Gata, închidem aici (cel puţin, deocamdată). Aici păstrez arhiva articolelor de până acum.
Ne puteţi citi în continuare pe www.Blogonovela.ro.
Vă aşteptăm cu mare drag!
Wednesday, August 17, 2011
Tuesday, July 19, 2011
Io cu cine ... hâc, bolesc?
Deci, carevasăzică, cum ne dixtrăm noi de caniculă:
 |
| Add caption |
copil mezin la ţară cu bunic-sa şi doi verişori, vreme de două săptămâni. Imediat după week-endul dintre cele două săptămâni, telefoane de la bunic-sa că face copilu' febră mare. Mare-mare, da' ţinută sub control parţial cu antitermice, parţial prin telefon îi menţin moralul bunică-sii. Că după două zile de febră, copilu' nu mai mânca nimic, mai şi vărsa ce brumă mânca, şi taman când eram cu un picior pe ambreiaj să mă duc s-o iau ca s-o las mai moale pe mama, nu de alta, dar să-şi mai revină din sentimentul de vinovăţie că de la o picătură de îngheţată i s-ar fi tras copilului răul, deci tocmai atunci mă sună din nou: copilu e mai bine, îşi revine, vrea mâncare, vrea apă, nu mai face febră... DECÂT că a pornit unul din verişori pe acelaşi drum. N-apucă mama să usuce cerneala de pe fişa de observaţie a pacientului, că începe şi al treilea dintre copii să-şi dea în petec, adică în febră. Ăsta din urmă, mai mare, spune clar şi ce îl doare: capul. Io, mare pricepută (aiurea!) pun diagnosticul: insolaţie!
 |
| foto |
Da' las' că nici eu acasă nu prea mă plictiseam... Trei copii cu febră sunt nimic pe lângă soţ cu febră, trust me! (Şi nu scriu mai mult despre asta, fac un LE mai încolo, după ce citeşte şi soţul hahaha!)
Ei, şi uite că plecăm, copil care a terminat şcoala de vară de engleză, trist că s-a terminat, cu soţ bolnav, febril, apatic, irascibil, pe alocuri de-a dreptul nervos, pe scaunul pasagerului, şi eu la volan. Şi dăm la ţară de o bunică energică cu trei copii, din care fii-mea cea mică deja restabilită, gătea nişte prăjiturele din nisip, dar ceilalţi doi nepoţi se lăţeau pe câte un pat pliant scos la umbra serii. L-am lăbărţat şi pe soţ pe un astfel de şezlong şi am purces la descărcat rezervele de antitermice din portbagaj.
Că uitai să vă zic - în sat nu există dispensar, doctor, asistentă, şi nici măcar o farmacie. În epoca în care în jurul blocului meu pe o rază de cinci minute de mers pe jos sunt cel puţin 10 farmacii, la noi în sat nu e niciuna. Nu ştiu antreprenorii să miroasă afacerile, eu aşa cred! ;)
 |
| foto |
În week-end s-a ameliorat starea doar a unuia dintre nepoţi, cel mare, dar am redus sejurul pentru a veni cu soţul la medic, căci îi era tot mai rău, febra nu ceda, tusea tot mai tare tuşea (n-am găsit altă rimă). Aşa că de luni dimineaţă el e pe antibiotic, cu diagnostic de traheo-bronşito-nuştiuce, dar nu trecea de la sine, de continua să facă febră mare şi după 4 zile!
Şi nepotul mezin este pe antibiotic de duminică chiar, la dispoziţia medicului pediatru de gardă de la spitalul din Târgovişte, unde a ajuns până la urmă cu salvarea.
Da' nu prea cred că s-a terminat, că azi-dimineaţă fii-mea cealaltă a început să facă febră. Acum câteva minute mi-a zis că "mami, mă doare creierul!" Plastică descriere...
Io? Well... nici eu nu prea mă văd bine. Îmi simt capul ca o baniţă cu grâu!
