Viaţa începe când citesc

Pentru mine, viaţa începe, iar şi iar, în orice zi dau de-o carte bună. Iar romanul "Viaţa începe vineri", publicat de Ioana Pârvulescu la Humanitas în 2009, se înscrie cu brio în acest tipar (al meu, personal, recunosc). 




Este prima carte a Ioanei Pârvulescu pe care o citesc (graţie prietenei C., "furnizoare" de cărţi şi idei de lectură - şi până acum nu a dat greş cu niciuna din cărţile pe care mi le-a recomandat). Dar cu siguranţă nu şi ultima, dat fiind că îmi place scriitura domniei sale. Îmi place tonul, care m-a făcut să mă gândesc cu nostalgie la Bucureştiul de la sfârşitul secolului nouăsprezece. Îmi place ideea romanului - uşor poliţist (nu prea palpitant însă - la marginea Bucureştiului este găsit un bărbat fără cunoştinţă), uşor SF (al doilea bărbat găsit la marginea Bucureştiului de acelaşi căruţaş pare aruncat cumva din viitorul zilelor noastre), uşor memorialistic (o fată de şaisprezece ani îşi notează impresii despre viaţa de zi cu zi, ca şi despre viaţa amoroasă a tinerelor de atunci)... De altfel, Ioana Pârvulescu alternează vocile auctoriale, astfel că povestirea este narată când de tânăra Iulia Margulis, când de ziaristul Dan Creţu, când impersonal... 

Romanul se deschide cu pasajul următor:

"Cu câţiva ani înainte de 1900 zilele erau încăpătoare. Oamenii vibrau ca firele de telegraf, erau optimişri şi credeau, ca niciodată înainte şi ca niciodată după, în puterea ştiinţei, în progres şi-n viitor. (...) România era în Europa, iar Capitala ei ajunsese un oraş cosmopolit, care făcea mari eforturi să se organizeze şi să se civilizeze. În Bucureşti, spun toate documentele din epocă, nu apucai niciodată să se plictiseşti, nici ziua, nici noaptea."

Îmi doresc uneori să fi trăit atunci când spitalele şi străzile pe care le ştim azi prindeau viaţă în persoanele celor care se numeau atunci doctorul Mina Minovici, directorul ziarului Universul  Luigi Cazzavillan, colonelul Mişu Capşa, doctorul Dimitrie Gerota, George Lahovary... Să merg pe la Cuibul cu Barză, să trec pe lângă biserica Sărindar, pe la hala Traian, mahalaua Popa Nan, Calea Victoriei de-atunci-.. Presupun că dorinţa şi nostalgia îmi sunt alimentate de darul autoarei de a reda atât de bine farmecul vremii.

Acele vremuri în care politeţea şi politeţurile incorect executate erau aspru taxate. De-o pildă, unui personaj i se reproşează că nu ştie cum să sărute o mână: "dumneavoastră v-aţi aşezat buzele drept pe dosul palmei, în centru, or, mâna se sărută pe osul din dreptul degetului mijlociu - abia atingându-l cu buzele, trebuie să apuci uşor cu mâna toate degetele, fără să strângi tare, şiţi pui apoi umbra sărutului pe pielea lucioasă a osului median".

Aş încheia cu cele spuse în carte de unul dintre gazetarii de la Universul: 


"Eu cred că România seamănă cu o orchestră, numai că n-a ajuns încă la concert, ci tot face repetiţie. Mai scârţie un violonist, mai greşeşte intrarea solistul, mai dau chix suflătorii sau se supără dirijorul şi opreşte muzica şi-i ceartă pe toţi, de-a valma, totul e fragmentar şi mereu reluat de la capăt, dar la concertul propriu-zis totul se va lega fără cusur şi aplauzele Europei..."

Comments

Popular posts from this blog

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

Odiseea popririi pe cont... și morala din fabule

Sorcova vesela - the new milestone