(Şi) Voi vă enervaţi pe copii uneori?

Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu mă enervez pe copii - deşi încerc din răsputeri să nu. Şi cam de fiecare dată, enervarea asta e urmată (la un moment dat, desigur) de calmare, care e urmată de... ceva şi mai grozav: de auto-învinovăţire. De ce am ţipat? Nu puteam doar să explic calm?

Nu, pentru că sunt om, şi după ce am explicat deja calm de câteva (zeci de) ori, nu îmi mai pot ţine nervii în frâu.

Dacă eşti părinte, cu siguranţă te-ai enervat măcar o dată pe copilul tău. Hai, nu te aude nimeni, poţi să fii sincer cu tine însuţi şi să recunoşti asta. A, nu doar o dată? Bine, e în regulă şi asta.

Pentru că am aflat că toţi părinţii se enervează pe copii uneori. Dr Laura Markham vorbeşte despre stresul şi presiunea zilnică - întâlniri la care am întârziat deja, lucruri pe care am uitat să le facem până în ultimul moment, îngrijorări legate de sănătate sau finanţe... lista este nesfârşită. Iar în mijlocul tuturor, puneţi un copil care nu-şi găseşte un adidas când trebuie să ieşiţi pe uşă, sau brusc şi-a amintit că are nevoie de un caiet nou pentru şcoală astăzi, deşi e ora 10 seara, îşi tachinează sora mai mică sau are chef de harţă. Şi aveţi tabloul complet, din care nu puteţi ieşi fără o enervare pe cinste!
credit imagine
Dacă recunoaştem cinstit, ştim că am putea face faţă oricărei provocări de parenting mult mai bine dacă suntem calmi. Dar în mijlocul furtunii emoţiilor şi nervilor, ne simţim îndreptăţiţi să fim furioşi. Cum poate copilul ăsta să fie atât de iresponsabil, lipsit de respect, nerecunoscător sau chiar răutăcios?


Dar oricât de rău ni s-ar părea comportamentul copilului, nu acesta e cel care provoacă răspunsul nostru furios, spune Dr Laura Markham. Vedem comportamentul copilului ("A lovit-o din nou!"), şi tragem o concluzie ("O să ajungă un psihopat!"), care duce la alte concluzii ("Sunt o mamă rea!"). Această cascadă de gânduri dă naştere unui tumult de emoţii - în acest caz, teamă, groază, vinovăţie. Nu putem suporta acele sentimente. Cea mai bună apărare este atacul, aşa că ne aruncăm asupra copilului cu furie. Întregul proces ia cel mult două secunde.

Poate că şi copilul vă apasă butoanele, dar nu el este cel care provoacă răspunsul vostru. Orice problemă care te face să izbucneşti îşi are rădăcini adânci în propria copilărie. Ştim asta pentru că ne pierdem capacitatea de a gândi clar în acele momente şi începem să ne purtăm ca nişte copii, făcând - nimic altceva decât... un tantrum!

Vestea bună care vine de la Dr Markham este: "Don't worry. That's normal." Nu vă faceţi griji, e normal. Cu toţii intrăm în relaţii de parentaj răniţi într-un fel sau altul din propria noastră copilărie, iar copiii noştri scot la iveală toate acele răni. Ne putem aştepta ca vlăstarele noastre să se poarte astfel încât să ne facă să sărim de pe o stâncă uneori. De aceea e responsabilitatea noastră, ca adulţi, să stăm departe de stâncă.

DE CE ne enervăm aşa de tare pe copii?

Părinţii şi copiii au capacitatea să se provoace unii pe alţii mai rău ca oricine. Chiar adulţi fiind, suntem adesea iraţionali în relaţia cu propriii noştri părinţi. (Cine te enervează cel mai tare şi te face să te porţi mai copilăros decât mama sau tata, chiar ajunşi la bătrâneţe?)