Sunday, July 17, 2011
Efectul de hrubă
Intru în casă. Închid geamurile. Trag jaluzelele în jos, să fie întuneric. Şi parcă ceva mai răcoare… Să-i zicem “Efectul de hrubă”.
Mama îmi povesteşte că în urmă cu mulţi ani, bunicul bunicului meu, strămutat din zona Ardealului în zona dintre Subcarpaţi şi Câmpia Română şi-a construit o astfel de locuinţă, un bordei care avea doar uşa sus, pe pământ, în vreme ce zona de locuit se găsea sub nivelul solului.
Inclin să cred că acolo nu duceau grija căldurilor de peste 45 de grade pe care le-am înregistrat eu pe termometrul pus la geam. Sau poate că atunci nu se “inventaseră” căldurile astea…
Sunday, July 10, 2011
TNT reloaded
 |
| foto |
În maşină mergea radioul pe RockFM şi cânta Highway to Hell. Nu prea eram atenţi, ştiţi cum e, radioul cântă, tu te gândeşti la ale tale… Zice Roxi:
- Mami, ăsta e acelaşi cântăreţ care cântă TNT?
- Daaaa! – fac eu, dintr-o dată atentă şi la radio, şi la copil. Îţi place?
- Da, îmi place foarte mult!
- Are potenţial pitica! – comentez eu cu soţul şofer. Că TNT deja le place amândurora, Ilinca o fredonează aşa… în timp ce aşteaptă masa sau povestea de seară 
Saturday, July 9, 2011
Care e problema copilului?
Roxi, sâmbătă seara:
- Mami, problema nu e că pot să stau mai târziu, pentru că mâine nu am grădiniţă sau şcoală. Problema e că vreau să mă culc, dar vreau să vii şi tu cu mine!
Friday, July 1, 2011
Tu cu cine faci breastfeeding?
Puteţi citi şi pe Blogonovela.ro
Tu cu cine faci breastfeeding? Răspuns: cu mama mea / cu copilul meu - după caz.
Aşadar, încă o chestiune spinoasă legată de maternitate:alăptarea. Să alăptezi sau nu? Dacă nu, de ce? Ţi-e teamă de lăsarea sânului? Şi cu laptele ce faci? Pastile de oprit lactaţia, mastită şi alte afecţiuni, copil lipsit de laptele matern.... Dacă alăptezi, cum? Şi cât timp, care e cea mai bună perioadă de alăptare? Ragade, dureri, copil nesătul, testul zilnic cu cântarul...
Din aceste dileme nu putem ieşi nicicum!
Astfel că iată-mă adunându-mi amintirile ca să scriu din nou la sugestia celor de la Qbebe.ro. Sper ca experienţa mea, alături de cea a altor mame, să le ajute pe actuale sau viitoare mămici.
Pe foarte scurt, ceea ce spun şi la controalele medicale când sunt întrebată dacă am alăptat, este: da, am alăptat câte şase luni fiecare copil.
Pe larg, povestea licorii materne începe în ziua de după naştere, la naşterea Roxanei, în urmă cu şase ani. Atunci am fost mutată în salon, unde am stat tot timpul cu copilul lângă mine, aşa e politica la Spitalul Universitar. Dintru început trebuie să spun că, dacă n-aş fi avut ajutorul asistentelor „de la bebeluşi”, nu ştiu cum m-aş fi descurcat. Orice s-ar spune, eu una n-am ajuns să cred că alăptarea e ceva instinctiv. După cezariană, nu ai forţa nici măcar să iei în braţe un prunc de aproape patru kilograme, nu ştii cum să-l ţii la piept, ca să nu forţezi operaţia, nu poţi şi nu ştii cum să îl ajuţi şi pe el să sugă. Dar, cum spuneam, asistentele, mai ales una dintre ele, o doamnă aproape de pensie, cu mulţi bebeluşi ajutaţi la activ, a venit şi, sigură pe ea, a luat copilul din pătuţ şi mi l-a pus la sân iar, şi iar, când pe o pernă pe care o ţineam în braţe, ca să nu simt direct greutatea pe operaţie, când pe pat, iar eu trebuia să stau întinsă lângă copil astfel încât să ajungă la sân... (acestea şi alte poziţii de alăptat - în desenele de mai jos.)
