Baby blues şi raţa galbenă

Aproximativ 31 august 2005, sau poate câteva zile mai târziu. Umblam năucă prin casă, într-o cămaşă de noapte din aceea cu 2 "skepsisuri" în faţă pentru alăptat, plină de pete de lapte uscate, peste care se uscaseră alte pete. O mai schimbam din când în când cu un tricou verde, pe care scrie mare: Hasta la vista, Baby! şi e desenat un bebeluş cu un pistolet în mână.

Acum, privind în urmă, nu-mi dau seama dacă starea de spirit se datora faptului că tehnicile de alăptat pe care credeam că mi le-am însuşit la maternitate, s-au estompat cu totul odată ajunsă acasă. Sau poate faptului că mă uitam la Roxi şi (Freud să trăiască!) îmi venea în minte imaginea sorei mele mai mici, atunci când a adus-o mama acasă de la maternitate (eu având atunci 1 an şi 5 luni şi nu mi-am mai amintit niciodată până atunci imaginile acelea!). Sau nu ştiu...

În general, refuzam orice contact uman, orice comunicare cu altă fiinţă umană vorbitoare de grai articulat. Pentru că orice vorbă mi-era însoţită de un inexplicabil şi neconsolabil bocet. Doar pe messenger mă mai prindea câte cineva dispusă să lansez 2-3 vorbe, la adăpostul ochilor plânşi ascunşi. Pe calea asta am lăsat să-mi scape câte ceva din starea mea către un prieten. El însuşi tată de 2 copii minunaţi.

Câteva ore mai târziu, un mesager mi-a intrat în casă:
- O caut pe doamna A.I.
Mama:
- Da, e aici, îi duc eu dacă aveţi ceva pentru ea.
- Nu! Am ordin să-i duc mesajul personal.
Şi intră în sufragerie, unde mă aflam pe canapea, pierdută într-o tentativă de alăptat interminabil. Aducea cu el un snop de baloane umflate în braţe, o felicitare şi o raţă galbenă. Pe care o pune jos şi-i apasă o lăbuţă. Iar raţa cea galbenă începe să se legene şi să cânte un cântecel. Iar eu, mişcată de programul de inveselire de urgenţă al prietenilor, încep din nou să plâng.

Cam aşa a fost la mine depresia post-partum: în toată splendoarea!
Psihicul vostru cum a fost luat pe nepregătite de naştere?

Comments

  1. Cred că am mai scris despre asta, căci despre asta mi-e mai uşor să scriu: la a doua naştere a fost totul fericit! Nicio depresie, doar hormonii fericirii!

    ReplyDelete
  2. This comment has been removed by a blog administrator.

    ReplyDelete
  3. sunt curioasa ce-a zis anonimul ala, de fapt cam banuiesc.

    cate amintiri mi-a trezit povestea ta! As detalia dar acum o adorm pe zuzulina si citesc de pe mobil.

    ReplyDelete
  4. @zoozie - cred ca toate am trecut intr-un fel sau altul prin depresiile de dupa nastere. ne face bine, insa, sa stim ca n-am fost singurele care am simtit asa...

    anonimul venise doar cu niste detalii care n-aveau sens sau legatura cu ce vroiam eu de fapt sa spun. nu era nimic insidios, ci doar fara rost in context. (asta banuiai si tu?)

    ReplyDelete

Post a Comment

Popular posts from this blog

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

Odiseea popririi pe cont... și morala din fabule

Sorcova vesela - the new milestone