Tot astfel, copiii noştri ne apasă butoanele exact pentru că sunt copiii noştri. Dr Laura Markham spune că psihologii numesc acest fenomen “fantomele de la grădiniţă”, expresie prin care psihologii înţeleg că ai noştrii copii stimulează sentimentele intense ale propriei noastre copilării, iar noi răspundem adesea re-activând inconştient trecutul, care zace, ca nişte hieroglife uitate adânc în pshicul nostru. Temerile şi furia copilăriei sunt puternice şi ne pot copleşi chiar adulţi fiind. Poate fi o provocare enormă să punem aceste fantome la culcare.

Ajută să ştim toate astea, dacă ne chinuim să facem faţă furiei. Pe mine, când am dat de articolul acesta al dr Markham pe site-ul ei, pe care îl urmăresc, m-a ajutat enorm să aflu că nu-s chiar o ciudată isterică, ce ţipă în permanenţă la copii. M-a ajutat să aflu că e ceva normal şi să înţeleg mecanismul din spatele nervilor mei.

La fel de important, spune dr Markham, pentru că ne dă un control asupra nouă înşine, e bine să ştim că furia parentală poate fi dăunătoare copiilor foarte mici.

Ce se întâmplă cu copilul tău atunci când ţipi sau loveşti?

Imaginează-ţi soţul sau soţia enervându-se şi ţipând la tine. Acum imaginează-ţi-l (sau imaginează-ţi-o) de trei ori mai mare decât tine, ca un uliu deasupra ta. Imaginează-ţi că depinzi de acea persoană complet pentru mâncare, adăpost, siguranţă, protecţie. Imaginează-ţi că e sursa ta primară de iubire şi încredere în sine şi informare despre lume, şi că nu ai nimic altceva spre care să te îndrepţi. Acum ia aceste sentimente şi înmulţeşte-le cu 1000. Şi ai o imagine a ceea ce se întâmplă înlăuntrul copilului tău, atunci când te enervezi pe el.

Desigur, cu toţii ne enervăm pe copii, ba chiar uneori, ne înfuriem de-a dreptul. Provocarea constă în a face apel la maturitatea noastră pentru a putea controla exprimarea furiei şi deci pentru a mişcora impactul ei negativ.

Furia e destul de înspăimântătoare. Injuriile sau alt fel de abuz verbal, în care părintele vorbeşte fără respect copilului, sunt şi mai urâte, deoarece copilul e dependent de părinte pentru propriul său sentiment de sine. Iar copiii care suferă violenţă fizică, inclusiv lovire cu palma, s-a dovedit că au efecte negative de lungă durată, care ajung în toate colţurile vieţii de adult, de la coeficient IQ mai scăzut la relaţii mai tumultoase şi la o probabilitate mai mare să abuzeze de substanţe nocive.

Dacă cel mic nu pare să se teamă de furia ta, asta indică faptul că el sau ea a văzut deja prea mult din această furie şi şi-a dezvoltat mecanisme de apărare împotriva ei - şi împotriva voastră. Rezultatul nefericit este un copil care va face tot mai puţin ca să se comporte pe placul vostru şi este tot mai deschis influenţei grupului. Asta înseamnă că aveţi de făcut ceva muncă de reparaţie. Chiar dacă arată sau nu asta - şi cu cât ne enervăm mai des, cu atât se vor apăra mai bine şi, deci, vor arăta mai puţin - mânia noastră nu este altfel decât groaznică pentru copii.
credit imagine



Cum putem să ne gestionăm furia?

Suntem oameni, aşa că e normal să ne găsim uneori în situaţia de luptă sau fugi, iar copilul va începe să ni se pară duşmanul. Când suntem orbiţi de furie, suntem fizic pregătiţi de luptă. Corpul ne este invadat de hormoni şi neurotransmiţători care ne tensionează muşchii şi ne fac pulsul să o ia la goană, iar respiraţia este sacadată. E imposibil să rămâi calm în acest tumult, dar toţi ştim că lovirea copiilor - chiar dacă poate părea că ne detensionează - de fapt, nu e ceea ce vrem să facem.