Laptele vine mai greu după cezariană, se spune. Eu am avut norocul ca a doua zi, la salon, deja să încep să am lapte. „Pune copilul la sân”, îmi repeta asistenta, „că pleci acasă, faci acolo mastită sau alte complicaţii şi apoi pierzi laptele! De ce să nu pleci de aici cu lecţia învăţată şi să nu ai probleme acasă?” Şi plângeam de durere şi alăptam. Ragade, alifii aplicate pe sân, comprese reci pentru atenuarea durerilor, apă caldă pentru pornirea laptelui...
A durat ceva până ne-am reglat, copil şi sân, unul după celălalt. Dar, într-adevăr, acasă nu prea am mai avut probleme dureroase. Am trecut însă tot timpul prin stresul „dar oare am destul lapte? Oare se satură de la sân? De ce încă plânge după ce mănâncă, oare nu-i trebuie completare de lapte praf?”
Am băut zeci de litri de ceai de fenicul, chimen şi anason, ceaiuri din nişte granule pentru sporirea lactaţiei, bere fără alcool, apă plată...
Am cunoscut „bunăvoinţa” celor din jur care ba mă sfătuiau să pun mai des copilul la sân, ba să nu-l mai pun deloc şi să-i dau lapte praf, ba s-o alăptez la trei ore, chiar dacă asta însemna să o trezesc din somn, ba să-i dau la cerere, chiar dacă asta însemna să mănânce şi la o oră...
Totul până când ne-am „reglat” şi am decis că aşa cum simt eu este cel mai bine! De-atunci parcă nici n-au mai fost probleme cu cantitatea de lapte. Nu am avut niciodată atât de mult încât să mai pun şi la frigider, pentru cazul în care ar fi trebuit să plec undeva, iar copilul să fie hrănit cu laptele meu. Dar una peste alta, am dus-o aşa până pe la şase luni, când cantitatea de lapte scădea pe zi ce trece – simţeam, fetiţa era măricică, creştea bine, probabil că vroia mai mult. Pe final, glumeam despre asta spunând că îi dau „picătura de alint”, pentru că după alăptat, urma masa – de pe la şase luni am început diversificarea, şi completam cu suc de fructe, supă, pe rând. Lapte simplu mai primea doar dimineaţa şi seara.
Cu al doilea copil, începutul, la spital, a fost un pic mai greu, pentru că la Elias copiii nu stau împreună cu părinţii, ci stau toţi la un loc. Eu puteam cere să ţin copilul cu mine în rezerva pe care am avut-o. Însă pentru că Ilinca a avut un icter accentuat, trebuia să stea „la lampă” şi am vrut să fie urmărită de personalul medical. Din nou am avut norocul ca a doua zi după ce am născut să am deja lapte. La maternitate, era politica de alăptat la trei ore, aşa că mămicile mergeau „la alăptat” la orele stabilite, ne aliniam toate pe hol, pe nişte scăunele, şi aşteptam să ne dea copiii. Însă fata mea dormea mult şi adânc, de câteva ori nici măcar n-am reuşit s-o trezesc ca s-o alăptez. Plus că mi se spunea că „s-a trezit mai devreme şi i-am dat noi lapte praf”. M-am supărat puţin, de ce să-i dea lapte praf, iar eu, în rezervă, să mă mulg şi să-l arunc pe al meu, să risc să fac mastită sau să pierd laptele, ea să se înveţe cu laptele praf şi să nu-l mai vrea pe al meu...? Dar în general am fost destul de relaxată, nu am făcut mare caz de asta, abia aşteptam să ajung acasă ca să ne cunoaştem şi să ne „reglăm” – copil flămând cu sân lactat.
