetralogie trebuie să iasă? nu am reținut)... Am dat o şansă întregii cărţi (cît o cărămidă), cu toate că eu las lejer deoparte cărţi care nu-mi plac. Şi tot aşteptam acţiunea, dar primeam tot mai multe detalii tehnice, exact ca în cataloagele Ikea de care e vorba și în articol 😂


Apoi m-am gîndit că poate nu am înţeles eu bine, şi să mai dau o şansă autorului (Karl Ove Knausgard, de el e vorba la mine), cu al doilea volum. Dar mi-e teamă să nu fie la fel. Și multe pagini... Și-un scris mititel (de la acea carte mi se trage credința care mi se tot întărește de-atunci, că îmi trebuie ochelari de citit!)... 

De fapt, să ne-nțelegem: cartea (prima parte a seriei) nu pot spune că e proastă, că nu m-am ales cu nimic și că am pierdut timpul. Nu, deloc. Dar îi lipseşte ceva, un fior, o emoţie, o acţiune... Poate aşa o fi sufletul de nordic, ce ştiu eu? :) Cu multe multe descrieri, care culminează, mi s-a părut mie, cu scenele în care autorul face curăţenie în casa tatălui decedat. Aproape că puteam să număr sticlele de băutură aruncate la gunoi, sau sacii de gunoi strînşi, sau chiar ţigările rulate şi fumate de bunică în acest răstimp!

Deci, revenind, ați avut și voi aceeași impresie cu autorul acesta, sau mi-a scăpat mie esenţialul la această carte?

“Am fost la Cartier Hub în Drumul Taberei. Este chiar așa cum se spune, foarte tare!”

Acesta a fost textul meu, așa vorbeam cu Liv ( livtane.ro , pentru cine nu o cunoaște încă), mai în glumă, mai în serios, după întâlnire...