Când mă fac mare...

Când mă fac mare, vreau să mă fac Otilia Mantelers. Ca să ştiu şi eu să explic aşa concludent ce le ruşinează pe femei, ce le apasă butoanele, cum se pot gestiona relaţiile dintre fraţi şi cum să înţelegi emoţiile copilului, după ce le-ai înţeles pe ale tale. Şi cum poţi să dirijezi joaca în terapie sau terapia prin joacă.

Sau nu, când mă fac mare, vreau să mă fac Gaspar Gyorgy, ca să înţeleg cum e cu ruşinea la bărbaţi, cum ajunge să compari salariul soţului cu al vecinului, ca să ţi-l faci pe soţ, duşman, şi mai ales ca să capăt echilibrul şi stăpânirea lui de sine cu care ştie el să expună lucruri pline de emoţii şi despre emoţii.

Ba nu, când mă fac mare, vreau să fiu Simona Filip-Ghenea şi restul echipei de la Puterea relaţiilor, care au creat evenimentul frumos de weekendul trecut, gestionând comunicarea de câteva luni de zile, plus o sală de cinema, sponsori, 350 de participanţi, invitaţi, parteneri media, parteneri speakeri, invitaţi în filmele prezentate, vânzare de carte de parenting, pauză de cafea, aranjamente de flori... şi toate celelalte!

Am lăsat weekendul şi săptămâna care a trecut de-atunci să-şi urmeze cursul lui, ca să se "dospească" şi emoţiile mele. Puterea relaţiilor a fost o întâlnire emoţionantă.
Am scris în direct pe blog idei din timpul conferinţei - un fel de live blogging, dar cu modestie îndrăznesc să spun că nu chiar, pentru că nu e o transcriere fidelă şi perfectă, şi mai ales nu e obiectivă, ci totul e trecut prin filtrul meu, chiar dacă de moment. Genul ăsta de relatare din sală are avantajul că sunt impresii la primă mână. Dar şi dezavantajul că mai pierd lucruri. Atentă să scriu ideea de adineaori, o pierd pe cea de acum. Au fost momente în cadrul prezentării când am închis capacul laptopului şi am preferat să ascult, să sorb cuvintele şi frazele, explicaţiile atât de ... de bun simţ, de palpabile despre ruşine, vină, vulnerabilitatea din fiecare din noi.

Otilia şi Gaspar, ţinută şi clasă. Şi nu doar fizică :)
Credit foto: Anca Ilie B24Kids
Ia să vedem, după o săptămână, cu ce am rămas, ce a supravieţuit tumultului de peste zi (şi noapte) din această săptămână şi un pic de-atunci:

- Deşi diferită la femei faţă de bărbaţi, cu toţii simţim ruşine, şi apoi vină, dintr-un motiv sau altul. Dar dacă verbalizăm lucrurile, puterea lor scade. Durerea nu dispare, nu putem da timpul înapoi să facem lucrurile altfel. Ce se schimbă este percepţia noastră asupra respectivei dureri.

Sala plină!
Foto AncaIlie B24Kids
- Și critica e o formă de ruşinare, una foarte perfidă şi urâtă! (asta mi-o asum, eu sunt una din alea care apelează un pic prea mult la critică.) Şi de ce criticăm? Pentru că e mai confortabil (şi mai perfid, spuneam) să vedem defectele în alţii, nu în noi.

- Putem să verbalizăm aceste lucruri pe fotoliul terapeutului, dar şi faţă de câţiva, o mână, de oameni de încredere, faţă de care avem siguranţa că nu ne judecă. Aici am înţeles mai bine şi tehnica LP (listening partnership) despre care ştiu de mult de la Otilia, dar nu ştiam toate regulile.

- Trebuie să mă accept eu, pe mine, aşa cum sunt. Relaţiile reprezintă o resursă foarte importantă împotriva criticilor şi cinismului lumii contemporane. Iar empatia este cel mai eficient antidot împotriva ruşinii şi vinei.

- Relaţiile, indiferent între cine se stabilesc acestea - soţ şi soţie, părinte şi copil, frate şi soră, sau colegi de serviciu etc. - au nevoie de două lucruri de bază pentru a exista: conectare (ascultare fără să judeci!) şi compasiune (empatie, acceptare, fără să judeci şi fără să critici!) Vina şi ruşinea ne afectează relaţiile de tot felul pe care le avem.

Parcă totul are alt sens acum, după ce am auzit lucrurile expuse în felul ăsta! Şi totul se leagă... cu un alt eveniment la care am participat recent, un workshop în căutarea fericirii. Acolo (căci nu am apucat să povestesc nici despre asta, dar sper să o fac cât de curând!) concluziile mele au fost că fericirea are la bază trăirea cu 30% mai lentă a orice trebuie să trăim, trăirea conştientă, ascultarea empatică, acceptarea a ceea ce îţi este dat.

Când mă fac mare?
Din punct de vedere emoţional, simt că mai am atât de mult până acolo!
Dar, vorba înţelepţilor, pas cu pas se parcurge drumul, nu?

Comments

Popular posts from this blog

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

Ruşine, arbitrelor!

Sorcova vesela - the new milestone