Aşa că acasă, Ilinca a avut parte de tratament similar – ca durată de alăptare. Nu am vrut neapărat asta, dar aşa s-a întâmplat. De data asta am fost mult mai relaxată, n-am mai avut dileme legate de cantitatea optimă de lapte, perioada de alăptare... Ştiam că alăptarea este benefică atât pentru copil, cât şi pentru mamă – despre asta n-am niciun dubiu! Însă n-aveam de gând să înnebunesc pe tema asta. (În paranteză fie spus, acasă am avut lucruri care să mă preocupe, cum ar fi gelozia surorii mai mari... Poate o să povestesc şi despre asta la un moment dat.) Aşa că am început să completez mesele de la sân de pe la cinci luni, pe la şase am început şi diversificarea, şi tot cam pe-atunci fetiţei i-au ieşit primii doi dinţişori şi... m-a muşcat de sân. Acela a fost de fapt momentul când am zis: gata! Şi gata a fost.
În concluzie, şi stresată, şi relaxată, tot şase luni am alăptat!
După vârsta de şase luni, copiii mei au crescut cu lapte praf – cea mare, din cel care se dădea, pe vremea aceea, gratuit, cea mică cu acelaşi tip de care primise în maternitate (se pare că într-adevăr, îi plăcea gustul, pentru că altul nu a vrut), alternat cu lapte fără lactoză atunci când aveau vreo problemă cu stomăcelul. Iar după vârsta de un an au primit lapte de vacă proaspăt muls şi bine fiert.
Sfatul meu pentru mame ar fi: dacă vreţi şi numai dacă vreţi, încercaţi să alăptaţi, este cel mai bun lapte, nu există lapte de mamă rău, sau nehrănitor, sau plin de apă, sau altfel. Laptele matern face bine deopotrivă copiilor (pentru imunizare) şi mamelor (reduce riscul afecţiunilor de sân).
Dacă însă, din diverse motive, nu puteţi s-o faceţi, nu vă învinovăţiţi! E mai bine ca bebeluşul să bea un biberon ştiind că îl iubiţi, decât lapte de la un sân crispat, stresat, plâns, deprimat.
Tu cu cine faci breastfeeding? Răspuns: cu mama mea / cu copilul meu - după caz.
- sursa foto: http://blisstree.com/feel/world-breastfeeding-week/
Aşadar, încă o chestiune spinoasă legată de maternitate:alăptarea. Să alăptezi sau nu? Dacă nu, de ce? Ţi-e teamă de lăsarea sânului? Şi cu laptele ce faci? Pastile de oprit lactaţia, mastită şi alte afecţiuni, copil lipsit de laptele matern.... Dacă alăptezi, cum? Şi cât timp, care e cea mai bună perioadă de alăptare? Ragade, dureri, copil nesătul, testul zilnic cu cântarul...
Din aceste dileme nu putem ieşi nicicum!
Astfel că iată-mă adunându-mi amintirile ca să scriu din nou la sugestia celor de la Qbebe.ro. Sper ca experienţa mea, alături de cea a altor mame, să le ajute pe actuale sau viitoare mămici.
Pe foarte scurt, ceea ce spun şi la controalele medicale când sunt întrebată dacă am alăptat, este: da, am alăptat câte şase luni fiecare copil.
Pe larg, povestea licorii materne începe în ziua de după naştere, la naşterea Roxanei, în urmă cu şase ani. Atunci am fost mutată în salon, unde am stat tot timpul cu copilul lângă mine, aşa e politica la Spitalul Universitar. Dintru început trebuie să spun că, dacă n-aş fi avut ajutorul asistentelor „de la bebeluşi”, nu ştiu cum m-aş fi descurcat. Orice s-ar spune, eu una n-am ajuns să cred că alăptarea e ceva instinctiv. După cezariană, nu ai forţa nici măcar să iei în braţe un prunc de aproape patru kilograme, nu ştii cum să-l ţii la piept, ca să nu forţezi operaţia, nu poţi şi nu ştii cum să îl ajuţi şi pe el să sugă. Dar, cum spuneam, asistentele, mai ales una dintre ele, o doamnă aproape de pensie, cu mulţi bebeluşi ajutaţi la activ, a venit şi, sigură pe ea, a luat copilul din pătuţ şi mi l-a pus la sân iar, şi iar, când pe o pernă pe care o ţineam în braţe, ca să nu simt direct greutatea pe operaţie, când pe pat, iar eu trebuia să stau întinsă lângă copil astfel încât să ajungă la sân... (acestea şi alte poziţii de alăptat - în desenele de mai jos.)
