Ce spun eu şi ce auzi tu? - partea a doua: despre noua ştiinţă a iubirii

Alice Năstase Buciuta, moderator al evenimentului
Partea a doua a conferinţei de ieri, susţinută de Gáspár György, sub titlul "Ce spun eu şi ce auzi tu?" a abordat tema Noua ştiinţă a iubirii şi strategii eficiente pentru (re)umanizarea relaţiilor de cuplu

Ce este iubirea?, De ce iubim aşa cum iubim?, Ce legătură există între relaţia părinte-copil şi relaţia de cuplu? - sunt întrebări care suscită interesul de când e lumea!

Noua ştiinţă a relaţiei de iubire se bazează pe o serie de teorii, printre care se numără teoria ataşamentului, descoperiri neuro-biologice, teoria IMAGO, teoria soţilor Gottman.

Teoria ataşamentului spune că există 4 tipuri de ataşament:1. ataşament sigur (sau securizant)
2. ataşament anxios
3. ataşament evitant
4. ataşament dezorganizat

Nevoia de ataşament există încă din perioada intrauterină şi ajunge să se stabilizeze până la vârsta de 2 ani, când nici nu exisă memorie explicită, ci doar memorie implicită, din care nu putem extrage informaţii. Şi tocmai în această memorie implicită e setată această aşteptare, inconştient: ataşamentul, că eşti o persoană "iubibilă" şi că ceilalţi sunt buni.

Potrivit studiilor de specialitate, ataşamentul de tip securizant se întâlneşte la un procent de circa 50% din populaţia globului. În vreme ce ataşamentul nesănătos (celelalte 3 tipuri de ataşament), tot atât. Din aceştia, atşamentul anxios şi cel evitant sunt împărţite în mod aproximativ egal, în vreme ce doar 2-3% din populaţie au un ataşament dezorganizat, iar aceştia sunt clinicii, cei cu tulburări.

Cel mai frecvent întâlnite în terapia de cuplu sunt cei cu cele două tipuri de ataşament: anxios şi evitant, diferenţa dintre ele fiind că în timp ce ataşamentul evitant are o atitudine de superioritate la nivelul relaţiilor, o teamă legată de apropierea de relaţie, pentru el, iubirea este sinomină cu pierderea independenţei; ataşamentul anxios, la nivel de relaţie simte foarte multă neîncredere şi teamă de a fi părăsit.

Bazele tiparului de ataşament se pun în primii 2 ani de viaţă, dar e destul de flexibil să se schimbe. Anxios şi evitant pot deveni ataşament sănătos, cu condiţia să existe dorinţă de schimbare şi relaţie. Nimeni nu e 100% anxios sau 100% evitant. Dar şi dacă e ambivalent, atunci va fi influenţat de partener.

La nivelul relaţiei de cuplu, persoane cu tipuri de ataşament opus se atrag. Conştientizarea este elementul cheie.

Ataşamentul evitant

Studiile arată că de cele mai multe ori, ataşament evitant au bărbaţii (dar nu întotdeauna). Motivele nu ţin de sex, ci de intelect. Pentru că cei cu ataşament evitant sunt foarte inteligenţi, analitici, pragmatici.
Evitantul preferă să se afle la o distanţă sigură de relaţie, de aceea îşi construieşte strategii de detaşare, tipare cognitive şi comportamente de protest.
Tipul de ataşament evitant e atât de bine întipărit în memoria implicită, încât repetă acelaşi tip de relaţie în şcoală, liceu, maturitate. Practic, evitantul nu vrea deloc o relaţie, el a învăţat că iubirea doare şi deci nu vrea să intre într-o relaţie în care să sufere. Deci, el îi va vedea mereu partenerului/partenerei doar defectele.

Evitantul e bântuit de fantoma fostelor relaţii (a fost mai bine cu X sau cu Y, şi mereu rămâne cu gândul la posibile întoarceri la acele relaţii), dar şi de fantoma partenerului ideal (undeva, acolo, după colţ, există un partener perfect care mă aşteaptă). Dar de fapt, în ambele cazuri visezi după cai verzi pe pereţi, iar partenerul perfect nu există!Evitantul nu poate spune "te iubesc", se distanţează, are nevoie mereu de "me time", după orice moment tandru sau întâlnire reuşită.

Evitantul e vizibil în comportamente sociale, relaţiile în societate; este perfecţionist, vede doar partea goală a paharului (mai ales dacă nu conştientizează acest lucru).