Cel mai important lucru de reţinut în legătură cu furiea este, ne spune tot dr Laura Markham, să NU acţionăm când suntem nervoşi. Simţim o nevoie urgentă să acţionăm, să-i arătăm noi copilului, să-l învăţăm o lecţie. Dar vorbeşte doar furia din noi. Ea crede că e o urgenţă. Dar totuşi nu este aproape niciodată o urgenţă. Putem să învăţăm copilul mai târziu, şi va fi lecţia pe care chiar vrem să o înveţe. Copilul nu pleacă nicăieri, ştim unde locuieşte.

Aşa că luaţi-vă un angajament că NU loviţi, NU înjuraţi, NU-l faceţi pe copil în toate felurile, NU-l pedepsiţi atunci când sunteţi nervoşi. Cum rămâne cu ţipatul? Dr Markham spune că nici asta NU trebuie să facem, să NU ţipăm la copil, căci atunci nu facem decât un tantrum. Dacă e chiar musai să ţipaţi, o concesie se poate face: mergeţi în maşină cu geamurile închise şi ţipaţi unde nu vă aude nimeni, şi nu folosiţi cuvinte, pentru că ele vă enervează şi mai tare. Doar ţipaţi.

Acuma, să mă ierte Dumnezeu, eu una nu pot urma această sugestie a dr Markham, fiindcă mi se pare aiurea să stau singură în maşină şi să ţip. Dar acasă, în baie, mai ales dacă nu mă aude nimeni, da, sunt de acord să ţip în voie! :) Deci, de fapt, găsiţi un loc unde nu vă aude nimeni, cu atât mai puţin copilul. Şi ţipaţi cât vreţi doar acolo!

Şi copilul vostru se enervează, aşa că e un dublu dar pentru el să găsiţi modalităţi constructive de a vă gestiona furia: nu numai că nu-l răniţi, dar îi oferiţi şi un model de purtare în caz de enervare. Copilul vă va vedea nervoşi din când în când, iar modul în care gestionaţi acele situaţii îl va învăţa şi pe el, pentru viitor.

Dacă îi arătaţi copilului că şi părinţii fac tantrum-uri, că ţipăm atunci când avem conflicte, atunci şi ei vor adopta aceste comportamente.

Sau dacă dimpotrivă, îi vom oferi copilului modelul în care furia face parte din fiinţa umană, dar reponsabilitatea gestionării acesteia îi aparţine. Iar Dr Laura Markham ne oferă câteva puncte despre cum putem face acest lucru:

1. Stabileşte limite ÎNAINTE să te enervezi.

Adesea când ne enervăm pe copii e pentru că nu am stabilit nişte limite şi acest lucru se întoarce împotriva noastră. Clipa în care începem să ne enervăm e semnul că trebuie să facem ceva. Nu, nu să ţipăm. Să intervenim într-un mod pozitiv ca să prevenim comportamentul care ne irită.

Dacă iritarea vine din tine însuţi - să zicem că ai avut o zi grea, iar exuberanţa lor naturală te oboseşte - poate ajuta dacă explici asta copiilor şi le ceri să se abţină de la acel comportament care te irită, cel puţin pentru moment.

Dacă cei mici fac ceva care devine din ce în ce mai enervant - joacă un joc în care cineva e rănit, trag de timp când le-ai cerut să facă ceva, se ceartă în timp ce vorbeşti la telefon - poate fi nevoie să te întrerupi din ce faci, să-ţi resetezi aşteptările şi să le dai noi indicaţii pentru a ţine situaţia şi furia ta sub control, ca să nu escaladeze.

2. Calmează-te ÎNAINTE să acţionezi.

Când te simţi aşa de nervos, ai nevoie de un mod de a te calma. Conştientizarea te va ajuta să-ţi recâştigi auto-controlul şi să te aduni, din punct de vedere fizic: opreşte-te, lasă totul (ceea ce ai de făcut), şi respiră. Acea respiraţie adâncă este butonul de pauză. Îţi dă de ales: chiar vrei să te laşi dus de aceste emoţii?