- Sursa foto: http://happyfamilia.com/be-a-parent/breastfeeding-position/
Laptele vine mai greu după cezariană, se spune. Eu am avut norocul ca a doua zi, la salon, deja să încep să am lapte. „Pune copilul la sân”, îmi repeta asistenta, „că pleci acasă, faci acolo mastită sau alte complicaţii şi apoi pierzi laptele! De ce să nu pleci de aici cu lecţia învăţată şi să nu ai probleme acasă?” Şi plângeam de durere şi alăptam. Ragade, alifii aplicate pe sân, comprese reci pentru atenuarea durerilor, apă caldă pentru pornirea laptelui...
A durat ceva până ne-am reglat, copil şi sân, unul după celălalt. Dar, într-adevăr, acasă nu prea am mai avut probleme dureroase. Am trecut însă tot timpul prin stresul „dar oare am destul lapte? Oare se satură de la sân? De ce încă plânge după ce mănâncă, oare nu-i trebuie completare de lapte praf?”
Am băut zeci de litri de ceai de fenicul, chimen şi anason, ceaiuri din nişte granule pentru sporirea lactaţiei, bere fără alcool, apă plată...
Am cunoscut „bunăvoinţa” celor din jur care ba mă sfătuiau să pun mai des copilul la sân, ba să nu-l mai pun deloc şi să-i dau lapte praf, ba s-o alăptez la trei ore, chiar dacă asta însemna să o trezesc din somn, ba să-i dau la cerere, chiar dacă asta însemna să mănânce şi la o oră...
Totul până când ne-am „reglat” şi am decis că aşa cum simt eu este cel mai bine! De-atunci parcă nici n-au mai fost probleme cu cantitatea de lapte. Nu am avut niciodată atât de mult încât să mai pun şi la frigider, pentru cazul în care ar fi trebuit să plec undeva, iar copilul să fie hrănit cu laptele meu. Dar una peste alta, am dus-o aşa până pe la şase luni, când cantitatea de lapte scădea pe zi ce trece – simţeam, fetiţa era măricică, creştea bine, probabil că vroia mai mult. Pe final, glumeam despre asta spunând că îi dau „picătura de alint”, pentru că după alăptat, urma masa – de pe la şase luni am început diversificarea, şi completam cu suc de fructe, supă, pe rând. Lapte simplu mai primea doar dimineaţa şi seara.
Cu al doilea copil, începutul, la spital, a fost un pic mai greu, pentru că la Elias copiii nu stau împreună cu părinţii, ci stau toţi la un loc. Eu puteam cere să ţin copilul cu mine în rezerva pe care am avut-o. Însă pentru că Ilinca a avut un icter accentuat, trebuia să stea „la lampă” şi am vrut să fie urmărită de personalul medical. Din nou am avut norocul ca a doua zi după ce am născut să am deja lapte. La maternitate, era politica de alăptat la trei ore, aşa că mămicile mergeau „la alăptat” la orele stabilite, ne aliniam toate pe hol, pe nişte scăunele, şi aşteptam să ne dea copiii. Însă fata mea dormea mult şi adânc, de câteva ori nici măcar n-am reuşit s-o trezesc ca s-o alăptez. Plus că mi se spunea că „s-a trezit mai devreme şi i-am dat noi lapte praf”. M-am supărat puţin, de ce să-i dea lapte praf, iar eu, în rezervă, să mă mulg şi să-l arunc pe al meu, să risc să fac mastită sau să pierd laptele, ea să se înveţe cu laptele praf şi să nu-l mai vrea pe al meu...? Dar în general am fost destul de relaxată, nu am făcut mare caz de asta, abia aşteptam să ajung acasă ca să ne cunoaştem şi să ne „reglăm” – copil flămând cu sân lactat.