Nu există persoana perfectă, dar dacă există, aceasta nu are nevoie de mine! - cu cât evitantul înţelege mai repede acest lucru, cu atât mai bine pentru el şi relaţia lui de cuplu!

Evitantul interpretează negativ defectele partenerului.
El nu accesează emoţiile celuilalt, fiind astfel perceput ca rece, nu există empatie din partea lui.
Toate acestea sunt gânduri automate la evitant, dar dacă nu le conştientizează, va fi rău pentru relaţie.

Creierul uman produce hormonul îndrăgostirii ("fenil-etil-amina"), dar nu-l poate produce mai mult de 2-3 ani. După aceea, gesturile frumoase dintr-o relaţie devin responsabilitatea noastră.

De cealaltă parte, ataşamentul anxios preferă să nu existe distanţă între partenerii cuplului. De aceea dezvoltă strategii de supraactivare emoţională, tipare cognitive şi comportamente de protest. Supraactivarea emoţională înseamnă că identifică pericolul şi în exagerează; anxiosul crede că nu există nicio altă strategie decât controlul.

Studiile arată că creierul produce zilnic între 12.000 şi 60.000 de gânduri, dintre care 80% au conţinut negativ, dintre care 85% nu devin niciodată realitate, iar 80% se repetă. Anxiosul se agaţă de relaţie şi de partener, e needy şi moody.

Dar aşa cum exagerează pericolul, el exagerează şi valoarea, calităţile, ajungând să-l ridice în slăvi pe partener. Contra-efectul este că scade propria lui stimă de sine, iar el intră în regresie, ducând la comportamente haotice.

Stilul de protecţie al evitantului este exact ceea ce îl atacă pe anxios. Dacă evitantul ar şti cum să reacţioneze, ar evita furtuna. Dar nu îi vine să se comporte astfel încât să nu provoace anxiosul.

Una din realităţile vieţii noastre este aceea că relaţiile au un termen de valabilitate.

Pe de altă parte, schimbarea se produce atunci când relaţiile trec prin situaţii de criză.

Pentru a ajunge de la Dezastre la Maeştri primul pas este: să ne recunoaştem tipul de ataşament. Altfel, riscăm să rămânem blocaţi în inconştient.

Teoria IMAGO spune că nu ne alegem partenerul indiferent, ci intenţia superioară a relaţiei de iubire este de creştere şi vindecare. Eu aştept de la partener să-mi ofere exact ceea ce el/ea nu poate să-mi ofere. Dar dacă ţin cont de nevoile partenerului vom progresa amândoi.

Harville Hendrix şi Hellen Hunt au dezvoltat teoria IMAGO şi tot ei sunt autorii frumoasei idei că fiinţa umană se naşte dintr-o relaţie, e rănită într-o relaţie şi se vindecă într-o relaţie.

Cei trei paşi ai teoriei IMAGO sunt:
- Recunoaştere
- Analiză
- Revoluţie

Recunoaşterea - recunosc că relaţia nu funcţionează din cauza mea. Trebuie să-mi asum responsabilitatea faţă de el, că eu am o poveste de viaţă cu care vin în cârcă. E greu, dar e mai bine decât să rămâi în dulcele somn al inconştienţei.
După ce ai conştientizat lucrurile, putem schimba comportamentul propriu. Schimbarea să vină de la noi.

Analiza - îmi dau seama că e nevoie ca eu să fac schimbarea. Dar cum am ajuns aici? Ce am în urmă? Cu ce vin din spate?

Revoluţia - este partea cea mai frumoasă, dar şi cea mai grea şi înseamnă să începi să faci schimbări la propria persoană şi în relaţie. Revoluţia înseamnă şi să-i ajutăm pe parteneri să comunice.

Sunt cel mai important din viaţa mea!

Peste tot suntem în tot felul de relaţii: ca parteneri de cuplu, relaţia de cuplu; ca părinţi, relaţia cu copilul; în calitate de copii, relaţia cu părinţii; relaţii la serviciu, acasă cu vecinii etc. etc.
Gaspar Gyorgy, foto de Anca Ilie


Concluzia conferinţei: relaţiile nu sunt opţionale!

Comments

Popular posts from this blog

Prin ce chinuri te trece o fiică (pre)adolescentă

Ruşine, arbitrelor!

Sorcova vesela - the new milestone