Acum, aminteşte-ţi că nu e o urgenţă. Scutură tensiunea din mâini. Mai respiră adânc de vreo zece ori.

Am putea, sugerează dr Markham, să găsim o modalitate de a râde, ceea ce ar mai detensiona atmosfera şi ar schimba starea de spirit. Chiar dacă doar te forţezi să zâmbeşti e un mesaj pentru sistemul tău nervos că nu e nicio urgenţă, şi începe să te calmeze. Dacă simţi nevoia să faci un zgomot, mormăie un cântec. Poate ajuta să îţi descarci fizic furia, aşa că ai putea chiar să pui nişte muzică şi să schiţezi nişte paşi de dans.

Dacă poţi găsi 15 minute pe zi pentru o activitate de mindfulness în timp ce copiii sunt la şcoală sau dorm, poţi să construieşti capacitatea neurală pentru a-ţi fi mai uşor să te calmezi în aceste momente de supărare. Eu una, recunosc că în zilele în care calc rufe ascultând în acelaşi timp, mindfully, o piesă de teatru radiofonic, sunt mult mai calmă cu copiii şi reuşesc să fac faţă unor astfel de situaţii care pot apărea. E tehnica mea, la mine dă rezultate. La voi poate funcţionează altceva, ce anume?

Dar, spune dr Laura Markham, chiar viaţa zilnică alături de copii ar trebui să vă ofere o mulţime de oportunităţi să exersaţi, şi de fiecare dată când nu cădeţi pradă enervării, vă rescrieţi creierul ca să aibă mai mult auto-control.

Unii încă urmează vechiul sfat de a lovi într-o pernă, dar e mai bine dacă poţi face asta în particular, pentru că dacă te vede lovind o pernă, copilul se poate speria foarte tare. El ştie foarte bine că pe pernă ne punem capul la culcare, iar imaginea unei mame nebune lovind în pernă i se va grava în memorie. Asta e o strategie discutabilă oricum, pentru că studiile sugerează că lovirea a ceva - orice-ar fi - confirmă corpului tău că într-adevăr asta e o urgenţă şi că trebuie să rămâi în starea de "luptă sau fugi". Deci ar putea să "descarce" energie şi să te epuizeze, fără să ajungă la sentimentele care au dus la furie şi poate de fapt să te înfurie şi mai tare.

În schimb, dacă poţi să respiri adânc şi să tolerezi sentimentele de furie, vei observa probabil că sub furie se află frică, tristeţe, dezamăgire. Permite-ţi să simţi acele sentimente observând senzaţiile pe care le provoacă în corpul tău. Nu le reda forţe noi "gândindu-te" de ce eşti supărat; doar respiră acea tensiune din corp şi priveşte-o cum se stinge. Furia se va topi.
credit imagine


3. Ia o pauză de cinci minute.

Recunoaşte că o stare de nervozitate este un moment nepotrivit de a interveni în orice situaţie. În schimb, acordă-ţi un moment de respiro şi revino când poţi fi calm. Depărtează-te fizic de copil, ca să nu fii tentat(ă) să îl atingi cu violenţă. Doar spune-i, cât de calm poţi:

"Sunt prea nervos/nervoasă acum ca să vorbesc despre asta. O să merg alături să mă calmez."

Faptul că ieşi din scenă nu înseamnă că cel mic a câştigat. Ci doar le arată copiilor cât de serios e impactul şi îi oferă un model de auto-control. Foloseşte acest timp ca să te calmezi, nu ca să te enervezi şi mai tare.