- Ilinca, la două săptămâni
Aşa că acasă, Ilinca a avut parte de tratament similar – ca durată de alăptare. Nu am vrut neapărat asta, dar aşa s-a întâmplat. De data asta am fost mult mai relaxată, n-am mai avut dileme legate de cantitatea optimă de lapte, perioada de alăptare... Ştiam că alăptarea este benefică atât pentru copil, cât şi pentru mamă – despre asta n-am niciun dubiu! Însă n-aveam de gând să înnebunesc pe tema asta. (În paranteză fie spus, acasă am avut lucruri care să mă preocupe, cum ar fi gelozia surorii mai mari... Poate o să povestesc şi despre asta la un moment dat.) Aşa că am început să completez mesele de la sân de pe la cinci luni, pe la şase am început şi diversificarea, şi tot cam pe-atunci fetiţei i-au ieşit primii doi dinţişori şi... m-a muşcat de sân. Acela a fost de fapt momentul când am zis: gata! Şi gata a fost.
În concluzie, şi stresată, şi relaxată, tot şase luni am alăptat!
După vârsta de şase luni, copiii mei au crescut cu lapte praf – cea mare, din cel care se dădea, pe vremea aceea, gratuit, cea mică cu acelaşi tip de care primise în maternitate (se pare că într-adevăr, îi plăcea gustul, pentru că altul nu a vrut), alternat cu lapte fără lactoză atunci când aveau vreo problemă cu stomăcelul. Iar după vârsta de un an au primit lapte de vacă proaspăt muls şi bine fiert.
Sfatul meu pentru mame ar fi: dacă vreţi şi numai dacă vreţi, încercaţi să alăptaţi, este cel mai bun lapte, nu există lapte de mamă rău, sau nehrănitor, sau plin de apă, sau altfel. Laptele matern face bine deopotrivă copiilor (pentru imunizare) şi mamelor (reduce riscul afecţiunilor de sân).
Dacă însă, din diverse motive, nu puteţi s-o faceţi, nu vă învinovăţiţi! E mai bine ca bebeluşul să bea un biberon ştiind că îl iubiţi, decât lapte de la un sân crispat, stresat, plâns, deprimat.
Thursday, June 30, 2011
Adaptare la împrejurări, zic
Fază văzută cu ochii mei acum vreo juma de oră, pe la Vitan.
O femeie (rromă, dar nu despre asta vreau să vorbesc, nu vreau să fiu rasistă, nici n-are importanţă de ce etnie era) vindea umbrele pe o bancă, gen:
- Umbrele, umbrele, umbrele de ploaieee aaaveem!!!
Se opreşte aproape brusc ploaia şi iese soarele. Apare de niciunde un bărbat (rrom şi el, soţul, probabil), şi ţipă:
- Bagă, fă, umbrelili alea şi scoate pălăriili!
Iar femeia, aşezând nişte pălării de soare pe bancă:
- Pălăriiiii, pălării de soare-aveeeeeem!
Google şi-a lansat reţea de socializare
Google+, reţeaua de socializare a Google, a fost lansată. Deocamdată aflu că este în teste pentru un număr limitat de utilizatori.
De asemenea, interfaţa pentru blogging a Google a fost foarte mult actualizată şi modernizată! Personal, îmi place mult, e foarte uşor de utilizat, am tot ce-mi trebuie la îndemână - tools, statistici... you name it!
