Bruxelles-ul de la Băneasa

sau la Bruxelles cu nea Mărin

Bucureştiul este o capitală europeană. Dar mai europeană decât ea este Bruxelles. Este Europeană, prin excelenţă, cea mai europeană! Dăm şi noi să-l vizităm. Mare bucurie mare, mai ales când se iveşte ocazia ca numai jumătatea masculină să-şi achite din economiile familiei biletul, iar jumătatea feminină să meargă cu cazare şi transport din bani europeni.

Aci când ajungi la aeroport, care e cam cât autogara din Găeşti, unde aşteptam rata de Târgovişte când eram eu copil, nici nu-ţi trebuie bilet. Cel puţin, nu unul fizic, tipărit. Doar le spui numele şi ţi-l găsesc ei pe cel electronic pe care l-ai primit şi tu online acasă.

Apoi te iau în primire nişte nenici şi tăntici care te pun să îţi scoţi cureaua de la pantaloni şi ceasul de la mână, să te scobeşti de laptop prin rucsac şi să le pui pe toate pe o tavă. Ba, dacă ai ghinionul să ţiuie poarta când treci, de la aparatul dentar sau şuruburile de tinichea de la cercei, te mai iau şi la pipăit. Dincolo dai de o masă de oameni şi doar trei sau patru uşiţe pe care vor ieşi cu toţii, fiecare la vremea anunţată pentru avionul lui.

Ne cheamă şi pe noi. Pentru Blue Air de Bruxelles, luaţi-o p-ici, la autobuzul 3 dacă aveţi locuri în faţă, la autobuzul 6 dacă aveţi în spate, ordonat şi organizat. Numai că au pus avionul invers, aşa că odată urcaţi toţi sus, pe cele două căi de acces, cei din faţă trebuiau să ajungă în spate, iar cei din spate trebuiau să ajungă în faţă, ordonat şi organizat, cu înghiontelile şi „’reaţi ai dracu cu Blue Air-ul vostru” cu tot!

Ce mai, ne aşezarăm. Ne legarăm centurile, ascultarăm instrucţiunile, îl auzii şi pe pilotul Rădulescu Ion în romgleză. Şi gata. Ne pornirăm. Păi da, ne pornirăm. Dar nu prea plecarăm. Că dădu o pasăre cu ciocul de motorul meu, taman al meu din stânga, uitai să-l păzesc, că stăteam fix lângă el. Şi ne întoarsă la bază, la aeroportul cât autogara de la Găeşti, cu aer condiţionat doar în sala mică dinspre WC-urile cu uşi grele şi fără apă. Întâi ne zisă că să vedem ce-om face. Apoi zisă că mai bine coborâţi, că trebuie revizie tehnică serioasă la ditamai pasărea! O fi fost un cocostârc ceva, că altceva ce?

Ne coborârăm şi ne puserăm în aftobuze. Care cu Dilema neterminată, care cu copilaşii care apucaseră să adorarmă transpiraţi în braţe... I-am lăsat pe toţi cu copii în braţe să intre în faţa mea, că bătea un vânt, şi ei erau mititeii toţi (numai fete, apropos) cu picioruşele goale şi transpiraţi. Şi iar mă gândeam că ce bine că nu avem fetele cu noi! Numai în situaţii din astea, de stat cu orele pe aeroporturi (cum a fost şi vara trecută la Budapesta), prefer să-mi fie dor de ele decât să ne enervăm cu toţii într-o aşteptare ce pare fără sfârşit. Şi iar trecurăm pe la control, de parcă am fi putut să culegem de undeva între timp vreo armă letală, ceva.

Aici, în aeroport, încă un avion avea întârziere, plus cele care plecau pe bandă rulanta, aşa că era plin plin ochi de pasageri, nu aveai loc să arunci un ac. Mă rugam să nu mi se facă rău că vomitam pe ei, n-apucam să ajung la WC! Unii mai studenţaşi aşa puseseră fundurile pe jos. M-am dat şi eu tinerică şi mi-am lipit fundul de o agendă, cu Dilema mea în mână.

Cică avem de aşteptat trei ore. Amintiţi-mi şi mie, de ce am lăsat Internetul acasă? Ca să postez chestia asta doar după câteva zile de la consumarea faptelor povestite, probabil...

La 3 ore jumate de la ora la care ar fi trebuit să plecăm ne-au chemat să ne dea aşa:
- o hârtie pe care erau scrise drepturile călătorilor Blue Air
- o sticlă de apă plată de 0,5 litri
- o punguţă de covrigei săraţi (mai târziu în avion am văzut şi preţurile în catalog: total „investiţie”: 3 euro per cap de vită, pardon, de călător furajat)
Acum nici măcar nu mai pot să stau liniştită să-mi ascult gândurile, că de peste tot se aud zgomote de pungi de covrigei desfăcute şi foşnite.

După încă aproape 2 ore în aeroport, discuţii şi parlamentări cu câte un angajat Blue Air care parcă dispăruseră cu totul de pe lângă noi, aflarăm că au acum 2 avioane defecte, le-au reparat şi fac teste, care iese mai bine, e câştigător. Păi da, că-şi câştigă dreptul să ne ducă la destinaţie. Inutil să mai completez că între timp ne făceam socoteli ce trenuri şi ce metrouri de legătură mai prindem din aeroportul din Bruxelles – dar despre asta în alt episod, căci totul e bine când se termină cu bine.

Şi în sfârşit, plecarăm. De-a binelea! Cu aceeaşi aeronavă, am recunoscut revista cu gumă de mestecat lipită între paginile 10 şi 12 din buzunarul scaunului din faţă, revistă pe care apucasem să mă uit înainte de tentativa de decolare anterioară, soldată cu o pasăre mai puţin pe cerul ţării. Se făcuse 8 seara între timp, nu ne mai făceam griji de păsăret, căci bănuiam că s-au culcat de-acum.

Doar echipajul era altul, probabil că li se terminase programul piloţilor şi se retrăseseră la depou. Sau l-o fi chemat pe pilot la raport vreo asociaţie de protecţie pentru tot felul de „rara avis”.

(va urma) - foto: Tehnicieni de pe aeroportul Băneasa, zgâindu-se la avaria provocată de o rara avis.