Tuesday, January 29, 2019

Ice age


În spatele meu se aude un zumzet continuu. Un murmur de voci ireale. Din când în când, mă întorc să mă uit, deși de-acum deja știu. Nu sunt oameni, care trag cu răutate de copaci, cum am crezut la început. Nici cu milă nu trag, ca să îi elibereze de strânsoarea de gheață. Nu e nicio altă prezență umană aproape. Nu sunt nici mașini, trecând în viteză pe aleile de gheață. Sunt crengi, albe, mari, dureroase, pline de o gheață groasă, care le ține strâns, ca-ntr-o menghină. Cad rând pe rând, sub greutatea de cristal. Cad implacabil, cu zgomot, trase de o mână nevăzută.

Be like ice: beautiful, but cold!

În dreapta mea, tulpina unui copac e brăzdată imparțial de un mic pârâiaș. Sub stratul gros de gheață de pe scoarță își croiește drum un firișor de apă. Sau de sevă vitală. În stânga, o salcie aplecată până la luciul lacului, își plânge crengile deja rupte. Cadavre. Copacii mor în picioare. Și susurul ăsta continuu, zumzetul ăsta de jelanie. Copacii plâng.

Niciodată până acum nu mi-a fost atât de palpabil că natura este atât de puternică și în același timp, atât de vulnerabilă.

Apocalipsa albă a venit în parc, la ora când îmi plimbam câinele.

 
 

foto@Anca Ilie

No comments:

Post a Comment

“Am fost la Cartier Hub în Drumul Taberei. Este chiar așa cum se spune, foarte tare!”

Acesta a fost textul meu, așa vorbeam cu Liv ( livtane.ro , pentru cine nu o cunoaște încă), mai în glumă, mai în serios, după întâlnire...