Citiţi mai multe pe Blogonovela.ro
De asemenea, interfaţa pentru blogging a Google a fost foarte mult actualizată şi modernizată! Personal, îmi place mult, e foarte uşor de utilizat, am tot ce-mi trebuie la îndemână - tools, statistici... you name it!
Citiţi mai multe pe Blogonovela.ro
Tuesday, June 28, 2011
GPS pentru copii
Mă întrebam eu mai deunăzi, retoric, cum ar fi dacă aş putea şti pe unde-mi umblă odorul, fără să-l sufoc cu grija mea, dându-i astfel voie să se dezvolte armonios şi să devină un adult independent şi responsabil.
Ei bine, răspunsul este: dispozitivul nu-m8, pe care îl puteţi comanda şi voi de la Zibo.ro.
Citiţi mai multe pe Blogonovela.ro.
Ei bine, răspunsul este: dispozitivul nu-m8, pe care îl puteţi comanda şi voi de la Zibo.ro.
Citiţi mai multe pe Blogonovela.ro.
Dacă vreţi să-i cunoaşteţi pe olteni...
Aşa îşi începea regretatul Amza Pellea unul din spumoasele lui scheciuri umoristice despre olteni, nea Mărin şi Sucă.
Eu zic că dacă vreţi să-i cunoaşteţi pe români - sau o parte a naturii umane, hai să generalizez şi să restrâng, în acelaşi timp - trebuie să vă treziţi pe la ora 7 şi să urmăriţi, din geamul de la bucătărie, o familie din vecini, care se pregăteşte să plece în concediu.
El - a adus maşina cu spatele la intrarea din spate a blocului şi acum stă, cu mâinile în şolduri, cu portbagajul larg deschis şi încă aproape gol, şi se tot uită când în sus, spre ferestrele blocului, când la ceas.
Ea - apare lângă maşină după vreo 5 minute, însoţită de mama (a ei, presupun) care poartă în braţe un copil şi pe umăr o geantă de voiaj. Ea însăşi e încărcată ca un pom de Crăciun, cu bagaje, genţi, un cărucior pliat, izoprene şi un rucsac. Le îndeasă pe toate, şi el şi ea, în portbagaj, la picioarele copilului, în braţe, ea mai ţipă că "sticla de cafea, vezi că o spargi", el scoate un nerăbdător "haide, dragă, ce-a durat atâta?", bunica se aşează pe bancheta din spate, lângă copilul prins în centura scăunelului, mama intră şi ea în maşină pe locul din dreapta şoferului, iar el rămâne să închidă portbagajul, se aşează la volan. Şi pornesc. Le doresc vacanţă plăcută!
Eu zic că dacă vreţi să-i cunoaşteţi pe români - sau o parte a naturii umane, hai să generalizez şi să restrâng, în acelaşi timp - trebuie să vă treziţi pe la ora 7 şi să urmăriţi, din geamul de la bucătărie, o familie din vecini, care se pregăteşte să plece în concediu.
El - a adus maşina cu spatele la intrarea din spate a blocului şi acum stă, cu mâinile în şolduri, cu portbagajul larg deschis şi încă aproape gol, şi se tot uită când în sus, spre ferestrele blocului, când la ceas.
Ea - apare lângă maşină după vreo 5 minute, însoţită de mama (a ei, presupun) care poartă în braţe un copil şi pe umăr o geantă de voiaj. Ea însăşi e încărcată ca un pom de Crăciun, cu bagaje, genţi, un cărucior pliat, izoprene şi un rucsac. Le îndeasă pe toate, şi el şi ea, în portbagaj, la picioarele copilului, în braţe, ea mai ţipă că "sticla de cafea, vezi că o spargi", el scoate un nerăbdător "haide, dragă, ce-a durat atâta?", bunica se aşează pe bancheta din spate, lângă copilul prins în centura scăunelului, mama intră şi ea în maşină pe locul din dreapta şoferului, iar el rămâne să închidă portbagajul, se aşează la volan. Şi pornesc. Le doresc vacanţă plăcută!
Subscribe to:
Posts (Atom)