Dacă este destul de mare ca să poată fi lăsat singur o clipă, poţi să mergi la baie, să-ţi dai cu apă pe faţă şi să respiri adânc de câteva ori. Dar dacă copilul e destul de mic ca să se simtă abndonat atunci când pleci din cameră, atunci va urma plângând şi ţipând. (Chiar şi mulţi parteneri adulţi fac asta - doar zic şi eu...)

Dacă nu poţi să-ţi laşi copilul singur, mergi la chiuveta din bucătărie şi trece-ţi mâinile pe sub apă. Apoi aşează-te pe canapea, lângă copil, câteva minute, respiră adânc şi spune o mică mantră care să te ajute să te calmezi, cum ar fi una dintre acestea:
"Nu e o urgenţă".
"Copiii au cel mai mult nevoie de dragoste atunci când o merită cel mai puţin".
"Se poartă aşa pentru că are nevoie de ajutorul meu ca să-şi exprime emoţiile".
"Azi, doar iubire".

E în regulă să îţi spui mantra cu voce tare. E un model bun pentru copii să vă vadă că vă gestionaţi emoţiile de o manieră responsabilă. Să nu te surprindă dacă cel mic îţi copiază mantra şi o foloseşte când e supărat.

4. Ascultă-ţi furia, nu acţiona condus de ea.

Furia, ca şi alte emoţii, ne este dată la fel ca braţele şi picioarele. E responsabilitatea noastră ce alegem să facem cu ea. Furia adesea are o lecţie valoroasă pentru noi, dar dacă acţionăm atunci când suntem furioşi, cu excepţia rarelor situaţii în care e nevoie de auto-apărare, este rareori constructiv, fiindcă facem alegeri pe care nu le-am face niciodată dintr-o situaţie raţională. Maniera constructivă de a gestiona furia este să limităm exprimarea acesteia, şi când ne calmăm, s-o folosim ca să analizăm lucrurile: ce e atât de greşit în viaţa noastră, încât ne simţim atât de furioşi, şi de ce avem nevoie pentru a schimba situaţia?

Uneori răspunsul e legat de stilul nostru de parenting: avem nevoie de reguli înainte ca lucrurile să scape de sub control, sau să începem să punem copiii la culcare cu o jumătate de oră mai devreme, sau să facem nişte muncă de reparaţie în relaţia noastră cu copilul, astfel încât acesta să nu ne mai trateze atât de urât.

Uneori suntem surprinşi să ne dăm seama că furia noastră este de fapt destinată partenerului, care nu se comportă cu totul ca un partener de parenting, sau chiar pe şeful de la muncă. Şi uneori răspunsul este că ducem cu noi furia pe care n-o înţelegem şi o lăsăm să se rezerve asupra copiilor, şi atunci avem nevoie de consiliere sau de un grup de suport al altător părinţi.

Dacă te lupţi des cu furia, caută ajutor specializat.

Nu e ruşine să ceri ajutor. Ruşine e să-ţi renegi responsabilităţile de părinte şi, eventual, să faci rău copilului, fizic sau psihic.

Mai multe puteţi citi urmărind site-ul dr Laura Markham, Aha! Parenting.
(Articolul integral, din care am tradus o parte mai sus, se găseşte aici)

Comments

  1. Interesant articolul dar mai greu cu aplicarea. Trebuie exersat... Chiar ib seara asta am avut o "criză" de furie. O ajutam pe fetița cea mare la duș. Ea a normăit ceva si nu am înțeles ce a zis. Am rugat-o să repete si nu a vrut. Am insistat că vreau să stiu ce a zis poate trebuie să o ajut cu ceva si tot nu mi-a răspuns. Atunci m-am înduriat lucru pentru care două minute mai târziu mi-a părut rău.
    Ami

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ami, mă bucur că ţi-a fost util articolul! :) Da, e greu, dar dacă noi, ca părinţi, conştientizăm lucrurile astea, totul va fi mai bine şi mai uşor, cu timpul. Succes! :)

      Delete

Post a Comment

Popular posts from this blog

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

Ruşine, arbitrelor!

Sorcova vesela - the new milestone